Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate didacticaScoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica


Geografie


Qdidactic » didactica & scoala » geografie
Relieful americii centrale, clima, vegetatia



Relieful americii centrale, clima, vegetatia


RELIEFUL AMERICII CENTRALE, CLIMA, VEGETATIA

Caractere generale:

- predominarea reliefului muntos (altitudinile urca la peste 3500m)

- orientarea generala a culmilor perpendiculara pe tarm la nord de grabenul Nicaragua si paralel cu tarmul la sud de aceasta linie de demarcatie tectonica

- miscarilor de ridicare a litoralului pacific le corespund, compensatoriu, cele de coborare a litoralului Marii Caraibilor

- tipuri de relief predominante: vulcanic (cea mai mare raspandire, predominarea vulcanilor explozivi - deci nu cei cu scurgeri de lave), carstic (pen. Yucatan, Cuba, Jamaica).

A. AMERICA CENTRALA ISTMICAtine de la Istmul Tehuantepec (16 N) pana la golful Darien (9 N), desfasurandu-se pe mai bine de 2900km lungime, cu o latime de 70-525km. Tarmul pacific (inalt, crestat, cu multe golfuri) contrasteaza cu cel din zona caraibiana care este in general jos si mlastinos. Relieful este dominat de un lant muntos de origine vulcanica, cu varfuri de peste 4000m altitudine, cu un vulcanism activ. Acesta face legatura intre sistemul muntos al Americii de Nord si Anzii Americii de Sud. Din punct de vedere morfologic se diferentiaza doua compartimente separate de grabenul Nicaragua (linie tectonica de demarcatie, ce pare a fi zona de sutura a continentului american, respectiv America de Nord si America de Sud - dovada in acest sens sta varsta diferita a formatiunilor: in nord - structuri vechi, permiene, cutate in perioada mezoalpina, in sud - structuri mai noi, neogene.).



De la nord la sud se succed:

1. MASIVUL CHIAPAS (Sierra Madre de Chiapas) este o peneplena exhumata, peste care s-au revarsat, mai ales in sud, depozite vulcanice (la limita sudica se afla vulcanul activ Tacana, de 4064m). Acest masiv este delimitat la nord de un podis inalt, Mesa Central, alcatuit din calcare cretacice, strabatut de valea tectono-eroziva a raului Grijalva.

2. Lanturile Vulcanice Costale insotesc linia tarmului pacific (sub care se subduce placa oceanica). Principalele aparate sunt Tajumulco (4210m), Agua (3780m), Fuego ( 3918m), Santa Maria).

3. MASIVUL GUATEMALEI reprezinta o asociere de platouri si inaltimi provenite dintr-o peneplena neogena, avand o fragmentare intensa ceea ce a permis individualizarea unor cuvete ocupate de lacuri (lacul Izabal).

4. PENINSULA YUCATAN are un relief dezvoltat mai ales pe seama calcarelor mio-pliocene. Sunt astfel frecvente dolinele, uvalele, avenurile, pesterile, lacurile de polie (Lacul Peten). In vest se desfasoara Podisul Campeche, iar in sud-est Mas. Granitic Maya, de 1113m.

5. MASIVUL HONDURASULUI are o structura cristalina (roci granitice cu intruziuni mai noi), cu vestigii ale unor platforme de nivelare ce se ridica pana la 2450m altitudine. Liniile de falie au imprimat caracterul abrupt, drept al tarmurilor, iar miscarile izostatice recente stau la originea teraselor de abraziune marina si a emersiei recifilor coraligeni. In partea de est a regiunii relieful coboara mult in Campia Mosquitos unde predomina mlastinile, lagunele, cordoanele litorale.

DEPRESIUNEA NICARAGUA se suprapune unui graben tectonic aflat in continuarea Golfului Fonseca. Pe liniile de fractura au fost puse in loc formatiuni vulcanice. Intre acumularile lacustre cea mai reprezentativa este lacul Managua.

CORDILIERII ISTMULUI COSTA RICA-PANAMA au o forma arcuita, cu convexitatea orientata catre Oceanul Pacific. Spre deosebire de partea nordica a istmului, caracterizata prin vulcanism intens, fragmentare tectonica avansata, in partea sudica predomina structurile cristaline intrerupte izolat de aparitii vulcanice, iar tarmurile sunt mult mai fragmentate (pen. Nicoya, Osa, Burica, Azuero, golfurile Panama, Chiriqui, Nicoya).

Lantul muntos cuprinde trei sectoare care scad in altitudine de la nord la sud:

a. Cordilierii de Costa Rica (Chiriqui - 3472m, Irazu - 3432m)

b. Cordilierii de Veragua (sectorul median)

c. Cordilierii de Darien (sectorul sudic).

Cele mai mici altitudini sunt in zona Canalului Panama, unde, doar intamplator se depaseste 100m, ceea ce a favorizat constructia canalului. Prezenta lacului Gatun si a unui sistem ingenios de ecluze a permis punerea in functiune a acestei cai de navigatie de mare importanta.

B. AMERICA CENTRALA INSULARA, alaturi de Arhipelagul Arctic Nord American, sunt cele mai fragmentate regiuni ce apartin Americii. Dar, in Arhipelagul Arctic fragmentarea rezulta din dezmembrarea unui vechi uscat unitar, pe cand fragmentarea din America Centrala a rezultat in cea mai mare parte din aparitia unor arcuri insulare, care tind, prin sudarea cu continentul, sau intre ele, sa constituie un viitor uscat, de mai larga extensiune. Totusi, unele insule mai mari (Cuba, Jamica, Haiti) sunt formate din catene muntoase de aceeasi varsta si origine cu cele ale istmului central american, ceea ce reprezinta o dovada ca acestea sunt parti desprinse din istm. Amploarea si continuitatea actuala a proceselor de subductie din aceasta regiune vor avea ca rezultat aparitia de noi lanturi muntoase ce vor juca rolul de punti de legatura intre fragmentele uscatului de astazi.

1. ANTILELE MARI sunt considerate prin excelenta ca resturi din puntea ce lega cele doua Americi, care s-a scufundat in a doua parte a mezozoicului si indeosebi in neozoic. Aici vulcanismul vechi si samburii cristalini sunt imbracati in formatiuni sedimentare cutate sau recente sub forma de campii litorale.

Patru insule mari intra in componenta Antilelor Mari: Cuba cu 110922km2, Haiti cu 76192km2, Jamaica cu 10962km2, Puerto Rico cu 8897km2.

INSULA CUBA ('Perla Antilelor', cea mai mare insula din Indiile de Vest), impreuna cu alte peste 1600 insulite formeaza un complex insular, in cea mai mare parte de origine continentala (cateva doar sunt coraligene). Relieful este dominant de campie, cu inaltimi de cca. 100m, iar treapta platourilor si catenelor muntoase include Sierra del Rosario, Sierra de Escambray, Sierra del Maestra (cu peste 10.000 pesteri, multe din ele etajate: Sao Thomas). Din punct de vedere geologic predomina formatiunile vechi, intens tectonicizate si metamorfozate: calcare jurasice si cretacice care au permis dezvoltarea unui relief carstic de amploare. Lipsesc vulcanii activi.

INSULA JAMAICA ('Insula Izvoarelor' in dialect indian), despartita de Cuba prin gr. Cayman, este tot de origine continentala. Relieful este predominant de podis, cu inaltimi de peste 1000m. Un lant muntos strabate insula de la est la vest si culmineaza in vf. Blue Mountain (2256m), iar tarmurile insulei sunt bordate de o campie litorala fertila. In alcatuirea geologica, predominante sunt rocile sedimentare, adesea strabatute de edificii vulcanice recente. Astazi vulcanismul se manifesta doar sub forma izvoarelor fierbinti. Suprafete intinse sunt reprezentate de forme carstice de tip bazin inchis, adapostind rezervele mari de bauxita ale insulei (Jamaica este al treilea producator mondial de bauxita).

INSULA HAITI ('Pamant Inalt' in dialect indian) are un relief mai complex format dintr-o succesiune de cordiliere orientate est-vest, separate de depresiuni longitudinale.

1. Cordiliera Septentrionala (Vf. Diego de Ocampa, 1249m)

2. Cordiliera Centrala (vf. Pico Duarte, 3175m) separata de 1. prin doua zone joase, cu aspect de campie intramontana: CIBO, VEGA REAL.

3. Depresiunea longitudinala de origine tectonica, CUL-DE-SAC, ce gazduieste doua bazine endoreice (Enriquillo si Fonda) ocupate de lacuri fara drenaj spre ocean.

4. Cordiliera MERIDIONAL cu doua masive calcaroase: M.LA HOTTE, M.LA SELLE (Pic de la Selle - 2680m).

PUERTO RICO este insula cea mai orientala si mai mica a Antilelor Mari. Relieful este predominant muntos, reprezentat de un lant muntos cu orientare vest-est: Cordiliera Central (Cerro Puntas-1338m), flancata la nord si sud de fasii inguste de campie litorala cu soluri fertile.

(Arh. BAHAMAS este un arhipelag coraligen, situat la SE de Pen. Florida, ocupand o suprafata de 13.935km2, cuprinzand cca. 3000 insule populate cu forme carstice de suprafata si de profunzime).

2. ANTILELE MICI sunt dispuse in trei arcuri concentrice:

a. Arcul exterior (de origine sedimentar-calcaroasa) cuprinde insulele: ANEGADA, SOMBRERO, BARBUDA, BARBADOS, TRINIDAD.

b. Arcul Median (alcatuit din depozite cristaline si sedimentare tertiare) cuprinde insulele: VIRGINE, ANTIGUA, GUADELUPA, MARIE GALANTE, TOBAGO.

c. Arcul Intern (predominant vulcanic) include insulele: SAINT CRISTOPHE, MONTSERRAT, DOMINICA, MARTINICA, SANTA LUCIA, ST. VINCENT, GRENADA.

Dintre vulcani, cei mai cunoscuti sunt: Grand Soufriere (1484m) din Guadelupa si Mont Pelee (1463m) din Martinica

(acesta din urma cu o eruptie catastrofala in anul 1902 cand a fost distrus in totalitate orasul Saint Pierre).


RELIEFUL AMERICII DE SUD pastreaza multe similitudini cu cel al Americii de Nord, dar nucleul de cratogen nu este inconjurat din toate partile de orogen, ca-n cazul scutului canadian).

I. In cadrul regiunilor de platforma se inscriu urmatoarele unitati de relief: C. Orinoco, C. Amazonului, C. Argentinei (C. Gran Chaco, Pampasul), Pod. Guyanelor, Pod. Braziliei, Pod. Patagoniei.

Campiile joase (0-200m) ocupa 55% din suprafata continentului.

1. CAMPIA ORINOCO este o campie aluvionara cu o suprafata de 1,5mil.kmp, fiind limitata de Anzii Venezuelei (in nord), de Cordiliera Orientala a Anzilor (in vest), iar in sud de Podisul Guyanelor. In tertiar intreaga zona a functionat ca un vast golf marin, care a fost colmatat ulterior de imensele aluviuni transportate de apele ce-si au obarsia in Cordiliera Andina si Podisul Guyanelor. In partea nordica, la contactul cu muntii, se gaseste o zona piemontana larga, mai inalta si cu fragmentare de tip 'riedel'. Partea estica e reprezentata de o campie joasa, presarata cu muncei insulari, in timp ce in vest se gaseste o campie inalta (300-400m) (Llanos altos). Aceasta din urma are un relief de platouri structurale (modelate pe o gresie tabulara), este partea cea mai lata a campieisi este fierastruita de afluentii lui Orinoco: Apure, Meta, Guaviare, care delimiteaza de fapt acele suprafete tabulare.

2. CAMPIA AMAZONULUI este cea mai mare campie aluvionara de pe glob (cca. 5mil.kmp). Este limitata de Anzi (mai precis piemontul andin, care incadreaza campia ca un arc de cerc), Pod. Guyanelor (tranzitia facandu-se prin intermediul unei zone de podisuri tabulare, presarate cu inselberguri), Pod. Braziliei (in interiorul careia campia patrunde sub forma unor golfuri), C. Orinoco, Depr. Parana si larg deschisa spre Atlantic, fiind strabatuta de ecuator si drenata de Amazon si afluentii sai. Campia este aparuta intr-o regiune de coborare a platformei sud-americane, functionand ca o zona de subsidenta foarte activa (incepand din paleozoic pana azi), scufundare insotita permanent de o colmatare intensa (de catre marile tertiare, apoi de Amazon si afluentii sai) pe mari grosimi- cca. 4000m. Relieful se prezinta in cea mai mare parte ca un vast platou foarte coborat, cu altitudini de 25-100m, in care vaile au cursuri abia schitate, cu interfluvii plane si joase, ceea ce favorizeaza adesea producerea de remanieri ale retelei hidrografice. Cel mai larg compartiment este cel vestic (la vest de Manaus), de 2000km. Cu toata monotonia si netezimea reliefului se remarca o serie de compartimente cu caracteristici proprii:

a. treapta cea mai joasa (VARZEA) - o campie joasa aluviala, inundabila (aici terenurile devin emerse numai la ape scazute).

b. treapta mai inalta (TERRA FIRME) (bine drenata si ferita de inundatii).

In NV, racordul dintre C. Amazoniana si Anzii Columbiei se face printr-o zona piemontana modelata pe gresii paleogene monoclinale si depozite proluvio-coluviale. Pe gresiile din aceasta subunitate s-au format platouri structurale (ex. Pod. Pardos), presarate cu martori de eroziune cu inaltimi de pana la 900m. Treptat, aceste platouri grezoase coboara tot mai jos si sunt inecate de depozite proluvio-coluviale, iar spre sud trec sub depozite sedimentare lacustre neogene si cuaternare. La varsarea Amazonului s-a format o delta enorma in care fluviul se despleteste in numeroase brate care infasoara insule, dintre care unele foarte mari: I. Marajo - insula granitica, partial acoperita de dune, cu o suprafata de 42.000kmp, cea mai mare insula inconjurata de ape dulci de pe Glob. Desi Amazonul transporta o cantitate substantiala de aluviuni, delta sa este intr-un proces de degradare. Mareele puternice largesc si adancesc tot mai mult estuarele de pe gurile de varsare ale Amazonului.

3. CAMPIA ARGENTINEI se suprapune pe bazinul Parana si este adesea numita si Campia La Plata. Fundamentul cristalin apartine scutului brazilian scufundat, ce a fost apoi acoperit cu sedimente, la suprafata fiind cele neogene si cuaternare. Campia are are aspecte diferentiate morfologic si anume prezinta o slaba fragmentare in partea centrala (in lungul fluviului Parana), in timp ce regiunile periferice sunt mai fragmentate.

a. C. GRAN CHACO este delimitata de Anzii Centrali (piemontul estic al acestora), Valea Parana, raul Salado. Relieful inclina de la NV la SE, conform directiei de drenaj a principalelor ape curgatoare. Fundamentul este acoperit cu stive groase de depozite aluvionare si loessoide. Zona nordica are un caracter endoreic (aici se gaseste o depresiune endoreica, cu lacul Conception in partea centrala), cu altitudini de 600-700m, numita CHACO BOREAL. In zona sudica (CHACO AUSTRAL) altitudinile scad sub 200m.

La contactul cu Anzii (spre vest) apar sierrele separate de depresiuni si vai tectono-erozive.

b. C. PAMPASURILOR este localizata intre C. Gran Chaco, Pod. Patagoniei, Anzi si litoralul Atlantic. Cuprinde doua unitati majore:

- Pampasul umed (E), mai jos, alcatuit dintr-o campie cu altitudinea de 100-150m, constituit din depozite cuaternare, nisipuri, argile, marne, acoperite de o cuvertura de loess. In zona central-axiala se gasesc numeroase depresiuni alungite (formate prin deflatie), care adapostesc balti, lacuri.

La extremitatea sudica(in zona dintre varsarea Paranei si a lui Colorado) se gasesc culmile SIERRA DEL TANDIL (600m) si SIERRA DE LA VENTANA (1248m ?), doua inselberguri de varsta hercinica.

