Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didactice Bani si dezvoltarea carierei Stiinta  si proiecte tehnice Istorie si biografii Sanatate si medicina Dezvoltare personala
referate didactica Scoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica

Ecologie


Qdidactic » didactica & scoala » geografie » ecologie
Raspunderea pentru vatamarile aduse mediului



Raspunderea pentru vatamarile aduse mediului


            Instrument clasic de realizare a prescriptiilor normelor juridice, raspunderea are un impact mai redus in domeniul protectiei mediului si prezinta multiple particularitati.

Raspunderea penala (si contraventionala) constituie un veritabil „drept represiv al mediului”, functia sa principala fiind aceea de a proteja valorile naturale recunoscute ca importante si pentru societate. Dimensiunea represiva a reglementarilor a facut ca, in continutul lor, principiile si institutiile penale sa fie mai putin „ecologizate”, in sensul adaptarii lor la cerintele specifice ale domeniului supus ocrotirii.

La nivel international se remarca o pendulare intre procedurile de drept interna­tional public (consacrate in tratate) si recurgerea la mecanismele dreptului privat (admise mai ales in practica statelor) care confera raspunderii internationale pentru pa­gubele de mediu un profil aparte. Aceasta tendinta are toate sansele sa se prelungeasca, fiind preluata si consacrata si la nivelul dreptului pozitiv, cum este cazul Protocolului din 10 septembrie 1999 la Conventia de la Basel asupra miscarilor transfrontaliere de deseuri periculoase si preferata in practica statelor.

Problema centrala o reprezinta in acest domeniu eficacitatea represiunii „delictelor ecologice”; o prima concluzie este aceea ca rezultatele controlului si ale sanctiunilor raman ineficiente. Tentativele de a degaja, plecand de la dreptul comun al raspunderii, funda­mente si reguli specifice mediului nu au dus la prelungiri semnificative la nivelul dreptului pozitiv. Tot asa, incercarile de a crea un delict specific vatamarii mediului, care sa reprime intr-o maniera globala ilicitul ecologic nu au ajuns pana acum la un rezultat concret. Oricum insa, mugurii unei reforme fundamentale, din perspectiva ecologica, in privinta principalelor forme de raspundere au aparut.

Problema raspunderii de mediu in dreptul national (roman)

1. Raspunderea civila pentru prejudiciul ecologic. Consideratii generale

Multa vreme, dreptul a conceput si a admis responsabilizarea si, in mod corelativ, obligarea la repararea numai a prejudiciilor suferite de catre om; dreptul la reparare nu exista decat daca victima era subiect de drept (respectiv persoana fizica sau persoana juridica in inteles societal). Aparitia si recunoasterea juridica a prejudiciului ecologic au fortat insa largirea spectrului de aplicare si adecvarea regimului de raspundere la noile realitati a conceptiei clasice a raspunderii civile. Primul element l-au constituit, in acest sens, aparitia si consacrarea notiunii de dauna (prejudiciu) ecologic, urmat relativ rapid de stabi­­lirea unui regim special de raspundere adaptat particularitatilor acesteia. Ras­pun­derea civila apare in dreptul mediului ca un mijloc la care se recurge in ultima instanta, prioritatea fiind acordata celorlalte tehnici si instrumente, cu precadere celor de natura economico-fiscala.

Din aceasta perspectiva si avand in vedere fundamentul sau specific, ea apare mai degraba ca o reparare, si mai putin ca o raspundere in inteles clasic. In acelasi timp este de remarcat faptul ca, si atunci cand activitatea poluantului este exercitata conform regulilor administrative stabilite, nu se impiedica raspunderea civila, in masura in care autorizatiile administrative sunt eliberate sub rezerva drepturilor tertilor. Activitatea vatamatoare ilicita nu este mai putin prejudiciabila si se impune deci si in aceasta situatie o reparare. Asadar, poluantul nu poate niciodata sa se ascunda de raspundere in spatele prescriptiilor administrative, chiar daca le respecta integral.

Specificitatea prejudiciului ecologic

Conform legii-cadru romanesti in materie (O.U.G. nr. 195/2005), prejudiciu inseamna „efectul cuantificabil in cost al daunelor asupra sanatatii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanti, activitati daunatoare ori dezastre”.

In vederea explicarii acestei „notiuni revolutionare“ pentru dreptul civil clasic s-a recurs in principal la doua argumente teoretice.

