Mediul si dezvoltarea durabila - evaluarea impactului ecologic (eie)

Din ce in ce mai des, sistemul global este amenintat de grave dezechilibre. O mare parte din populatia lumii traieste in saracie, iar proiectele pentru protejarea mediului inconjurator maresc si mai mult decalajele dintre saracie si bunastare, pe fondul unui progres “nedurabil”.

Exista scenarii, conform carora populatia lumii s-ar dubla intre 1990-2050 iar PIB-ul pe cap de locuitor va creste de 2,4 ori. Simultan, cererea pentru hrana s-ar dubla, consumul energetic va creste de 2,6 ori iar consumul apei de 1,5 ori.

Studiile arata ca daca tendinta cresterii populatiei, a economiei si a ritmului consumurilor vor continua ca pana acum, mediul va fi suprasolicitat. Comunitatea internationala a decis sa trateze problematica mediului prin masuri colective la nivel global, si s-a reunit pentru prima data in 1972 la Conferinta de la Stockholm, pentru a dezbate problema mediului si a necesitatilor de dezvoltare. In urma conferintei au rezultat:

• Declaratia de la Stockholm, continand 26 de principii;

• Planul de Actiune, cu trei componente:

- programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);

- activitatile pentru managementul mediului;

- masurile de sprijin.

Acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru international pentru tratarea problemelor mediului. Conferinta a recunoscut ca problemele de mediu ale tarilor industrializate, nu indeplinesc necesitatile si prioritatile tarilor si comunitatilor celor mai sarace. Conferinta a fost insa dominata in principal de problemele de mediu si a condus la cresterea constientizarii publice in acest domeniu.

Declaratia de la Stockholm, Principiul 13 prevede, ca, “pentru a realiza un management mai rational al resurselor, care sa conduca astfel la imbunatatirea mediului, statele trebuie sa adopte o abordare integrata si coordonata a planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura ca dezvoltarea lor este compatibila cu necesitatea de a proteja si imbunatati mediul in beneficiul propriei populatii”.

Necesitatea reorientarii eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-a concretizat dupa unsprezece ani de la Conferinta de la Stockholm, respectiv in 1983, cand Natiunile Unite au infiintat Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare, cunoscuta sub denumirea de Comisia Brundtland. Aceasta comisie a elaborat si publicat in 1987 documentul “Viitorul nostru comun” (Raportul Brundtland), prin care s-a formulat cadrul care avea sa stea la baza celor 40 de capitole ale Agendei 21 si a celor 27 de principii ale Declaratiei de la Rio si care a definit dezvoltarea durabila ca fiind “dezvoltarea care indeplineste necesitatile generatiei prezente, fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a-si indeplini propriile necesitati”.

In iunie 1992, la Rio de Janeiro, s-a desfasurat Conferinta Natiunilor Unite privind Mediul si Dezvoltarea, la care s-au reunit 115 de conducatori ai statelor lumii. Cu aceasta ocazie, pe plan international, a fost recunoscuta oficial necesitatea de a integra dezvoltarea economica si protectia mediului in obiectivul de dezvoltare durabila.

Evaluarea progresului realizat la cinci ani de la Conferinta de la Rio (New York, 1997), a evidentiat o serie de deficiente, legate in particular de echitatea sociala si saracie. Aceste aspecte au fost evidentiate prin:

􀂾 reducerea asistentei oficiale acordate pentru dezvoltare si cresterea datoriilor internationale;

􀂾 esecul imbunatatirii transferului de tehnologie;

􀂾 esecul coordonarii institutionale si incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de productie si de consum.

Ca urmare, s-a facut apel la ratificarea, intarirea si implementarea mai ferma a acordurilor si conventiilor internationale privind mediul si dezvoltarea.