- Pampasul uscat (sau Sierrele Pampine), desfasurat in vest, mai inalt, cu un relief mult mai fragmentat si mai inalt. Cuprinde o serie de lanturi muntoase paralele, desfasurate pe directia nord-sud, separate de depresiuni alungite de tip bolson (populate cu lacuri sarate si mlastini). Sierrele Pampine reprezinta fragmente ale Scutului Brazilian antrenate si inglobate in structurile cutarilor andine. Legaturile intre sierre si formatiunile andine sunt atat de stranse, incat nu se poate trasa o limita precisa (singurul indiciu fiind de natura structurala: in sierre metamorfismul este mult mai accentuat). Sierrele au versantii asimetrici, cei estici (mai umeziti) fiind abrupti, fragmentati de torenti si ravene, iar cei vestici (mai arizi), fiind ingropati in depozite de alterare fizica. Altitudinea unor Sierre depaseste 6000m (SIERRA DE FAMANTINA - 6250m) ceea ce explica prezenta formelor glaciare pe culmile inalte. Alte sierre: SIERRA FIAMBALA (5850m), S. DE CORDOBA (2884m), S. SAN LUIS (2150m). Depresiunile dintre aceste sierre au vatra acoperita cu gresii si conglomerate tertiare, depozite groase lacustre bogate in gips.Cele mai mari sunt: MEDANO GRANDE BANADO si SALINAS GRANDE (un vechi lac cu apa dulce transformat intr-o depresiune cu lacuri ssrate).

4. PODISUL GUYANELOR este situat in partea de NE a continentului, intre C. Orinoco si C. Amazonului. Delimitarea fata de unitatile de relief invecinate se realizeaza prin abrupturi transante suprapuse unor linii majore de falii. Fundamentul este in cea mai mare parteplatforma bietajata; sisturile cristaline apar la zi in nord, iar sedimentarul (paleozoic si mezozoic) se prezinta sub forma unor strate orizontale sau cvasiorizontale. Intreaga unitate a fost supusa unei intense peneplenizari (alt. medie a peneplenei = 500-600m), in urma careia, in nord predomina suprafetele usor ondulate modelate in sisturi cristaline (peste care se ridica martori de eroziune mai rezistenti, formati din intruziuni granitice si cuartitice), iar in partea central-sudica se intalneste un relief tabular, format pe sedimentarul de cuvertura in care se impun gresiile cretacice, reprezentat de suprafete structurale dispuse in trepte si marginite de abrupturi. Cele mai inalte portiuni din Podisul Guyanelor se aliniaza sub forma unor sierre: S. PARIMA (1500m) in vest, S. PACARAIMA (cu RORAIMA - 2772m, alcatuita din gresii cuartitice si MAS. GRAN SABANA, pe al carui flanc nordic este situata cascada Angel). In estul podisului inaltimile scad generand o suprafata cu alt. de 300-400m, deasupra careia se inalta martori de eroziune de 800-1200m: S. GUAYANA, ACARAI, TUMUCHUMUC.

Intre Pod. Guyanelor si tarmul atlantic se intinde o campie litorala (cu latimi pe alocuri de 200-300km, in mare parte aluviala), care prezinta numerosi martori de inecare la contactul cu podisul, iar in zona de tarm este inmlastinita.

5. PODISUL BRAZILIEI, situat intre C. Amazonului si C. Argentinei, are aspectul general al unei platforme inclinata spre N si NV. Intre tipurile de forme de relief prezente aici, frecvente sunt: suprafetele cristaline (intens nivelate si fragmentate de vai), platformele structurale (sculptate in depozite sedimentare, cu larga desfasurare in partea centrala si sudica), cuverturile de lave (in NV), sierrele inalte, inaltate in tertiar, la periferia E a podisului.

Principalele subunitati teritoriale sunt:

a. Podisul Braziliei de NE - suprapus pe suprafetele de nivelare modelate pe cristalin, deformate tectonic spre est (prin ridicari ce au dat nastere unui relief de sierre inalte: S. BORBOREMA (1100m), S. ESPINACHO (vf. Itambe - 2033m), alcatuite din granite, sisturi cristaline si sedimentar paleozoic). In zona interioara se intalnesc suprafete structurale de tip chapadas (de 500-800m altitudine) modelate pe gresiile ce acopera fundamentul (Chapadas Diamantina - strapunsa de cursul inferior al lui Sao Francisco, formand cascadele Paulo Alfonso).

b. Podisul Braziliei de Nord are altitudini sub 300-400m, insa, din monotonia peneplenei, aici se ridica o serie de martori granitici. Raurile care-l strabat (Tapajos, Tocantins, Xingu) formeaza numeroase repezisuri si cascade.

c. Podisul Braziliei Centrale imbraca si el forma unei peneplene fosile ce reteaza roci de varsta diferita Rocile dure (cuartitele) genereaza sierre (S.DE CANASTRA - 1300m), iar la contactul rocilor dure cu cele friabile (gresii), raurile formeaza cascade (Iguacu, Grand Parana).

Intre subunitati se detaseaza Podisul MATO GROSO (intre r.Araguaia si depr. Mamore), format prin ridicarea platformei cristaline, acoperita de gresii rosii monoclinale. Relieful de tip chapadas de aici prezinta martori eruptivi si sierre mai inalte ce joaca rolul unor interfluvii ale afluentilor Amazonului (Madeira, Tapajos, Xingu). Spre vest podisul e marginit de S. DOS PARECIS - un abrupt de 200-400m, alcatuit din gresii rosii si bazalte.

d. Podisul Braziliei de SE prezinta cele mai mari altitudini datorita intensitatii maxime a miscarilor de basculare a soclului brazilian. Predomina asadar Sierrele cu altitudini mari: S. DE MATIQUEIRA (2821m) ce strajuieste Golful Rio de Janeiro, S. DE BANDEIRA (2884m), S. DOS ORGANOS (2300m). Toate aceste culmi tesite sunt formate din roci cristaline, granite, gnaise (extrem de rezistente la eroziune). Procesul de descuamare a domurilor granitice a generat spectaculosul relief al 'capatanilor de zahar'.

e. Podisul Braziliei de Sud se caracterizeza printr-o faliere intensa care a generat o serie de trepte de relief cu altitudini ce urca pana la 800-100m, usor inclinate spre vest. Revarsarile de lave vulcanice constituite din diabaze si bazalte au dus la individualizarea unuia dintre cele mai extinse platouri vulcanice din lume, cu o suprafata de cca. 800.000kmp. Lavele au fost depuse initial intr-o chiuveta tectonica, rezultand o clasica inversiune de relief.

6. PODISUL PATAGONIEI, situat intre r. Colorado (N) si str.Magellan (S),este cel mai mic dintre podisurile sud-americane. Prezinta o structura tabulara, usor deranjata tectonic. Fundamentul cristalin apare la zi, pe suprafete reduse, in partea nordica, iar cuvertura depozitelor mezozoice si a lavelor vulcanice miocene este tot mai groasa pe masura inaintarii spre sud. Cele mai recente depozite sunt cele de origine glaciara, reprezentate de morene, blocuri eratice, roches moutones. Miscarile andine au avut repercusiuni asupra Podisului Patagoniei, prin bombarile si coborarile largi care se succed de la nord la sud (bombarile mai accentuate fiind in nord), prin falieri si dislocari. In est, in zona litoralului atlantic, succesiunea de bombari-lasari se pune mai bine in evidenta prin prezenta golfurilor largi si adanci (ce corespund zonelor de lasare) si a peninsulelor (ce corespund zonelor de ridicare).

II. Regiunile de orogen sunt reprezentate de ANZI. Acestia ocupa partea de vest a continentului, desfasurandu-se pe o lungime de peste 9000km pe directia N-S. Cu exceptia Anzilor de Sud, altitudinile de peste 5000m se mentin pe toata lungimea lantului montan, multe varfuri vulcanice atingand 6000-7000m. In general pasurile sunt relativ inalte (in nord ele au in medie 3000-4000m altitudine). Anzii concentreaza aproximativ 30% din vulcanii activi ai planetei.

1. CORDILIERII OCCIDENTALI sunt cei mai fragmentati datorita situarii in imediata vecinatate a liniei de subductie.

Sirul de culmi din insulele Margarita si Tortuga se impun in relief abia la sud de golful Darien, unde fac jonctiunea cu Cordilierii de Coasta (din America Centrala Istmica). Lantul propriu-zis debuteaza in nord (in Anzii Venezuelei) si este constituit din sisturi cristaline si sedimentar mezozoic cutat (calcare, gresii cretacice). Cuprinde trei culmi paralele, orientate E-V, reprezentand prelungirea arcurilor insulare din America Centrala Insulara, separate de depresiuni intramontane longitudinale (unele cu lacuri - Valencia - , altele transformate in golfuri prin intreruperea culmii litorale - g. Barcelona.

Pe teritoriul Columbiei Cordiliera Occidentala are orientare NNE-SSV. Lanturile muntoase sunt mai apropiate intre ele si mai omogene in sud, iar in nord sunt mai ramificate. Sunt alcatuite din roci cristaline paleozoice si meozoice antrenate in cutarile neogene. Inaltimea maxima se intalneste in vf. Trujillo - 4138m.

In vest, culoarul tectonic al raului Atrato separa o mica subunitate montana de coasta cu altitudini de 1500-1800m.

Incepand din Ecuador ramura costala, separata de restul Anzilor prin grabenul Guayaquil, scade in altitudine (600-700m). Cordilierii propriu-zisi se evazeaza intr-un podis (de 2500-3000m) dominat de vulcanii lantului estic.

Pe teritoriul Perului lanturile costale sunt extrem de fragmentate, iar culmile propriu-zise cresc din nou in altitudine si sunt reprezentate de doua catene: Cordiliera Negra si Cordiliera Blanca (vf. Huascaran - 6768m), cu ghetari de vale si de circ.

Spre sud, lanturile costale, separate de ocean printr-o ingusta campie litorala, incep sa creasca in altitudine si unitate. Ele sunt alcatuite predominant din sisturi cristaline. Cordilierii Occidentali propriu-zisi apar sub forma a trei lanturi paralele, cu altitudini de 4000-6000m, ce se largesc treptat spre sud formand 'puna'. Lantul extern este presarat cu numerosi vulcani ce au luat nastere mai ales in pliocen: LULLAILLACO (6723m), SAJAMA (6544m), MISTI (5822m), COPOPUNA (6425m). Clima uscata din aceasta parte a Cordilierilor restrange aria zapezilor vesnice la piscurile de peste 5800-5900m. Intre lanturile costale si C.Occidentala se gsseste o zona depresionara longitudinala ce se termina la sud cu sectorul ocupat de Desertul Atacama (1000-2500m altitudine, una din cele mai aride regiuni de pe Glob.

Mai la sud, in Anzii sudici, lantul costal scade din nou in altitudine si este fragmentat de vai transversale, iar la sud de canalul Chacao se continua cu insule. Intre lantul costal si Cordiliera Occidentala se gaseste Valea longitudinala Chiliana, un culoar depresionar de origine tectono-eroziva, fragmentat in numeroase chiuvete depresionare (Santiago, Temuco), continuat spre sud cu Golful Corcodavo si o serie de canale. Lantul principal, importanta cumpana de ape, se pastreaza la peste 4000m altitudine. Din mijlocul depozitelor paleozoice si mezozoice se inalta cca. 80 de conuri vulcanice (ACONCAGUA - 6959m, cel mai mare vulcan stins de pe Glob, cel mai inalt varf din America de Sud, TUPUNGATO - 6550m, MERCERARIO - 6770m). Altitudinile scad treptat spre sud (unde singura altitudine de peste 4000m este CERO SAN VALENTINO - 4058m, un nunatak ce tasneste din masa ghesarilor montani. Glaciatia pleistocena a creat principalele forme de relief ale Cordilierilor Occidentali, iar glaciatia actuala este tot mai dezvoltata spre sud.

2. CORDILIERII CENTRALI se interconecteaza cu masivele din Anzii Venezuelei prin intermediul grabenului Maracaibo.

In Anzii Columbiei ei sunt delimitati de culoarele fluviale ale raurilor Magdalena si Cauca. Fundamentul cristalin e strabatut de numeroase aparate vulcanice ce se ridica deasupra limitei zapezilor permanente: TOLIMA (5620m), NEVADO DE HUILA (5750m), PURACE (4815m). Spre nord Cordiliera Centrala se continua cu Sierra Nevada de Santa Marta (5775m), cu caracter de horst, desparsita de Cordiliera Centrala printr-un culoar tectonic prin care trece raul Magdalena. Acest culoar tectonic face parte dintr-o depresiune tectonica mai vasta asemanatoare cu depresiunea Maracaibo din Venezuela.

Spre sud, pe teritoriul Ecuadorului catena axiala este substituita in peisaj printr-o depresiune longitudinala drenata de raurile Guyas si Esmeraldas.

In Anzii Centrali, incepand de la Cerro de Pasco, intre Cordiliera Occidentala si Cordiliera Orientala se interpun podisuri inalte:

a. PODISUL BOLIVIEI (Altiplano) este al doilea podis ca extensiune din lume, are o altitudine medie de 3500-4000m. Caracterul de podis este mai bine pastrat in est unde se aliniaza si marile lacuri: TITICACA (cuveta sa, situata la peste 3700m altitudine, s-a format in pliocenul superior), SALAR UIUNI, SALAR DE COIPASA, POOPO. In partea vestica, Podisul Boliviei este strabatut de numeroase lanturi muntoase paralele. Acestea au altitudini de 4500-5300m, au aspect de horsturi, despartite prin depresiuni inchise endoreice acoperite cu materiale detritice si vaste trene de grohotis la contactul lor cu rama montana.

b. In sudul Podisului Boliviei este situat un podis complex: PUNA DE ATACAMA, format dintr-o serie de podisuri cu altitudini de 3400-4000m, separate prin culmi inalte, de 5000-6000m. Poalele acestor culmi sunt inecate in materiale detritice ca in Tibet. In limitele acestor podisuri sunt situate importante lacuri cu suprafata variabila in functie de anotimp (unele seaca complet in anotimpul secetos transformandu-se intr-o crusta de sare): Salar de Atacama, S. de Arizaro, S. de Antofala. Vulcanismul recent este bine reprezentat prin platouri de lave andezitice, conuri vulcanice bine conservate (OJOS DEL SALADO).

Spre sud conservarea celor 3 aliniamente majore montane este tot mai redusa. Aici se pun in evidenta doar doua catene muntoase pp.zise: Cordiliera de Coasta si Cordiliera Occidentala. Cordilierii Centrali si Orientali se efileaza trecand intr-o succesiune de forme mai joase ce formeaza Precordilierii.

In zona Patagonieilantul axial devine Anzii Patagoniei, in care altitudinile scad de la nord la sud. Formele glaciare sunt foarte frecvente (circuri, creste, vai), iar inaltimea maxima este atinsa in vf. TRONADOR (3410m). Cordiliera Centrala continua si in insula Tara de Foc cu inaltimi mai reduse (M.Darwin - 2350m).

3. CORDILIERII ORIENTALI isi au punctul de plecare in Anzii Venezuelei, cu principala culme: Cordiliera MERIDA, cu orientare NE-SV, cu structura geologica reprezentata de cristalin in zona axiala si sedimentar cutat pe flancuri (gresii si conglomerate cretacice si paleogene), cu zapezi perene pe culmile inalte (vf. Pico Bolivar - 5007m).

Pe teritoriul Columbiei, Cordilierii Orientali flancheaza depresiunea raului Magdalena, cu lungime de 1500km, colmatata cu argile, gresii si conglomerate tertiare. Paralelismul culmilor genereaza un relief de tip jurasian (culmi anticlinale, vai sinclinale). Inaltimea maxima este intalnita in Sierra Madre de Cocuy (5453m), acoperita de ghetari de mari dimensiuni (in cuaternar ghetarii coborau pana la 2400m). Cordiliera Orientala este impunatoare pe teritoriul Ecuadorului datorita enormelor conuri de aici (CHIMBORAZO, de 6267m, cu 14 ghetari ce coboara radiar, COTOPAXI, de 5896m - cel mai impunator vulcan activ de pe glob, ANTISANA, de 5704m). Cordilierii Orientali fac jonctiunea cu Cordilierii Centrali in Mas. Cerro de Pasco, formand un nod orografic din care se vor ramifica spre sud alte catene muntoase importante: Cordiliera Real (vf. ANCOHUNA, ILLAMPU, ILLIMANI).

La sud de paralela de 32 , lantul estic se fragmenteaza dand nastere Sierrelor Pampine, cu litologie paleozoica, tectonica ce apartine cutarilor hercinice si vulcanism tertiar, intens fragmentate de ape prin chei antecedente.

Avansand spre partea septentrionala a Americii de Sud, inaltimile scad de la 3000m la 1380m (Paso del Arco). Glaciatia actuala acopera suprafete din ce in ce mai mari spre sud. Anzii Patagoniei sunt insotiti la est si vest de regiuni mai joase, intens fragmentate tectonic.


1.     CLIMA



Continentul american se desfasoara intre 83 40`lat.N si 56 lat.S (deci pe un arc de meridian de 140 ) fiind astfel singurul continent in care se inregistreaza succesiv toate climatele globului. Dintre factorii implicati in definirea tipurilor de climat si ariilor lor de raspandire mai importanti sunt:

1. Asezarea geografica_, forma si extinderea in latitudine

Distanta mare N-S determina diferentieri substantiale in ceea ce priveste cantitatea de radiatie solara primita. Astfel, in nordul Canadeivaloarea medie a radiatiei totale este de 80kcal/cmp/an, in S S.U.A. /Mexic aceasta este de 140kcal/cmp/an, pentru ca in America de Sud (unde cea mai mare parte a continentului este situat in zona climatului ecuatorial si tropical) cantitatea de radiatie solara sa fie mai mare:140-160kcal/cmp/an.