Primul, considera ca la originea acceptarii conceptului de „dauna ecologica“ se afla teoria inconvenientelor de vecinatate, in sensul ca, treptat, o asemenea teorie a largit notiunea de vecinatate geografica la cea de vecinatate sociala, prin introducerea conceptului de patrimoniu comun. Ca atare, prejudiciul ecologic a putut fi definit ca o atingere a patrimoniului ecologic comun. Acest tip de paguba se distinge si nu se con­funda cu suma diferitelor atingeri aduse patrimoniului ecologic al indivizilor; victima tulburarii este in acest caz colectivitatea detinatoare a unui patrimoniu distinct de ansamblul patrimoniilor personale ale subiectelor de drept.

Intr-o alta perspectiva se considera ca notiunea (conceptul) de paguba ecologica este legata de proprietate, a carei valoare economica este determinanta. Paguba poate consta in pierderea ori deteriorarea unui bun care are o valoare de piata, intr-o pierdere de venit ori in daune vizand interese morale, estetice si stiintifice. Aceasta conceptie economizanta ridica insa probleme pentru protectia speciilor faunei si florei salbatice care nu sunt exploatate si nu au deci nicio valoare de piata, precum si pentru ecosistemele si peisajele a caror valoare economica nu poate sa fie evaluata. Totodata, evaluarea valorii economice a altor elemente de mediu, precum diversitatea biologica, echilibrul ecosistemelor, este deosebit de dificil de realizat.

In acelasi timp, masurarea ori evaluarea pagubelor in scopul atribuirii unei indemnizatii ridica si alte aspecte importante, ca de exemplu pragul ori nivelul minim de paguba care atrage raspunderea, constatarea daunei, in special cand este vorba despre efecte pe termen lung, la mare distanta ori cauzate de actori multipli, si, in sfarsit, posibila ireversibilitate a prejudiciului. De altfel, aceasta ultima problema ramane, in mare parte, ignorata de drept.

Indiferent de viziunea acceptata, repararea prejudiciului ecologic nu este asigurata decat in mod imperfect, fie pentru ca acesta nu este reparabil in natura (atingerile ireversibile ale echilibrului natural), fie ca este diluat astfel incat nicio reparatie nu este posibila si ca sursa de poluare este prea imprecisa pentru a identifica autorul.

O problema discutata si discutabila ramane si aceea de a sti de la ce grad al efectelor negative pentru mediu se deschide dreptul la repararea pagubelor; pentru a gasi o solutie general acceptabila, jurisprudenta franceza, de exemplu, a consacrat notiunea de „cauza probabila si credibila“, atunci cand nicio alta cauza decat poluarea ori deteriorarea mediului nu poate fi considerata in mod rezonabil drept cauza principala a daunei.

Repararea prejudiciului

Particularitatile prejudiciului ecologic au dus la considerarea si afirmarea de noi tipuri de pagube si la recunoasterea unor moduri de reparare originale. Referitor la primul aspect, apar ca noi tipuri de prejudicii: prejudiciul nefinanciar, masurile de salvgardare, prejudiciul de dezvoltare si prejudiciul cauzat mediului natural.

Prejudiciul nefinanciar se refera mai ales la indemnizarea unei pierderi de agrement, o paguba neidentificabila material si care nu aduce atingere unui patrimoniu economic, cu alte cuvinte, un prejudiciu moral pentru daune ecologice.

Masurile de salvare constituie o notiune lansata prin Conventia de la Bruxelles din 29 noiembrie 1969 privind responsabilitatea civila pentru pagube datorate poluarii prin hidrocarburi si se refera la obligatia de indemnizare a colaboratorilor ocazionali si spontani ai unei operatiuni de lupta contra poluarii, daca acestia au intervenit in mod util. Cheltuielile legate direct de operatiunile de lupta contra poluarii, de spalare ori de resta­urare sunt indemnizabile de catre autorul pagubei. Un serviciu public poate beneficia de rambursarea cheltuielilor vizand masurile luate in scopul prevenirii unei poluari.

Prejudiciul de dezvoltare apare ca o aplicare a principiului precautiei, raspunde obligatiei de securitate subsecventa raspunderii obiective si justifica raspunderea civila bazata pe risc. Este vorba despre o paguba inca indecelabila, dar apreciabila de catre tribu­nale sub unghiul dreptului contractual si al raspunderii delictuale. Referitor la modurile de reparare, acestea se refera in special la incetarea poluarii, repararea in natura si repararea pecuniara.

