Producerea habitusului si (re)producerea structurilor practicii sociale

Dupa aparitia lucrarii La reproduction. Éléments pour une théorie du système d enseignement sBourdieu si Passeron, 1970t, conceptia lui Pierre
Bourdieu (n. 1930) 1 a fost etichetata ca structuralista. In opinia sociolo gului francez, insa, modelul teoretic pe care el il propune valorifica modul de a gindi realitatea sociala in termeni relationali, care constituie esenta revolutiei structuraliste 2, dar depaseste antiumanismul si anistorismul structuralismului prin: a) revalorizarea agentului pe care Lévi-Strauss si mai ales Althusser aveau tendinta de a-l marginaliza, facind din el un epi fenomen al structurii ; b) afirmarea caracterului genetic, a istoricitatii structurilor si agentilor. Acest model teoretic valorifica in egala masura postu latul interpretarii subiective si constructiei intersubiective a lumii sociale din care interactionismul, fenomenologia si etnometodologia au facut, conti nuind gindirea weberiana, fundamentul cunoasterii stiintifice a socialului.
Constructivismul avansat de Bourdieu este, insa, in intentia autorului sau, radical diferit de cel sustinut de curentele de gindire mentionate: punctele de vedere ale actorilor sint raportate la pozitiile pe care acestia le ocupa in structura sociala si, in consecinta, este sustinuta teza potrivit careia cate goriile pe care actorii le utilizeaza in constructia realitatii sociale sint rezul tatul unui indelungat proces de incorporare a structurilor obiective:
Daca este bine sa amintim, impotriva unei viziuni mecaniciste asupra actiunii, ca agentii sociali construiesc realitatea sociala, in mod individual, dar si colectiv, trebuie sa ne ferim sa uitam, asa cum o fac adesea interactionistii si etnometodologii, ca acesti agenti nu au construit categoriile pe care le utilizeaza in acest travaliu de constructie: structurile subiective ale inconstientului care opereaza actele constructiei st sint produsul unui indelungat si lent proces inconstient de incorporare a structurilor obiective. st Problema nu este acolo unde o plaseaza cei care, dupa moda momentului, anunta in gazete moartea sau resurectia subiectului : nu este vorba decit de a acorda unui agent, care nu este in mod necesar subiectul gindurilor si actelor sale, partea care ii revine efectiv in conservarea sau transformarea structurilor si de a-i restitui simultan responsabilitatea pe care el si-o asuma fara sa stie, atunci cind, lasindu-se orientat de un inconstient pe care sintem in drept sa-l consideram alienat, intrucit nu este decit exterioritate interiorizata, accepta sa fie subiectul aparent al actiunilor care au ca subiect structura sBourdieu, 1987: 47t. st fara indoiala, agentii construiesc realitatea sociala, fara indoiala, ei intra in lupte si tranzactii care vizeaza sa impuna propria lor viziune, dar o fac tot deauna din perspectiva unor puncte de vedere, interese si principii de viziune determinate de pozitia pe care o ocupa in chiar lumea pe care urmaresc sa o transforme sau sa o conserve sBourdieu, 1989: 8t.
Rezulta o conceptie pe care autorul sau o eticheteaza drept structuralism constructivist (genetic) sau constructivism structuralist si care are ca obiect in egala masura structurile obiective profunde ale lumii sociale si structurile mentale, mai exact raporturile lor de generare reciproca, de autonomie rela tiva si interdependenta:
Daca as caracteriza conceptia mea in doua cuvinte, altfel spus daca, asa cum se procedeaza adesea in zilele noastre, i-as aplica o eticheta, as vorbi despre struc turalism constructivist sau despre constructivism structuralist, utilizind termenul structuralism intr-un sens foarte diferit de cel pe care i-l confera traditia saussu riana sau lévi-straussiana. Prin structuralism sau structuralist vreau sa spun ca exista, in lumea sociala insasi, si nu doar in sistemele simbolice, limbaj, mit etc., structuri obiective, independente de constiinta si vointa agentilor, care sint capabile sa orienteze si sa constringa practicile si reprezentarile acestora. Prin constructivism, vreau sa spun ca exista o geneza sociala, pe de o parte, a sche melor de perceptie, gindire si actiune, care constituie ceea ce eu numesc habitus, iar pe de alta parte, a structurilor sociale si in particular a ceea ce eu numesc cimpuri si grupuri, mai ales a ceea ce este numit in mod obisnuit clase sociale sBourdieu, 1987: 147t. st as spune ca incerc sa elaborez un structuralism genetic: analiza structurilor obiective cele din diferitele cimpuri este inseparabila spe de o partet de analiza genezei structurilor mentale in indivizii biologici, structuri mentale care sint partial produsul incorporarii structurilor sociale, si spe de alta partet de analiza procesului in care insesi aceste structuri sociale iau nastere: spatiul social si grupurile care se distribuie aici sint produsul luptelor istorice (in care agentii se angajeaza in functie de pozitia lor in spatiul social si de structurile mentale prin intermediul carora ei cunosc acest spatiu) sBourdieu, 1987: 24t.
Problema sociologiei ramine aceeasi: cum pot fi explicate distinctia si identitatea intre individ si societate? Structuralismul antropologic, ca si cel lingvistic din care se inspira, adopta ipoteza traditionala a modelelor culturale interiorizate. In opinia lui Bourdieu, aceasta perspectiva teoretica, organizata in jurul notiunii regula in functie de care este orientat (deter minat) comportamentul individual si a ideii de consens al indivizilor cu privire la necesitatea si continutul regulii, implica o conceptie contradictorie cu privire la actiune, care oscileaza intre voluntarism si determinism socio -cultural: nu se stie niciodata daca prin regula se intelege un principiu juridic sau cvasi-juridic, produs si utilizat mai mult sau mai putin constient de agenti (norma), sau un ansamblu de regularitati obiective care se impun unor agenti care le actualizeaza mecanic, mai mult sau mai putin incon stient. Este, de aceea, necesar sa distingem intre regula si regularitate.
Orice actiune sociala poate fi inteleasa prin analogie cu jocul reglementat; in desfasurarea ei pot fi identificate o serie de regularitati, de fenomene care se repeta cu o anumita frecventa masurabila statistic; aceasta nu con stituie, insa, o baza suficient de solida nici pentru a afirma ca actiunea este rationala in sensul ca este produsul obedientei constiente fata de o regula, nici pentru a postula ca ea se desfasoara conform unor mecanisme incon stiente, obiective. Pe de alta parte, termenul regula poate avea si semnifi catia de model, de principiu teoretic construit de cercetator pentru a explica jocul care face obiectul cercetarii sale; gindirea structuralista confunda planurile si metamorfozeaza acest principiu teoretic in principiu al practicii pe care o explica. Utilizarea notiunii regula se dovedeste, astfel, genera toare de ambiguitati si confuzii si, de aceea, o schimbare de vocabular si, o data cu ea, o schimbare de perspectiva se impun. Juridismul ( lega lismul ) pe care este fundamentata explicatia faptelor sociale din perspec tiva structuralista trebuie abandonat, asa cum trebuie abandonata conceptia opusa potrivit careia reactia individului este cvasi-inconstienta pentru ca este determinata de legi obiective. In consecinta, problema sociologiei structuralist constructiviste este reformulata in termeni care o apropie de sociologia cognitiva: cum pot fi reglate conduitele fara a fi nici produsul obedientei constiente in fata regulii, nici cel al necesitatii oarbe ? Obiec tivul pe care Bourdieu il urmareste consta in construirea unui model expli cativ care sa nu fie nici o simpla inregistrare a normelor explicite, nici enuntarea unor regularitati statistice, dar care sa le integreze pe amindoua intr-o formula apta sa reliefeze complexitatea acestei retele de circuite de cauzalitate circulara s1980: 164-165t. Pentru aceasta, este absolut necesar sa reflectam asupra modurilor de existenta diferite a principiilor reglarii si regularitatii practicilor.