Ca o consecinta a formei maselor continentale, in America de Nord (mult extinsa in nord si ingusta in sud) zonele climatice polara si subpolara sunt foarte bine reprezentate in timp ce zona tropicala este redusa. In America de Sud, in limitele climatului subtropical si temperat continentul este foarte ingust, in timp cepartea mai nordica larga determina o extensiune apreciabila a climatelor calde. Spre deosebire de alte continente, in America de Sud sunt slab reprezentate climatele tipic continentale.

2. Relieful

Prezenta lantului montan vestic, cu orientare N-S, determina bararea curentilor de aer vestici, ceea ce reduce influenta Pacificului doar la tarmul vestic si la flancul vestic al Cordilierilor, cu repercusiuni slabe asupra regiunilor continentale. Ca rezultat, se inregistreaza precipitatii foarte bogate pe versantii vestici si fenomene de fohnizare pe versantii opusi.

Lipsa inaltimilor importante din est (mai ales a unora cu orientare E-V) determina invazii periodice ale maselor de aer polare (din N) si tropicale din sud (pentru America de Nord), si tropicale din nord si polare din sud pentru America de Sud.

Inaltimea mare a lantului montan (mai ales a Anzilor) determina o evidenta etajare altitudinala a climatului.

3. Curentii oceanici imprima caracteristicile lor termice si de umiditate mai ales tarmurilor.

Principalii curenti calzi:

C.Golfului, afecteaza litoralul Golfului Mexic si cel al Atlanticului pana la latitudinea Capului Hatteras (de unde se indreapta spre est).

C.Alaskai determina un climat mai bland pe litoralul sudic al Alaskai

C.Groenlandei de Vest incalzeste tarmul sudic si sud-vestic al Groenlandei.

Curentul ecuatorial contrar, cu influenta asupra tarmului pacific al unei bune parti din America Istmica.

C.Braziliei scalda tarmul estic al Americii de Sud, de la ecuator pana la latitudinea de 40 , determinind ridicarea gradului de umiditate a maselor de aer ce strabat Podisul Braziliei (rezulta astfel ploi in partea estica a Braziliei).

Curentii reci:

C.Perului, cu influenta asupra tarmului vestic, de la ecuator pana la 40 S. Inversiunile termice si permanenta arie au generat, prin lipsa precipitatiilor, formarea deserturilor din imediata apropiere a litoralului.

la sud de paralela de 40 atat tarmul vestic cat si cel estic al Americii de Sud sunt scaldate de curenti reci (C.Falkland)

C.Labradorului are influenta asupra tarmului atlantic la N de New York. Pornind din Baz. Arctic, aduce ape foarte reci ale Atlanticului de Nord si inainteaza pana in dreptul insulei Terra Nova (aici, la intalnirea cu apele calde ale curentului Golfului produce nebulozitate, ceata).

C.Californiei, curent format prin ridicarea apelor reci din adancime in apropiera coastelor vestice ale Americii de Nord, intre 40 lat.N si extremitatea S a Pen. California.

4. Dinamica atmosferica

I. IARNA

a. America de Nord

- anticiclonul canadian (ce determina o circulatie generala N-S, vreme geroasa). Stabilitatea acestuia este mai mica decat a celui asiatic, datorita masivitatii mai reduse a continentului american.

- ciclonul Aleutinelor (regiune de mica presiune atmosferica din N Oc. Pacific, deasupra Aleutinelor, cu influenta limitata asupra Americii de Nord datorita caracterelor morfologice ale continentului ). Este exprimata mai slab decat depresiunea islandeza (din Oc. Atlantic) care prezinta importanta mai mare pentru geneza climei Europei.

- anticiclonul pacific (mai la sud), tot cu influenta mai limitata.


- masele de aer pacifice - care escaladeaza Stancosii, se incalzesc, devin uscate formandu-se asa numitul chinook (in relitate un fohn). Pe versantul vestic al Stancosilor este umed si incarcat cu zapada, iar pe campiile de la poalele Stancosilor (Pod.Preriilor si Campiile Centrale), iarna, actioneaza sub forma unui vant cald si uscat. In Columbia Britanica, unde lanturile montane sunt mai joase, depresiunile calatoare de origine pacifica reusesc sa patrunda departe in est, peste regiunea Marilor Lacuri, pana pe tarmul atlantic.

invaziile maselor de aer arctice ajung departe spre sud (in lipsa obstacolelor orografice), scurgerea lor spre sud fiind favorizata de extinderea si adancirea depresiunii islandeze (ce formeaza o protuberanta care ajunge pana deasupra Golfului Hudson). Pe la perifera vestica a acesteia se produc deplasarea maselor arctice spre sud. Stationarea maselor de arctice in jurul golfului Hudson si Peninsulei Labrador impiedica patrunderea maselor de aer oceanice


masele de aer atlantice nu patrund mult in interiorul Americii de Nord, fiind stanjenite de regimul anticiclonal de pe continent si de circulatia impusa de minima islandeza. Numai in regiunile sud-estice patrund unele mase de aer umede ce se scurg dinspre M.Caraibilor si G.Mexic spre nord, pe la periferia vestica a anticiclonului Azorelor.

masele de aer tropical, in conditii favorabile (de exemplu la deplasarea depresiunei Islandei spre NE) patrund departe spre nord in lungul ulucului depresionar central.

II.VARA regimul baric si circulatia maselor de aer se modifica substantial. In interiorul continentului, in locul maximului barometric se instaleaza un centru de minima presiune, cauzat de incalzirea puternica a uscatului. Centrul acestuia e fixat deasupra Marelui Bazin si Podisul Colorado. Acest minim barometric antreneaza spre nord masele de aer tropical umede ale Golfului Mexic, generand precipitatii abundente in Campiile Centrale si regiunea Muntilor Appalachi.

Depresiunea Aleutinelor dispare, depresiunea islandeza se estompeaza, iar anticiclonul Azorelor are influenta mult mai puternica asupra climei Americii de Nord decat cel pacific (pentru ca Muntii Appalachi nu sunt o piedica importanta pentru masele de aer)


a.     America de Sud

Iarna, presiunea atmosferica este relativ mica deasupra Americii de Sud, cele mai mici valori inregistrandu-se in zona ecuatoriala, datorita incalzirii puternice de aici. Anticiclonii tropicali din Pacific si Atlantic se deplaseaza in acest sezon mai spre nord mai aproape de ecuator. La latitudini tropicale, vanturile bat dispre ocean spre continent pe tarmul estic, in timp ce spre tarmul vestic vanturile bat spre nord-vest sau se dirijeaza in lungul tarmului de la sud la nord. In sudul continentului predomina vanturile de vest (deplasarea vest-est a maselor de aer facandu-se in cadrul periferiei sudice a anticiclonului pacific).

In timpul verii australe, regiunea depresionara se gaseste la latitudini tropicale in timp ce ariile anticiclonale continua sa actioneze deasupra oceanelor la aceleasi latitudini. Pe continent se mai instaleaza o minima tropicala in zona Gran Chaco si un anticiclon polar deaupra Patagoniei.

In concordanta cu distributia zonelor de mare si mica presiune atmosferica, in partea de nord a continentului (pana la ecuator) predomina alizeele de nord-est. Mai spre sud (pana la 38-40 lat.S) tarmul vestic se aflasub influenta anticiclonului pacific iar tarmul estic sub influenta anticiclonului atlantic. In legatura cu aceasta, pe tarmul de vest bat vanturi dinspre sud spre sud-vest, iar pe tarmul estic dinspre est spre sud-est. In partea cea mai sudica bat aceleasi vanturi de vest ca si iarna (dar deplasate mult mai spre sud).

1.Temperatura aerului


In America de Nord temperatura aerului este neuniform repartizata in teritoriu, cu regim sezonier contrastant. Temperaturile medii anuale scad de la valoride 20-25 C in Mexic la doar - 25 /- 30 C in Groenlanda. Izoterma anuala de 0 C trece prin lungul paralelei de 50 (pe directia Terra Nova, Lacul Winnipeg, Pod.Mackenzie), urcand in vest in lungul paralelei de 60

Amplitudinile termice anuale au cele mai mari valori in partea centrala a continentului si scad spre nord (treptat, datorita racirii verii) si spre sud (datorita incalzirii iernii).

Iarna, traseul izotermelor se confunda in general cu cel al paralelelor; deviatii importante de la aceasta directie se inregistreaza mai ales in zona tarmului vestic, unde capata aproape directie meridiana, datorita influentei curentului cald al Alaskai si dominantei vanturilor de sud. Temperatura medie a lunii ianuarie are valori de -30 sau - 35 C in nord, crescand la +20 C in extremitatea sudica (dar si aici, in timpul invaziilor maselor de aer arctic spre sud, se pot produce geruri, chiar la latitudini tropicale). Minimele absolute se inregistreaza in nord: Alaska, Nordul Canadei, ajungand la -50 C, iar spre sud acestea se reduc (de exemplu la Chicago ajung sa se injumatateasca deja, - 24 ). Trasatura caracteristica este variatia mare de temperatura de la o zi la alta (mai ales in podisurile centrale unde se intampla adesea ca o invazie de mase de aer rece dinspre nord sa fie urmata de patrunderea unor mase de aer cald dinspre sud si invers).

Vara, traseul izotermelor se aseamana cu cel de iarna (cu deosebirea ca sunt mai departate intre ele deoarece deosebirile de temperatura intre nord si sud sunt mai mici). Cele mai mici temperaturi se inregistreaza pe tarmul nordic al continentului si in Arhipelagurile Nordice, iar spre sud acestea cresc. Cele mai mari temperaturi sunt caracteristice depresiunilor inchise si podisurilor interioare, strajuite de lanturi muntoase, unde temperatura medie a lunii celei mai calde este de peste 30

Izoterma de 10 a lunii iulie trece pe tarmul Alaskai si Canadei (sectionand Golful Hudson), izoterma de 25 trece pe la nord de latitudinea de 40 . Variatiile de temperatura de la o zi la alta sunt mai mici ca iarna.

In America Centrala, in ansamblu, temperaturile medii anuale sunt pozitive tot anul (cu exceptia sectorului tierra fria, situat la altitudini mari). Amplitudinile termice anuale sunt minime iar mediile termice anuale sunt in jur de 24-28 C.

In America de Sud, iarna, temperatura aerului este neuniform distribuita. De o parte si de alta a ecuatorului (10 N si S), temperatura medie a lunii iulie este de cca.25 in zona de campie si 14-15 in zona de munte la 2500 - 3000m altitudine. La sud de paralela de 10 S temperaturile scad brusc, la paralela de 20 S, temperaturile medii in iulie ajung la cca. 20 C (in interior), la 40 S se ajunge la 5 C, iar in extremitatea sudica se ajunge la temperaturi negative.

Vara, temperatura aerului este ridicata pe tot continentul. La nord de paralela de 35 S diferentierile regionale termice sunt neinsemnate (25 C in regiunile joase, 13-15 C la 2500-3000m. La sud de paralela de 35 S temperatura lunilor de vara scade foarte repede, in extremitatea sudica ajungand la sub 10 C. Temperaturile exceptional de mici din luna de vara din Patagonia se explica prin aceea ca masa continentala ingusta nu ofera conditii de transformare (continentalizare, incalzire) a maselor de aer oceanice ce vin din vest, mereu improspatate de vanturile de vest.

2. Precipitatiile atmosferice

In America de Nord precipitatiile atmosferice sunt raspandite neuniform, pe teritoriul acesta existand atat regiuni cu precipitatii abundente, excedentare, dar si regiuni deficitare cu peisaj de pustiu.

Cea mai mare cantitate de precipitatii se inregistreaza pe tarmul de nord-vest, unde se produce o activitate ciclonica intensa, iar masele de aer de origine oceanica se izbesc de lanturile montane. Regiunea dintre varsarea raului Columbia si Arh.Alexander primesc peste 3000 mm precipitatii pe an. Pe masura deplasarii spre sud, pe tarmul atlantic al Americii de Nord, precipitatiile scad treptat (datorita slabirii circulatiei vestice dinspre ocean)

Cantitati mari de precipitatii se inregistreaza si in SE (Golful Mexic, Florida), unde ciclonii tropicali determina o crestere a cantitatilor anuale de precipitatii la peste 2000mm.

Pentru regiunile continentale interioare ale Americii de Nord situatia se prezinta astfel: in zona arctica, precipitatiile sunt slabe, 100-200mm, datorita temperaturilor coborate si indepartarii de apele oceanice calde; ceva mai la sud, in Canada si partea central nordica a SUA, precipitatiile cresc (C.Mississippi, Pod.Preriilor - 400-900mm/an); mai departe spre sud (in regiunile interioare ale SUA), precipitatiile scad din nou, devenind tot mai accentuata seceta de vara in deserturile Marelui Bazin, Sonora, Gila, Mojave (sub 200 mm).

In America Centrala precipitatiile sunt bogate, 3000-6000mm (cu cele mai mari valori in perimetrul golfului Mosquitos, pe pantele vulcanilor inalti din Guadelupa, Martinica, Dominica).

In America de Sud, cele mai mari cantitati medii anuale se inregistreaza in zona campiei litorale columbiene (peste 7000mm/an), datorita influentei orografiei si actiunii vanturilor dinspre vest).

In regiunile ecuatoriale precipitatiile sunt abundente si uniform repartizate in timpul anului. Pe tarmul nordic, cele mai abundente precipitatii cad in timpul trecerii frontului intertropical de nord si dupa instalarea alizeului de NE.

La sud de ecuator, in cadrul zonei tropicale, situatia se prezinta diferit pe cele doua tarmuri: pe tarmul vestic, in partea sudica a Peru si N Chile, in lipsa impactului maselor de aer oceanic cu continentul, in conditiile unui gradient termic mare, precipitatiile lipsesc complet sau cad extrem de rar, desi umiditatea atmosferica imediat pe tarm este relativ mare; la sud de 28-30 S incep sa apara precipitatiile de iarna determinate de vanturile de vest ale latitudinilor temperate, deplasate iarna spre nord, vara ramanand insa si la aceste latitudini secetoasa.

Pe tarmul estic vanturile umede dinspre ocean conduc la o distributie mai mult sau mai putin uniforma a precipitatiilor atmosferice in decursul anului. Cantitatea anuala depinde aici de expozitia reliefului.

In regiunile cele mai sudice ale continentului situatia se prezinta invers: tarmul vestic beneficiaza de precipitatii abundente (acest fapt este in legatura cu predominarea aici a actiunii vanturilor de vest) iar tarmul estic este secetos. Ingustimea continentului in partea sudica face ca zona cu clima tropicala si subtropicala secetoasa sa ocupe suprafete relativ mici.

Precipitatiile sub forma de zapada sunt caracteristice doar regiunilor temperate ale Americii de Sud (caderi slabe de ninsoare se inregistreaza chiar pana la tropice, dar invelis stabil se formeaza aici numai in munti la altitudini mari).

In lungul Anzilor, limita zapezilor perene si a glaciatiei este urmatoarea:

in Anzii Columbiei - 4600 - 4800m

in Anzii Ecuadorului - 5000m

in Anzii Centrali (Cordiliera Occidentala, mai uscata, 5250m; Cordiliera Orientala, mai umeda, 4500m)

spre S, in Puna de Atacama - 6300m (datorita uscaciunii excesive, fiind cea mai ridicata limita a zapezilor permanente de pe Glob; nicaieri nu exista inaltimi mai mari de 6000m fara zapada)

in Anzii Sudici aceasta limita scade brusc la 3500m si chiar la 3000m. Aici, datorita conditiilor de alimentare, ghetarii montani coboara mult sub limita zapezilor vesnice, ceea ce nu se constata in Anzii tropicali si ecuatoriali. Astfel, ghetarii ajung uneori pana la nivelul marii: Ghetarul San Quintin, din Mas.San Valentin, coboara pana in golful Penas.


REGIUNILE CLIMATICE

1.     Regiunea polara (arctica) se intalneste la nord de Cercul Polar de Nord si lipseste in America de Sud. Include litoralul nordic al continentului, Arhipelagul Arctic si Groenlanda, nordul Peninsulei Alaska si nord-vestul Peninsulei Labrador. In cadrul acestei regiuni climatice se diferentiaza un climat mai atenuat (provincia atlantica: Tara lui Baffin, tarmul sud-vestic al Groenlandei) si un climat mai aspru (provincia arctica). Temperatura medie anuala este de regula sub 0 iar iarna temperaturile coboara sub -40 . Precipitatiile sunt sub 250mm/an, majoritatea cad sub forma de zapada ce formeaza un invelis subtire (30-40cm) ce dureaza cca.7-8 luni in sudul zonei arctice si este permanent in Groenlanda si in nord-estul Arhipelagului Arctic. Sectorul vestic si nord-vestic al zonei are un climat mai uscat si din acest motiv nu se formeaza ghetari.