Prejudiciul cauzat mediului natural rezida in vatamari aduse naturii, biodiversitatii sau peisajului, cum ar fi, de exemplu, disparitia unei specii de plante sau animale. Este greu, daca nu imposibil de evaluat in bani si se rezuma, in privinta repararii, la masuri de aducere in starea anterioara ori de „reparare in natura”.

 Determinarea responsabilului pentru producerea pagubei ecologice

1. Legatura de cauzalitate

Oricare ar fi regimul juridic sub care se plaseaza pentru a fi despagubita, victima trebuie sa probeze ca daunele rezulta dintr-un act al partii chemate in justitie. Din acest punct de vedere, pagubele ecologice ridica o serie de probleme specifice.

Odata prejudiciul individualizat, doua sunt atitudinile posibile: fie socializarea indemnizarii daunei, fie cautarea unei legaturi de cauzalitate pentru a identifica autorul.

Socializarea prezinta un avantaj si doua inconveniente. Avantajul consta, in mod evident, in faptul ca permite indemnizarea automata a victimelor prin simpla justificare a prejudiciului. Inconvenientele se refera, pe de o parte, la modul de reparare, care se limiteaza la indemnizare fara sa se preocupe de disparitia sursei pagubei, si pe de alta parte, la reparatia pe seama colectivitatii a unei pagube care ar trebui sa fie suportata numai de catre autorul sau, ceea ce evita integrarea costului in pretul produsului ori serviciului. Este nevoie deci sa nu se socializeze indemnizarea decat atunci cand s-au epuizat celelalte cai de reparare. Aceasta presupune insa stabilirea unei legaturi de cauzalitate intre act si paguba. Dificultatile apar in acest sens la trei niveluri: stabilirea unei legaturi de cauzalitate, prezumtia probabilitatii legaturii de cauzalitate si pluralitatea cauzelor pagubei.

A. Stabilirea unei legaturi de cauzalitate. Sarcina probei acesteia incumba victimei, lucru greu de indeplinit, intrucat vatamarea se produce adesea dupa un anumit timp, fie ca actiunea s-a declansat atunci cand o expertiza tehnica a devenit imposibila. Totodata, la ora actuala, cunostintele stiintifice nu permit sa se distinga legatura de cauzalitate dintre o expunere la o poluare si o paguba. Aceasta absenta de certitudine permite sa se opuna victimei alte explicatii stiintifice ale pagubei, a carei reparare se cere celui desemnat ca fiind autorul. De aici, problema prezumtiei probabilitatii legaturii de cauzalitate.


B. Prezumtia probabilitatii legaturii de cauzalitate. Fara a merge pana la rasturnarea sarcinii probei, se poate sa se ajunga insa la suplinirea conditiilor privind stabilirea legaturii de cauzalitate. In timp ce, in virtutea conceptiei clasice a codului civil, s-a respins sistematic orice actiune fondata pe existenta unui prejudiciu indirect, in cazul daunelor ecologice s‑a facut o exceptie, care a devenit apoi regula.

C. Pluralitatea cauzelor pagubei. Dificultatile stabilirii legaturii de cauzalitate sunt amplificate adesea de plura­li­ta­tea surselor potentiale ale pagubei. Factorii care sunt, frecvent, totodata victimele si vec­­torii pagubei, se aditioneaza pentru a se dizolva in elemente, precum apa, solul, atmosfera.

Aditionarea lor poate crea o sinergie care sporeste paguba; exista, de asemenea, ipoteze in care fiecare factor luat izolat nu este vatamator, in timp ce conjugarea mai multora este de natura a antrena consecinte grave si prejudiciabile.

La nivelul actual al reglementarilor legale si practicii judiciare, faptul ca o paguba ecologica ar putea fi imputabila si altor cauze nu-i nici exoneratorie, nici un factor de atenuare pentru autorul unei surse de paguba.

Fiecare este responsabil pentru intreaga paguba, in masura in care nu se face proba unei culpe a victimei ori a unui fapt exterior. Totodata, pluralitatea autorilor unei pagube nu impiedica de a cere reparatia integrala unuia singur dintre ei.