Solutia problemei consta in afirmarea corespondentei intre structurile sociale si structurile mentale. Aceasta teza constituie nucleul unei con structiii teoretice elaborate cu intentia explicita de a depasi paradigmele de tipul structuralismului obiectivist al lui Lévi-Strauss, al fenomenologiei ul trasubiectiviste a lui Sartre, ori al fictiunilor antropologice voluntariste care, conform opiniei exprimate in Le sens pratique s1980t si reformulate in Choses dites s1987t, implica o gindire a socialului in termenii opozitiilor greu conciliabile si pagubitoare pentru sociologie intre societate si individ, structura si istorie, holism si individualism, obiectivism si subiectivism, opozitii care apartin logicii cimpului politic si sint artificial introduse de aici in logica stiintei. In plan epistemologic, depasirea opozitiilor men tionate impune doua rupturi prima in raport cu subiectivismul, cea de-a doua in raport cu teoriile obiectiviste si intelegerea constructiei stiintifice a socialului ca unitate dialectica a doua momente: momentul obiectivist, in care structurile obiective sint reconstruite intr-un proces de indepartare de reprezentarile subiective ale agentilor, de prenotiuni , de ideologii , de sociologiile spontane , de folk theories, si momentul subiectivist, in care aceste reprezentari sint recuperate . Numai aceasta dialectica permite, pe de o parte, relevarea constringerilor structurale care apasa asupra agentilor actiunii, iar pe de alta parte, rolul acestora din urma (al confruntarilor dintre ei) in conservarea sau transformarea structurilor:
O veritabila intelegere a practicilor presupune o miscare dubla ce conduce atit dincolo de obiectivism, moment inevitabil (simbolizat in etnologie prin opera lui Lévi-Strauss), cit si de subiectivism (reprezentat intr-o forma limita de feno menologia sartriana): este vorba de a obiectiva structurile obiective (de exem plu, regularitatile statistice ale practicilor) sau cele incorporate (de exemplu, categoriile sociale ale perceptiei), ceea ce presupune o distantare fondata pe utilizarea tehnicilor de obiectivare; dar este vorba si de a obiectiva obiectivarea, adica operatiile care fac posibil accesul la acest adevar obiectiv si punctul de vedere de la care se porneste in operare, pentru a surmonta distanta inerenta obiectivarii. Si de a descoperi, de asemenea, ca exista o obiectivitate a subiec tivului, ca reprezentarea pe care si-o fac actorii cu privire la practicile lor si pe care cercetatorul, inarmat cu instrumentele sale de obiectivare, trebuie sa le puna in discutie pentru a sesiza structurile obiective, face parte si ea din obiectivitate.
Iluziile colective nu sint iluzorii, iar mecanismele fundamentale, cum sint cele ale economiei, nu ar putea functiona fara intaririle pe care credinta, care sta la baza adeziunii la jocurile sociale si la mizele lor, le furnizeaza sBourdieu, 1980, coperta a patrat.
Afirmarea celor doua rupturi epistemologice mentionate inseamna neu tralizarea efectului de teoretizare care afecteaza epistemologia structuralista si care consta in substituirea punctului de vedere al actorului cu punctul de vedere al spectatorului (sincronizarea fortata a succesivului + totalizarea artificiala + neutralizarea functiilor si substituirea sistemului produselor cu cel al principiilor productiei) s1980: 138-144t. Ea inseamna, de ase menea, refuzul atitudinii etice pe care o implica antropologia structurala, refuzul raportului de superioritate care se instaureaza intre cercetator si obiectul sau, simplul profan. Superioritatea analizei savante asupra ratio nalitatii agentului este o componenta a ideologiei profesionale; constructiile savante obiective (planuri, harti, diagrame, genealogii etc.) reprezinta numai un moment, cel al obiectivismului, in cercetarea antropologica; nu trebuie sa ignoram, insa, existenta unui alt raport posibil cu realitatea sociala, cel al agentului angajat efectiv in actiune in experienta cotidiana, un raport non-teoretic, partial, dar real. Este necesar ca cercetarea vietii sociale sa ia in consideratie nu numai pluralitatea lumilor, ci si pluralitatea logicilor corespunzatoare diferitelor cimpuri ; atunci cind sint interogati asupra motivatiei conduitelor lor, incercind sa fie la inaltimea situatiei create astfel, subiectii devin intr-o oarecare masura teoreticieni spontani ai practicilor lor sBourdieu, 1987: 31-33t. Totusi, stiintele sociale trebuie sa se fereasca de riscul de a deveni simple dari de seama (descrieri) cu privire la ceea ce subiectii insisi relateaza (compte-rendus des compte-rendus).
8.1. Spatiu social, cimpuri sociale, pozitii, interes generic, grupuri si clase sociale, capitaluri
Realitatea sociala obiectiva despre care vorbea Durkheim este un ansamblu de relatii invizibile ce se constituie intr-un spatiu de pozitii ale caror pro prietati pot fi analizate independent de caracteristicile personale ale celor ce le ocupa, exterioare una celeilalte, dar definite unele in raport cu cele lalte prin apropiere sau prin distanta, prin situarea deasupra sau dedesubt, intre, la periferie sau in centru. Spatiul social poate fi comparat cu spatiul geografic. Conceptul spatiu social este, insa, o constructie teoretica, un spatiu pe hirtie , si nu unul real. El este construit in asa fel incit agentii, individuali sau colectivi, poseda cu atit mai multe proprietati comune, cu cit sint situati mai aproape unii de ceilalti si cu atit mai putine, cu cit sint situati la distante mai mari. Pe hirtie , distantele spatiale coincid totdeauna cu distantele sociale, ceea ce nu se intimpla in spatiul fizico-geografic, chiar daca o tendinta de segregare se poate observa si aici.
Un cimp social care este, ca si spatiul, un cimp pe hirtie 1 este o regiune relativ autonoma a spatiului social istoric, constituita din relatii specifice a caror existenta este corelativa unor interese si mize specifice.
Orice cimp se caracterizeaza printr-un interes generic (dobindirea bunurilor rare specifice cimpului) in jurul caruia se concentreaza actiunile agentilor si care modeleaza raporturile lor. Exista atitea forme de interes cite cimpuri exista. Notiunea interes precizeaza Bourdieu s1987t a fost creata pentru a evidentia faptul ca nici un cimp (nici cele ale activitatilor artistice, religioase, filosofice s.a.m.d.) nu scapa determinarilor de acest tip: inte resul este cel care stimuleaza investitia de capitaluri si psihologica intr-un spatiu de joc (cimp) oarecare, investitie care reprezinta conditia intrarii in joc si care este, in acelasi timp, creata si intarita de joc.
Distributia agentilor in spatiul social conduce la clasarea lor. Sint, astfel, delimitate clase sociale, ansambluri de agenti care poseda o serie de pro prietati comune. Clasele nu sint unitati ce pot fi identificate in spatiul fizic, ca realitati compacte, ele nu exista ca atare decit pe hirtie :
Am dorit sa rup cu reprezentarea realista a clasei ca grup bine delimitat, existent ca realitate compacta, bine decupata st sBourdieu, 1987: 65t.
De inspiratie marxista, conceptul clasa sociala pune in evidenta faptul ca oamenii nu sint intersanjabili, ci sint situati intr-un spatiu social foarte complex unde ocupa pozitii in functie de care poate fi inteleasa logica prac ticilor lor si poate fi determinat modul in care ei isi vor identifica (clasa) partenerii si vor defini propria identitate (se vor clasa pe ei insisi). De asemenea, clasele nu trebuie intelese ca grupuri neschimbatoare, ci, dimpo triva, ca unitati aflate intr-o dinamica permanenta. In consecinta, aparte nenta de clasa a unui individ oarecare nu trebuie inteleasa nici ea in termenii staticii sociale , ci in cei ai dinamicii sociale , mai exact in termenii traiectoriei sociale asociate unei biografii individuale.