2.     Regiunea subpolara include Centrul si sudul Peninsulei Alaska, nordul Platformei Canadiene, Regiunea Gf.Hudson, Nordul Peninsulei Labrador si litoralul sudic al Groenlandei. Se diferentiaza: o provincie continentala (teritoriile dintre cursul mijlociu al fluviului Youkon si Gf.Hudson) cu ierni reci (ianuarie, februarie - 30 ), cu amplitudini termice anuale de peste 40 ); o provincie atlantica (unde regimul termic este puternic afectat de curentul rece al Labradorului, care face ca temperaturile medii sa scada sub 10 C, in timp ce precipitatiile sunt reduse, sub 250mm/an. Vara dureaza aici 4 luni, iar iarna este lunga si aspra; o provincie pacifica, cu un climat cu pronuntate caractere oceanice (temperatura medie depaseste 0 timp de 5 luni, iar luna cea mai calda are temperaturi de peste 10 C).

3.     Regiunea climei temperate

A.     InAmerica de Nord aceasta regiune climatica include teritoriile din nordul SUA si partea sudica a Canadei, pana la aproximativ 60 (intre 40 si 60 pe fatada pacifica si intre 30 -50 lat.N pe fatada atlantica, datorita actiunii perturbatoare a curentului rece al Labradorului ce deplaseaza fasia climei subpolare mult spre sud.

provincia pacifica ocupa o portiune relativ ingusta a litoralului pacific. Se caracterizeaza prin ierni relativ calde si veri relativ calduroase (datorita anomaliilor termice pozitive introduse de curentul cald al Alaskai). Precipitatiile sunt abundente (datorita actiunii vanturilor de vest si activitatii ciclonice), cu un regim mai mult sau mai putin uniform.

provincia atlantica cuprinde fatada atlantica a Canadei si extremitatea de nord-est a SUA.Temperatura medie a lunilor de iarna coboara mult sub 0 C, precipitatiile sunt putine cantitativ, iar vara este ceva mai calda (datorita influentei maselor continentale din interiorul continentului).

provincia temperata continentala ocupa cea mai mare parte a zonei temperate si are drept caracteristici diferenta mare de temperatura intre sezoane si cantitati anuale de precipitatii mici (cu un maxim de vara). Unele trasaturi de continentalism ale climei temperate din America de Nord nu se datoreaza numai continentalizarii maselor de aer ci si altor cauze: de exemplu, temperaturile scazute din timpul iernii se datoreaza in cea mai mare parte repetatelor invazii de mase de aer arctice dinspre nord (de aceea pluviozitatea din timpul iernii nu este prea scazuta in raport cu cea de vara).

B. In America de Sud, climatul temperat se extinde la sud de paralela de 40 pana in Tara Focului. Muntii Anzi impart aceasta zona de clima in doua regiuni:

a.     provincia temperata pacifica (expusa vanturilor de vest si ciclonilor, cu precipitatii din ce in ce mai mari spre sud, ajungand la cca 2000-3000mm in zona stramtorii Magellan, cu ierni blande, cu veri racoroase)

b.     provincia temperata atlantica (adapostita fata de vanturile de vest, include litoralul estic si Podisul Patagoniei; se caracterizeaza prin precipitatii de sub 300mm si temperaturi care pot scadea foarte mult in anotimpul de iarna).

4.     Regiunea climei subtropicale

A.     America de Nord (aproximativ intre 30-42 lat.)

Provincia tropicala pacifica include teritoriul cuprins intre litoralul Pacific si Sierrea Nevada. Se gaseste sub influenta periferiei estice a anticiclonului nord Pacific, ceea ce determina veri foarte uscate si ierni relativ ploioase. In comparatie cu regiunea echivalenta europeana, vara este aici mai racoroasa (ceea ce se explica prin temperatura mai scazuta a apelor din curentul Californiei), cu temperaturi medii de doar 15 C in luna cea mai calda; precipitatiile sunt reduse cantitativ din aceleasi motive, evidentiindu-se o indelungata seceta de vara.

Provincia subtropicala continentala cuprinde teritoriul dintre Sierra Nevada si zona montana estica a Stancosilor. Fiind situata la mare distanta de Atlantic si izolata de Pacific prin lanturile viguroase ale Sierrei Nevada, aceasta regiune se remarca printr-un deficit pronuntat de umiditate (iarna moderata, vara extrem de fierbinte). In limitele acestui climat predomina peisajul de pustiu.

Provincia subtropicala atlantico-continentala este cuprinsa intre Stancosi si Appalachi. Influenta maselor de aer oceanice calde si umede de deasupra Atlanticului si Golfului Mexic se concretizeaza prin pluviozitate ridicata, temperaturi relativ mari vara.

Vara cad cele mai mari cantitati de precipitatii (datorita circulatiei dinspre ocean). In N si NV aceste precipitatii de vara sunt mai reduse datorita scaderii influentei oceanului.

Iarna, temperaturile coboara sub 0 C (datorita frecventelor invazii de aer arctic dinspre nord).

Provincia subtropicala atlantica cuprinde teritoriile din estul Appalachilor. Clima acestei regiuni este musonica (datorita exprimarii mai slabe a anticiclonului de iarna si a depresiunii barice de vara, caracterul musonic al climei de aici este totusi mai putin tipic). Seceta de iarna este estompata (dar contrastul pluvial dintre cele doua sezoane ramane transant, datorita cantitatilor mari din timpul iernii).

B.     America de Sud (de la cca. 30 lat.S pana la 40 in vest si 42 in est).

Provincia subtropicala atlantica (partea dinspre Atlantic a Campiei Argentinei) are de fapt un climat de stepa, cu veri calde (peste 20 C media lunilor de vara), cu ierni blande. Precipitatiile sunt relativ abundente si cad mai ales in sezonul de tranzitie de la vara la iarna si invers, cu o medie anuala de 750-1000mm. Invaziile frontului polar din sud provoaca uneori scaderi bruste ale temperaturii (chiar viscole).

Provincia subtropicala continentala cuprinde Campia Pampasurilor. Caracterul continental al acestui climat este destul de slab exprimat (deoarece continentul este ingust si procesele de transformare a maselor de aer prin racire iarna si prin incalzire vara sunt slabe). Temperatura medie a lunilor celor mai reci nu coboara sub 8 C (ierni moderate) si temperatura lunilor celor mai calde nu depaseste 24-25 C (veri foarte calde). Precipitatiile sunt reduse (400-500mm) si cad mai ales vara. Iarna precipitatiile sunt reduse datorita situatiei de adapostire a acestei regiuni fata de vanturile de vest. In unele depresiuni adapostite din vestul Sierrei de Cordoba precipitatiile lipsesc chiar si vara.

Provincia pacifica include litoralul de vest intre 30-38 lat.S si valea longitudinala Chiliana. Se afla sub influenta maselor de aer ce se deplaseaza la periferia estica a anticiclonului Pacificului de Sud, vara fiind astfel moderat de calda (t.m.ianuarie 17-20 C) si secetoasa, iar iarna blanda (t.m.iulie 11-15 C). Precipitatiile cad iarna si sunt din ce in ce mai abundente spre sud.

Provincia subtropicala montana se caracterizeaza prin temperaturi mai mici ca in regiunile joase, pe inaltimile de peste 3500-4000m temperaturile medii in ianuarie nedepasind 10-12 C si in iulie acestea fiind in jurul a 0 C. Pe flancurile vestice ploile cad mai mult iarna, in timp ce flancurile estice au ierni secetoase.

5.     Regiunea tropicala

A.     In emisfera nordica, aceasta regiune climatica include sudul extrem al SUA, Mexicul in intregime, America Centrala Istmica (la nord de grabenul Nicaragua), Antilele Mari, Arhipelagul Bahamas.

Provincia tropicala atlantica se suprapune Peninsulei Florida si se caracterizeaza prin umiditate accentuata si temperaturi ridicate chiar si iarna. In timpul iernii Peninsula Florida se afla sub influenta maselor de aer continentale (mai reci si uscate), de aceea centrul si nordul pot inregistra temperaturi si sub 0 C in timpul invaziilor maselor reci dinspre NNV. Luna cea mai rece inregistreaza in medie 12 C in vest si 20 C in sud. Vara, Peninsula Florida se afla sub influenta maselor de aer tropicale (calde si umede) care se deplaseaza spre NNV pe la periferia vestica a anticiclonului Azore. Temperaturile medii lunare sunt de peste 27 C in toata peninsula, iar precipitatiile medii lunare variaza intre 150-200mm.

Provincia tropicala mexicana cuprinde teritoriul Mexicului, din sudul paralelei de 30 N. Iarna, aceasta regiune este sub influenta maselor de aer continental ce se deplaseaza dinspre nord spre sud, generand precipitatii reduse cantitativ si temperaturi coborate (cele mai reci luni 10-12 C). Vara, regiunea se afla sub influenta maselor de aer oceanice, in mare masura atlantice si in mai mica masura pacifice, ceea ce mareste pluviozitatea, in special in est (in zona litoralului atlantic) unde media lunara in intervalul iunie-septembrie depaseste 150mm. Precipitatii reduse (chiar si in acest sezon) se constata in depresiunile inchise de tipul bolson.

Provincia central americana prezinta diferentieri intre zona istmica (unde ariile anticiclonale determina precipitatii reduse, fara a apare o clima arida, datorita ingustimii istmului) si zona insulara (unde,mai ales Antilele Mari, intra in zona de influenta a alizeului de NE, bogat in precipitatii).

Relieful dominant de munti si podisuri inalte din America Centrala Istmica determina diferentierea unor etaje climatice foarte bine conturate mai ales din punct de vedere termic:

Tierra caliente (600-800m) - temperaturi medii anuale de 25-28 C si precipitatii de 3000mm anual.

Tierra templada (800-2000m) - temperaturile medii anuale nu depasesc 18 C iar precipitatiile scad sub 1000mm.

Tierra fria (2000-3000m) cu temperaturi medii anuale de 10-15 C.

Tierra gelada (peste 3000m) cu un climat deosebit de rece ce creeaza un peisaj de tip alpin, "paramos".

B.     In emisfera sudica, limita sudica a regiunii tropicale este aproximativ in lungul paralelei de 30 , iar limita nordica are un traseu mult arcuit spre sud (atat pe fatada atlantica cat si pe fatada pacifica, zona tropicala este mult deplasta spre nord). Pe litoralul pacific, zona tropicala intra in contact direct cu zona ecuatoriala.

Provincia tropical atlantica cuprinde teritoriul SE al Braziliei, care se afla sub influenta alizeului de SE (generator de precipitatii abundente in intervalul septembrie-aprilie). Precipitatiile depasesc 1000mm pe an, iar in regiunile cu expunere favorabila fata de alizeul de SE, acestea depasesc adesea 2000mm. Temperaturile sunt ridicate si relativ constante, deoarece ploile de vara atenueaza temperaturile acestui sezon. In regiunile joase media termica diurna este de peste 20 C tot anul.

Provincia tropicala continentala se extinde in Campia Parana Paraguay (dintre Anzi si Podisul Braziliei). Caracterul continental al acestei regiuni se manifesta prin sporirea amplitudinilor termice anuale (datorita temperaturilor ridicate din timpul verii)

Provincia tropical montana cuprinde lantul Andin si podisurile andine inalte dintre 10-30 S. Etajarea climatica este aceeasi ca si in regiunile montane ecuatoriale, singura deosebire priveste flancurile vestice (mai ales sud-vestice) ale Anzilor, unde se intalneste un climat semiarid si arid.

Provincia tropicala pacifica se suprapune unei fasii inguste in lungul litoralului pacific, de la 5 S la 30 S. Cu toata vecinatatea Pacificului, aceasta regiune climatica se remarca in primul rand prin ariditatea sa. Lipsa de incidenta a maselor de aer cu uscatul continental si gradientul termic ridicat (datorita curentului rece al Perului) conditioneaza caracterul arid al acestui tip de clima, mai ales pe teritoriul statului Chile).

6. Regiunea subecuatoriala se gaseste de o parte si de alta a ecuatorului, limita sudica ajungand in partea centrala a Americii de Sud pana la latitudinea de 20 S. Pe tarmul vestic in emisfera sudica climatul subecuatorial lipseste.

Istmul Costa Rica Panama si Antilele Mici se caracterizeaza prin ploi bogate (aduse de alizee), 3000-6000mm si amplitudini termice minime.

In America de Sud, fasia de la nord de ecuator (Campia Orinoco, Podisul Guyanelor, Anzii de Nord) se caracterizeaza prin predominarea maselor de aer tropical cu caracter musonic, iar in fasia de la sud de ecuator (Podisul Braziliei) precipitatiile ating 1500-2000mm/an. Se constata o alternanta a sezoanelor (cald si umed vara si uscat si cald iarna.

7.     Regiunea ecuatoriala cuprinde teritoriile situate de o parte si de alta a Amazonului. In emisfera nordica se intinde doar pana la 3-5 N, iar in emisfera sudica este mai extinsa. Masele de aer ecuatorial sunt in cea mai mare parte de origine atlantica.

Provincia ecuatorial atlantica ocupa cea mai mare parte a zonei ecuatoriale sud americane (tot teritoriul de la est de Anzi pana la tarmul Atlanticului). Intregul an temperaturile sunt ridicate, precipitatiile abundente. In regimul anual al precipitatiilor apare o usoara diminuare a cantitatii in perioada iunie septembrie.

Provincia ecuatoriala pacifica ocupa teritorii restranse pe litoralul pacific si in compartimentul inferior al fatadei vestice a Anzilor. Caracteristicile climei sunt asemanatoare cu cele anterioare, cu deosebirea ca perioada de diminuare a precipitatiilor este mai lunga. In sectorul sudic al acestei regiuni, in Campia Guayaquil, scaderea precipitatiilor incepe din mai si se prelungeste pana in decembrie, capatand chiar un caracter de seceta.

Provincia ecuatoriala montana este intalnita in Anzii Columbiei de Sud, Anzii Ecuadorului si Perului de Nord. Etajele climatice au aceleasi denumiri ca si in America Centrala (Tierra caliente, Tierra templada, Tierra fria, Tierra gelada)


HIDROGRAFIA

America dispune de insemnate sisteme hidrografice ca urmare a marii desfasurari latitudinale si longitudinale care determina crearea unor conditii climatice dintre cele mai variate si prielnice.

In general, orientare a principalelor sisteme hidrografice prezinta diferente nete de la o masa continentala la alta, in America de Nord cele mai mari rauri avand orientare longitudinala, in timp ce in America de Sud orientarea este in principal latitudinala.

In America de Nord, sectorul montan din vest, cu o dezvoltare mult mai mare in latime, este strabatut de numeroase rauri importante (Yukon, Fraser, Columbia, Snake-Colorado), in timp ce in America de Sud, sectorul montan mai ingust si mai abrupt spre Pacific nu e taiat decat de mici rauri neimportnate.

Densitatea retelei hidrografice este dictata in primul rand de tipul de climat (care determina particularitatile regimului de alimentare si scurgere a raurilor, alaturi de configuratia reliefului si constitutia geologica.

Tipuri de alimentare:

1.     Alimentare glaciara (tip groenlandez) - realizata exclusiv din topirea ghetarilor este caracteristica raurilor mici din zona de topire de la marginea calotei glaciare, cu latime de 20-30km, precum si cursurilor superioare ale numeroaselor rauri cu obarsia in Anzi si Cordilieri. Debitul acestor rauri creste in scurta vara polara si se reduce mult iarna.

2.     Alimentare nivala (subarctica) este caracteristica raurilor din Arhipelagul Arctic, Podisul Youkon, nordul Canadei Continentale, Peninsula Labrador, Podisul Patagoniei (la sud de paralela de 32 S), precum si zonei montane situate sub limita zapezilor persistente. Debitele maxime sunt caracteristice verii si cele minime iernii, cand raurile ingheata.

3.     Alimentarea glacio-nivala (de tip alpin) se intalneste in muntii inalti,,unde ghetarii si zapezile bogate conlucreaza la organizarea unor rauri cu debite mari vara: Fraser, Columbia, Rio Negro, Chubut.

4.     Alimentarea nivo-pluviala (respectiv pluvio-nivala) este caracteristica raurilor din regiunea temperata, unde debitele maxime se inregistreaza primavara (ca urmare a dezghetului raurilor), iar vara au loc revarsari datorita ploilor ciclonale.

