Ariciul - hibernarea, hranirea, obiceiuri

Ariciul

Micutul arici tepos este unul dintre cele mai binecunoscute si iubite mamifere. Se crede ca primii arici au inceput sa evolueze in urma cu aproximativ 30 milioane de ani, in timpul perioadei Oligocene. In comparatie cu ariciul de azi, aceste animale stravechi se asemanau mult mai bine cu sobolanul din zilele noastre. Spre sfarsitul erei urmatoare, Miocene, in urma cam cu cinci milioane de ani, aricii s-au raspandit si se gaseau in intreaga lume, cu exceptia Australiei, Americii de Sud, a Madagascarului si a regiunilor Arctice. Una din fosilele gasite, apartinand acelei epoci, este a unui arici paros gigant, cunoscut sub denumirea de Deinogalerix. Aceste animale formidabile, mari cam cat un caine de dimensiune medie, vietuiau in sudul Italiei si se crede ca hrana lor includea si alte mamifere.

Candva, in decursul ultimilor cinci milioane de ani, ariciul a disparut din America de Nord. In zilele noastre, acesta se gaseste in Insulele Britanice si Europa, intinzandu-se din sudul Scandinaviei si Rusiei, pana jos in Africa, din Orientul Mijiociu pana in China si Asia de Sud-Est. Inca absent in Australia, ariciul se raspandeste tot mai mult in Noua Zeelanda. Aricii teposi au, in general, cam aceeasi dimensiune, avand o lungime a capului si corpului de 20-30cm si sunt acoperiti cu un mare numar de ace tepoase. Acestea sunt, de fapt, fire de par modificate. Fata si partile de jos sunt acoperite cu o blana aspra. In caz de primejdie, anumiti muschi specializati produc ridicarea tepilor, astfel incat acestia intepenesc intr-o pozitie amenintatoare, sau, animalul se ghemuieste intr-un fel de minge, cu capul ascuns in interior, prezentandu-se astfel, unui prezumptiv dusman, drept o sfera impenetrabila de tepi.

Aricii au boturile lunguiete, punctiforme, folositoare pentru a scurma pamantul, in timpul cautarii hranei. Auzul lor este fin, ceea ce face ca urechile lor sa fie bine dezvoltate, cu toate ca sunt mici ca dimensiuni si rotunjite. Exceptia, dupa cum ne putem astepta, este asa numitul arici cu urechi lungi, care are urechile semnificativ mai lungi, colorate in alb. Ariciul de desert din Asia si Africa de Nord are urechile mult mai lungi decat varul sau european.

Obiceiuri
Ariciul este, in general, un animal singuratic si nocturn. Noaptea este folosita pentru cautarea hranei, in timp ce ziua este utilizata pentru odihna si somn. In ciuda faptului ca aricii au picioare puternice si ghiare tari, adaptate pentru a sapa, speciile vest-europene isi construiesc, mai degraba, o vizuina de zi, din iarba si frunze uscate, in ascunzisul dens al unor tufe sau al desisului de la suprafata solului, decat sa-si excaveze un locas. Aceste vizuini nu sunt permanente; animalul foloseste o vizuina, doar una sau cateva zile, dupa care se muta construindu-si o noua locuinta.

Ariciul cu urechi lungi cat si cel de desert isi construieste vizuina in locuri bine ascunse, denivelari stancoase sau pietroase. Totodata, acestia isi sapa gropi, uneori excavandu-le singuri, alteori marindu-le pe cele parasite de alte animale, sau chiar sapand in cuiburile uriase de termite gasite in Africa Centrala. In general, femelele gestante sunt cele ce se ascund in gropi.

Hibernarea
Ariciul poseda abilitatea de a deveni somnolent atunci cand este necesar. In cazul speciilor europene, acest fapt se manifesta prin hibernarea din timpul lunilor de iarna, dar, aceasta abilitate este mai degraba un raspuns la reducerea posibilitatii de a-si procura hrana zilnica, decat la scaderea accentuata a temperaturii mediului ambiant. Unele specii, de desert, devin somnolente in timpul celor mai calduroase si aride perioade ale anului si acest lucru se intampla doar pentru a se mentine la racoare. Intr-o asemenea situatie, starea lor de somnolenta poate fi descrisa drept 'hibernare'.

Ariciul vest-european isi va dubla, in mod normal, greutatea in timpul lunilor de vara, cu scopul de a-si crea sub piele o rezerva de grasime care sa-i ajute in cursul iernii. Odata cu apropierea acestui anotimp, animalul isi construieste o vizuina bine delimitata. Vizuina este construita din frunze uscate si iarba, ajungand, uneori, la o grosime de 50 cm. Ariciul se cuibareste in vizuina, conferindu-i acesteia o forma convenabila si taseaza materialul din care aceasta este construita, facandu-l compact. Ca urmare, temperatura din vizuina ramane constanta, necoborand niciodata sub temperatura de inghet, indiferent de cat de frig ar fi in exterior.