In sfarsit, numai culpa victimei poate constitui o cauza de exonerare, care sa permita poluatorului sa scape de obligatia de indemnizare. In caz de concurs partial al victimei, regula cauzalitatii integrale nu trebuie sa faca obstacol la indemnizarea totala.

Aceste principii au dus la plasarea regimului juridic al actiunii in repararea pagubei ecologice in afara „imperiului Dreptului“, dupa expresia lui M. Despax. Este vorba deci despre un regim derogator de la cel al raspunderii civile, fara baze corespunzatoare la nivelul reglementarilor legale.

2. Modalitati de desemnare a responsabilului pentru daunele ecologice

In domeniul mediului, stabilirea unei legaturi de cauzalitate este dificila mai ales din cauza caracterului difuz al daunelor. Ca urmare a acestui lucru, intr-un mare numar de cazuri, reglementarile juridice au construit un responsabil, determinabil in mod prealabil realizarii pagubei.

S-au remarcat in acest sens trei sisteme:

1        prima ipostaza consta in canalizarea responsabilitatii. Aplicarea acestui me­canism presupune desemnarea, inainte de survenirea prejudiciului, a persoanei care va suporta povara raspunderii si care, pentru aceasta, va trebui sa subscrie o garantie. Ca exemplu tipic in acest sens este citata responsabilitatea pentru prejudiciile consecutive deversarii hidrocarburilor in mare.

Unele sisteme de drept au cunoscut principiul canalizarii raspunderii in materia accidentelor de sanatate determinate de poluare. Astfel, o lege japoneza din octombrie 1973 stabilea un fel de prezumtie de cauzalitate pentru unele maladii zise specifice, determinate de poluanti, precum mercurul, cadmiul si arsenicul. Indemnizarea acestor pagube este suportata in mod direct de catre poluatori, proportional cu contributia la poluare in zona determinata in prealabil;

2        o alta tehnica de desemnare a responsabililor rezida in constituirea unui fond de indemnizare alimentat prin cotizatiile poluatorilor;

3        la rezultate asemanatoare se poate ajunge si prin intermediul reglementarilor fiscale. In acest sens, redeventa perceputa de catre agentiile financiare de bazin din Franta constituie un exemplu edificator.

3. Desemnarea victimei

Victima abilitata sa actioneze ramane insa, de cele mai multe ori, titularul unui drept ori interes – in intelesul strict – care a fost atins, ceea ce plaseaza in planul nondreptului pagubele cauzate elementelor naturii care nu au reprezentanti abilitati ori interesele in cauza sunt prea difuze sau eventuale. Examenul reglementarilor in materie arata ca cei indreptatiti pot fi grupati in trei categorii:

1        unii care invoca o vatamare a integritatii lor fizice;

2        altii care reclama repararea unei vatamari a unui interes de natura patrimoniala;

3        in sfarsit, cei care actioneaza in virtutea starii de gestiune ori de aparare a anumitor elemente de mediu.

In ce priveste aceasta ultima situatie, este de remarcat ca, in mod frecvent, cei abilitati sa actioneze, in baza functiilor pe care le ocupa ori sarcinilor care le revin, sunt cei care produc prejudiciul care se impune a fi reparat. Unele progrese notabile s-au inregistrat in cazul in care legiuitorul a recunoscut asociatiilor neguvernamentale dreptul de a actiona pentru obtinerea repararii vatamarilor cauzate intereselor colective.

Dar si aici exista o serie de dificultati legate mai ales de legitimitatea apararii intereselor de aceasta natura de catre persoane private ori de concurenta dintre diferiti intervenienti care reclama repararea aceleiasi pagube.

Importante contributii are in acest sens dreptul comparat. Astfel, in dreptul brazilian, de exemplu, s-a recunoscut asociatiilor de aparare a mediului posibilitatea de a reclama Ministerului Public punerea in miscare a actiunii civile publice (Legea nr. 7347 din 24 iulie 1985). Interesul unei asemenea reglementari rezida, inainte de toate, in aceea ca asociatiilor li se confera rolul de initiatori ai actiunii si auxiliari ai Ministerului Public, fara a le recunoaste dreptul de a privi, intr-o maniera privata, produsul rezultatului acestora.