5.     Alimentarea pluviala se intalneste la toate raurile dintre cele doua tropice, cu diferentieri in functie de caracterul si perioada precipitatiilor.


In America de Nord reteaua exoreica reprezinta 96,3% din teritoriu, iar bazinele endoreice se suprapun podisurilor si depresiunilor intramontane: Podisul Marelui Bazin, Podisul Mexican. Cele mai multe rauri se varsa in Oceanul Atlantic si marile periferice. Cumpana de ape dintre Atlantic si Oceanul Inghetat este slab exprimata in relief, insa cumpana dintre Pacific si Atlantic trece prin estul Cordilierei nord americane, raurile pacifice strapungand o parte a edificiului montan, inaintand mult mai departe spre est fata de axul median al acestui sistem.

In general, nordul continentului, recent eliberat de sub ghetarii pleistoceni, este drenat de o retea densa de rauri tinere si presarat cu un numar enorm de lacuri. Sudul continentului (care nu a fost afectat de glaciatia pleistocena) este drenat de rauri mai evoluate, iar lacurile sunt putine (cele mai multe fiind de natura antropica).

Raurile tributare Oceanului Atlantic dreneaza 38% din suprafata continentului. Raurile ce coboara din Appalachi spre Atlantic si Mississippi sunt in general scurte si cu ape bogate aproximativ tot anul. Spre Atlantic se varsa o serie de rauri relativ scurte (Hudson, Susquehanna, Potomac, Roanoke, Savannah), prin estuare largi ce permit patrunderea in interior a vaselor de tonaj maritim. Spre mississippi se varsa rauri ca Ohio, Tennessee. Raurile care coboara din Stancosi spre Mississippi (Yellowstone, Platte, Arkansas, Red River) sau Golful Mexic (Rio Grande) sunt alimentate din ploi sau zapezi la izvoare, avand debite mari primavara si vara. Tot in golful Mexic se varsa alte rauri cu regim de scurgere subtropical (Alabama, Sabine, Trinity, Colorado de Texas, Panuco, Grijalva). In America Centrala Istmica si Insulara raurile sunt scurte, cu debite bogate mai ales pe fatada atlantica.

Cea mai mare artera hidrografica din zona temperata este Sf.Laurentiu, care dreneaza complexul Marilor Lacuri. Albia sa se largeste treptat spre varsare, trecand intr-un estuar, apoi in golful cu acelasi nume, barat de Insula Newfoundland.

Este cea mai mare cale navigabila fluvio-lacustra nord americana, avand o lungime de peste 1200km (raul propriu-zis, de la extremitatea estica a lacului Ontario) si de peste 3300km (inclusiv Marile lacuri si afluentul sau vestic, Saint Louis).

Fluviul urmareste aliniamentul unui contact tectonic intre sistemul Muntilor Appalachi (SV) si Scutul Canadian (NE), dreneaza un bazin vast (1.269.000 km2) dar cu o energie de relief mica, ceea ce a transformat albia intr-o salba de lacuri separate prin sectoare inguste, cu praguri sau cascade, datorita benzilor de roci dure ce traverseaza valea). Alimentarea este nivo-pluviala, cu ape mici de iarna, cand precipitatiile sunt retinute in bazin sub forma de zapada, iar podul de gheata dureaza 3-4 luni; apele mari sunt inregistrate vara si primavara mai ales.

Fluviul este important pentru navigatie (pana la Montreal - navele de 60.000t, pana la Quebec - navele de 100.000t)

Cel mai mare sistem hidrografic al Americii de Nord este Mississippi, cu o lungime de 6215km (locul III pe Glob) si un bazin hidrografic de 3.210.620km2 (locul III pe Glob).

Bazinul sau e axat pe unitatea fizico-geografica a Podisurilor si Campiilor Centrale, acoperind 2/5 din teritoriul continental al SUA.

Cel mai mare afluent este Missouri (mult mai mare ca Mississippi la confluenta) primit in dreptul orasului Saint Louis, aduce ape incarcate cu o cantitate mare de aluviuni comparativ cu cele ale colectorului. Afluentul Ohio (bogat in ape) conflueaza cu fluviul la Cairo, unde, din volumul total de apa, 23% este adus de Mississippi, 19% de Missouri (care vine dintr-o regiune arida) si 58% de Ohio. Afluentul cel mai lung si cu cea mai mare cantitate de apa a fluviului Ohio este Tennessee, cel mai bun model din SUA de valorificare complexa, hidroenergetica in principal, care asigura cu energie electrica statele din SE SUA (Tenessee, Kentucky, Alabama, Virginia, Carolina de Nord). Yellowstone, afluentul lui Missouri, isi inscrie intregul bazin hidrografic pe versantii estici ai Muntilor Stancosi si Podisul Missouri, strabatand un teritoriu cu un peisaj de o rara varietate si atractivitate. Alti afluenti ai lui Missouri sunt: Arkansas (al doilea ca marime dupa Missouri) si Red River (este considerat afluent al lui Mississippi desi din el se desprinde un brat inainte de confluenta si se indreapta direct spre Golful Mexic).

Albia lui Mississippi este meandrata datorita diferentei mici de altitudine din bazinul sau (Saint Louis 88m, delta 0m). Albia se largeste mult, de la 25km la confluenta cu Missouri, la 70-100km inainte de delta. Aceasta albie meandrata lasa multe brate moarte si terenuri mlastinoase. Raurile cu care conflueaza sunt obligate sa curga zeci de km paralel cu fluviul pana sa-si uneasca apele.

Inainte de varsarea in Golful Mexic,de la Baton Rouge, incepe delta, o vasta delta de tip palmat, cu o suprafata de peste 35.000km2. Ca urmare a cantitatii mari de aluviuni transportate de fluviu (360mil.t pe an) delta avanseaza in mare cu 85-100m pe an.

Legat de sistemul Marilor Lacuri este si Sf.Laurentiu (prin afluentul sau Illinois) generand astfel cea mai lunga cale navigabila de pe continent. Alaturi de importanta pentru transporturi, trebuie subliniata si importanta hidroenergetica (sisteme hidroenergetice complexe, bine intretinute, se gasesc pe Ohio si Missouri).

Spre Oceanul Arctic se indreapta rauri care dreneaza 20.7% din suprafata continentului. Majoritatea raurilor, cu exceptia celor ce vin din Stancosi, in cursurile superioare au pante longitudinale mici, numeroase praguri in rocile cristaline, ingheata o mare parte din an (5-8 luni) avand insa o scurgere bogata chiar sub podul de gheata.

In Golful Hudson se varsa Churchill, Nelson, Severn, Albany, Moose, iar in Marea Beaufort se varsa sistemul fluviatil Mackenzie - Athabaska ce dreneaza lacurile Athabaska, Sclavilor, Ursilor.

Mackenzie, cu o lungime de 4250km (inclusiv raul Peace) si o suprafata de 1.804.000 km2 a bazinului hidrografic, reprezinta al doilea sistem hidrografic ca marime din America de Nord dupa Mississippi-Missouri. Raul propriu-zis izvoraste din Lacul Sclavilor, avand ca afluenti principali: Athabaska, Peace, Liard, Red Stone, Keele. Desi raul parcurge o regiune de podis cu structura veche, precambriana, valea e mult largita sub forma unei campii aluvionare (in care raul are o albie minora lata si cu multe ostroave nisipoase). Alimetarea se face predominant din zapezi, ceea ce genereaza apele mari primavara-vara, iar podul de gheata dureaza pana la 8 luni. In perioada libera de gheata, navigatia se practica pe toata lungimea fluviului.

Spre Pacific se varsa de regula cursuri de apa tumultoase, cu numeroase repezisuri si cascade, care insa au si un potential hidroenergetic ridicat. Aceste rauri pacifice dreneaza cca. 38% din teritoriul continentului.

Yukon (cu o lungime de 370.000km si o suprafata a bazinului hidrografic de 855.000km2) este cel mai mare rau din Peninsula Alaska, ce se varsa in Marea Bering printr-o delta. Este navigabil doar o perioada scurta din an (mai-septembrie), constituind o cale importanta de patrundere in aceasta regiune bogata in resurse de subsol, dar vitrega din punct de vedere al conditiilor climatice. Cei mai importanti afluenti sunt Tanana si Porcupine. Potentialul hidroenergetic este ridicat, dar putin valorificat, in sectorul canadian.

Columbia (L= 1956km, Sbaz.=670.000km2( isi are izvoarele in Columbia Britanica, din lacul omonim, situat in sectiunea canadiana a Muntilor Stancosi. Cel mai mare afluent este Snake (1670km), cu izvoarele in Parcul National Yellowstone, care a sapat cel mai adanc canion din lume (Hells Canyon - 2448m). Datorita precipitatiilor bogate, a evaporatiei reduse si a scurgerii rapide in zona montana, debitele medii anuale sunt destul de mari (8000m3/s). Fiind cel mai important rau din lume in privinta dezvoltarii somonului, s-a avut in vedere ca fiecare baraj sa fie prevazut cu ecluze speciale pentru asigurarea migrarii somonului.

Fraser este cel mai important rau canadian pacific (1370km lungime, 220.000km2 bazinul hidrografic). Are ca afluent raul Nechaco, din vest, ce dreneaza mai multe lacuri. Se varsa la sud de orasul Vancouver. Navigatia este limitata in cursul inferior, pe 180km.

In zona pacifica cu climat mediteranean se varsa San Juaquin unit cu Sacramento, care dreneaza vasta depresiune Great Valley, delimitata de Sierra Nevada la est si Muntii Coastelor la vest. Depresiunea e drenata in jumatatea nordica de Sacramento si in jumatatea sudica de San Juaquin. Ele se varsa de fapt separat (chiar daca sunt unite pe o anumita distanta) in apropiere de San Francisco, in prelungirea estica a Golfului San Francisco.

Sud-vestulSUA si nordul Mexicului, cu un climat mai arid, au in general rauri cu caracter semipermanent (unele coboara din munti si se pierd in propriile lor aluviuni sau sfarsesc in lacuri fara scurgere spre ocean). Foarte mulre rauri isi intrerup scurgerea in cea mai mare parte a anului, dar in urma unor ploi torentiale se transforma in cursuri vijelioase care pot surprinde in mod neplacut animalele si omul. Unele artere au totusi scurgere permanenta dar variatiile sezoniere de debit sunt mari.

Colorado are o lungime de 3200km (inclusiv afluentul sau Green River) si o suprafata de peste 600.000 kmp. Dreneaza Podisul Colorado si se varsa in Golful California. Cel mai mare affluent este Green River, care este mai lung decat raul colector in punctual de confluenta cu acesta.Alti afluenti sunt: San Juan (in bazinul caruia se gasesc forme modelate prin actiunea vantului si apei, deosebit de frumoase, o parte din ele protejate impreuna cu sute de locuinte sapate in stanca ce au apartinut indienilor Pueblo), Gila.

Desi are un bazin hidrografic foarte intins, din cauza conditiilor climatice aride din Podisul Colorado, atat Colorado cat si afluentii sai pierd cantitati mari de apa (cu care vin din sectoarele superioare montane). In cursul superior, desi debitele sunt mari, cerinta de apa e mica deoarece populatia e rara, dar in sectorul inferior, dupa iesirea din Grand Canyon, pentru satisfacerea cerintelor mari de apa au fost construite mari baraje de acumulare, folosite pentru hidroenergie, irigatii si alimentarea populatiei.

Fluviul formeaza cel mai spectaculos canion din lume, cu o lungime de 450km, din care, partea cea mai spectaculoasa, de cca.90km, este protejata si declarata parc national.

Lacurile

Din punct de vedere genetic, pe teritoriul Americii de Nord se gasesc toate tipurile de lacuri cunoscute : glaciare, tectonice, vulcanice, lagune si limane, lacuri sarate, lacuri carstice etc. Cea mai mare raspandire o au lacurile in zona temperata si rece.

Lacurile glaciare s-au format in chiuvetele sculptate de ghetarii cuaternari (depresiunile lacustre fiind de fapt nu doar de eroziune glaciara ci si in depozitele morenaice).

Complexul Marilor Lacuri este cel mai intins complex lacustru cu apa dulce de pe glob, inglobeaza cel mai mare volum lacustru de apa dulce si este cel mai mare sistem de navigatie continentala de pe glob. Celor 5 lacuri mari (Superior, Huron, Michigan, Erie si Ontario), care au o suprafata cumulata de peste 245.000 km, li se adauga un mare numar de lacuri mai mici. Doua treimi din acest complex lacustru apartine S.U.A. si restul Canadei. Singurul lac ce se afla exclusiv pe teritoriul S.U.A. este Michigan.


Lacul

Superior

Huron

Michigan

Erie

Ontario

Suprafata (kmp)

81.151

59.569

57.756

25.666

19.010

Adancime max. (m)

405

228

281

64

243


Evolutia suprafetei lacustre este interesanta. In timpul glaciatiei cuaternare, pe un fond tectonic favorabil, sunt sculptate chiuvetele viitoarelor acumulari.          Acestea erau initial acoperite cu gheata, mai putin extremitatea sudica a bazinelor lacurilor Michigan si Erie. Dupa retragerea ghetii au rezultat doua lacuri mari: Algonkian (l.Superior si l.Michigan), drenat spre est si Irokez (l.Erie si Ontario), drenat spre r.Hudson. Ulterior s-a definitivat aspectul actual cu formarea raului Niagara, ca element de descarcare.

Cele 5 lacuri comunica intre ele formand un singur sistem de drenaj care, prin intermediul fluviului Sf.Larentiu, comunica cu Oceanul Atlantic. Lacurile sunt dispuse in trepte, diferentele de nivel fiind in general mici,exceptand treapta dintre Erie si Ontario, care este de 99m. Raul Niagara, ce face legatura intre aceste doua lacuri, are albia in trepte, intre care cea mai inalta formeaza cascada Niagara. De fapt sunt doua caderi de apa : una americana (cu o latime de 323m si o inaltime de 51m) si una canadiana (cu o latime de 917m si o inaltime de 48m)

Marile lacuri canadiene(Winnipeg, Ursilor, Sclavilor, Athabaska) s-au format tot prin actiunea ghetarilor cuaternari care au supradaancit niste vai ce au existat inainte de glaciatie.


Lacurilele

Winnipeg

Athabaska

Sclavilor

Ursilor

Suprafata

24.530 kmp

8.080 kmp

28.438 kmp

31.792 kmp

Adancimea

28 m

60 m

614 m

445 m


Acestor patru lacuri mari li se adauga altele de dimensiuni mai mici: Garry, Dubawnt, Indian, Renilor, Manitoba.

Exista si lacuri glaciare montane, de circ (l.Iceberg, l.Hidden. l.Avalanche, l.Ellen Wilson , din Parcul National Glacier din Cordilierii nord americani) sau de vale glaciara (Finger Lakes, in statul New York).

Lacuri vulcanice

Crater Lake - lac vulcanic renumit in Muntii Cascadelor din Statul Oregon, cu o chiuveta formata prin prabusirea in partea centrala a vulcanului Mazama . Lacul are o suprafata de 55 kmp si o adancime de 608m.

Lacuri de baraj vulcanic se intalnesc in Parcurile Nationale Lassen (l.Snag, l.Butte), Yellowstone si in Podisul Mexican.

Lacuri tectonice

In Peninsula Florida se intalnesc o puzderie de lacuri tectonice rezultate ca urmare a miscarilor de ridicare epirogenetica ce au afectat aceasta regiune : l.Okeechobee (cu o suprafata de 1840kmp si o adincime de doar 4m).

In statele Tennessee, Missouri, Arkansas, in urma unui cutremur din 1811 s-au format o serie de lacuri tectonice : l.Reelfoot.

In zona Marelui Bazin (intre Sierra Nevada in vest si Stancosi in est se intalnesc o serie de lacuri de graben : Marele lac Sarat (reprezinta restul dintr-un lac Bonneville ce avea in pleistocen o suprafata de 51.300kmp si o adancime de 320m, iar acum are 2890 kmp si o adancime de 10m) ; o serie de lacuri mai mici ce acopera cele mai adanci depresiuni : l.Pyramid, l.Walker, l.Honey, l.Carson.

Lagune si limane

Unul dintre cele mai lungi si impunatoare tarmuri cu lagune de pe glob este in Golful Mexic, pe o lungime de cca.1500km, intre Pen.Yucatan si Peninsula Florida.

Lacuri de crater meteoritic

Cel mai tipic si cel mai bine studiat este lacul Ungava (Canada). Aproximativ 140.000 lacuri meteoritice de dimensiuni mici se gasesc pe coasta atlantica a S.U.A. (din statul New Jersey pana in Florida), cu un maxim de dezvoltare in Carolina si Georgia.