Aparitia primaverii
Oricand, intre sosirea iernii si pana tarziu in decembrie, aricii se pot retrage in vizuinele lor, momentul fiind ales in functie de rezervele proprii de grasime si de posibilitate a de a-si mai gasi hrana in mediul inconjurator. De obicei, masculii sunt cei care isi incep primii hibernarea, inaintea femelelor. Ei se trezesc ocazional si se aventureaza in mediul exterior dar nu se trezesc cu adevarat decat primavara, atunci cand intreaga lor rezerva de grasime este consumata.

Hranirea
Aricii sunt animale insectivore, acest lucru presupune ca cea mai mare parte a hranei lor se compune din insecte si diferite forme de nevertebrate. Hrana lor preferata consta din gandaci si rame, dar le plac si omizile, urechelnitele si miriapodele. In plus, aricii se hranesc si cu puii diferitelor pasari sau cu ouale acestora, nerefuzand nici starvuri, pe care le gasesc intamplator. Deasemenea, mananca seminte, fructe sau orice fel de plante. Hrana ariciului ne ofera multe informatii despre locul unde acesta traieste, deoarece, el va prefera, cu predilectie, acele spatii in care insectele lui favorite se gasesc din abundenta. Speciile europene prefera zonele ce includ paduri deschise, lizierele padurilor dese, locurile ierboase, poduri si parcuri. Speciile de desert cat si cele cu urechi lungi pot fi intalnite intr-un numar mare de habitaturi, dar se pare ca nu agreeaza locurile ploioase, ci pe cele uscate unde isi construiesc vizuinele. Aricii din zonele desertice includ in hrana lor si diferite specii de cactusi, insectele fiind in aceasta zona, mult mai rare.

In cautarea ramelor
Pentru a-si localiza hrana, ariciul isi foloseste atat simtul mirosului cat si pe cel al auzului. In timpul expeditiilor sale nocturne, animalul adulmeca in mod constant, reusind sa detecteze chiar si o rama aflata in pamant, la 3cm adancime. Cu ajutorul ghearelor sale ascutite, el va scurma la suprafata solului pana cand va ajunge la victima sa neajutorata. In restul timpului, ariciul se misca zgomotos printre frunzele uscate sau isi construieste vizuina in preajma gardurilor vii, la liziera padurilor sau in iarba umeda. In tot acest timp, animalul scoate o mare varietate de sunete, pufaind si sforaind.

Uneori, acesta se va opri din activitate, pentru a asculta cu atentie orice fosnet suspect, ce ar putea sa-i indice prezenta unei insecte sau a unui gandac.

Un apetit sanatos
Ariciul poseda un apetit vorace, mai ales atunci cand, se hraneste cu scopul de a-si forma acel strat de grasime care il va ajuta sa treaca peste perioada de hibernare.

Animalele care nu si-au creat rezerve suficiente, nu vor hiberna si se poate presupune ca ele nu vor supravietui perioadei de iarna. Pentru a-si cauta hrana, ariciul parcurge, in medie, intr-o singura noapte, 3km; masculul este cel care, in comparatie cu femela, acopera o suprafata mai mare de teren. Reproducerea
Ariciul se inmulteste in diferite perioade ale anului, in functie de zona in care traieste; speciile din zonele tropicale se pot reproduce de-a lungul intregului an. Unele specii vor da nastere unui singur rand de pui pe an, in timp ce altele, ca de exemplu ariciul vest-european, pot da nastere la doua randuri de pui. Cel mai mult s-au efectuat studii despre obiceiurile de reproducere ale ariciului vesteuropean. Prima perioada de monta survine imediat dupa trezirea animalului din hibernare, in general in luna aprilie. In timpul parcursului sau nocturn, un arici mascul se va imperechea cu orice femela receptiva.