Relatiile intre diferitele pozitii pot fi puse in evidenta prin intermediul distributiei resurselor care pot fi mobilizate in calitate de capitaluri in competitia pentru dobindirea bunurilor rare (interesul generic al cimpului), deci in calitate de surse ale puterii. Principalele surse ale puterii in spatiul social sint: capitalul economic, sub diferitele sale forme (terenuri, bunuri, bani sau alte hirtii de valoare etc.); capitalul cultural, a carui proprietate specifica este aceea de a exista atit intr-o forma obiectivata (in diplomele obtinute sau in obiecte cu semnificatie culturala: carti, tablouri etc.), cit si in stare incorporata (in structuri mentale, scheme de perceptie, gindire si actiune); capitalul social (relational), ca ansamblu al relatiilor de rudenie, de vecinatate etc.
8.2. Transformarea raporturilor de forta in raporturi de semnificatie. Violenta simbolica
In spatiul social global, agentii sint distribuiti intr-un cimp social si pe o pozitie, determinate mai intii de volumul global al capitalului pe care ei il poseda (in diferitele sale forme), iar apoi de structura capitalului, respectiv de ponderea diferitelor specii de capital in capitalul global. Intrucit capita lurile sint inegal distribuite, orice cimp social este un spatiu al tensiunilor intre pozitii complementare. Raporturile agentilor sint raporturi de forta
(dominatie-supunere) si de lupta pentru ocuparea pozitiilor superioare (pen tru interesul generic al cimpului). Prin aceasta, orice cimp social este omo log cimpului puterii: dominatia/supunerea reprezinta un tip universal de raporturi sociale.
In fiecare cimp social sint investite toate speciile de capital, dar exista pentru fiecare cimp o forma legitima a capitalului care poate fi valorificata cu profituri maxime. Agentii procedeaza sistematic la convertirea diferitelor specii de capital pe care le poseda in capitalul cerut de legile interne ale cimpului dat.
O forma particulara pe care resursele economice, culturale si sociale mobilizate in orice cimp o imbraca, atunci cind sint cunoscute si recu noscute ca legitime, conferind posesorului putere mai mare, este capitalul simbolic (onoarea, in sensul prestigiului, al reputatiei).
Luptele pentru dobindirea capitalului simbolic si convertirea diferitelor specii de capital in capital simbolic conduc la transformarea raporturilor de forta in raporturi de semnificatie si, prin aceasta, la mistificarea esentei lor atit in ochii dominatilor, cit si in cei ai dominantilor; si unii si ceilalti sint victimele unui iluzionism social sAccardo, 1983t.
De fapt, toate formele de clasificare sint forme de dominatie, iar teoria critica a culturii conduce in mod natural la o teorie politica.
Puterea este impusa, inainte de toate, nu prin violenta materiala (expro priere, exploatare, privare de libertate etc.) si constienta, ci prin violenta simbolica: obiectul impunerii este constituit nu din sistemele materiale, ci din sistemele de semnificatie, iar procesul impunerii ramine, in general, neconstientizat de agenti, indiferent daca este vorba despre dominati sau despre dominanti; impunerea prin violenta simbolica reuseste nu numai sa conserve raporturile de forta care au generat-o, ci si sa le intareasca:
Orice putere avind caracterul de violenta simbolica, respectiv orice putere care poate sa impuna semnificatii, si sa le impuna ca legitime, ascunzind raporturile de forta care sint fundamentul fortei sale, adauga propria sa forta, respectiv o forta specific simbolica, acestor raporturi de forta sBourdieu si Passeron, 1970: 18t.
Violenta simbolica are ca fundament un efect al teoriei: structurile sim bolice influenteaza structurile sociale prin reprezentarile pe care le produc:
Bineinteles, nu merg pina la a afirma ca structurile simbolice sint cele care determina structurile sociale: efectul teoriei se exercita cu atit mai puternic cu cit diviziunile pe care teoria, ca principiu al viziunii si diviziunii, le face sa acceada la existenta vizibila preexista in stare potentiala, en pointillé , in reali tate, ca unul dintre principiile posibile ale divizarii (care nu este in mod necesar cel mai evident pentru perceptia comuna). Ceea ce este sigur este faptul ca, in anumite limite, structurile simbolice au o putere absolut extraordinara de consti tuire (in sensul filosofiei si al teoriei politice) care a fost mult subestimata. Dar, chiar daca, fara indoiala, datoreaza mult capacitatilor specifice ale spiritului uman, cum sint insasi puterea de a simboliza, puterea de a anticipa viitorul etc., aceste structuri imi par a fi definite in specificitatea lor prin conditiile istorice ale genezei lor sBourdieu, 1987: 29t.
In acest proces de impunere simbolica a puterii, limbajul, in special limbajul sociologic, are o importanta notabila:
Lumea sociala este locul luptelor in jurul cuvintelor care isi datoreaza gravita tea si adesea violenta faptului ca ele produc in mare parte lucrurile si faptului ca a schimba cuvintele si, mai general, reprezentarile st inseamna deja a schimba lucrurile. Politica este, in esenta, o chestiune de cuvinte. De aceea, confruntarea pentru cunoasterea stiintifica a realitatii trebuie sa inceapa aproape totdeauna printr-o lupta contra cuvintelor. st Cind este vorba despre lumea sociala, utilizarea obisnuita a limbajului obisnuit face din noi metafizicieni. st
Cind se pronunta fraze care au ca subiect Statul, Societatea, Societatea civila,
Muncitorii, Natiunea, Poporul, Francezii, Partidul, Sindicatul etc., se subinte lege ca ceea ce aceste cuvinte desemneaza exista, asa cum atunci cind spunem ca regele Frantei este chel presupunem ca exista un rege al Frantei si ca acesta este chel. Totdeauna cind propozitii existentiale (Franta exista) se ascund sub propozitii predicative (Franta este mare), sintem expusi la o lunecare ontologica care face sa se treaca de la existenta numelui la existenta lucrului numit, lunecare cu atit mai probabila si periculoasa, cu cit in realitatea insasi agentii sociali lupta pentru ceea ce eu numesc putere simbolica; puterea de numire consti tuanta, care, numind, face sa existe, reprezinta una dintre manifestarile tipice ale puterii simbolice sBourdieu, 1987: 69-70t.
Ca transpunere a realitatii sociale intr-o forma simbolica specifica, lim bajul sociologic este, in mod necesar, complex, deoarece o realitate com plexa nu poate fi exprimata lingvistic decit intr-o forma complexa. Discursul sociologic are forta transformatoare si creatoare, el genereaza reprezentari care pot fi obiectivate si transformate in lucruri sociale:
Cind este vorba despre lumea sociala, a spune cu autoritate inseamna a face st.
Asadar, cuvintele sociologului contribuie la facerea lucrurilor sociale. Lumea sociala este din ce in ce mai mult locuita de sociologia reificata. Sociologii viitorului (dar este deja cazul nostru) vor descoperi din ce in ce mai mult in realitatea pe care o vor studia produsele sedimentate ale inaintasilor lor sBour dieu, 1987: 69t.
Chiar daca expresia este noua, ideea impunerii raporturilor de forta prin mecanisme simbolice a fost formulata de parintii fondatori ai sociologiei
(Marx si Weber, mai ales) si este prezenta in toate sociologiile ulterioare care abordeaza problematica legitimarii puterii si a rolului ideologiei in legitimare 1. Bourdieu observa, insa, ca violenta simbolica este intim legata de raporturile de dominatie si, in consecinta, este constitutiva socialului
(este universala); in acelasi timp, el subliniaza faptul ca impunerea sim bolica nu presupune cu necesitate o intentie in acest sens si ca nici un sistem ideologic sau de propaganda nu poate impune agentilor semnificatii, daca acestea nu gasesc in agentii insisi, in dispozitiile personalitatii lor, o orien tare catre ele. Rezulta ca, pentru a fi eficienta, orice violenta simbolica incepe prin a construi in agent aceasta orientare (un habitus).
8.3. Structura de profunzime a personalitatii : habitusul
Habitus reprezinta traducerea latina a termenului grec hexis, utilizat de
Aristotel pentru a desemna dispozitiile dobindite ale corpului si sufletului .
Prezent in diferite conceptii filosofice (d Aquino, Hegel, Husserl), conceptul acesta este adus in sociologie de É. Durkheim si M. Mauss care il utilizeaza in scopul explicarii caracterului sistematic, coerent, continuu al actiunilor individului socializat. Astfel, in L évolution pédagogique en France,
Durkheim vorbeste despre credinta pe care crestinismul o sadeste in indivizi ca despre un anumit habitus al fiintei noastre morale , o dispozitie gene rala a spiritului si a vointei care determina lumina in care vedem lucrurile, o stare profunda a fiintei noastre din care deriva toate starile particulare ale inteligentei si sensibilitatii si care le confera unitate; a trezi in copil acest habitus , aceasta dispozitie generala , aceasta stare profunda reprezinta scopul esential al unei actiuni educative durabile sDurkheim,
1938, trad. rom., 1972: 30-31t. La rindul sau, Mauss afirma ca magia se bazeaza pe o serie de principii ale judecatilor si rationamentelor (categorii, in limbaj filosofic):
Prezente constant in limbaj, fara ca limbajul sa le contina in mod necesar in forma explicita, ele exista mai degraba sub forma obisnuintelor shabitudest directoa re ale constiintei, ele insele inconstiente sMauss, citat de Bourdieu, 1989: 17t.
Le sens pratique sBourdieu, 1980t defineste conceptul habitus pornind de la notele de continut sesizate de Durkheim si Mauss: habitus indica structuri subiective profunde, durabile, inconstiente, cu caracter dobindit si care au rol generator si unificator in raport cu viziunea asupra lumii si cu manifestarile concrete ale personalitatii. In plus, valorificind cunoscutele
Teze despre Feuerbach sMarx, 1845t, Bourdieu plaseaza habitusul in contextul actiunii practice (caracterizate printr-o dimensiune corporala si finalitate transformatoare) si evidentiaza: (a) caracterul structurat al dispo zitiilor subiective, rezultat din faptul ca (b) ele isi au sursa in structurile obiective ale experientei; (c) rolul lor generator si structurant nu numai in raport cu manifestarile particulare ale personalitatii, ci si in raport cu prac ticile agentilor:
Conditionarile asociate unei clase particulare de conditii ale existentei produc habitusuri, sisteme de dispozitii durabile si transpozabile, structuri structurate, predispuse a functiona ca structuri structurante, respectiv ca principii genera toare si organizatoare de practici si de reprezentari care pot fi obiectiv adaptate scopului lor, fara sa presupuna urmarirea constienta de scopuri si stapinirea expresa a operatiilor necesare pentru a le atinge, scare pot fit obiectiv reglate si regulate , fara sa fie prin nimic produsul obedientei fata de reguli, si scaret, fiind toate acestea, spot fi, de asemeneat colectiv orchestrate, fara sa fie pro dusul actiunii organizatoare a unui sef de orchestra sBourdieu, 1980: 88-89t.
Conceptul habitus este inrudit evident cu concepte cum sint tipifica tie , categorizare , cadre ale experientei , procedee interpretative . Ca si acestea, el desemneaza scheme cognitive pe baza carora individul inter preteaza realitatea si care sint dobindite in experienta sa sociala. Originalita tea conceptului utilizat de Bourdieu deriva din modul de intelegere a naturii sale cognitiv-practice. El reprezinta unitatea unei dimensiuni cognitive, con stind in principii clasificatoare (categorii ale perceptiei si evaluarii), si unei dimensiuni practice, care vizeaza un ansamblu de principii organizatoare ale actiunii (hexis corporal, scheme si automatisme corporale, miscari care vin de la sine ). Habitusul exprima raportul individului cu corpul (tinuta, gesturi, mimica etc.), cu spatiul fizic (utilizari ale obiectelor, deplasari printre ele), cu limbajul (vocabular, sintaxa, intonatie, ritm al vorbirii), cu timpul (continutul, lungimea si succesiunea duratelor), cu valorile s.a.m.d.
8.4. Habitusul de clasa
Dispozitiile subiective corespund unor conditii obiective ale existentei, in trucit ele sint produsul incorporarii acestor conditii. Ele orienteaza reactia agentului in orice situatie particulara in care se desfasoara actiunea. Clase de conditii ale existentei identice sau asemanatoare conduc la similitudini interindividuale in ceea ce priveste dispozitiile interne si, in consecinta, probabilitatea de a desfasura practici similare. Habitusul de clasa (sau de grup) poate fi definit ca sistem subiectiv, dar nu individual, al structurilor interiorizate, scheme ale perceptiei, ale gindirii si ale actiunii comune mem brilor unei clase. Fiecare habitus individual, ca sistem de dispozitii indivi duale care exprima sau reflecta clasa sociala (sau grupul), este o varianta structurala a celorlalte; stilul personal nu este nimic altceva decit o indepartare, mai mica sau mai mare, de stilul clasei. Principiul diferentelor intre habitusurile individuale rezida in singularitatea traiectoriilor sociale, carora le corespund serii de determinari ordonate cronologic si ireductibile unele la altele 1.
Habitusul de grup (clasa) exprima o relatie de omologie, respectiv de diversitate in omogenitate, intre indivizi si reprezinta fundamentul cel mai sigur, dar si cel mai ascuns, al integrarii grupurilor si claselor. El constituie conditia oricarei obiectivari a caracterului impersonal si substituibil al practicilor individuale, a constituirii unei viziuni unitare despre lume si a actiunii concertate. Habitusul (simtul practic) functioneaza ca mijloc al con sacrarii (consécration) indivizilor in cimpul corespunzator si ca instrument de conservare si reproducere a acestui cimp, intrucit el consta, inainte de toate, intr-o credinta practica, o stare a corpului care antreneaza spiritul, fara a implica dimensiunea constienta, si care asigura adeziunea imediata si totala la principiile profunde, adesea ocultate, ale organizarii cimpului. El se constituie, pe de o parte, in principiu al unei identitati sociale determi nate, al apartenentei la un cimp, la o clasa etc., iar pe de alta parte, in principiu al distinctiei in raport cu un cimp, o clasa etc.
Habitusul de clasa reprezinta, de asemenea, principiul transformarii raporturilor de forta in raporturi de semnificatie (legitimarii) si al reproduc tiei dominatiei in diferitele cimpuri ale spatiului social (omologiei cimpu rilor) si in timp. Ca principiu al viziunii asupra lumii, el este si principiul diviziunii acesteia (sus-jos, masculin-feminin, adult-copil s.a.m.d., in gene ral dominanti-dominati); un principiu transpozabil de la un cimp la altul, asfel incit toate alegerile (scolare, matrimoniale, politice) pe care le face individul obisnuit pe baza simtului sau practic in cele mai multe cazuri singurul sens al realitatii sociale de care poate dispune sint supuse ace luiasi principiu generator si unificator, sint, cu alte cuvinte, afinitati intre un habitus si cimpul corespunzator, respectiv clasa corespunzatoare; un principiu durabil care face ca raportul acestui individ cu viitorul sa fie un raport cu accesibilul ( pentru noi ) si cu inaccesibilul ( nu pentru noi ) inscris in structurile obiective ale experientei sale anterioare si, in conse cinta, in structurile subiective dobindite. Indiferent daca actiunea are sau nu ca punct de plecare un proiect, prezentul si viitorul sint inscrise in structurile experimentate si interiorizate sub forma habitusului, iar apar tenenta individului la grup (clasa) are, ca si pozitia sa, tendinta de a se reproduce in spatiu si in timp:
Agentii se determina in raport cu indicii concrete ale accesibilului si ale inac cesibilului, ale lui pentru noi si ale lui nu pentru noi , diviziuni tot atit de fundamentale si tot atit de fundamental recunoscute ca si cele care separa sacrul si profanul. st De fapt, raportul practic pe care un agent particular il intretine cu viitorul si care comanda practica sa prezenta se defineste in relatia dintre, pe de o parte, habitusul sau si, in mod deosebit, structurile temporale si dispozitiile cu privire la viitor care s-au constituit pe parcursul unei relatii particulare cu un univers particular al probabililor, iar pe de alta parte, o stare determinata a sanselor pe care lumea sociala i le acorda in mod obiectiv. Raportul cu posibilii este un raport de putere; iar sensul viitorului probabil se constituie intr-o relatie prelungita cu o lume structurata dupa categoria posibilului (pentru noi) si impo sibilului (nu pentru noi), a ceea ce este dinainte insusit de catre altii si ceea ce este dinainte atribuit spersoanei in cauzat. Principiu al unei perceptii selective a indicilor, adecvati mai degraba pentru a-l confirma si pentru a-l intari decit pentru a-l transforma, si matrice generatoare de raspunsuri dinainte adaptate la toate conditiile (trecute ale) producerii sale, habitusul se determina in functie de un viitor probabil pe care il devanseaza si la a carui aparitie contribuie, intrucit il citeste direct in prezentul lumii presupuse, singura pe care poate vreo data sa o cunoasca sBourdieu, 1980: 108t.