Lacuri carstice

Lacuri de doline se intalnesc in statul Kentucky (Sinkhole Plain), in Florida (l.Alachua, de 50km2, provenit din blocarea cu trunchiuri de copaci a unei doline apropiate ; multe lacuri in depresiuni carstice : Deep Lake).


Hidrografia Americii de Sud

Evolutia paleogeografia a Americiide Sud, clima, relieful sau actual, au favorizat dezvoltarea unei retele hidrografice dense cu artere puternice, O buna parte din continent era exondat inca din mezozoic, astfel ca unele rauri sunt foarte vechi. Totodata, regiunile cele mai timpuriu exondate au o fragmentare slaba de campie si podisuri, ceea ce a permis dezvoltarea unor retele de rauri lungi, cu numerosi afluenti.

Cordiliera andina, pe culmile careia trece principala cumpana de ape din America de Sud, ocupa o pozitie marginala, fiind situata pe tarmul Oceanului Pacific, departe deci de tarmul Atlantic, ceea ce face ca reteaua hidrografica exoreica sa fie orientata spre Oceanul Atlantic in proportie de 84.3% si spre Oceanul Pacific doar in proportie de 7.7% (aici raurile sunt scurte, cu pante foarte mari in profil longitudinal, dar nu atat de bogate in ape).

Teritoriile fara scurgere spre ocean sau lipsite complet de scurgere ocupa suprafete mici in America de Sud (Podisurile inalte ale Anzilor Centrali, o parte din Grand Chaco, Desertul Atacama etc).

Raurile tributare Oceanului Atlantic (fie in Marea Caraibilor, fie direct in ocean) includ arterele situate in zona ecuatoriala si in apropiere, cu ape bogate: Magdalena, Orinoco, Essequibo, Amazon, Sao Francisco, Prana (La Plata), precum si raurile de la sud de estuarul La Plata (ce strabat Podisul Patagoniei, suportand conditii climatice aride, cu pierderi mari prin evaporatie): Colorado, Rio Negro, Chubut, Deseado, Chico.

Cumpana de ape dintre cele doua bazine principale urmareste, in Anzii de Nord, creasta Cordilierei Occidentale, in apropierea litoralului Pacific, in Anzii Centrali linia trece in lungul Cordilierei Orientale, iar in Anzii Patagoniei cumpana de ape este impinsa catre est, datorita eroziunii regresive a apelor determinata de precipitatiile bogate ce cad pe versantii vestici.

Amazonul este cel mai mare fluviu al Americii de Sud, avand cel mai mare bazin hidrografic din lume (7.180.000km2), ocupat in principal de o campie joasa. Este situat in proportie de peste 80% la sud de ecuator. Lungimea sa este de 5501 km pe Maranon, 6840km pe Ucayali, iar daca este inclus si Apurimacul, din Anzii Peruvieni, Amazonul devine cel mai lung fluviu al Terrei, cu 7025km.

Izvoarele principale ale Amazonului din Anzii Peruvieni sunt situate la 4300m altitudine. Denumirea de Amazon este primita dupa confluenta Ucayali - Maranon.

Amazonul are 15.000 de afluenti si subafluenti, cei mai numerosi venind din sud. 17 afluenti au peste 1000km lungime (Madeira si Purus depasind chiar 3000km). Cca. 200 afluenti sunt navigabili.

Afluentii de pe dreapta: Madeira (3220km), Purus (3100km), Xingu (2000km), Ucayali (1950km), Tapajos (1780km), Jurua (1500km)isi aduna in mare parte apele din Podisil Braziliei, in conditiile unui climat tropical, cu ploi de vara.

Afluentii de pe stanga: Riop Negro cu Rio Branco (2150km), Japura, Trombetas, Jari, au cresteri insemnate ale debitului in timpul verii din emisfera nordica (aprilie - octombrie), compensand aportul scazut al afluentilor din sud.

Asadar, sistemul hidrografic al Amazonului are un regim hidrologic complex, rezultat din combinarea efectelor celor doua climate.

Alimetarea Amazonului se face predominant din ploi (doar izvoarele si unii afluenti ce coboara din crestele inalte andine aduc putina apa provenita din topirea zapezilor si ghetarilor.

Regimul anual este relativ uniform, afluentii sai avand totusi debite maxime in sezonul de vara-toamna al emisferei respective (cei mai importanti, insasi Amazonul, fiind situati in emisfera sudica, genereaza cele mai mari debite vara-toamna emisferei sudice). In mai-iunie se inregistreaza cele mai mari ape ale Amazonului. Fata de un debit mediu de 120.000m3/s, in mai-iunie acesta urca la 200.000 m3/s, iar in august-septembrie coboara la 60.000 m3/s.

Albia Amazonului are o latime de 700m la confluenta lui Maranon cu Ucayali, crescand insa repede spre aval: 5 km la Manaus, 20 km la intrarea in delta. In mare parte albia este slab conturata, pe distante enorme fluviul curge la nivelul albiilor.

Desi debitul mediu al Amazonului este mare, delta sa ramane modesta in comparatie cu lungimea fluviului. Delta incepe de la aproximativ 350km de ocean si este alcatuita in principal din cateva insule mari, inconjurate de bratele fluviului (Insula Marajo, cea mai mare insula inconjurata de ape dulci de pe Glob, are o suprafata de 42.000km2, este o insula granitica, partial acoperita de aluviuni, cu altitudini reduse, inundata mai ales in sectorul estic in timpul ploilor). Relativ slaba dezvoltare a deltei se explica prin activitatea mareelor si a curentilor litorali.

Valul mareic patrunde in Amazon pina la peste 900km in amonte de tarm, avand o inaltime de 1,5-5m (pororoca) (un adevarat zid de apa care inainteaza cu pana la 20km/h). Gurile fluviului, mult largite, formeaza astfel adevarate "estuare" ("estuarul" principal avand o lungime de peste 3500km si o latime de 200km).

Pororoca, alaturi de inundatii, reprezinta doua fenomene ce schimba continuu configuratia malurilor si ale tuturor gurilor de varsare ale afluentilor pana la Manaus.

Al doilea sistem hidrografic al Americii de Sud ca marime este La Plata, principalele artere ale acestui sistem fiind Parana - Paraguay si Uruguay; numele este dat de estuarul vast La Plata in care debuseaza arterele mentionate. Estuarul are o lungime de 320km si o latime (la contactul cu oceanul) de 220km. Acest complex hidrografic are o suprafata a bazinului de peste 4 mil.km2. O parte mare din bazin corespunde Podisului Braziliei (in limitele caruia vaile au profil longitudinal accidentat de numeroase repezisuri si cascade. Cele mai importnate sunt: cascada Sete Quedas (pe Parana, 114 m inaltime), cascada Iguacu (de pe afluentul cu acelasi nume al Paranei, 80 m inaltime).

Parana are o lungime de peste 3000km si o suprafata a bazinului hidrografic de 3.350.000km2, fiind principalul fluviu din America de Sud cu orientare longitudinala. Cel mai mare afluent al sau este Paraguay, cu o lungime de aproximativ 2500km. Uruguay are o lungime de 2200km, cursul sau fiind apreciat ca o vale foarte veche, adancita in formatiunile precambriene ale Podisului Braziliei . Isi ia toate apele din partea sudica a Podisului Braziliei, avand astfel debitul maxim toamna. Inainte de varsare in estuarul La Plata, Parana si Uruguay formeaza o delta comuna.

Orinoco este al treilea fluviu din America de Sud, cu o lungime de 2500km, drenand o suprafata de peste 1 mil km2. Izvoraste din Podisul Guyanelor, primind afluenti bogati din Anzi. Este situat in zona subecuatoriala a emisferei nordice, alimentandu-se in principal din ploi care genereaza debitele maxime vara si toamna, cu cresterea nivelului pana la 15m in lunile septembrie-octombrie.

In cursul superior al lui Orinoco exista unul dintre cele mai interesante cazuri de difluenta de pe Glob: in aval de localitatea Esmeralda, din albia lui Orinoco se desprinde un brat, Casiquiare, care se indreapta spre Rio Negro din bazinul Amazonului).

Orinoco se varsa in Oceanul Atlantic printr-o delta de 41.000km2, strabatuta de 35 brate. Pe unul din afluentii sai (Caroni) se afla cascada Angel (976m).

Magdalena (cel mai mare rau al Columbiei) are o lungime de 1550km si o suprafata a bazinului hidrografic de 240.000km2. Izvoraste din apropierea ecuatorului, din Cordiliera Centrala a Anzilor Columbieni (din apropierea varfului Purace) si debuseaza in Marea Caraibilor printr-o delta. Afluentul sau principal este Cauca. Regimul de scurgere este determinat de climatul subtropical, cu ploi bogate care provoaca ape mari in aprilie-mai, septembrie-noiembrie, apele mici inregistrandu-se in iulie-august, decembrie-martie.

Dintre raurile din Podisul Braziliei care se varsa in Oceanul Atlantic, cel mai important este Sao Francisco (cu o lungime de 3200km si un bazin hidrografic de 600.000km2). Strabate partea estica a podisului Braziliei, curgand de la sud la nord (este singurul curs de apa important sud american cu aceasta orientare). Cursul sau prezinta numeroase praguri si cascade (pe cursul superior - cascada Pirapora, pe cursul inferior, pe cca. 320km, se gasesc spectaculoasele cataracte, intre care cele 3 cascade Paulo Alfonso ce insumeaza o cadere de 91m).

Afluentii cei mai importanti: Velhas (1135km) care aduce ape bogate; ceilalti afluenti ai sai suporta influenta conditiilor climatice semiaride si nu contribuie la marirea debitului fluvial.

Regimul de scurgere difera mult in cele doua sezoane: ape mari in ianuarie-martie; ape mici in iunie-septembrie. Fluviul este amenajat hidroenergetic, iar navigatia se practica fragmentat datorita cascadelor.

Raurile din Patagonia: Colorado, Rio Negro, Chubut, Deseado, Chico, izvorasc din regiunea muntoasa, au un regim foarte inconstant, au un debit maxim de primavara cauzat de topirea zapezilor din Anzi si un al doilea maxim vara (cauzat de topirea ghetarilor).

Rio Colorado are o lungime de 1200km, un bazin hidrografice de 350.000km2. Izvoraste din Anzii Chilieni, prin Rio Grande si Barrancas; dupa unirea celor doi afluenti, valea se adanceste mult in piemontul preandin, parcurge apoi cateva trepte ale Podisului Patagoniei pana intra in campia litorala. Raul nu mai primeste nici un afluent datorita conditiilor climatice semiaride. Se varsa in Oceanul Atlantic printr-o mica delta, la cca.100km sud de orasul port Bahia Blanca.

Valea sa este mult supradimensionata, chiar la iesirea din munti, in comparatie cu cantitatea de apa pe care o transporta. Se apreciaza ca aceste dimensiuni au fost realizate in post-glaciar cand, prin topirea ghetarilor si zapezilor, valea a constituit o cale de evacuare a volumului mare de apa. Se considera ca Rio Colorado a drenat in perioade mai umede si pe Rio Salado, care azi se pierde in saratura de tip sot: La Asturiana.

Lacurile Americii de Sud sunt numeroase, cu geneza diferita, fiind mai frecvente in regiunile temperate si reci (ca si in America de Nord).

Dintre lacurile tectonice, Titicaca este cel mai important, cu o suprafata de 8285km2, o adancime maxima de 272m, o lungime de peste 200km si latime maxima de 97km.

Este cel mai mare lac de altitudine (format in pliocenul superior printr-o prabusire tectonica) si de asemenea este lacul navigabil aflat la cea mai mare altitudine (peste 3700m). Situat in Podisul Altiplano, lacul este inconjurat si dominat de lanturi muntoase (de peste 6000m in est). In lac se afla 36 insule, mai importanta fiind Isla de Sol si Isla de la Luna (celebra pentru vestigiile arheologice descoperite aici). Peninsula Copacabana desparte lacul in doua parti separate prin stramtoarea Tiquina. Temperatura apei la suprafata se mentine intre 11-13s; aceasta temperatura constanta are rolul de a tempera efectele climei locale aride.

La Tiahuanaco (70km sud-est) se afla ruinele constructiilor antice si templelor stralucitelor civilizatii amerindiene antice cu acelasi nume; acesta se pare ca ar fi fost construit pe tarm; terasele pliocene existente dovedesc existenta unui lac anterior mult mai mare.

Lacul Titicaca este drenat spre un alt lac tectonic mai mic: Poopo, prin raul Desaguadero, cu o lungime de 320km. Lacul are o suprafata de 2500km2 si este situatla aproximativ 300km sud-est.

In America de Sud exista numeroase lacuri fara scurgere ("Salinas") sau zone mlastinoase ( "salares") care au apele sarate mai ales pe platourile inalte ale Anzilor si in zona preandina rasariteana: Salar de Uiuni, Salari de Coipasa, Salar de Atacama, Salar de Arizaro, Salar de Antofala, Salinas Grandes.

In Anzi exista numeroase lacuri glaciare. Cateva mii se afla in Anzii de Sud si Patagonia, au dimensiuni mici, putine depasesc 300-500km2, majoritatea sunt situate la granita Chile/Argentina: Nahuel Huapi (535 km2, 300m adancime maxima), Buenos Aires (2240 km2), Argentino (1300 km2, 300m adancime maxima), Viedma (1100 km2), San Martin.

Lagunele sunt numeroase mai ales in zona litoralului nordic: Maracaibo, cea mai mare de pe Glob (20.000 km2), are o adancime maxima de 250m si este de fapt o laguna inchisa, legata de Golful Venezuelei printr-o portita.

In sesurile marilor rauri se intalnesc numeroase lacuri de albie majora.


Vegetatia Americii


Din punct de vedere floristic, America apartine la trei regiuni: holarctica, neotropicala si antarctica.

I. Invelisul actual vegetal si de soluri din America de Nord este rezultatul unei evolutii indelungate. Modificarile cele mai recente (in special in jumatatea nordica a continentului) au avut loc dupa retragerea ghetarilor cuaternari (in epocile anterioare pleistocenului, vegetatia era mult mai variata, predominante fiind genurile tropicale, care au migrat treptat catre sud).

Repartitia zonelor de vegetatie si de soluri din America de Nord este conditionata de clima si relief. In nord zonalitatea latitudinala se exprimape toata suprafata continentului (de la Pacific la Atlantic); aceasta intereseaza zonele de tundra, silvotundra, padure de conifere. Mai spre sud, zonalitatea latitudinala este modificata esential de particularitatile reliefale ale Americii de Nord.

In regiunea de la est de Cordiliera nord-americana zonalitatea este mai bine exprimata, dar intr-o forma originala, oarecum asemanatoare cu situatia de pe fatada pacifica a Asiei.

In partea vestica, montana, a Americii de Nord, diversele formatiuni vegetale sunt repartizate teritorial sub dubla influenta a Oceanului Pacific si reliefului.

Dat fiind faptul ca partea sudica a Americii de Nord si America Centrala nu se caracterizeaza prin spatii continentale largi, desi se gasesc in zonele tropicala si subtropicala, deserturile vaste de tipul Saharei sau a celor asiatice lipsesc.

Fara vegetatie sunt zonele acoperite cu ghetari continentali: cea mai mare parte a Groenlandei, partea centrala a Insulei Ellesmere, unele sectoare din Insula Baffin.

Tundra acopera regiunile libere de gheata din Groenlanda si Arhipelagurile Nordice precum si bordura nordica a masei continentale. In peninsula Labrador si Insula Terra Nova, tundra avanseaza mult spre sud, ceea ce se explica prin influenta curentului rece al Labradorului (in Insula Terra Nova ajunge pana la 47s N, latitudinea Iasului).

Componenta floristica specifica difera foarte putin de tundra euro-asiatica:

sectoarelor celor mai nordice le sunt caracteristice tundra cu muschi (Polytrichum dicranum) si licheni (Cladonia rangiferina, Cl.nivalis), mari suprafete fiind acoperite cu mlastini, lacuri sau soluri poligonale.

Mai spre sud, larg raspandite sunt plantele cu flori si tufe de arbori pitici ca: mesteceni pitici (Betula glandulosa), arini pitici, salcii pitice.

Silvotundra (de la litoralul estic al Labradorului pana in regiunea fluviului Mackenzie) (mai extinsa la vest de Golful Hudson) este de fapt o tundra mai bogata in vegetatie ierboasa, ca si in Eurasia, dar presarata cu arbori, din ce in ce mai desi spre sud, pana se trece la padurea propriu-zisa. Arborii din silvotundra sunt reprezentati prin specii care apar la limita nordica a padurii de conifere (Picea mariana, Picea glauca, Larix laricina - zada canadiana). Ca si in Peninsula Scandinavica, tundra americana avanseaza spre sud dincolo de limita ei zonala, pe inaltimile Cordilierilor.