El incepe prin a inconjura femela, iar ceea ce urmeaza reprezinta un proces zgomotos, ambii parteneri scotand sunete sforaitoare. Masculul nu va mai avea apoi nici un rol, femela fiind cea care, dupa trecerea a 31-35 de zile, va da nastere puilor, intr-o vizuina construita de ea, in acest scop. Ariciul tanar
Cei doi pana la sapte pui se nasc orbi, avand o culoare rozulie si fiind total neajutorati. Viitorii tepi sunt putin vizibili, doar ca niste umflaturi situate sub piele, ceea ce face ca naaterea sa nu o raneasca pe mama. Dupa doar cateva ore de viata, tepii ariciului incep sa apara. Primii tepi sunt albi si pliabili, dar, in decursul a doar 36 de ore, incep sa le creasca si tepii maro. Dupa 15 zile, cei aibi nu se mai disting in marea masa de tepi maro. Daca in timpul travaliului, femela este stanjenita, este foarte posibil ca ea sa-si manance puii. Daca, in schimb, totul decurge normal, puii se vor dezvolta repede: la doua saptamani ochii li se deschid si incepe sa le creasca, pe fata si pe partea inferioara, blanita. Doua randuri de pui intr-o singura vara
Dupa trei saptamani, dintii permanenti incep sa-i inlocuiasca pe cei de lapte si tinerii pui de arici sunt gata sa-si paraseasca vizuina, pentru ca, alaturi de mama, sa-si inceapa peregrinarile nocturne. Mama va continua sa-i mai alapteze inca trei-patru saptamani, dupa care va incepe sa-i indeparteze din vizuina. Daca o femela da nastere in luna Mai, ea va fi capabila de a avea inca un rand de pui, cam pe la sfarsitul verii. Puii nascuti la sfarsitul verii sunt, mult mai vulnerabili decat primii, care au la dispozitie mai mult de trei luni pentru a creste si chiar ingrasa, in asteptarea perioadei de hibernare.

In momentul in care tinerii arici devin independenti, ei cantaresc 250g, de zece ori mai mult decat greutatea avuta la nastere. Pentru a rezista de-a lungul lunilor de iarna ei trebuie sa ajunga la o greutate de cel putin 400g. Tinerii devin apti pentru reproducere abia in decursul anului urmator, cand ating varsta de 11 luni. Ariciul cu urechi lungi da nastere o singura data pe an, intre lunile iulie si septembrie. Numarul puilor variaza intre patru si sapte. Nasterea acestora are loc intr-o fundatura a vizuinii, mai adanca si mai racoroasa.

Analiza: Gripa aviara - lucrare de specialitate (Diagnostic, tratament si combatere)

Nu le poti avea pe toate.

Ori de cate ori fiul meu, Joel Porter, intra cu mine intr-un magazin, eu ii spuneam: “Nu poti sa cumperi totul”. La fel ca multi alti oameni, si lui ii era foarte greu sa renunte la unele lucruri. Nouazeci si cinci la suta din realizarile noastre se bazeaza pe a sti ce vrem. Cu multi ani in urma am citit aceasta poezie de William Hinson:

Acela ce un singur lucru urmareste negresit

Poate spera sa-l aiba pana-ntr-al vietii asfintit,

Dar cel ce lacom vrea sa aiba totul in ograda sa,

O stiva de regrete langa rod va aduna.

Un grup de oameni se pregateau de escaladarea varfului Mont Blanc din Alpii francezi. In seara dinaintea unei ascensiuni, ghidul francez le-a facut cateva recomandari care sa-i ajute sa-si incheie cu succes expeditia. El le-a spus: “Daca vreti sa ajungeti in varf, trebuie sa luati cu voi numai echipamentul strict necesar pentru urcus. Trebuie sa lasati jos toate accesoriile inutile. Este un urcus dificil”.

Un tanar englez i-a nesocotit sfaturile si in dimineata urmatoare a aparut cu o patura viu colorata si destul de grea, cateva calupuri mari de branza, o sticla de vin, cateva aparate foto atarnate de gat si dotate cu diferite lentile si cateva tablete de ciocolata. Ghidul i-a spus: “N-o sa ajungi sus cu toate acestea. Nu trebuie sa-ti iei decat strictul necesar intr-o astfel de ascensiune”.

Dar, incapatanat, englezul s-a separat de grup, pornind inaintea celorlalti, pentru a le dovedi ca este in stare sa ajunga in varf. Restul grupului a pornit sub indrumarea ghidului si avand asupra lor doar strictul necesar. Pe drum, in timp ce urcau, au observat diferite lucruri care pareau sa fi fost lasate de cineva care urca, la fel ca si ei. Mai intai au gasit o patura viu colorata, apoi niste bucati de branza, o sticla de vin, niste accesorii foto si cateva tablete de ciocolata. In cele din urma, ajungand in varf au dat peste englez. Intelept, acesta se debarasase pe drum de tot ce nu era necesar.

Prea multe prioritati ne paralizeaza.

De cate ori nu ni s-a intamplat sa ne uitam disperati la biroul nostru plin ochi de note si hartii, sa auzim telefonul sunand si sa vedem cum se deschide usa – si toate acestea in acelasi timp! Tii minte sentimentul de stupoare care te cuprinde in astfel de cazuri?

William Hinson ne explica de ce dresorii de animale au asupra lor un scaunel atunci cand intra in cusca leilor. Nu le lipseste, desigur, nici biciul, iar la sold stau pistoalele. Dar nu uita niciodata sa-si ia cu ei scaunelul. Hinson afirma ca acesta este cel mai important instrument al dresorului. Tinandu-l de spatar, el ii indreapta cele patru picioare spre fata animalului salbatic. Cei care au studiat comporta