8.5. Habitus si strategie
Conceptul habitus permite repunerea in discutie a problemei rationalitatii actiunii. Actiunea umana are, in general, din punctul de vedere al unui observator impartial, toate aparentele unei actiuni rationale in finalitate : agentul actioneaza ca si cum ar cunoaste conditiile si consecintele obiective ale actiunii sale, ca si cum ar urmari constient un scop si ar alege la fel de constient anumite mijloace pentru a-l atinge. Se poate spune ca el are o strategie de actiune 1. Si totusi, actiunea este de bun simt (sensée), dar nu are ratiunea ca principiu: in timpul jocului, jucatorul de tenis nu dispune nici de timpul si nici de informatia necesara pentru a elabora o strategie rationala din care sa rezulte miscarea sa urmatoare; aceasta este produsul unui program pe care experimentarea repetata a conditiilor similare celor in care se desfasoara jocul l-a construit si fixat in jucator. Rationalitatea rezulta dintr-o relatie intre, pe de o parte, structurile profunde, interiorizate ale subiectivitatii (habitus) si, pe de alta parte, coincidenta sau asemanarea conditiilor in care se desfasoara actiunea actuala cu cele in care aceste structuri au fost produse. Este o rationalitate de tip practic, bazata pe un principiu al economiei intentionale , al informatiei si logicii minimale pentru nevoile practicii.
8.6. Individul agent al actiunii practice
Ca si procedeele interpretative , conceptul habitus este utilizat cu inten tia de a evidentia capacitatile generatoare ale dispozitiilor subiective do bindite in cursul experientei si de a sustine teza rolului creator, inovator, activ al subiectului. Individul nu este lipsit de discernamint, asa cum pre supun sustinatorii teoriilor modelului cultural, ci un subiect care defineste
(recunoaste) situatia, fara ca aceasta sa implice cu necesitate o activitate constienta:
De fapt, ceea ce este in joc in viata sociala sint agenti discernabili si dotati cu discernamint, care realizeaza nenumaratele operatii de ordonare prin care se reproduce si se transforma continuu ordinea sociala, si nu particule de materie, inerte si intersanjabile. Nu este vorba despre constiinte care actioneaza in de plina cunostinta de cauza. Discernamintul care sta la baza sau principet atit a actelor de clasificare, cit si a produselor lor, cu alte cuvinte a practicilor, a discursurilor sau a produselor finite diferite, deci discernabile si clasabile, nu reprezinta actul intelectual al unei constiinte care isi propune explicit scopuri intr-un proces de alegere deliberata intre variante posibile constituite ca atare printr-un proiect, ci operatia practica a habitusului, adica a schemelor genera toare de clasamente si de practici clasificabile, care functioneaza in practica fara a accede la reprezentarea explicita si care sint produsul incorporarii, sub forma dispozitiilor, a unei pozitii diferentiate in spatiul social definit, asa cum proce deaza Strawson, exact prin exterioritatea pozitiilor sBourdieu, 1987: 9t.
De aceasta data, insa, nu mai este vorba doar despre un subiect al cu noasterii, ci despre un agent al actiunii practice:
Eu spun agenti si nu subiecti. Actiunea nu consta in simpla aplicare a unei reguli, in obedienta la o regula. In societatile arhaice, ca si in societatile noastre, agentii sociali nu sint automate reglate ca niste orologii, dupa legi mecanice pe care ei nu le pot intelege. In jocurile cele mai complexe, cum ar fi, de exemplu, schimburile matrimoniale sau practicile rituale, ei angajeaza principiile incor porate ale unui habitus generator: acest sistem de dispozitii poate fi gindit prin analogie cu gramatica generativa a lui Chomsky, cu deosebirea ca este vorba despre dispozitii dobindite in experienta, deci variabile in functie de locuri si momente. Acest simt al jocului ssens du jeut, cum spunem noi in franceza, este cel care permite producerea unei infinitati de reactii inovatoare scoupst adaptate unei infinitati de situatii posibile pe care nici o regula, oricit de complexa ar fi, nu le poate prevedea. In consecinta, eu am substituit strategiile matrimoniale regu lilor de rudenie. Acolo unde altadata se vorbea despre reguli , despre model , despre structura , ignorind putin deosebirile de nuanta st, astazi toata lumea vorbeste despre strategii matrimoniale (ceea ce implica luarea in consideratie a punctului de vedere al agentilor, fara a face din acestia calculatoare rationale).
Evident, trebuie inlaturate conotatiile naiv teleologice ale termenului strategie : unele conduite pot fi orientate in raport cu unele scopuri fara a fi conduse in mod constient catre aceste scopuri. Notiunea habitus a fost inventata, daca pot spune astfel, pentru a explica acest paradox. La fel, notiunea sens practic explica faptul ca riturile sint coerente, ca au coerenta totdeauna partiala si niciodata totala a constructiilor practice, intrucit sint produsul unui sens practic si nu al unui gen de calcul inconstient sau al supunerii la o regula sBourdieu, 1987: 19-20t.
Conceptul habitus subliniaza primatul ratiunii practice (ratiune nece sara si suficienta in raport cu nevoile practicii) si defineste agentul nu numai prin capacitatea de a cunoaste si recunoaste obiectele sociale, ci prin capa citatea sa esentiala de a le construi ca relatii obiective.
Marx, Durkheim, Mead, Parsons au insistat asupra interiorizarii structu rilor obiective in structuri de personalitate, operind o distinctie neta intre obiectiv si subiectiv ( existenta sociala si constiinta sociala , fapt so cial si constiinta , sistem social si sistem al dispozitiilor-necesitati ale personalitatii ). Bourdieu afirma, dimpotriva, obiectivitatea subiecti vului: structurile incorporate (hexis corporal) nu sint structuri subiective pur si simplu, ci un subiectiv obiectivat intr-un corp. Teoria habitusului opune atit explicatiei deterministe a faptelor sociale, cit si explicatiei prin cauze finale 1 teza potrivit careia logica reala a actiunii impleteste doua tipuri de obiectivari ale istoriei, o obiectivare in institutii si una in corpuri, sau, altfel spus, doua stari ale capitalurilor, obiectivata si incorporata.
8.7. Sensul comun este un sens practic
Obiectivarea in corpuri (hexis corporal) reprezinta principiul constituirii sensului (simtului) comun al actiunii, inteles ca sens (simt) practic, analog sim tului jocului pe care il poseda sportivii, iar prin aceasta ea (el) reactiveaza
(conserva si intareste) si realizeaza continuu sensul obiectivat in institutii:
In masura, si doar in masura, in care habitusurile sint incorporari ale aceleiasi isto rii sau, mai exact, ale aceleiasi istorii obiectivate in habitusuri si in structuri , practicile pe care el le genereaza sint mutual comprehensibile si ajustate nemijlo cit structurilor si, de asemenea, obiectiv concertate si dotate cu un sens obiectiv, in acelasi timp unitar si sistematic, transcendent intentiilor subiective si proiec telor constiente, individuale sau colective. Unul dintre efectele fundamentale ale acordului intre sensul practic si sensul obiectivat este producerea unei lumi a sensului comun, a carei evidenta imediata este dublata de obiectivitatea care asigura consensul asupra sensului practicilor si al lumii, cu alte cuvinte armo nizarea experientelor si intarirea continua pe care fiecare dintre ele o primeste din expresia individuala sau colectiva (in timpul unei sarbatori, de exemplu), improvizata sau programata (locuri comune, maxime) experientelor asemana toare sau identice sBourdieu, 1980: 97t.
Simtul practic, necesitate sociala devenita natura, convertita in scheme motorii si in automatisme corporale, este cel care face ca practicile sa fie, in si prin ceea ce ramine in ele obscur pentru ochii producatorilor lor si tradeaza princi piile transsubiective ale producerii lor, de bun simt ssenséet, cu alte cuvinte caracterizate de un sens comun. Tocmai pentru ca agentii nu stiu niciodata com plet ce fac, ceea ce fac are mai mult sens decit stiu ei sBourdieu, 1980: 116t.
Conceptele habitus , sens practic , strategie indica o lume sociala care este in esenta o lume a practicilor care se auto-genereaza: dispozitiile subiective sint produse ale practicii care se fixeaza in indivizi in stare practica (fara a exclude, totusi, starea discursiv-reflexiva) si care sint actua lizate in practici. Coerenta actiunii sociale (ordinea sociala) este, astfel, o coerenta (ordine) practica rezultata din coerenta dispozitiilor subiective, ea insasi produs al coerentei conditiilor obiective in care aceste dispozitii s-au constituit:
Produse in practica unor generatii succesive, intr-un tip determinat de conditii ale existentei, aceste scheme de perceptie, de apreciere si de actiune care sint dobindite in practica si puse in functiune in stare practica, fara a accede la reprezentarea explicita, functioneaza ca operatori practici prin intermediul carora structurile obiective, al caror produs sint tind sa se reproduca in practici. Taxi nomiile practice, instrumente ale cunoasterii si ale comunicarii care reprezinta conditia constituirii sensului si al consensului asupra sensului, nu isi exercita eficacitatea structuranta decit in masura in care sint ele insele structurate. Ceea ce nu inseamna ca ele sint pasibile de o analiza strict interna ( structurala , componentiala sau altfel) care, extragindu-le in mod artificial din conditiile lor de producere si utilizare, isi interzice sa inteleaga functiile lor sociale. Coe renta care se observa in toate produsele aplicarii unuia si aceluiasi habitus nu are alt fundament decit coerenta pe care principiile generatoare constitutive ale acestui habitus o datoreaza structurilor sociale (structura a relatiilor intre grupuri, sexe sau clase de virsta, sau intre clasele sociale) al caror produs sint si pe care tind sa le reproduca intr-o forma transformata si greu de recunoscut, inserin du-le in structura unui sistem de relatii simbolice sBourdieu, 1980: 159-160t.
Rezulta ca exista o logica in sine, fara reflectie constienta si fara control logic sBourdieu, 1980: 154t a actiunii, o logica practica (acordind ter menului practica semnificatia pe care o are in expresia imbracaminte prac tica , respectiv comoda si adecvata actiunii eficiente, necesara si suficienta pentru aceasta), o economie a practicilor care este constitutiva structurii practicilor rationale, respectiv structurii celei mai potrivite pentru atingerea cu costuri minime a obiectivelor inscrise in logica unui cimp oarecare; o ratiune imanenta care face ca actiunile sa fie rezonabile, fara a fi produsul unui calcul rational, caracterizate de un fel de finalitate, fara a fi organizate constient in raport cu scopuri formulate explicit, inteligibile si coerente, fara a fi rezultatul unei intentii de inteligibilitate si coerenta, ajustate viito rului, fara a fi produsul unui proiect sau al unui plan. Specificitatea acestei logici practice rezida in structura ei temporala: prezentul contine in sine atit trecutul incorporat sub forma habitusului cit si viitorul anticipat in structurile generatoare ale aceluiasi habitus sIdemt.
8.8. Habitusul ca principiu al reproductiei si schimbarii structurilor obiective ale practicii
Actualizarea practica a structurilor incorporate nu este constienta, dar nici mecanica: habitusul orienteaza catre actiune in calitate de istorie incorpo rata si uitata ca atare, in calitate de istorie devenita natura. Actualizarea este dependenta de raportul existent intre situatia actuala in care se afla agentul si conditiile experientei trecute incorporate: daca situatia actuala este identica sau similara celei in care structurile subiective s-au format, schemele de perceptie, de gindire si de actiune invatate vor intra in func tiune de indata ce agentul a recunoscut conditiile; daca, dimpotriva, condi tiile actuale sint diferite de cele ale producerii sale, habitusul genereaza o conduita inovatoare de raspuns care se inscrie, totusi, in limitele unui princi piu general. Conduita este, astfel, pe de o parte, determinata, recursiva, previzibila, iar pe de alta parte, nedeterminata, singulara, imprevizibila:
Produs al istoriei, habitusul produce practici, individuale si colective, deci isto rie, in conformitate cu scheme produse de istorie; el asigura prezenta activa a experientelor trecute care, depozitate in fiecare organism sub forma schemelor de perceptie, de gindire si de actiune, tind, mai sigur decit toate regulile formale si decit toate normele explicite, sa garanteze conformitatea si constanta lor in timp. Trecut care supravietuieste in actual si care tinde sa se perpetueze in viitor, actualizindu-se in practici structurate dupa principiul sau, lege interioara prin care se exercita continuu legea necesitatilor externe ireductibile la constringerile imediate ale conjuncturii, sistemul de dispozitii sta la baza continuitatii si regu laritatii Scapind atit alternativei fortelor inscrise in starea anterioara a siste mului, in afara corpului, cit si celei a fortelor interne, a motivatiilor aparute brusc, pe moment, din decizia libera, dispozitiile interioare, interiorizare a exte rioritatii, permit fortelor externe sa se exercite, dar dupa logica specifica a organismelor in care sint incorporate, adica intr-un mod durabil, sistematic si nu mecanic: sistem dobindit de scheme generatoare, habitusul face posibila producerea libera a tuturor gindurilor, a tuturor perceptiilor si a tuturor actiu nilor inscrise in limitele, si numai in limitele, inerente conditiilor particulare ale producerii sale. st Capacitate de generare infinita si totusi strict limitata, habitusul nu este greu de gindit decit atita timp cit raminem cantonati in alterna tivele obisnuite, pe care el urmareste sa le depaseasca, ale determinismului si libertatii, conditionarii si creativitatii, constiintei si inconstientului sau ale indi vidului si societatii. Intrucit habitusul este o capacitate infinita de a produce in toata libertatea (controlata) produse ginduri, perceptii, expresii, actiuni care au totdeauna ca limite conditiile definite istoric si social ale producerii sale, libertatea conditionata si conditionala pe care el o asigura este tot atit de departe de creatia unui nou imprevizibil ca si de simpla reproducere mecanica a conditio narilor initiale. st Astfel, ca orice arta de a inventa, habitusul este cel care permite producerea de practici in numar infinit si relativ imprevizibile (ca si situatiile corespunzatoare), dar limitate ca diversitate. Pe scurt, fiind produsul unei clase determinate de regularitati obiective, habitusul tinde sa determine toate conditiile rezonabile ale sensului comun , care sint posibile in limitele, si doar in limitele, acestor regularitati si care au toate sansele de a fi sanctionate pozitiv pentru ca sint ajustate obiectiv logicii caracteristice unui cimp deter minat, al carui viitor il anticipeaza; el tinde totodata sa excluda fara violenta, fara arta, fara argument toate nebuniile ( aceasta nu este pentru noi ), adica toate conduitele facute sa fie sanctionate negativ pentru ca sint incompatibile cu conditiile obiective st. Istorie incorporata, devenita natura, iar prin aceasta uitata ca atare, habitusul este prezenta in actiune a intregului trecut care l-a produs: in consecinta, el este cel care confera practicilor independenta lor relativa fata de determinarile exterioare ale prezentului imediat. Aceasta au tonomie este aceea a unui trecut actionat si in actiune care, functionind in ca litate de capital acumulat, produce istoria pornind de la istorie si asigura astfel permanenta in schimbare care face din agentul individual o lume in lume sBourdieu, 1980: 91-94t.
El elaboreaza, intr-un proces de combinare individualizata a schemelor invatate, conduite inovatoare: Ars inveniendi este o ars combinatoria sBourdieu, 1980: 170t.
I se atribuie lui P. Bourdieu teza unui determinism cvasi-absolut al actiu nii, avind ca principiu habitusul, si, in consecinta, teza reproductiei cvasi -absolute a structurilor sociale: acesta este continutul principal al criticilor care i se adreseaza. Din cele aratate mai sus rezulta ca sociologul francez este departe de a sustine vreuna dintre aceste teze: ipoteza habitusului permite intelegerea actiunii ca actiune determinata si, in acelasi timp, li bera, reproductiva si, in acelasi timp, inovatoare. Este, insa, adevarat ca sociologul francez nu dezvolta tema mecanismelor prin care habitusul conduce la schimbare.
8.9. Habitus si actiune pedagogica
Structurile profunde ale subiectivitatii (habitusul) care conserva un sens al realitatii sociale sub forma simtului practic si care confera constanta, coerenta actiunilor individuale si le face inteligibile, sint produsul unei actiuni pedagogice de inculcare efectuata de colectivitate si a actiunii cores punzatoare de invatare desfasurate de individ (cu alte cuvinte al unui proces de socializare/educatie). Actiunea pedagogica, care nu poate avea loc decit in cadrul unui proces de comunicare, poate imbraca forma: a) unei actiuni anonime si difuze, exercitate de un grup si un mediu simbolic, structurat, in intregul lor (pedagogie implicita); b) unei munci pedagogice desfasurate de catre agenti specializati, ca practica specifica si autonoma, in momente si imprejurari determinate (pedagogie explicita). Ceea ce deosebeste in mod esential pedagogia explicita si pedagogia implicita este faptul ca prima produce scheme clasificatorii si corporale apelind la un discurs simbolic, cu alte cuvinte la expresia verbala si la constiinta, in timp ce cea de-a doua inculca un modus operandi specific unei practici determinate prin chiar exercitiul practicii respective. Totusi, invatarea nu se realizeaza niciodata mecanic, prin mecanismul imitatiei sau prin cel al incercarii si erorii, deoarece, indiferent ca este vorba despre un discurs sau despre obiecte si practici experimentate, materialul care trebuie invatat este, ca produs al aplicarii sistematice a unui numar oarecare de principii practice coerente, totdeauna structurat. In consecinta, orice proces de invatare, indiferent de mecanismul sau (simpla familiarizare sau transmiterea explicita), consta in interiorizarea ratiunii unei serii de fapte concrete, a principiului de organi zare a acestei serii care va functiona ulterior ca principiu de organizare a practicilor agentului. In plus, orice societate prevede unele exercitii structu rale (ritualuri, jocuri etc.) prin care transmite acest principiu. De fapt, toate actiunile infaptuite intr-un spatiu si un timp structurate sint evaluate sim bolic si functioneaza ca exercitii structurale prin care societatea construieste in indivizi capacitatea de operare cu schemele fundamentale ale practicii.
In acest fel, actiunea pedagogica se dovedeste a fi constitutiva oricarei structuri (ordini) sociale.
Producind habitusuri, orice actiune pedagogica functioneaza ca putere ce impune ca legitime semnificatii care disimuleaza raporturile de forta, functioneaza, deci, ca violenta simbolica ce legitimeaza si intareste rapor turile de dominatie 1:
Orice actiune pedagogica (A.P.) este in mod obiectiv o violenta simbolica ca impunere printr-o putere arbitrara a unui arbitrar cultural. st
1.1. Intr-un prim sens, actiunea pedagogica (A.P.) este in mod obiectiv o violenta simbolica, in sensul ca raporturile de forta intre grupurile si clasele constitutive ale unei formatiuni sociale sint fundamentul puterii arbitrare care este conditia instaurarii unui raport de comunicare pedagogica, respectiv de impunere si inculcare a unui arbitrar cultural dupa un mod arbitrar de impunere si inculcare (educatie). st
1.2. Intr-un al doilea sens, actiunea pedagogica (A.P.) este in mod obiectiv o violenta simbolica in sensul ca delimitarea, obiectiv implicata in faptul de a impune si de a inculca, a anumitor semnificatii considerate, prin selectia lor si prin excluderea corelativa selectiei, ca fiind demne de a fi reproduse printr-o actiune pedagogica (A.P.), reproduce (in dubla acceptiune a termenului) selectia arbitrara pe care un grup sau o clasa o opereaza in mod obiectiv in si prin arbitrariul ei cultural sBourdieu si Passeron, 1970, trad. rom., 1977: 187-190t.
Rezulta ca actiunea pedagogica nu consta in transmiterea neutra a unei culturi neutre (modele de comportament impartasite de membrii unei colec tivitati) de la o generatie la alta, ci intr-un proces de impunere si inculcare a unui arbitrar cultural dupa un mod arbitrar de impunere si inculcare (edu catie) sBourdieu si Passeron, 1970, trad. rom., 1977: 187t. Cultura care face obiectul actiunii pedagogice este necesara, in sensul ca este inextricabil legata de un anumit tip de conditii sociale, coerenta si functionalitatea struc turilor de semnificatii care o alcatuiesc conferindu-i inteligibilitate, dar este, in acelasi timp, arbitrara, intrucit nu decurge din nici un principiu universal
(fizic, biologic ori spiritual), nu face parte din natura lucrurilor si nici nu este expresia unei naturi umane universale, ci decurge, dimpotriva, dintr-un raport obiectiv de forta. Ceea ce este transmis in calitate de cultura legitima nu este decit arbitrariul cultural care exprima interesele obiective
(materiale si simbolice) ale grupului sau clasei dominante. Actiunea peda gogica legitimeaza acest arbitrar prin insusi faptul ca, selectind si transmi tind un model cultural ca pe singurul demn de a fi transmis, il aduce in opozitie cu celelalte, ascunzind adevarul despre caracterul sau arbitrar. La fel de arbitrar este si modul de impunere a culturii legitime (metode si mijloace de inculcare, determinate istoric).
Orice instanta (agent sau institutie) care exercita o actiune educativa dispune de autoritate pedagogica in calitate de mandatar al unor grupuri sau clase (si nu al societatii in ansamblul ei, asa cum sugerau Durkheim si
Parsons), in calitate de detinator prin delegatie (o delegatie limitata) al dreptului de exercitare a violentei simbolice.
Raporturile de forta dintre grupurile sau clasele sociale se manifesta ca raporturi intre diferitele instante educative. Instantele care sint mandatate sa transmita arbitrariul cultural al grupurilor si claselor dominante sint cele care exercita actiunea pedagogica dominanta.
Actiunea pedagogica implica munca pedagogica definita ca munca pre lungita de inculcare, care are ca finalitate producerea, prin interiorizarea principiilor unui arbitrar cultural, unei structuri interne durabile (habitus) care sa persiste si dupa incetarea muncii pedagogice si sa produca la rindul sau practici conforme cu aceste principii, reproducind astfel arbitrariul cul tural care i-a dat nastere. Munca pedagogica se clasifica in munca pedago gica primara, desfasurata de familia de origine si care inculca un habitus pe o baza exclusiv biologica, si munca pedagogica secundara, desfasurata de orice instanta educativa care construieste un habitus pornind nu de la un fundament biologic, ci de la structuri subiective produse de o munca pedagogica anterioara.
8.9.1. Actiunea pedagogica desfasurata de familie producerea habitusului primar si reproducerea structurii de clasa
3.3. Intrucit munca pedagogica (M.P.) este un proces ireversibil, producind in timpul necesar de inculcare o dispozitie ireversibila, respectiv o dispozitie care nu poate fi ea insasi reprimata ori transformata decit printr-un proces ireversibil, producind la rindul sau o noua dispozitie ireversibila, actiunea pedagogica pri mara (prima educatie) care se realizeaza printr-o munca pedagogica fara ante cedente (munca pedagogica primara) produce un habitus primar, caracteristic unui grup sau unei clase, care reprezinta principiul constituirii ulterioare a ori carui habitus.
3.3.1. Gradul de productivitate specifica al oricarei alte munci pedagogice (mun ca pedagogica secundara) este in functie de distanta care separa habitusul pe care tinde sa-l inculce (respectiv arbitrariul cultural impus) de habitusul care a fost inculcat in munca pedagogica anterioara si, la sfirsitul regresiunii, de catre munca pedagogica primara (respectiv arbitrariul cultural originar) sBourdieu si
Passeron, 1970, trad. rom., 1977: 198t.
Familia reprezinta agentul unei actiuni pedagogice primare care fixea za in individ habitusul primar de clasa, primele scheme de perceptie, de gindire si de actiune care vor functiona ca fundament si principiu de selectie in procesul incorporarii tuturor experientelor ulterioare, astfel incit expe rientele diferite traite de un individ se integreaza in unitatea unei biografii sistematice care se organizeaza pornind de la situatia originara de clasa, experimentata intr-un tip determinat de structura familiala sBourdieu, 1972: 188t.
Asa, de pilda, in cazul societatii Kabylie, raporturile copiilor cu parintii, care conduc la construirea identitatii sexuale, componenta de baza a iden titatii sociale a copiilor, inculca principiul opozitiei intre masculin si feminin ca principiu fundamental al viziunii si diviziunii lumii sociale (simbolice), principiu care regleaza intreaga functionare a societatii: st relatiile cu tatal si cu mama sint cele care, prin disimetria in complemen taritate antagonista care le caracterizeaza, constituie una dintre ocaziile de a interioriza in mod inseparabil schemele diviziunii sexuale a muncii si ale divi ziunii muncii sexuale sBourdieu, 1980: 127t.
Copilul isi construieste identitatea sexuala, element capital al identitatii sale sociale, in acelasi timp in care isi construieste reprezentarea diviziunii sociale a muncii intre sexe, pornind de la acelasi ansamblu socialmente definit prin indicii biologice si sociale inseparabile. Altfel spus, constientizarea identitatii sexuale si incorporarea dispozitiilor asociate unei definitii sociale determinate a func tiilor sociale ce revin barbatilor si femeilor merg impreuna cu adoptarea unei viziuni socialmente definite cu privire la diviziunea sexuala a muncii.
Lucrarile psihologilor asupra perceptiei diferentelor sexuale arata ca, foarte devreme (in jurul virstei de cinci ani), copiii stabilesc distinctii transante intre functiile masculine si feminine, femeilor si mamelor revenindu-le functiile do mestice si ingrijirea copiilor, iar barbatilor si tatilor activitatile economice. Totul indica o constructie simultana a constiintei diferentelor sexuale si a distinctiei intre functiile paterne si materne. Din numeroase analize ale perceptiei diferen tiate a tatalui si a mamei se poate retine ca tatal este mult mai adesea perceput ca mai competent si mai sever decit mama care, la rindul ei, este considerata mai amabila si mai afectuoasa decit tatal si care face obiectul unei relatii mai incarcate de afectivitate si mai placute. In definitiv, asa cum remarca pe buna dreptate Emmerich, toate aceste diferente au ca principiu faptul ca, in general, copiii atribuie mai multa putere tatalui decit mamei sBourdieu, 1980: 132-133t.
Totul se petrece ca si cum habitusul ar produce coerenta si necesitate pornind de la accident si intimplare; ca si cum ar ajunge sa unifice efectele necesitatii sociale suportate din copilarie, prin intermediul conditiilor materiale ale exis tentei, sefectelet experientelor relationale primordiale si practicarii actiunilor, obiectelor, spatiilor si timpului structurate, cu efectele necesitatii biologice, fie ca este vorba despre influenta echilibrelor hormonale sau despre rolul caracte risticilor fizice observabile; ca si cum ar produce o lectura biologica (si, in special, sexuala) a proprietatilor sociale si o lectura sociala a proprietatilor sexuale, conducind, astfel, la o reexploatare sociala a proprietatilor biologice si la o reutilizare biologica a proprietatilor sociale sBourdieu, 1980: 134t.
In societatile diferentiate (moderne), habitusul primar orienteaza optiu nile si orientarea scolara ajustind sperantele subiective la sansele obiective de reusita specifice clasei, si determinind astfel auto-selectia candidatilor la o forma de invatamint (supra-selectia candidatilor proveniti din clasele defavorizate) sBourdieu si Passeron, 1964 si 1970t.
Actiunea pedagogica primara inculca un ethos de clasa ca pe una dintre componentele capitalului cultural incorporat, inscriind in structurile subiec tive categoriile (bunatate, onestitate, cumintenie, ordine, echilibru, serio zitate, harnicie, inteligenta, cultura, creativitate etc.) in functie de care agentul va fi clasat si se va auto-clasa, mai intii in structurile scolare, iar apoi in cele sociale, ocupind pozitia care i se cuvine din punctul sau de vedere si din punctul de vedere al celorlalti sBourdieu, 1989; Bourdieu si
Passeron, 1964t.
Ca si Durkheim si Parsons, Bourdieu vede in familie un grup particular care construieste o identitate particulara a individului. Spre deosebire, insa, de predecesorii sai, sociologul francez trateaza, sub influenta gindirii mar xiste, apartenenta familiala ca apartenenta de clasa: familia inculca, in calitate de cultura legitima, o cultura particulara (arbitrariul cultural) a(l) clasei careia i se subsumeaza. Bourdieu subliniaza, in acord cu Berger si
Luckmann, importanta fara egal, pentru orice tip de societate, a achizitiilor primare dobindite in familie (fiind transmis in calitate de model fara concu rent, arbitrariul cultural pe care familia il inculca creeaza iluzia totala a legitimitatii) si, mai mult, imposibilitatea de a neutraliza printr-o munca pedagogica secundara clasamentele care rezulta din apartenenta (munca pedagogica) familiala. Munca pedagogica primara (educatia familiala) este in cea mai mare parte difuza si practica, familia utilizind mai ales o pedagogie implicita constind in producerea unui habitus prin inculcarea non-discursiva, inconstienta a principiilor care nu se manifesta decit in stare practica:
3.3.2.3.1. Intr-o formatiune sociala determinata, munca pedagogica primara, careia ii sint supusi membrii diferitelor grupuri sau clase, se intemeiaza cu atit mai complet pe transferabilitatea practica, cu cit conditiile lor materiale de exis tenta ii supun in mai mare masura constringerilor practicii, tinzind, astfel, sa impiedice constituirea si dezvoltarea aptitudinii pentru dominarea simbolica a practicii sBourdieu si Passeron, 1970: 200t.
Continuturile pe care ea le inculca sint deosebit de durabile si se consti tuie in baza de pornire pentru continuturile pe care le inculca orice munca pedagogica secundara ulterioara.
8.9.2. Scoala ca instanta a actiunii pedagogice dominante si instrument de reproductie a structurii de clasa
Bourdieu este considerat unul dintre reprezentantii marcanti ai curentului conflictualist (teoriei critice) in sociologia educatiei (scolii), alaturi de fran cezii L. Althusser, Chr. Baudelot, R. Establet sau de americanii S. Bowles,
R. Collins, H. Gintis. Teoria critica trebuie inteleasa ca o alternativa la teoriile functionalismului consensual: ea conserva premisa unitatii functio nale a societatii si a unui grad inalt de integrare a elementelor componente, dar renunta la teza consensului ca mecanism al unitatii (solidaritatii) com ponentelor in favoarea celei a concurentei unor agenti situati pe pozitii ierarhizate si care urmaresc, fara a fi neaparat constienti de aceasta, aceleasi mize (pozitiile superioare). Intre cele doua perspective opozitia este pro funda: ea vizeaza insusi principiul inteligibilitatii actiunii sociale sPetitat,
1982: 36t. Constituindu-se intr-o teorie critica atit in raport cu societatea si scoala capitalista, cit si in raport cu functionalismul consensual acuzat de a face apologia lor teoriile conflictualiste nu mai considera educatia (si, in special) scoala ca factor al ordinii sociale, al emanciparii si progresului, ci ca instanta a controlului social prin intermediul careia sint reproduse inegalitatile si dominatia.