Padurea de conifere (taigaua nord-americana) este cea mai vasta zona vegetala din America de Nord, intinzandu-se de la Oceanul Pacific la Oceanul Atlantic (la sudul silvotundrei, pe aproximativ 5000km, pe directia E-V, intre Terra Nova si Alaska).

Taigaua nord americana de la est de Stancosi se caracterizeaza prin mare uniformitate de specii. Aici, alaturi de speciile endemice, cresc multe specii care se intalnesc in padurea de conifere europeana. Dintre elementele componente amintim: molidul de Canada (Picea Canadensis), pinul de Banks (Pinus banksiana) - cunoscut si sub numele de pinul Marrayana, bradul de balsam (Abies balsamea) - din care se extrage balsamul de Canada, etc. Alaturi de conifere se intalnesc foioase ca: mesteacanul papirifer (Betula papirifera) - cu o scoarta neteda pe care indienii o foloseau pentru constructia barcilor, plopul balsamifer (Populus balsamifera), plopul tremurator (Populus tremuloides). In etajul inferior al taigalei canadiene cresc tufe de coacaz (rosu si negru) , zmeur, afin, iar solul este acoperit in buna parte cu muschi si licheni.

In estul continentului padurile de conifere trec spre sud in paduri mixte (padurea laurentiana), raspandite in zona Marilor Lacuri si bazinul fluviului Sf.Laurentiu, extinzandu-se si de-a lungul Appalachilor. Acestea cuprind predominant conifere in partea cu clima rece si cu vanturi dese dinspre Atlantic, Gf.Fundy, estuarul Sf.Laurentiu, foioasele apar mai ales la limita sudica a acestei zone.

Dintre elementele componente: pinul alb (Pinus strobus), pinul rosu (Pinus resinosa), tsuga canadensis, mesteacanul galben (Betula lutea), artarul de zahar (Acer saccharum), frasinul american (Fraxinus nigra), teiul american (Tilia americana) etc.

In zona pacifica atat aspectul cat si componenta specifica se modifica. Domina speciile endemice, la care se adauga cele comune padurii de conifere asiatice. Clima umeda (si cu iarna blanda) din zona pacifica este favorabila dezvoltarii padurilor, care sunt mult mai bogate in specii de arbori, arbusti, ierburi. Arborii sunt vigurosi, atingand inaltimi de 80-100m (sau chiar mai mult). Cele mai caracteristice specii de arbori sunt : molidul de Sitka (Picea sitchensis), bradul Douglas (Pseudotsuga mucronata), tsuga ( Tsuga heterophylla), tuia gigantica (Thuja plicata) - ultimele doua fiind endemisme.

Pe versantii vailor si pe platourile Cordilierilor din limitele padurilor de conifere, domina speciile de arbori mezofili, ca bradul Douglas, pinul galben (Pinus ponderosa),.

Pe tarmul pacific padurea de conifere a zonei temperate se prelungeste spre sud, pana la latitudinea de 35 N cu o padure de conifere subtropicala, alcatuita din arbori adaptati la o clima mai uscata ca: bradul alb (Abies concolor), pinul de zahar (Pinus lambertiana), cedrul californian (Libocedrus decurrens), bradul Douglas (Pseudotsuga mucronata), la care se adauga arbori giganti:

Sequoia sempervirens (red wood), cu o inaltime de pana la 110m, prezent mai ales in Muntii Coastelor

Sequoiadendron giganteum, mai ales pe coastele vestice ale Sierrei Nevada, cu inaltimi de 76-91m, cu circumferinta trunchiului de pana la 11m.

In estul continentului padurea mixta trece mai departe spre sud intr-o padure de foioase originala, cunoscuta sub denumirea de padurea appalachiana, deoarece este raspandita pe versantii Muntilor Appallachi si in vecinatatea lor. Se extinde in principal pe directia nord-sud (la est de fluviul Mississippi, dar si la vest). Spre nord limita acestei paduri depaseste paralelele lacurilor Erie si Ontario, ajungand la vest pana in prerie. Padurea aceasta este foarte bogata in specii, unele endemice, altele comune cu cele din Europa de vest sau Asia de Est, Numeroase sunt speciile de stejari americani (Quercus alba, Q.Macrocarpa), alaturi de care cresc fagul (Fagus grandifolia), castanul (Castanea dentata), platanul (Platanus occidentalis), frasinul, teiul.

In sudul padurii de foioase appalachiene apar arbori termofili ca: magnolia (Magnolia ocuminata), tulipierul (sau arborele de lalea) (Liriodendron tulipifera), caria (Carya alba).

Prin aceasta se face trecerea la padurea de foioase subtropicala, vesnic verde, diferentiata ca structura si aspect in functie de factorii edafici. Aceasta padure se desfasoara intre statele Virginia (est) si Texas (in vest).

Pe solurile zvantate cresc paduri de palmier pitic american (Sabal), pe solurile cu drenaj mediu cresc paduri de pini subtropicali si paduri de foioase cu stejari si magnolii, in care abunda lianele si epifitele, iar pe solurile supraumezite din peninsula Florida si campia litorala a Golfului Mexic se dezvolta paduri de chiparos de balta (Taxodium districhum)(endemic).

Intre arealul ocupat cu diferite tipuri de paduri din estul atlantic si pana la poalele Stancosilor (vest) se gaseste domeniul stepelor (preria americana).

In nord, preria intra in contact cu padurea de conifere, printr-o fasie ingusta de silvostepa. Aceasta ocupa regiuni ale podisurilor interioare, de la raurile Sakatchewan, Athabaska, pana la partea de nord a Campiei Mexicane si aliniamentul raului Arkansas. Covorul ierbos este dominat de graminee, iar covorul arborescent are specii de stejar, artar, frasin. Flora preriilor nord-americane este mai bogata ca cea a stepelor euroasiatice. Preria se diferentiaza spatial in functie de conditiile climatice (in special precipitatii).

In nord-est, preria este bogata in masa vegetala, cuprinzand ierburi inalte, care ajung pana la 1.5m inaltime, ca: Stipa spartea (specie de colilie), Agropiron tenerum, Andropogon furcatus etc.

Spre vest si sud-vest, preria este alcatuita din ierburi mai scunde, care de obicei nu depasesc 50cm. Cele mai raspandite sunt gramineele, intre care: iarba bizonilor (Bulbis dactyloides). Inspre limita de sud-vest a preriei apar desisuri de arbusti xerofitici si opuntii care anunta trecerea spre vegetatia xerofitica subtropicala si deserturile americane.

In functie de gradul de ariditate, in aceasta parte a continentului se intalnesc:

paduri de pin si ienupar (ienuparuk de Utah, cu inaltimi de 10-15m)

formatiuni de tufisuri xerofitice, alcatuite din stejari vesnic verzi, ericacee, pelin, la care se adauga foarte numerosi cactiusi si opuntii, reprezentati prin sute de specii.

Pentru regiunile aride sunt de asemenea caracteristice iuca (yucca) si agavele (endemice).

Vegetatia de semideserturi si deserturi tropicale si subtropicale se intalneste in regiunea Podisului Marelui Bazin (cu iernni reci), Podisul Colorado, Mojave, Gila, Podisul Mexic (Sonora). Death Valley (cel mai cald desert american, cu temp. medii ale lunii iulie de 39 C si precipitatii de sub 50mm pe an), zona de la vest de Marele Lac Sarat.

In America Centrala Istmica (inclusiv sudul Floridei, cea mai mare parte a peninsulei Californiei) se dezvolta o vegetatie de paduri tropicale (vesnic verzi) in partea estica, mai umeda, in timp ce vestul, mai uscat, are o vegetatie de paduri cu frunze cazatoare. Insular, in interiorul istmului, pe podisurile inalte, apar asociatii de savana.

Padurile umede sunt alcatuite din ferigi arborescente, palmieri, bananieri, campec, lemnul de lamai, gutaperca, arborele de balsam, batatul, arborele de sago.

Pe ambele fatade ale istmului se dezvolta mangrovele cu flora caracteristica.

In America Central Insulara principalele asociatii vegetale sunt cele ale padurilor tropicale umede (in zona litorala) si savanele (in interior). Reprezentativa este flora Cubei ce insumeaza peste 6300 specii cormofite, din care peste 50% sunt endemice. Pe terenurile mai aride si calcaroase se dezvolta tufisuri dese si spinoase cu frunze cazatoare numite "manigua". In Muntii Sierra Maestra vegetatia este polietajata. Etajul inferior, denumit "yaxalles" are ca simbol arborele yaya (Oxandra lanciolata). Urmeaza etajul palmierului manaca, etajul "frangales", cel mai umed, cu numerosi palmieri si orhidee si etajul montan superior cu tufisuri scunde si rare.

II. Vegetatia Americii de Sud se remarca printr-o mare bogatie de specii (ceea ce se explica prin pozitia geografica dar si prin evolutia paleogeografica). Continentul se intinde din zona ecuatoriala a emisferei nordice in zona temperata a emisferei sudice. Pozitia sa pe Glob nu s-a schimbat in limite largi, si astfel diferitele tipuri zonale de vegetatie au evoluat nestingherite aproximativ in aceleasi locuri.

Partea nordica a Americii de Sud (pana la cca. 40 S) formeaza regiunea floristica neotropicala, iar partea sudica a continentului intra in limitele regiunii floristice antarctice.

Flora Anzilor difera in mare masura de flora estului extraandin. Ea s-a format mult mai tarziu, pe masura ce Cordiliera andina s-a ridicat.

Flora Americii de Sud este foarte bogata in endemisme (chiar si in regiunea antarctica, care e mai saraca in specii, dar numarul endemismelor e mare).

Ca si in America de Nord, in America de Sud Cordiliera Anzilor impune o distribuire spatiala a diverselor tipuri de vegetatie (fata de estul extraandin). In vestul andin se impune zonalitatea verticala, iar in est cea latitudinala.

Mari suprafete in America de Sud sunt acoperite cu paduri tropicale umede (padurea ecuatoriala), numite de Humboldt "hilea" iar de braziliei "selvas". Ele ocupa cea mai mare parte a bazinului amazonian si o parte a bazinului Orinoco.

Padurea ecuatoriala sudamericana se caracterizeaza prin mare bogatie de specii, endemism pronuntat, aspect heterogen (cu genuri si specii amestecate), cu stratificare complicata (care poate sa ajunga la 12 etaje). Arborii din etajul superior pot atinge 80-100m inaltime, cuprinzand numerosi palmieri ca: Ceiba pentandra, Raphia vinifera, cocotieri (peste 30 specii). In hilea sudamericana cresc si unele specii intrate in cultura: Theobroma cacao (arborele de cacao), Hevea brasiliensis (arborele de cauciuc). Numeroase sunt lianele si epifitele. Nu lipsesc nici esentele cu lemn pretios (palisandru, abanos).

Pe flancul estic al Anzilor hilea urca pana la 1000-1500m. La periferia sa sudica, in Podisul Braziliei, exista o banda ingusta de paduri alcatuite aproape complet din palmieri.

Spre sud si spre nord, in limitele climatului subecuatorial (cu sezon secetos), padurea tropicala umeda cedeaza locul savanelor si padurilor uscate.

Savanele ocupa spatiile cele mai largi la sud de padurea ecuatoriala, unde sut si foarte diversificate:

Campos cuprinde:

a.               savana tipica, campo limpo ("savana curata, limpede, lipsita de arbori, fara tufisuri") formata din ierburi inalte in care predomina gramineele (Paspalum, Andropogon, Aristida), alaturi de care cresc composee si leguminoase. Este raspandita in Podisul Braziliei, la sud de paralela capitalei Brasilia.

b.               Campo sujo ("savana patata", "murdara") este o savana cu tufisuri rare, copaci scunzi izolati sau palcuri rare de padure xerofitica.

c.                Campo cerrado ("savana inchisa") este o savana cu tufisuri si palcuri de padure din arbori scunzi, care sunt dominante.

In savana sudamericana sunt raspanditi arbori cu coroana sub forma de umbrela, cactusi arborescenti si euforbiacee, alaturi de alte plante xerofitice suculente.

In nord-estul Podisului Braziliei creste o padure rara, tipica (asemanatoare cu padurea Miombo din Africa, dar cu arbori mai rari si predominarea culorii albe in timpul sezonlui uscat). Aceasta padure se numeste caatinga (ceea ce in limba tupi inseamna vegetatie/padure alba). In componenta sa intra unele plante adaptate la seceta indelungata (prin tulpini voluminoase in care inmagazineaza apa), multi palmieri (intre care interesant este palmierul de ceara, care este o adevarata fabrica de ceara vegetala, ce se rade de pe tulpina sau se extrage din frunze prin fierbere; din maduva tulpinii sale se extrage o faina comestibila; frunzele sunt folosite pentru acoperisuri si impletituri; din radacina se extrag substante farmaceutice; fructele sunt consumate de localnici crude sau fierte).

Savanele din emisfera nordica a Americii de Sud (llanos) (Bazinul Orinoco), difera de cele din sud prin aspect si componenta floristica. Campurile de ierburi (dominate de graminee si dicotiledonate) sunt presarate cu arbori (intre care cei mai numerosi sunt palmierii).

Vegetatia xerofitica din America de Sud poarta unele denumiri locale:

Chaco, care de fapt este o campie cu vegetatie de tipul Campo Cerrado, se intinde in nordul Argentinei, vestul Paraguay, sudul Boliviei. In Gran Chaco sunt intalnite, printre altele, 2 specii de arbori ce fac parte din familii diferite, dar cunoscute sub numele popular comun, quebracho: quebracho rosu (Schinopsis Lorentzii), quebracho alb (Aspidosperma quebracho).

Vegetatia subtropicala ocupa in America de Sud o suprafata relativ mica, dar estedestul de diferentiata ca aspect:

in sudul si sud-estul Podisului Braziliei (unde precipitatiile sunt abundente) cresc paduri subtropicale in care abunda speciile de Araucaria; in subarboretul acestor paduri creste ceaiul de Paraguay (Ilex Paraguaiensis)

un alt tip de vegetatie subtropicala este pampasul (o formatiune stepica raspandita in partea central estica a Argentinei; e alcatuita din specii sudamericane de graminee, din genurile care cresc in stepa Europei; pampasurile sunt azi complet destelenite formand granarul Argentinei.

Spre vest si sud-vest precipitatiile sunt tot mai reduse, pampasurile trecand intr-o stepa degradata si apoi in semideserturi.

In Patagonia, de exemplu, creste o vegetatie de ierburi scunde si rare, cactusi pitici si plante sub forma de pernuta din genurile Azorella si Bolax.

Pe fatada pacifica a continentului, la latitudinea Patagoniei, in conditiile de clima foarte umeda si racoroasa, cresc paduri bogate in masa vegetala si in specii.

Vegetatia Anzilor este dispusa in etaje altitudinale, cu diferentieri substantiale intre compartimentele montane de la diferite latitudini.

a.     Anzii Nordici

Pana la altitudinea de 1500m intra in limitele etajului climatic al tierrei caliente. Aici cresc paduri ecuatoriale de tipul celor zonale, diferentiate in functie de factorii locali. Contin proportii ridicate de palmieri (inclusiv bananier), ficusi (intre care si Castilloa elastica, un ficus din care se extrage cauciuc natural). Etajul inferior al acestei paduri este bogat in desisuri de arbusti si arbori scunzi (intre care care arborele de cacao). Spre limita de nord a Anzilor, componenta padurilor se modifica deoarece apare un sezon fara ploi; aici domina arbori ce-si schimba frunzele in sezonul secetos. In lungul litoralului Pacific, al Marii Caraibilor cresc paduri de mangrove.

Intre 1500-3000m (cu modificari locale ale acestor valori altitudinale), in limitele climatului tierra templada), intalnim o padure montana din care dispar palmierii, dominante fiind ferigile arborescente, bambusul. Aceasta padure gazduieste arborele de chinina, arbustul de coca. Padurile tierrei templada sunt in cea mai mare parte defrisate, fiind zona cea mai favorabila pentru om.

De la aproximativ 3000m se intra in domeniul tierrei fria. Intre 3000-3800m cresc paduri dese si incalcite (bogate in epifite, liane); arborii sunt scunzi, torsionati, predomina diferite specii de stejari sud-americani; ericacee, bambusi si ferigi. La inaltimi de peste 3800m, pana la limita zapezilor permanente, Anzii Nordici sunt lipsiti de paduri; este zona numita "paramos" cu aspecte diferite: prerie (stepa alpina cu graminee si plante cu flori originale ca aspect; terenuri mlastinoase; sau chiar campuri de pietre lipsite de vegetatie.

b.     Anzii Centrali

Vegetatia nu mai este tot atat de abundenta ca in Anzii Nordici. Paduri mai bine incheiate apar in nord-est (unde precipitatiile sunt mai abundente); etajarea lor este similara celei din Anzii Nordici.