Summit-ul Natiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabila, care a avut loc la Johannesburg in perioada 26 august-6 septembrie 2002, a reafirmat dezvoltarea durabila ca fiind un element central al agendei internationale si a dat un nou impuls pentru aplicarea practica a masurilor globale de lupta impotriva saraciei si pentru protectia mediului. Prin Declaratia de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectiva pentru progresul si intarirea celor trei piloni interdependenti ai dezvoltarii durabile:

• dezvoltarea economica,
• dezvoltarea sociala si
• protectia mediului la nivel local, national, regional si global.

Alte repere cronologice:

􀂃 in 1972, OECD initiaza principiul: “Cine polueaza – plateste!”;

􀂃 in 1980, se ajunge la concluzia ca, “numeroase dintre incercarile

noastre pentru a face un progres sunt, pur si simplu, nedurabile”;

􀂃 in 1983, se interzice deversarea deseurilor nucleare in mare;

􀂃 in 1985, in cadrul Raportului OECD, se precizeaza ca, intre 1949 si 1982, Marea Britanie a deversat fara control 17.000 de tone deseuri nucleare in Oceanul Atlantic, astfel incat in zece gropi submarine au fost depuse in total 15.000 de tone deseuri

nucleare;

􀂃 in 1987, in cadrul raportului “Viitorul nostru comun”, elaborat de Comisia Mondiala pentru Mediu Inconjurator si Dezvoltare, se lanseaza conceptul: dezvoltare durabila, care satisface nevoile prezentului fara sa compromita capacitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile nevoi;

􀂃 in 1989, UNEP (Programul ONU pentru mediul inconjurator) organizeaza un atelier privind auditarea de mediu inconjurator;

􀂃 in 1991, ISO creeaza Grupul Consultativ Strategic privind Mediul Inconjurator (SAGE), insarcinat cu studiul necesitatii de standarde si cu elaborarea de propuneri pentru sisteme de management de mediu inconjurator - ISO TC 207. Se realizeaza primul proiect al Reglementarii 1836/1993;

􀂃 in 1992, la Rio de Janeiro se organizeaza Conferinta ONU privind mediul inconjurator. Reglementarea nr. 880/1992 a Consiliului EEC pune bazele schemei comunitare de etichetare, privind mediul inconjurator, si dezvoltare durabila, intitulat “Catre dezvoltare durabila”;

Document online: La Mezza - una regione storica del Medio Oriente che include l'Antico Egitto Proiect: Italia - relieful, natalitatea, sistemul legislativ si Economia

􀂃 la 23 iunie 1993, intra in vigoare Reglementarea Consiliului nr. 1836/93, privind participarea voluntara a intreprinderilor industriale la o schema comunitara de ecomanagement si audit. Se infiinteaza ISO TC 207, “Comitetul Tehnic pentru Management de Mediu Inconjurator”, cu sase subcomitete si un grup de lucru;

􀂃 in acelasi an, EOQ isi constituie Comitetul nr.13, privind calitatea mediului inconjurator;

􀂃 in 1992, apare prima editie a Standardului britanic de sisteme de management de mediu inconjurator - BS 7750;

􀂃 in 1994, apare a doua editie a BS 7750, conceputa sa sprijine organizatiile in introducerea unui sistem de management efectiv ca baza, atat pentru o performanta de mediu inconjurator adecvata, cat si pentru participarea la scheme de auditare mediu inconjurator, adica punerea de acord cu Reglementarea nr. 1836, BS 7750 (adica cu ISO 9000), “organizatiile pot alege sa foloseasca un sistem de management elaborat in conformitate cu BS 7750 ca baza pentru managementul de mediu inconjurator”.

Reglementarile de baza ale managementului de mediu sunt puse insa la dispozitia practicienilor prin seria de standarde internationale ISO 14000.

Dintre acestea majoritatea sunt operante, aparute inca din anul 1996, altele se gasesc in faza de elaborare. Standardele ISO 14000 acopera o paleta de cinci directii de actiune:

1. Sisteme de management de mediu;

2. Audit de mediu;

3. Ecomarcarea;

4. Evaluarea performantei de mediu;

5. Evaluarea ciclurilor de viata a produselor si serviciilor.

Ghidul de utilizare, oferit de ISO 14001, prevede cerintele cu privire la integrarea managementului de mediu in structura generala a managementului calitatii si a managementului general din societatea comerciala.

Evolutia conceptelor privind relatia dintre activitatile socioeconomice si mediu, in contextual principiilor dezvoltarii durabile s-a facut pe doua directii:

• o prima directie, cu caracter obligatoriu constand din obtinerea de catre agentii socio-economici a unor avize, acorduri, premise de functionare in raport cu institutiile abilitate pe linia protectiei mediului. In aceasta situatie formele de apreciere a impactului ecologic sunt reglementate prin legislatia cadru nationala de mediu si detaliate prin legislatia secundara si tertiara nationala din domeniul respectiv;
• o a doua directie cu caracter voluntar, prin care agentii socioeconomici, stimulati de anumite avantaje potentiale, se angajeaza sa-si mareasca performantele de mediu. In acest caz formele de apreciere a impactului ecologic sunt reglementate de standardele mentionate (ISO 14000 si EMAS) care au o recunoastere internationala sau europeana.

evaluarea impactului ecologic (eie)

2.1 Aspecte generale

O componenta a conceptului dezvoltarii durabile consta in tinerea sub control a impactului activitatilor social-economice asupra mediului.

Tinerea sub control a impactului presupune cunoasterea in detaliu a fenomenului, ceea ce presupune parcurgerea etapelor de identificare, estimare, apreciere etc. Este ceea ce se urmareste prin conceptul general al Evaluarii Impactului Ecologic (EIE).

La nivelul legislatiei din Romania, in timp s-au promovat ca elemente componente ale:

• studiu de impact – SI;

• bilant de mediu nivel 0, I, II (BM O, BM I, BM II);

• evaluarea riscului de mediu (ERM).

La nivelul legislatiei internationale sunt promovate prin seria ISO 14000 “Sistemul de management de mediu” sau a unor legislatii nationale si alte concepte, printre care mentionam:

• auditul de mediu - AM

• analiza ciclului de viata - ACV

• evaluarea performantei de mediu - EPM

Este de mentionat ca in general se remarca un dinamism si o tendinta de perfectionare a reglementarilor pe linia evidentierii relatiei dintre o anumita activitate sau produs cu mediul si minimalizarea eventualului impact negativ asupra mediului.

Din punct de vedere al legislatiei romane este necesar a se face eforturi pentru o adoptare integrala, cat mai rapida a conceptelor promovate in seria ISO 14000, ca o componenta a alinierii de ansamblu a Romaniei la legislatia Comunitatii Europene.

Revenind la prevederile legislatiei romane mentionam ca studiul de impact este necesar sa fie realizat pentru activitati ce se proiecteaza, in timp ce toate celelalte tipuri de studii se aplica la activitati existente.

2.2 Necesitatea EIE

Este bine cunoscut faptul ca orice activitate umana are o gama larga de implicatii care se pot resimti in cele mai diverse domenii. In general, trebuie sa se tina seama de intreg spectrul de implicatii, efectele indirecte in unele cazuri depasind, ca importanta pe cele directe.

Astfel, o anume tehnologie produce, pe langa efectele directe, pentru care a fost conceputa - proiectata si o serie de efecte indirecte, care la un moment dat, prin evaluarea implicatiilor pot pune sub semnul intrebarii valabilitatea tehnologie

Figura 2.1 Implicatiile dorite si efectele indirecte ale unei metode, tehnologii sau activitati

Pe de alta parte un anume efect, un anume obiectiv poate fi realizat prin mai multe cai. Obiectivul dorit (Od) poate fi realizat printr-o serie de metode (Mi) unde I = 1 - n (figura 2.1). Dar fiecare din aceste metode de obtinere a efectului dorit (Ej) au anume rezultate indirecte. Costurile si efectele rezultatelor indirecte trebuie sa fie luate in considerare in aprecierea metodei ce urmeaza a fi selectata.

Un exemplu, in acest sens, il poate constitui transportul public orasenesc. Acesta poate fi realizat prin patru mijloace:

- tramvai;

- autobuz;

- troleibuz;

- metrou.

Fiecare din aceste mijloace au avantaje si dezavantaje conform celor sintetic prezentate in figura 2.2.

Alegerea solutiei pentru rezolvarea transportului va tine seama de aceste elemente, dar si de multe altele, legate de specificul orasului respective (conditii geografice, traditie etc.), incluzand desigur si elementele de mediu.

Analiza fiecarui mijloc de transport releva anumite efecte dorite (rapiditate, capacitate de transport, nepoluante), dar si efecte nedorite (risc de accidente, executie dificila, poluare). O cuantificare a acestora, pe baza unor metode matriciale, tinand cont de specificul local va determina pentru fiecare caz in parte solutia optima. Desigur ca problematica mediului poate inclina decizia pentru o solutie sau alta.

Abordand o privire sistemica in analiza unei activitati putem constata ca ea este alcatuita din trei componente:

􀂾 componenta “hard” adica mijloacele, echipamentele, materialele cu care se realizeaza activitatea;

􀂾 componenta “soft”, adica metodele, tehnologiile, programele dupa care se desfasoara activitatea;

􀂾 componenta “org“ in care se reflecta relatiile, interactiunile dintre activitatea propriu-zisa si ceilalti factori.

De multe ori aceasta ultima componenta lipseste in analiza si in etapele de proiectare, promovare, implementare a unei activitati. Avand in vedere cele precizate anterior, necesitatea studierii si evaluarii impactului unei activitati umane asupra tuturor domeniilor, dar in special asupra mediului, este justificata prin trei mari categorii de argumente:

􀃖 initierea din timp a unor actiuni menite sa reduca efectele negative colaterale, determinate de activitatea respectiva;

Figura 2.2 Analiza comparativa a diferitelor mijloace de transport public orasenesc

􀃖 evaluarea obiectiva a tuturor alternativelor si posibilitatilor, in vederea selectarii strategiei de actiune intr-o perspectiva sistemica;

􀃖 necesitatea implicarii populatiei la procesele de decizie de promovarea unor activitati sau proiecte care le vor influenta viata intr-un fel sau altul.

2.2.1 Asupra definitiei Evaluarii Impactului Ecologic

Intr-o definitie succinta EIE urmareste investigarea stiintifica a efectelor complexe ce ar rezulta sau rezulta din impactul unei activitati ce urmeaza a fi promovata asupra mediului, in general, fie asupra factorului social, cultural, economic si posibil politic.

EIE va urmari deci efectele cele ce pot fi determinate de o anume activitate sau proiect. Aceasta analiza si analiza contextului in care se desfasoara activitatea va permite identificarea, estimarea si apoi evaluarea efectelor complexe pe care acestea le determina. Dar rolul EIE nu se opreste aici. In continuare, pe baza evaluarii efectelor, se formuleaza o gama larga de actiuni si masuri menite sa contracareze efectele negative si sa le dezvolte pe cele pozitive, conform schemei din figura 2.3.

Datorita naturii, factorilor implicati, EIE nu se realizeaza printr-o simpla parcurgere secventiala a etapelor specifice: analiza, identificare, evaluare si proiectare de actiuni, ci printr-un proces continuu interactiv, in care unele dintre etape se repeta in noi conditii, in noi alternative.

Foarte important pentru EIE este comunicarea rezultatelor obtinute. Avand drept obiectiv furnizarea unor informatii utile, studiul trebuie sa identifice potentiali utilizatori si cerintele lor, inca din etapele initiale de analiza si identificarea celor mai adecvate tipuri si forme de prezentare a informatiilor.

Este evident ca EIE are un caracter interdisciplinar, caracter impus de analiza sistematica necesar a fi facuta prin evaluarea impactului asupra elementelor economice, cadrului institutional, culturii, structurii sociale si nu in ultimul rand asupra mediului. Acest caracter impune, atat modul cum se realizeaza EIE cat si cine le realizeaza. Astfel, EIE apeleaza aproape la toate modalitatile de investigare stiintifica: analitica, empirica, sintetica, dialectica sau globala. La rezolvarea problemelor ce se pun se vor antrena, in afara de experti in domeniul protectiei mediului si ingineri, economisti, sociologi, juristi, scotand astfel in evidenta caracterul de interdisciplinaritate al EIE.

Aceasta larga participare si apelare la diferite metode de investigare nu trebuie sa afecteze unitatea studiilor si urmarirea finalitatii acestora, astfel ca totusi EIE va avea un colectiv restrans de organizare, coordonare si sintetizare a rezultatelor.

2.2.2 Relatia EIE cu alte tipuri de studii

EIE au si un pronuntat caracter anticipativ, urmarind sa prognozeze relatia si efectul unei activitati ce urmeaza a fi realizata asupra mediului sau sa prevada efectul asupra mediului a unor activitati existente, ce se retehnologizeaza sau modernizeaza, in diferite conditii, posibil sa apara intrun viitor mai apropiat sau mai departat.

Pe aceasta linie EIE se coroboreaza cu studiile de previziune, de cercetare prospectiva sau de prognoza tehnologica, economica, sociala etc.

De asemenea EIE trebuie sa beneficieze de rezultatele unor studii de marketing, de amplasare teritoriala, studii tehnico-economice etc.

In ultima analiza, EIE au anumite caracteristici, care le delimiteaza de alte studii. In cele ce urmeaza se vor insera sintetic, cele mai importante dintre acestea:

• folosirea unui punct de vedere sistemic;

• utilizarea analizei previzionale;

• examinarea efectelor directe dorite si in aceeasi masura a

efectelor indirecte, nedorite, neasteptate;

• echipa interdisciplinara de analiza;

• identificarea celor ce vor suporta actiunea efectelor impactului;

• evaluarea caracterului diverselor efecte, a costurilor si beneficiilor pe care le implica;

• elaborarea de solutii concrete care sa reduca efectele negative si sa dezvolte cele pozitive.

Pe de alta parte trebuie atrasa atentia ca EIE nu are menirea de a furniza decizii. Aceste studii largesc aria de informatii, care sa constituie, pentru factorii de decizie, baza adoptarii acelor masuri pe termen lung sau scurt, care sa reduca la minimum efectele negative si sa stimuleze cele pozitive.

In general, in ultimul timp, rolul EIE se manifesta si pe directia integrarii unor analize care se faceau pana acum sectorial, izolat, care ignorau interdependenta si fragmentau realitatea.

Figura 2.3 Obiectul si rolul EIE

EIE poate avea un rol de orientare. Pe de o parte, acest rol se poate manifesta pe asigurarea suportului pentru decizii de orientare. Gama larga de efecte indirecte, neintentionate, care se manifesta pe termen lung, identificarea si evaluarea acestora in cadrul EIE, ofera criterii suplimentare ce pot completa listele obisnuite de criterii tehnico-economice, utilizate in general.

Pe de alta parte rolul amintit se poate orienta si pe directia suportului deciziilor de actiune. Actiunile menite sa duca la contracararea efectelor negative si la dezvoltarea celor pozitive, implica:

􀂐 modificarea proiectului;

􀂐 stimularea actiunilor de gasire a solutiilor de reducere a implicatiilor negative;

􀂐 amanarea promovarii proiectului;

􀂐 promovarea unor programe de monitorizare a evolutiei efectelor negative asupra mediului;

􀂐 definirea unor reglementari care sa introduca noi tipuri de proiecte, cu efect redus asupra mediului;

􀂐 definirea cadrului institutional adecvat protectiei mediului;

􀂐 initierea unor actiuni pentru informarea si educarea publicului etc.