In acelasi sens s-a orientat si dreptul federal american, unde legiuitorul a prevazut ca administratiile ori serviciile specializate pot fi desemnate ca trusturi de resurse naturale. Cu acest titlu ele sunt abilitate sa faca evaluarea pagubelor ecologice si sa exercite actiunea in justitie. In sfarsit, si Legea romaneasca nr. 137/1995 recunostea calitatea procesuala activa in materie de mediu organizatiilor neguvernamentale, masura abrogata insa in mod inexplicabil in iunie 2002!

2. Situatia din dreptul roman

Raspunderea pentru pagubele aduse mediului sub imperiul Codului civil romanesc

Inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 137/1995, sub imperiul reglementarilor generale privind raspunderea civila delictuala cuprinse in art. 988 si urm. din Codul civil s-au invocat mai multe fundamente ale raspunderii civile pentru pagubele aduse mediului: culpa, raspunderea comitentului pentru fapta prepusului, abuzul de drept, tulburarile anormale de vecinatate si mai ales raspunderea fara culpa pentru fapta lucrului. In privinta acesteia din urma, in literatura juridica din tara noastra s-a considerat ca, in lipsa unei reglementari speciale in domeniul protectiei mediului, raspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri era dreptul comun in materie.

In consecinta, in acele ipoteze in care poluarea mediului se producea, iar cazul prejudiciului rezultat nu se putea identifica printr-o incalcare a dispozitiilor din reglementarea speciala (Legea nr. 9/1973, Legea nr. 61/1974) cu privire la temeiul juridic al raspunderii, acesta trebuia gasit in art. 1000 alin. (1) C.civ.

In favoarea unei asemenea pozitii se invoca si faptul ca, intotdeauna, poluarea mediului se realizeaza printr-un lucru (sau printr-o energie), iar potrivit unei decizii din 1953 a instantei judecatoresti supreme, prin lucru se intelege orice forma materiala, inclusiv energie.

In conceptia devenita clasica, raspunderea obiectiva se fondeaza pe ideea de risc; orice activitate care creeaza pentru altul un risc, face pe autorul sau responsabil pentru prejudiciul pe care il poate cauza, fara a fi necesar a se dovedi o atitudine culpabila.

Teoria raspunderii pentru risc a pornit, initial, de la ideea de justitie potrivit careia orice activitate umana urmareste un profit; in consecinta, este just ca orice prejudiciu pe care il provoaca sa fie reparat (ubi emolumentum, ibi onus).

Raspunderea pentru riscul creat fata de mediul si echilibrul ecologic – care, consi­deram noi, constituie (sau trebuie sa reprezinte) de fapt forma de manifestare specifica a raspunderii civile in materie ecologica – nu-si diminueaza sau anuleaza rolul preventiv-corectiv pe care il vizeaza raspunderea pentru culpa; acest rol isi muta semnificatiile pe alte trepte de realizare a repararii prejudiciilor astfel provocate. In conditiile in care poluarea este determinata in primul rand de activitatea generala a unor agenti economici, trebuie deci sa angajeze raspunderea acestora pentru risc, a carei consecinta urmeaza sa se repercuteze la nivel colectiv sau individual. Din aceasta perspectiva, raspunderea pentru riscul ecologic isi pastreaza si chiar isi amplifica functia de prevenire si combatere a efectelor negative asupra calitatii mediului ambiant.

Pentru circumstantierea cat mai exacta a dimensiunilor unei asemenea raspunderi devine necesara relevarea anumitor particularitati ale riscului ecologic. Dupa cum este cunoscut, poluarea (sub toate formele sale) reprezinta de cele mai multe ori un pericol latent, de o gravitate deosebita. Ea nu constituie, de regula, un eveniment brusc, ci este rezultatul acumularii lente a unor efecte negative, care, necontrolate si neremediate la momentul oportun, ating in timp anumite limite, care depasesc pragurile naturale de echilibru, producand consecinte deosebit de periculoase pentru existenta si functionarea sistemului natural.

Dupa cum este cunoscut, regimul raspunderii civile pentru risc prezinta o serie de avantaje, mai ales in materie ecologica, in raport cu raspunderea bazata pe culpa. Mai intai, indemnizarea victimei va avea loc intotdeauna, contrar teoriei raspunderii pentru culpa, cand, uneori, se intalnesc cazuri in care nu se poate antrena raspunderea, si, in consecinta, repararea prejudiciului astfel produs. Chiar cazurile de exonerare de raspun­dere sunt reglementate restrictiv la forta majora, acesteia recunoscandu-i-se efectele absolvirii in anumite conditii.

In domeniul ecologic este deosebit de important a se asigura in toate cazurile o reparare a prejudiciului, datorita specificului si consecintelor deosebit de grave pe care le pot genera pagubele.

Apoi, sunt unele situatii in care stabilirea exacta a autorului prejudiciului este imposibila, iar consecintele produse nu pot ramane neacoperite, mai mult, pot sa se agraveze daca nu sunt remediate in timp util. Era necesar de aceea, mai ales in privinta poluarii, ca dispozitiile legale in materie sa asigure o reparare completa, eficienta, oportuna a oricarui prejudiciu adus mediului ambiant; instituirea regulii unui regim de raspundere civila pentru risc permitea totodata, pe baza stimularii atitudinii diligente si prudente, a folosirii rationale a factorilor de mediu, instituirea si perfectionarea unui sistem de asigurari adaptat noilor cerinte ale vietii economico-sociale.

Caracterul de interes national al protectiei si ameliorarii mediului si celelalte considerente pertinente expuse anterior au impus asadar adoptarea unui sistem de raspundere cat mai sigur, care sa asigure repararea integrala, eficienta si, pe cat posibil, in natura a pagubelor cauzate mediului.

Un pas semnificativ in aceasta directie s-a realizat in tara noastra prin Legea nr. 137/1995 (cu modificarile ulterioare), iar apoi prin Ordonanta de urgenta nr.195/2005.

Regimul raspunderii pentru prejudiciul ecologic instituit prin Ordonanta de urgenta nr. 195/2005

In conditiile lipsei unor reglementari speciale privind raspunderea civila pentru prejudiciul ecologic, art. 41 alin. (6) din Constitutia din 1991 [devenit art. 44 alin. (7) in urma Legii de revizuire nr. 429/2003] a introdus (indirect) doua posibile fundamente ale raspunderii in materie: nerespectarea de catre proprietar a sarcinilor privind protectia mediului si, respectiv, nerespectarea obligatiei de asigurare a bunei vecinatati.

 Noua reglementare-cadru privind protectia mediului, Ordonanta de urgenta nr. 195/2005 a marcat un oarecare regres in materie, abandonand obligatia de asigurare, care marcheaza si ea specificul raspunderii pentru daune ecologice.

   Astfel, potrivit art. 95 alin. (1) din ordonanta, raspunderea pentru prejudiciu adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpa; in cazul pluralitatii autorilor, raspunderea este solidara. In alineatul urmator al aceluiasi articol se stipuleaza ca „In mod exceptional, raspunderea poate fi si subiectiva pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate si habitatelor naturale, conform reglementarilor specifice”, prevederi evident superflue, fiind cunoscut faptul ca exceptiile sunt reglementate expres si sunt de stricta interpretare. Precizarea ca prevenirea si repararea prejudiciului adus mediului se realizeaza conform prevederilor ordonantei si a reglementarilor specifice [art. 95 alin. (3)] incearca sa suplineasca eliminarea obligatiei de asigurare prin trimiterea la o viitoare lege speciala.

Dupa cum se poate observa este vorba, in primul rand, despre o adaptare a institutiei raspunderii civile delictuale la specificul domeniului protectiei mediului, in sensul satisfacerii cerintelor principiilor fundamentale ale precautiei si „poluatorul plateste”.         

Apoi, se asigura in acelasi timp o protectie sporita a victimei prejudiciilor eco­logice, prin absolvirea acesteia de la sarcina probei culpei faptuitorului si cresterea posibilitatii de reparare a pagubei prin consacrarea raspunderii solidare in cazul pluralitatii autorilor prejudiciului. Reglementarile legale in materie consacra pe deplin teza ca „raspunderea pentru prejudiciul ecologic“ reprezinta mai degraba o reparare in sens modern decat o responsabilitate in sens clasic, in conditiile in care, substanta acesteia, atitudinea subiectiva a autorului este suprimata dintre conditiile angajarii raspunderii si prin aceasta eliminata si functie preventiva a acesteia.

Campul de aplicare a regimului special de raspundere

Criteriul principal, determinant, il reprezinta in acest sens natura prejudiciului. Astfel, in art. 95 alin. (l) din Ordonanta de urgenta nr. 195/2005 se foloseste expresia de „prejudiciu adus mediului” mai precisa decat termenul de „prejudiciu ecologic”, utilizat de Legea nr. 137/1995, iar intelesul conferit nu este identic.

Ca atare, ori de cate ori va fi vorba despre un asemenea „prejudiciu adus mediului“, se vor aplica principiile specifice (al raspunderii obiective si al raspunderii solidare, dupa caz), derogatoare de la dreptul comun, urmand ca in completarea lor sa se aplice regulile compatibile cu specificul ecologic ale legislatiei civile ordinare.

In aceasta perspectiva, se poate observa ca daca in conditiile Legii nr. 137/1995 erau supuse regimului special de ras­pundere trei categorii de daune: prima reprezentata de daunele provocate sanatatii umane, cea de-a doua, de pagubele produse bunurilor (materiale, corporale sau necorporale s.a.), iar cea de-a treia, de prejudiciile cauzate mediului, in toate cazurile provocate de poluanti, activitati daunatoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase, Ordonanta nr. 195/2005 utilizand expresia „prejudiciul adus mediului” vizeaza numai aceasta din urma categorie. In intelesul aceleiasi reglementari-cadru, poluantul constituie orice substanta, preparat sub forma solida, lichida, gazoasa sau sub forma de vapori ori de energie, radiatie electromagnetica, ionizanta, termica, fonica sau vibratii care, introdusa in mediu, modifica echilibrul constituentilor acestuia si al organismelor vii si aduce daune bunurilor materiale. In privinta efectului, este de observat ca exigenta intrunirii cumulative a celor doua cerinte (de afectare deopotriva a echilibrului consti­tuentilor mediului, al organismelor vii si de a aduce daune bunurilor materiale) este excesiva, contravine primului element al definitiei si anuleaza multe semnificatii definitorii ale notiunii.

Prin intermediul mediului, sunt astfel afectate interese colective si in mod indirect, fapt pentru care reparatia nu putea fi asigurata corespunzator in conditiile dreptului clasic, ce presupunea lezarea unor interese individuale, clar identificate.

A doua categorie o constituie prejudiciile cauzate mediului, independent de lezarea directa a unui interes uman. In aceasta situatie, mediul natural nu mai este numai „vectorul“ daunelor, ci chiar obiectul acestora. In conditiile actualei reglementari, numai acestea sunt supuse regimului special de reparare.

Raspunderea obiectiva, independenta de culpa

Tinand seama de riscurile tot mai mari pe care le prezinta activitatile umane pentru mediu, legea instituie pentru prejudiciu o raspundere „cu caracter obiectiv, independent de culpa”.

In consecinta, victima va trebui sa dovedeasca numai existenta prejudiciului si ra­portul de cauzalitate dintre fapta si paguba. Se elimina astfel obstacolul probei culpei, deo­sebit de dificila in materie ecologica, datorita investigatiilor pe care le presupun desco­pe­rirea si identificarea sursei precise a daunelor, inclusiv o anumita cooperare a poluatorului.

In alta ordine de idei, intrucat dovada existentei culpei devine inutila, pentru a se angaja raspunderea, de acum inainte, asigurarea calitatii mediului nu mai apartine categoriei obligatiilor de mijloc, ci devine una de rezultat. Va interesa deci rezultatul final, protectia si calitatea mediului, nu numai diligentele depuse pentru evitarea poluarii sau degradarii mediului.

 Raspunderea solidara in caz de pluralitate a autorilor

Prin art. 95 alin. (1) din Ordonanta de urgenta nr. 195/2005 se introduce in sistemul legislativ romanesc cel de-al cincilea caz de solidaritate pasiva legala in materie de obligatii si spre deosebire de situatiile prevazute de art. 1003 C.civ., cand „delictul sau cvasidelictul“ trebuie sa fie imputabil mai multor persoane; in cazul prejudiciului ecologic, coautorii sai raspund solidar, independent de culpa, obiectiv, in raport cu victima. Aceasta inseamna ca victima poate sa se indrepte impotriva oricaruia dintre autori spre repararea totala a pagubei, iar aceasta ramane sa se indrepte impotriva celorlalti, intre care obligatia devine divizibila.

 Principiul precautiei si raspunderea obiectiva

Rezolvarea acestei complicate probleme trebuie sa plece de la faptul ca principiul precautiei nu a fost construit ca un principiu de responsabilitate. El vizeaza orientarea procesului de luare a deciziei, constituind un principiu de procedura, care impune res­pectarea cerintelor precautiei in prezenta unui risc incert, a unei indoieli legitime asupra unui risc potential. Aceste masuri de precautie impun, de exemplu, adoptarea de proceduri de confruntare a intereselor concurente sau producerea de cunostinte asupra riscului in paralel cu dezvoltarea activitatii susceptibile de a fi creatoare de asemenea riscuri. De aici, riscul alunecarii spre raspundere este evident. Ca atare, chiar daca principiul precautiei nu este un principiu de responsabilitate, judecatorul va fi inclinat in mod natural sa aprecieze raspunderea operatorului prin referinta la masurile de precautie pe care le-a intreprins ori a renuntat sa le adopte. In acest context s-ar putea observa acceptarea tezei raspunderii pentru culpa, intrucat judecatorul nu va putea ignora in aprecierea responsabilitatii prescriptiile pozitive ale masurilor de prevenire. Numai ca o atare pozitie ar contrazice reguli deja statuate de jurisprudenta si chiar de dreptul pozitiv. Astfel, in mod traditional, s-a considerat ca autorizatiile administrative si prescriptiile care le insotesc sunt date sub rezerva dreptului tertilor; respectarea acestora nu constituie o cauza de exonerare de raspundere. Asadar, operatorul actioneaza sub o dubla constrangere: pe de o parte, cea a interesului general pe care il exprima decizia ad­minis­trativa si prescriptiile pe care aceasta le impune si care sunt sanctionate de dreptul penal sau cel administrativ; pe de alta parte, cea a intereselor private, care, la randul lor, sunt aparate prin angajarea raspunderii, al carei regim poate sa se supuna unei logici independente de cea aferenta masurilor preventive. Aceasta constructie traditionala prezinta o serie de avantaje, in frunte cu neobligarea victimei, pentru obtinerea reparatiei, de a proba culpa celui pe care il urmareste. Concluzia care se impune este aceea ca principiul precautiei trebuie sa se aplice exclusiv in materia procesului de adoptare a deciziei si, in consecinta, sa nu aiba implicatii asupra regimului de raspundere.

 Principiul „poluatorul plateste” si problema raspunderii pentru daune ecologice

 In esenta sa, principiul presupune ca poluarea sa fie imputabila unui agent economic care, pe aceasta cale, trebuie sa fie desemnat ca platitor. Astfel, stabilirea unei legaturi de cauzalitate devine una dintre conditiile punerii in practica a principiului „poluatorul plateste“. Dupa cum este cunoscut, la originea sa, acest principiu s-a bazat pe o idee negativa, respectiv ca bugetul national nu trebuie sa suporte costul pagubelor cauzate mediului prin activitati private, si, in consecinta, povara dezdaunarii trebuie deplasata si imputata unui poluator pentru a-l obliga la internalizarea costurilor externe, ceea ce implica desemnarea unuia sau mai multor poluatori identificabili, ceea ce ne trimite la stabilirea unei legaturi de cauzalitate. Avand in vedere particularitatile domeniului, nu poate fi vorba despre o cauzalitate a certitudinii si se cuvine sa se accepte existenta uneia eminamente probabile. Se pune apoi problema masurii, care trebuie sa ia in calcul toate elementele in prezenta, astfel incat sa nu se ajunga la negarea necesitatii acestuia, dar nici la o certitudine maxima; astfel constituie contraventie si se sanctioneaza in consecinta, incalcarea obligatiilor persoanelor fizice si juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu si de a inlatura urmarile produse de acesta, restabilind conditiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plateste” [art. 96 alin. (3) pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2005] ori a obligatiilor persoanelor juridice de a acoperi costurile masurilor necesare pentru prevenirea si/sau reducerea consecintelor efectelor adverse ale activitatilor ca organisme genetice [art. 96 alin. (3) pct. 10].



Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2019 - Toate drepturile rezervate -|

Ecologie



Alpinism
Astronomie
Demografie
Ecologie
Geodezie
Geologie
Hidrologie
Meteorologie

Documente online pe aceeasi tema


Raspunderea pentru vatamarile aduse mediului
Principalele substante cu actiune nociva asupra aerului



Ramai informat
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente, referate, lucrari. Online e mai simplu.

Contribuie si tu!
Adauga online proiectul sau referatul tau.