In restul Anzilor centrali domina peisajul de stepa montana, pustiu si semipustiu. Cele mai vaste spatii de pustiu si semipustiu apar in vest si sud-vest (unde e situat pustiul Atacama). In acest sector vegetatia spontana sau culturile apar doar in oazele din lungul raurilor montane sau in campia litorala (de o parte si de alta a putinelor rauri ce coboara din Anzi si ating tarmul).

In zona inalta, mai ales pe platourile vaste ale Anzilor Perului si Boliviei creste o vegetatie de stepa montana, cunoscuta si sub numele de puna. Puna e dominata de graminee, izolat existand si arbori scunzi. In sud-est puna e tot mai saraca in masa vegetala, cu aspect chiar de semipustiu si se numeste tola (sau puna uscata).

In depresiunile inchise si aride, pe soluri saraturoase, cresc tufe de pelin si efedra. Culmile cele mai inalte ale Anzilor Centrali sunt un domeniu de pustiu alpin si zapezi permanente.

c. In Anzii Meridionali apar deosebiri pe de o parte intre vegetatia flancului estic si cea a flancului vestic si pe de alta parte intre nordul si sudul acestei regiuni.

Pe versantul dinspre Pacific, compartimentele inferioare ale Anzilor sunt acoperite, in nord, de o vegetatie alcatuita din tufisuri (ce amintesc de maquisul european); spre sud, pe masura ce umiditatea creste, apar paduri de foioase (cu mult fag sud-american) care urca in altitudine pana la 2000m; pe masura ce se inainteaza spre sud, padurea montana este tot mai exuberanta (apar conifere, bambus, ferigi arborescente, cedri - Libocedrus; trunchiurile si crengile sunt inundate de liane, muschi, licheni).

In aceasta parte a Anzilor meridionali, padurea urca pana in zona zapezilor vesnice (pajistea alpina practic lipseste si limbile ghetarilor patrund in interiorul padurilor).

La limita sudica, padurea cedeaza locul tundrei.

Pe flancul estic al Anzilor Meridionali (cu umiditate redusa), compartimentele inferioare sunt acoperite cu o vegetatie de stepa temperata; compartimentele de altitudine medie sunt acoperite de paduri mixte (cu foioase, in special fag - Nothofagus si conifere); pe la altitudinea de 2500m padurile dispar si apar pajistile alpine.

Spre sud, etajul padurilor montane este tot mai ingust pentru a dispare complet in Tara de Foc, unde cedeaza locul tundrei.

Fauna Americii

  1. Fauna Americii de Nord este bogata in specii endemice dar si in alte elemente.

In extremul nord, in apa si pe tarm se intalnesc foci, morse, ursul alb (Ursus maritimus), in apa: balenele, beluha (balena sau delfinul alb), iar in tundra. Elementele caracteristice sunt boul moscat (Ovibos moscatus), renul american - caribu (Rangifer arcticus, R. pearyi), renul european (aclimatizat), lupul polar (Canis tundrarum), nevastuica polara (Mustela arctica), vulpea polara (Alopex galopus), pasari acvatice etc.

In taiga se intalnesc: elanul american, bizonul de padure, cerbul wapiti, jderul nord-american, vidra, scuncul, nurca americana, lupul, ursul brun, ursul negru american, rasul, castorul, ondrata, eratizon, veverita rosie.

In padurile amestecate si padurile de foioase: ursul negru baribal si alte animale care traiesc in taiga: lupul, vulpea, vidra. Alte animale: cainele enot, bursucul american, cerbul de Virginia.

In preria americana traieste o fauna bogata mai ales in copitate (animale de talie mare: ierbivore; de talie mica: rozatoare. La acestea se adauga numeroase pasari. Caracteristice sunt: bizonul (Bisin bison), antilopa americana (disparuta aproape complet), coiotul (Canis latrans), vulpea de prerie, multe rozatoare dintre care unele endemice (catelul de pamant - cainele de prerie), sarpele taur, crotalul, curcanul salbatic, cocosul de prerie.

In sud-vest, in regiunile aride se intalnesc serpi cu clopotei, paianjeni veninosi, scorpioni.

In muntiidin vestul nord-american traiesc unele animale de talie mare: ursul Grizzli, berbecul de munte (Ovis montana), cerbul, caprioara, si animale mai mici (iepurele, veverita, marmota).

In America Centrala exista o fauna amestecata a celor doua regiuni majore - holarctica si neotropicala; sunt prezente: soarecele marsupial (endemism), porcul spinos arboricol, ursul cu trompa, sarpele boa imperial, boa curcubeu, dintre pasari: quetzalul (ce figureaza ca simbol pe stema Guatemalei).

Fauna insulelor Americii Centrale este mai saraca: soareci, sobolani arboricoli (cu blana pretioasa si carne comestibila), soparlele abunda (iguana rinocer, iguana cu masca), serpii Boa subtiri, crocodilul de Cuba; printre endemisme: broasca de Antile, salamandra cavernicola, broscuta liliputana Sminthillus.

II. Fauna Americii de Sud este bogata datorita conditiilor de dezvoltare extrem de variate si favorabile (sunt extinse suprafetele deschise, cu vegetatie ierboasa de tufisuri, ce au permis dezvoltarea ierbivorelor, apoi carnivorelor, exista regiuni montane, cu conditii de dezvoltare a unor elemente faunistice proprii, mari suprafete sunt ocupate de paduri tropicale umede).

Diversificarea faunei determina divizarea regiunii neotropicale in:

  1. Subregiunea chiliano-patagoneza (teritorii deschise, regiuni montane, stepa, deserturi, pampas)
  2. Subregiunea braziliana (teritorii inchise, dominate de padurea tropicala

Subregiunea Chiliano-patagoneza cuprinde sudul continentului si o fasie ce merge spre nord in zona inalta a Anzilor. Dintre elementele faunistice: condorul (raspandit in zona inalta a Anzilor Ecuadorului, pana pe stancile tarmului sudului), nandul (Rhea darwin) (din podisurile Boliviei pana in Patagonia de sud), lama (raspandita in zona alpina a Ecuadorului si Perului, panain sud, in Campiil      Patagoniei si Tara de Foc; cu 2 specii salbatice: guanaco si vigonia - mai mica si cu lana mai fina; 2 specii domestice: lama propriu-zisa, alpaga.

In Anzi exista si unele elemente relicte: marsupiale, cerbul pudu (Pudu pudu) (in Anzii Chilieni), ursul cu ochelari (Tremarctos ornatus) (Anzii din Peru si Chile).

In pampasurile argentiniene alaturi de nandu sunt prezente rozatoare (mai ales cele sapatoare; formele saritoare, caracteristice pentru stepele si deserturile altor continente, aici lipsesc complet): viscacia-viscacia (echivalent al marmotei de stepa), tuco-tuco (Ctenomys magellanicus), mara (iepurele de pampas). Se mai intalnesc: pisica pampasurilor (Felis pajeros), micul cerb de pampas (Odocoileus bezoarcticus), nutria, tatui, cainele lui Magellan (Canis Magellanicus) (cel mai mare dintre carnivorele din America de Sud, raspandit in padurile de fag ale Tarii de Foc, Patagoniei, Chile).

Fauna spontana (nandu, cerbi, rozatoare mari) a fost in mare parte distrusa de europeni datorita extinderii cresterii vitelor (cornute mari) dar si a cailor. A fost de asemenea adus iepurele din Europa, care s-a inmultit foarte mult in Argentina, devenind daunator pentru culturi (cea ce a determinat o campanie de distrugere).

Subregiunea Braziliana cuprinde nordul, centrul si estul continentului. Fauna se adaposteste in padurile tropicale, chaco, catinga, campos cerrados, llanos.

Padurea se remarca prin prezenta unei lumi animale foarte variate si bogate. Nicaieri pe suprafata Globului nu se intalneste o fauna atat de adaptata la viata arboricola. Este de subliniat ca un numar mare dintre mamifere au coada prehensila.

In general, subregiunea braziliana este patria maimutelor (maimute urlatoare, maimute capucini, maimute matasoase), tapirilor (Tapirus americanus), lenesilor (Bradypus trydactilus). Cerbul de pampas, cerbii sulitari etc. fac parte la rindul lor din ierbivorele endemice.

Carnivorele sunt de asemenea numeroase: ursuletul cu nas (Nasus rufa), vidra uriasa braziliana, cainele primitiv, jaguarul (Panthera onca). Lor li se adauga o variata fauna de rozatoare printre care amintim porcul spinos cu coada prehensila (Cercolabes prehensilis), veverita braziliana, porcul de apa capibara, aguti , paca. Interesante sunt indeosebi tatuul (Priodontes giganteus) si furnicarul (Myrmecophaga).

In aceasta subregiune traiesc numeroase specii de lilieci (Vampirium spectrum), marsupiale (oposumul, soareci marsupiali), reptile (anaconda, sarpele regal, crocodilul de Guatemala, caimanul de mlastina, soparla cu coada de crocodil).

Extrem de variata este lumea pasarilor, unde intalnim tucanul, colibri, papagali, pasarea clopot, pasarea-olar etc. Pestii au ca reprezentanti specifici tiparul electric (Gymnotus electricus) si piranya. De o bogatie fara seaman este lumea insectelor, in majoritatea lor necunoscute inca, din care nu lipsesc paianjeni uriasi (Avicularia).

Insulele Galapagos au o fauna proprie cu un pronuntat caracter endemic (ca de altfel si flora). Dintre endemismele faunistice - porumbelul Nasapelia, anumite specii de cormorani, cocostarci, pinguinul de Galapagos (Spheniscus manduculus) (cel mai nordic element al acestui gen), broasca testoasa uriasa (Testudo elephantopus).

In Insulele Falkland traiesc pinguini, albatrosi, pescarusi, o musca fara aripi, insecta lui Racovita (Antarctica racovitzai) etc. Datorita conditiilor restrictive de climat si suprafetei reduse a ariei continentale numarul si varietatea speciilor de animale este redus.


Solurile Americii

Interrelatiile dintre relief, clima vegetatie se rasfrang asupra invelisului pedogenetic al continentului american. In general se constata o dubla zonalitate latitudinala de o parte si de alta a ecuatorului a principalelor tipuri de soluri, o zonalitate altitudinala coonditionata de prezenta reliefului muntos si aparitia unei varietati de soluri intrazonale.

Solurile tundrei arctice se afla in stransa alternanta cu solurile poligonale tipice si litosolurile. Substanta organica pe baza careia s-au format o constituie vegetatia saraca de tundra descompusa partial datorita activitatii limitate a microorganismelor. In consecinta, ele au grosimi reduse, sunt bogate in reziduu mineral si au o fertilitate extrem de mica. Astfel de soluri se intalnesc in perimetrul Arhipelagului Arctic si pe tarmurile lipsite de gheata perena ale Groenlandei.

Pe continent, in regiunea padurilor, isi fac aparitia solurile de tundra intens gleizate (inceptisolurile dupa clasificarea americana) cu o larga desfasurare in Peninsula Alaska, nordul Canadei, Peninsula Labrador.

Specifice sunt aici turbariile si mlastinile, excesul hidric si activitatea biotica redusa, ceea ce determina un grad limitat de humificare.

Spodosolurile, respectiv solurile podzolice si cele brune acide au cea mai mare raspandire regionala, ocupand partea central estica a Americii de Nord, respectiv centrul si sudul Peninsulei Labrador, Terra Nova, Noua Scotie, Noua Anglie, regiunea Marilor Lacuri. Astfel, in regiunile cu altitudini modeste s-au format solurile turbo-gleizate mlastinoase, datorita excesului de apa. Dimpotriva, in sud si est,odata cu inaltarea reliefului, sub padurile de foioase, s-au format soluri bine structurate, intelenite, cu o fertilitate mai redusa.

Daca pana la latitudinea Marilor Lacuri constatam o zonalitate latitudinala, la sud de acestea ea primeste un pronuntat caracter longitudinal, zonele de soluri orientandu-se de-a lungul meridianelor, in strinsa corelatie cu aportul precipitatiilor. Solurile podzolice caracterizeaza partea nordica a litoralului atlantic, mai umeda si racoroasa.

In America de Sud solurile podzolice apar in Podisul Patagoniei, Tara Focului si Arhipelagul Falkland.

Molisolurile, reprezentate prin cernoziomuri, cernoziomuri levigate, cernoziomuri roscate etc. se desfasoara intre 28s si 50s lat.N. Cernoziomul propriu-zis apare in Podisul Preriilor pe suprafete mai inalte, ocupate de o vegetatie de stepa, unde intreaga cantitate de apa infiltrata este adusa prin evapotranspiratie spre suprafata.

Inspre sud, in Podisul Colorado sua in Peninsula Yucatan intalnim soluri cernoziomice subtropicale.

Solurile subtropicale si tropicale ocupa suprafete cuprinse intre 30s lat.N si S. Ele imbraca o gama variata de tipuri si subtipuri datorita particularitatilor impuse de clima, vegetatie si relief. Dominante sunt solurile lateritice galbene sau rosii. Solurile roscate se suprapun suprafetelor mai inalte, in vreme ce solurile galbene ocupa regiunile mai joase din Peninsula Florida si nordul Golfului Mexic.

Pe masura ce inaintam spre vestul continentului si cu cresterea ariditatii intram in domeniul solurilor castanii ce coboara spre sud pana in Podisul Mexican. In regiunea masivelor hercinice si in Podisul Llano Estacado ele au o nuanta roscata, formand solurile brun-roscate.

Mult mai reprezentative sunt insa solurile din zona tropicala si subtropicala a Americii de Sud, mai dezvoltate spatial in comparatie cu fasia similara din America de Nord. In Podisul Guyanelor si piemontul Anzilor apar lateritele rosii tipice. In aceleasi zone, dar mai ridicate altimetric, creste gradul lor de podzolire. Pe tarmul Oceanului Atlantic si al Marii Caraibilor ele altreneaza cu mlastinile si mangrovele.

Sub vegetatia de savana din Podisul Braziliei lateritele ocupa intreaga bordura de est, privilegiata sub raportul cantitatilor de precipitatii cazute. In aceasta regiune ele acopera chiar si substratul sierrelor mai inalte.

Inspre sud apar soluri brun-roscate cu intercalatii de laterite.

In savanele cu paduri de tip campos, dominante sunt solurile roscate, iar in cele ierboase, solurile rosii-cenusii.

O alternanta remarcabila intre solurile roscate, specifice savanelor si solurile brune-roscate, specifice padurilor uscate, caracterizeaza intinse suprafete din Campia Gran Chaco.

Solurile halomorfe ocupa suprafete notabile, atat in America de Nord (mai ales in zona arida, endoreica, a Marelui Bazin, a deserturilor Gila, Mojave, Texas) dar si in America de Sud (la contactul dintre La Plata si Sierrele Pampine, respectiv in Gran Chaco si in nordul Podisului Patagoniei). Ele apar insa ca soluri intrazonale atat in perimetrul climei temperate, cat si in cea subecuatoriala.

Un areal cu astfel de formatiuni pedogenetice este cel din bazinul raului Slado, de l apoalele Sierrei Nevada, unde climatul a favorizat circulatia ascendenta a sarurilor si formarea unor vaste suprafete cu soloneturi si solonceacuri.

Solurile rosii ecuatoriale de larga extensiune in America de Sud, sunt reprezentate prin laterite podzolite. Un rol importnant in pedogeneza acestei regiuni il au regimul precipitatiilor care determina o spalare foarte acentuata a sarurilor din orizonturile superioare, resperctiv o concentrare a acestora la baza profilelor.

Lateritele si solurile lateritice podzolite de padure ecuatoriala acopera vastele intinderi, de mare uniformitate morfologica, ale bazinului amazonian, cu exceptia zonelor inundabile unde excesul hidric duce la inmlastinire. Culoarea inchisa a raurilor din zona este consecinta debitului solid rezultat din spalarea materiei organice, a humusului produs in mari cantitati prin descompunerea totala a partii organice.

Solurile regiunilor montane prezinta o etajare riguroasa, varietatea acestora depinzind de pozitia masivului muntos in cadrul continentului - in stransa corelatie cu latitudinea - si de inaltimea sa. In zonele calde etajarea porneste de la solurile lateritice bazale si se continua cu solurile montane rosii, solurile castanii cenusii si brune de padure. Pe varfurile si culmile inalte ale Cordilierilor si Anzilor apar litosolurile si regosolurile bogate in schelet.

Versantul vestic, mai umed, al celor doua catene muntoase majore (Cordilieri si Anzi) poseda soluri lateritice iar pe vesrantul estic, mai uscat, se dezvolta solurile castanii.




Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright