Cavalerii               

fiului meu

Ion Gheorghe Dan

Batrinii valahi stiau cindva un cintec de slava inchi­nat drumului care duce de la Sighisoara catre Alba‑Iulia. Drum vechi cit veacurile, pastrat cu sfintenie de basti­nasi.

Harnicii soldati din Legiunea a Treisprezecea Ge­mina, ajutati de dacii localnici, i‑au pus primele rosturi de‑a lungul Tirnavei Mari, acea doamna gratioasa intre apele Transilvaniei.

Strajuite de dealuri atit pe dreapta cit si pe stinga, apa si drumul se incolacesc domoale prin luncile nu prea largi, iar satele multe se strimtoreaza in jurul lor, sau se ridica semete pe coastele repezi.

Casele spoite in alb sau albastru, cu baticuri de tigla rosie, cu nelipsita floare de muscata la ferestre, cu prid­voarele frumos lipite si largi, cu gradinile folosite pina la amanunt, cu santuri curate, peste care podistile de lemn fac legatura spre ulite, aduc o nota de caldura co­cheta acestor locuri binecuvintate.

Troitele, multe la cap de hotare, cioplite cu migala in lemn, sint frumoase ca femeile despuiate. Ele nu despart gliile una de alta, ci mai degraba sint locuri de inchinaciune si meditatie, sau locuri de slujbe cind intirzie ploile. Obiceiuri vechi, ramase de la strabunii daci. Orasele Sighisoara, Dum­braveni, Medias si Blaj, presarate de‑a lungul vechiului drum, au pastrat in gospodarirea migaloasa a gradinilor intregul parfum al satului, chiar daca mindrele case si‑au adaugat caturi indreptate spre marire.

Aici, aerul dulce nu are uscaciunea celui de cimpie si nici umezeala greoaie din locurile muntoase. Dealurile inalte si‑au re­tras padurile spre creste, iar lanurile cu bucate sanatoase inainteaza voiniceste pina in umbra copacilor. Viile nesfirsite, cuprinse de semetia inaltimilor, sau imbatate de soare, se salta intr‑un picior la vreme de vara, ples­nind de sanatate trufasa.

Doar toamna, cind rodul greu ca sinul doicilor le oboseste, se lasa cuminti peste stru­gurii galben‑aurii, mari cit iepuroaicei fatate. Atunci, pe coastele dealurilor fiecare zi pare o sarbatoare, iar desfriul roadelor nu mai cunoaste margini.

Pe timp de caldura, diminetile semetelor dealuri sint limpezi ca dragostea de mama. Dar seara, inaltimile picotesc ametite de mirosna vegetatiei, ca batrinii pierduti in amintirile multe. Ele domina linistea locurilor si tresar doar in toiul verii cind ploile cad vesele, iar norii se injura intre ei si se bat cap in cap ca berbecii. Clima blinda, apele domoale, cumpatate la mers, parca indoite spre meditatie, dealurile care curg fara intrerupere in doua siruri paralele, oa­menii cu gesturi calme, cu vorba molcoma, completeaza un tot linistit, plin de farmec.

In dimineata zilei de 29 martie a anului 1599, salvele de tun facura sa tresara dealurile pina departe si multa vreme ele nu mai avura liniste. Dieta din Medias primi cererea de abdicare a lui Sigismund Báthory si il pro­clama principe al Transilvaniei pe Andrei Báthory. Schim­barea petrecuta intre cei doi veri nu parea sa aiba in­semnatate decit pe plan local, dar se dovedi curind ca lucrurile stateau cu totul altfel.

Citeva ceasuri mai tirziu, pe vechiul drum care duce de la Medias catre cetatea Alba‑Iulia, se legana domol o trasura cu insemne princiare. La spatele ei, un sir lung de calareti, osteni si nobili, forma alaiul. Sigismund, cu fata mai palida ca de obicei, parea trist si ingindurat, spre deosebire de noul principe care incerca nu fara eforturi sa‑si ascunda bucuria. Ziua era frumoasa, iar din pamintul proaspat arat se ridicau aburi in fuioare lungi.

Cei doi veri nu semanau intre ei. Mai mare cu citiva ani, Sigismund era inalt si subtire, cu fata maslinie, parca bronzata. Parul cazut in plete batea usor spre galben, aducind fetei o stralucire aparte. Liniile moi din jurul gurii si ochii melancolici nu aratau o fire voluntara, ci mai degraba una aplecata catre visare. Andrei se dovedea ceva mai scund, mai legat. Parul balai, usor ondulat, ii incadra fata rotunda, cu mici semne de ingrasare timpurie, cu osinza in jurul ochilor albastri‑verzui. Miinile gra­sute, cu palmele ca niste pernite si formele rotunde care se ghiceau sub imbracamintea frumoasa te duceau cu gindul spre pictura lui Rafael. Noul principe isi pastrase haina lunga de cardinal, maiestrit ajurata pe la poale si tivita cu fir de aur. O cruce mare, batuta in nestemate, legata cu lant gros, ii ajungea pina spre briu.

— Pari ingindurat, vere, spuse cardinalul dind glasu­lui sau o nota voit aplecata spre grija.

— Nu. Nu chiar ingindurat, raspunse fostul principe. Simt mai degraba o apasare pe care nu mi‑o pot explica.

— Sa fie oare unele pareri de rau pentru lepadarea domniei‑voastre de tronul Transilvaniei?

Intrebarea cardinalului il nemultumi.

— Pareri de rau? zise ascunzindu‑si supararea. Nu cred. Cind vor aparea, nimic nu ma va opri sa ma intorc aici, asa cum ne‑a fost intelegerea.

Auzind asemenea vorbe, Andrei nu‑si putu infrina o tresarire abia vizibila, iar pe fata lui aparu o nuanta de minie. Totul fu ca o parere. Suficient insa pentru ochiul ager al lui Sigismund.

— Cred ca nu te‑ai sfii sa‑mi doresti moartea daca s‑ar intimpla sa ma intorc.

— Doamne iarta‑l! spuse cucernic Andrei. Oare se cuvine sa‑i vorbesti astfel unui slujitor al bisericii?

— O! zimbi Sigismund cu dispret rau ascuns. Doar Sintem intre noi, vere. De mine nu trebuie sa te feresti. Familia Báthory isi are si ea 'podoabele' ei, ca orice familie mare. Eu sint nehotarit si pripit, dar imi plac armele si oamenii viteji. E un merit al meu ca‑mi recu­nosc niste cusururi. Domnia‑ta esti lacom si fatarnic. Nu! Nu ma intrerupe! Doar nu ne aude nimeni. In zilele noastre un mare prelat lipsit de fatarnicie ar fi ca razboinicul fara arme. Esti viclean si nu iubesti oamenii. Esti tinar, zau, chiar prea tinar pentru atita fatarnicie. Noi doi nu ne‑am iubit niciodata, dar am fi putut sa ne respectam. Te prefaci indurerat ascultindu‑ma, cu toate ca nu e cazul. Nobila noastra familie a reusit de minune sa ma convinga a‑ti preda scaunul principatului. Miine plec. Peste trei zile voi fi dincolo de granita, iar peste o saptamina, mult prea departe pentru a‑ti mai face griji in privinta mea. Vei domni insa cu teama in suflet, gindindu‑te ca as putea sa ma intorc si n‑ar fi de mirare, incheie Sigismund fara sa‑i treaca prin minte ca din clipa aceea se afla sub amenintarea mortii.

— Ah, vere, sint adinc mihnit ascultindu‑ti vorbele de ocara! zise cardinalul incercind sa dea glasului sau cit mai multa tristete.

— Ei, la naiba! se minie Sigismund. Ti‑as fi acordat respect si prietenie, daca dupa asemenea vorbe de ocara m‑ai fi poftit sa incrucisam sabiile.

— Dumnezeu opreste varsarea de singe, raspunse tinarul principe. Ne vom ruga, vere, pentru pacatele voastre.

— N‑am nevoie, dar te inteleg. Domnia‑ta nu vei avea niciodata prieteni.

— Il am pe Dumnezeu.

— Pe Dumnezeu? se mira Sigismund. Atunci de ce ai rivnit la titlul de principe? De ce mi‑ai pus toata familia pe cap? De ce nu ai ramas un simplu cardinal?

— Caile Domnului sint mari si minunate, iubitul nostru var.

— Asa e! Domnia‑ta vei ajunge departe folosind numele Domnului, sau te vei poticni curind. Eu am condus poporul Transilvaniei cu sinceritate. Domnia‑ta vii cu ipocrizie. Sint curios pina unde vei merge. Ipocrizia ajuta uneori sa‑i pacalesti pe citiva din jurul tau, insa un popor Nu uita ca esti strain de principat. Ca esti ceta­tean polon. Ca numai prin bunatate si dragoste iti vei apropia poporul.

— Sau prin forta si oprelisti, zimbi pentru prima oara cardinalul.

— Poate. Si eu m‑am gindit uneori la forta. De fapt, am si avut‑o. Domniei‑tale iti lipseste.

— Domnul ne‑a dat in schimb alte haruri, de care nu ati avut parte, draga vere, spuse cardinalul mieros.

— Care?

— Finetea si inteligenta.

— Ah, ah! scapara de minie Sigismund. Iata ca incepi sa‑ti dai arama pe fata. Daca nu ne batem azi, voi fi nevoit sa te ciomagesc in vazul ostenilor si al nobili­lor din alaiul nostru.

— Te‑ai cam aprins, vere, uitind ca‑i vorbesti princi­pelui Transil­vaniei, rise batjocoritor cardinalul. Doar singele nostru comun ma opreste de la unele masuri care s‑ar impune.

Sigismund il privi uluit. Cu citeva ceasuri inainte fu­sese un stapin puternic. Nimeni nu‑l silise la abdicare, chiar daca se urzisera in jurul sau asemenea planuri. Acum, se afla neputincios in fata unei lepadaturi.

'Degeaba ma impaunez in fel si chip, gindi el. Acest popa a fost numai lapte si miere pina cind mi‑a luat intreaga putere din principat. Iata ca ipocrizia lui m‑a pacalit de minune. Sa fie oare drumul acesta mai bun?'

Vorbele cardinalului il scuturara din gindurile acelea.

— Nu vom da curs miniei, draga vere, mai ales ca iti intelegem tristetea.

— Tristete? rise fostul conducator al principatului, incercind sa‑si ascunda supararea. Nici vorba! Ba chiar ma bucur ca nu‑ti las o mostenire prea buna. Imparatul Rudolf al doilea ar dori sa anexeze Transilvania la im­periu. Sa stii ca imparatul are miinile lungi. Ai sa le simti cit de curind. Pe mine m‑a insurat cu Maria‑Cris­tina, ruda lor apropiata si cocota numarul unu a impe­riului, fara a ma putea impotrivi. Abia acum am scapat de ea, prin cedarea tronului Transilvaniei. Polonia, cu nobila noastra familie care te‑a recomandat atit de cal­duros, urmareste sa‑si intinda stapinirea peste noi, pina la Dunare. Turcii pregatesc ostire pentru ocuparea Tran­silvaniei inaintea polonilor. Tatarii sint greu de oprit cind se pornesc flaminzi prin aceste parti. Populatia cea mare a principatului o formeaza valahii, pe care ii tinem destul de greu in iobagie. Pina si ungurii iobagi s‑au miscat spre razvratire. Sasii nu ne privesc binevoitori. Secuii au saracit cu totul. Nobilii sint dezbinati. Multi dintre ei rivnesc la tronul principatului. Chiar si iubi­tul nostru unchi Bocskai. Mihai‑voda, domnul Tarii Romanesti, e vasalul nostru. Un vasal primejdios. Linga el te simti mic si neinsemnat. Acest Mihai‑voda e omul pe care il urasc si‑l invidiez din toata inima. In luptele cu turcii si tatarii si‑a cistigat atita faima incit stralucirea noastra a palit cu totul. De multe ori m‑am gindit ca numele nostru ar fi capatat mai multa fala daca am fi luptat personal sub steagurile lui.

— Si ce te‑a oprit? intreba ironic Andrei.

Sigismund simti ironia cardinalului, dar trecu peste ea, dornic sa‑si lamureasca niste ginduri mai vechi.

— Un singur lucru m‑a oprit. Mihai‑voda e ca un copac urias. El prinde toata arsita soarelui. Sub coroana unui astfel de copac ar fi patruns destul de rar cite o raza de lumina pentru mine.

— Ah, drace, Doamne iarta‑ma! se infurie cardina­lul. Au ajuns cei din familia Báthory sa‑l invidieze pe un biet nespalat? Cine e acest Malai‑mare? Un golan. O biata pramatie

— Poate, il intrerupse ginditor Sigismund. Ai sa te lovesti de acest Malai‑mare. Ai sa‑ti rupi dintii in coaja lui.

— Mai vedem noi, raspunse cu dispret noul principe. Domnia noas­tra va incepe cu alungarea acestui Malai‑mare, iar Tara Romaneasca va intregi stapinirea Báthorylor.

— Sau invers, rise fostul principe. Cu toata viclenia domniei‑tale, iti vor lipsi niste prieteni si un cancelar ca regretatul Iojica. Poate n‑ar strica sa faci alianta cu turcii. Acum sint mai siguri decit imparatul Rudolf. Familia noastra te‑a adus pentru asta?

— Ne vom ruga Domnului sa ne lumineze calea, zise Andrei cu pre­fa­cuta evlavie, evitind sa‑si dezvaluie gindurile.

— Te va indemna oare Dumnezeu spre legaturi cu paginii? iscodi ironic Sigismund.

— Ne vom ruga, domnule, ne vom ruga, se inchise si mai mult in sine Andrei.

— Roaga‑te, vere! Eu nu sint atit de evlavios dar m‑as fi rugat daca mi‑ar fi daruit niste prieteni ca aceia de care se bucura Mihai‑voda. Cu ei alaturi nu as fi renuntat la tronul principatului.

— Vorba sa fie! Am auzit despre acesti lotri la curtea din Polonia. Niste neispraviti fara avere, fara nume, care stiu sa tina in miini o sabie sau un pistol. Ei bine, din acestia sint cu nemiluita oriunde.

— Ia seama, sfintia‑ta! rise fostul principe. Acei ne­ispraviti iti vor iesi mereu in cale si iti vor zadarnici planurile cind nu le vor fi pe plac. Chiar in clipa de fata s‑ar putea sa fie prin apropiere, gata sa‑ti ghi­ceasca cele mai tainice ginduri. Ei lovesc iute si fara greseala, apoi dispar de parca ii inghite pamintul. Prin ei, Mihai‑voda e cel mai infor­mat conducator din aceasta parte a Euro­pei. Despre schimbarea din principatul Transilvaniei turcii vor afla peste doua saptamini. Imparatul Rudolf, peste zece zile. Moldovenii peste trei. Brasovenii, care sint atit de aproape, peste doua. Dar domnul Tarii Romanesti va sti in noaptea aceasta, inainte de a se face ziua.

— Cine sint acei prieteni ai lui Mihai‑voda? se in­teresa cardinalul ingindurat.

— Primul si cel mai de seama ar fi domnul Cae Indru. Un tinar inalt si frumos, cu ochii parca adormiti. Cu miscarile moi ca de pisica aflata la pinda. Armele lui sint sapte cutite pe care le poarta la briu intr‑o cen­tu­ra de piele. Cind se afla printre dusmani, arunca atit de iute cutitele si atit de fara gres incit ai crede ca are ceva haruri diavolesti. Uneori, adauga la armele sale o sabie sau o spada. In aceasta parte a Europei nu cred sa ga­sesti un spadasin mai bun. In padure adulmeca urma dusma­nului mai bine decit lupul flamind. Iar siretenia lui face cit toate cele­lalte haruri la un loc. Domnul Cos­tache Caravana poate sa aiba patru­zeci sau cincizeci, sau numai treizeci de ani. La infatisare seamana cu un sac plin de graunte, asezat pe doua buturugi. In lupta e sprinten ca un fulger. Pistoalele lui rar bat alaturi de tinta. Calareste o gloaba de arma­sar cum n‑am vazut altul mai slut. Capitanul Király povesteste ca in luptele de la Giurgiu, domnul Caravana cazuse din sa sub lovi­turile tur­cilor. Zambilica, armasarul sau, s‑a ridicat in doua picioare si a scos niste ragete ce nu erau de cal, speriind animalele dusmanilor. Apoi l‑a prins pe stapin cu dintii si l‑a tirit intr‑un loc ferit de primejdie. Chirila Zece Cutite e un tinar cu fata vesnic aspra. Armele lui sint zece cutite. Le arunca departe, iar cei care il cunosc nu‑si amintesc sa‑l fi vazut gre­sind o tinta. Ducu cel Iute seamana mai degraba cu o fata sfioasa. Cind scoate sabia, roseste ca tinarul novice aflat la prima intilnire de dra­goste. Sub sabia lui au cazut rapusi marii spadasini Bindácz si Roco Perisini. Lor li s‑au alaturat Petrache cel Mic, un ochitor fara pereche in lupta cu pistolul, Nita Prastie, un lungan tacut, cu mina agera si grea, Sile Adormitu, parintele Grasa, vechi si cunoscut spadasin din Apus, Tufanel‑fiul, Toroipan, Galusca si Ciripoi‑fiul. Adunati laolalta, valoreaza cit o ostire. In luptele cu turcii si tatarii, i‑au adus domnului Tarii Romanesti multe fo­loase. Iar secretele curtii noastre au ajuns de multe ori la ei. Pe capetele lor au pus pret in aur multi dintre dus­manii lui Mihai‑voda. Insa — fara folos. Acesti cavaleri stiu sa se ascunda si sa apara cind te astepti mai putin.

— Sint cumva lotrii care te‑au rapit din cetatea Alba‑Iulia?

— Chiar ei, se inveseli Sigismund. Iar daca ar fi vrut sa‑i faca ace­lasi neajuns marelui sultan al turcilor, nu vad cine i‑ar fi oprit.

— Ah, ah! rise principele batjocoritor. De cind ar venit in princi­patul Transilvaniei am auzit mereu vorbindu‑se despre Mihai‑voda si despre cei care il slujesc. Parca toata lumea s‑a prostit si nu mai are ce discuta. Nu cred nimic din toata faima care s~a adunat in jurul lor.

Frumoasa trasura lasa in urma Blajul, trecu peste podul de lemn dincolo de Tirnava Mica, apoi caii se opin­tira pe drumul ce urca in panta mare pe sub dealul nu­mit de localnici Hula Blajului. Un deal inalt, se­met, ase­menea unui munte. Padurea batrina ce‑i ascundea coama se continua pe dealurile in lant spre Craciunelul‑de‑jos, Bucerdea grinoa­sa, Cisteiul Romanesc si Capud, facindu‑se una pina la malurile Mure­su­lui. Sus catre creasta, adapostit sub coroanele copacilor mari, un calaret urmari multa vreme cu privirea drumul trasurii princiare. Era un barbat inalt, cu fata limpede, frumoasa, parca dal­tuita, cu ochii molateci, usor adormiti, cu umerii largi si bratele puternice, incheiate ca din gre­seala cu palme si degete delicate ca ale femeilor. Imbracamintea lui com­plet neagra, ca si pelerina, capata oarecare caldura de la albul imaculat al camasii. 'Hai, Vint Salbatec! se adresa armasarului. Am vazut destul.'

Cal si calaret se mistuira printre copacii mari, urmind aceeasi di­rectie cu trasura princiara. Omul era Cae Indru.

Cu putin inainte de asfintitul soarelui, trasura ajunse in curtea fai­mosului palat princiar din Alba‑Iulia. Cei doi se despartira fara pareri de rau. Sigismund ii aminti varului ca se va intoarce curind. Cardinalul facu un semn de binecuvintare asupra lui, blestemindu‑l in gind, in tirnp ce frumoasa‑i fata exprima o mare blindete. Noul principe se grabi spre apartamentele indelung pregatite de puzderia slujitorilor. Acolo isi lepada tinuta de drum pentru una cu multe bijuterii.

Cind intra in sala tronului, multimea de curteni il privi ingindura­ta, incercind sa‑i ghiceasca macar o parte din intentii. Dar tinarul prin­cipe tinu o cuvintare scurta, amestecata cu multe citate din Biblie, astfel ca floarea nobilimii transilvanene se risipi catre casa mai ingin­durata ca oricind.

Ramas in cabinetul de lucru cu noul cancelar Naprágy si consilierul Toma Ciomirtan, principele dori sa inceapa lucrarile de politica ale princi­patului chiar din prima zi de domnie.

— Iata, domnilor, spuse usor afectat, a venit vremea sa‑i dam Tran­silvaniei orientarea care i se cuvine. Timpul nu ne ingaduie sa facem aminari. Domnule Naprágy, purtam amindoi haina bisericeasca. Dom­nia‑ta esti epis­cop. Eu — cardinal. Nimic din ce nu‑i place lui Dum­nezeu nu se va intimpla sub aceasta noua domnie. Dar, tot asa, nimic din gindurile noastre nu trebuie sa ajunga in afara acestui cabinet, fara voia mea. Aranjamentele politice se pregatesc in taina si cu multa chibzuiala. Dom­nule Ciomirtan, se intoarse catre voinicul consilier, esti un supus bun si intelept. Ne‑ai fost recomandat cu multa caldura. Sfaturile dom­niei‑tale vor gasi pretuire in fata noastra. Prin slaba cirmuire a varului Sigismund, pe care il iubim din toata inima, aceasta provincie nu are o si­tuatie prea buna. Pina cind se vor limpezi apele, vom duce tratative cu turcii. Iata scrisoarea de prietenie ca­tre Constantinopol. Semneaz‑o, domnule cancelar!

Naprágy tresari violent. Fata lui ravasita de timp se increti brusc, asemenea unei pungi goale.

— Dar nu eu trebuie sa semnez aceasta scrisoare, ci principele Transilvaniei.

— Semneaza, Naprágy! Ne‑am gindit noi la toate.

— Nu! In felul acesta nu cred sa ne intelegem.

— O, dragul meu! zimbi Andrei ascunzindu‑si minia. Sper sa a­jungi un mare diplomat sub indrumarea noastra. Domnia‑ta esti inteli­gent, dar iti lipseste finetea. Numai asa se explica actul necugetat pe care l‑ai facut acum un an. E vorba despre rascoala iobagilor unguri, condusa din umbra de domnia‑ta. Dovezile ne‑ar indreptati sa te trimitem la spin­zuratoare. Ne opresc insa citeva lucruri. Cel mai important dintre ele consta in convin­gerea noastra ca nu ai urmarit eliberarea iobagilor ci, cum e si firesc, doar tronul principatului. Apoi, Biblia ne invata sa iertam greselile altora. Si, in sfirsit, esti omul de care am nevoie sa ma slu­jeas­ca. Pentru vechile gre­seli ale domniei‑tale, ne vom ruga, domnule Naprá­gy.

Amenintarea din vorbele principelui il nauci dintr‑o data pe cance­lar. Dar Naprágy nu era unul dintre cei mai slabi oameni. Isi reveni la fel de iute si incerca sa inlature pericolul cu ajutorul iscusintei.

— Maria‑ta, spuse umil, nu vad necesitatea semna­turii noastre pe un act atit de insemnat. Numai ilustrul vostru nume ii poate da stralu­cirea cuvenita.

— Ei, asa parca ne mai intelegem, raspunse princi­pele placut im­presionat de umilinta cancelarului. Dru­mul pina la Constantinopol e lung. Daca aceasta scrisoare ar ajunge din greseala la Praga, adica in miinile impa­ratului, as fi invinovatit de tradarea crestinilor. Semna­tura domniei‑tale imi deschide o portita.

— Iar mie, perspectiva de a ramine fara capatina, il intrerupse furios Naprágy.

— Nu, nu, dragul meu! Vei trai sanatos atita vreme cit te afli sub inalta noastra protectie.

— Dar turcii nu vor lua in seama o solie trimisa de mine.

— O vor lua. O vor lua, sa n‑ai nici o grija. Abia dupa ce voi primi firman de domnie de la ei, ma vor socoti principe al Transilvaniei. Iar faptul ca nu am semnat acest act de legatura, ii va convinge de modestia noastra. Semneaza, draga Naprágy!

— Daca aceasta scrisoare nu va ajunge la turci, imi iese nume de tradator.

— Oare cine a fost hulit mai mult decit Crist? zimbi principele.

Naprágy semna, in timp ce broboane mari ii aparura pe fata lunga si uscata.

'Ce lepadatura! gindi Toma Ciomirtan. Ii pune latul de git narodu­lui de episcop. Cu mine nu‑i va merge.'

— Acum, a doua scrisoare, domnule cancelar, zise cu blindete An­drei. E adresata imparatului Rudolf, caruia ii cerem sa ne recunoasca in postura de principe al Tran­silvaniei si sa ne asigure sprijin impotriva turcilor.

Naprágy isi mingiie parul carunt si semna, cuprins de un tremur nervos.

— A treia scrisoare va pleca la curtea din Polonia. Prin ea il anun­tam pe rege ca vom intra cit de curind sub suzeranitatea sa. Hatmanul Zamoyski sa pregateasca osti linga Zim, unde sa astepte semnalul nos­tru pentru ocuparea Moldovei, Transilvaniei si Tarii Romanesti. Sem­neaza, sfintia‑ta! Ieremia Movila e vasalul nostru. Lui ii poruncim sa pr­egateasca osti impotriva lui Mihai‑voda si‑l asiguram ca Simion Movila, fratele sau, va domni in Tara Romaneasca. Semneaza, domnule cancelar! In Tara Romaneasca vom domni noi, dar e bine sa se bata altii pentru scopurile noastre. Asta se cheama finete diplomatica, draga Naprágy. A cincea scrisoare e adresata lui Mihai‑voda. Pe el il poftim sa paraseasca definitiv scaunul de domnie si chiar tara. Domnule Ciomirtan, zimbi principele satisfacut, ai fost unul dintre secretarii faimosului cancelar Iojica. Te pretuim fiindca ai un cu‑vint greu printre valahii iobagi, care formeaza marea populatie a principatului. Miine in zori sa inceapa a se pune hirtii pe la raspintii de drumuri, sa se afle ca re­numitii lotri Cae Indru, Costache Caravana, Ducu cel Iute si Chirila Zece Cutite au fost pusi sub urmarirea noastra. Pentru prinderea lor oferim opt sute de ducati. Adica, o mica avere. Te vei ocupa personal de aceasta problema, dragul meu Ciomirtan! Iar prinderea lor va insemna primul act de loia­litate fata de noi.

'Acest popa e nebun de‑a binelea, gindi consilierul inclinindu‑se plin de respect. Itele pe care le incurca prin cele cinci scrisori vor aduce multe necazuri principatu­lui. Acum l‑as fi preferat pe Sigismund, cu toate cusu­rurile sale. El avea macar un dram de sinceritate. Cardi­nalul e ca o vipera careia te bucuri sa‑i zdrobesti capatina chiar daca nu te ataca direct.'

Dupa plecarea celor doi, principele primi un vizita­tor neobisnuit la palat sub vechea conducere. Era un calugar voinic, a carui fata ascutita aducea cu un plisc de soim. Umerii lui mari se ghiceau rotunzi sub rasa bine strinsa pe corp.

— Domnul cu tine, Zablije! spuse principele intinzindu‑i mina pen­tru sarutul protocolar. Cum stai cu sa­natatea?

— Maria‑ta, raspunse calugarul sfios, la cei patru­zeci de ani petre­cuti in harul Domnului, ma simt ca un flacau. Iar lucrarile ce le vom face in slujba mariei‑tale nu vor fi mai slabe ca altadata.

— Citi oameni ai adus?

— Patru.

— Cam putini.

— Putini, dar buni si siguri.

— Asculta, Zablije! zimbi cardinalul. Ce‑ai zice daca ti‑as darui cinci sute de ducati?

— Numai ai mei? se sperie calugarul.

— Numai.

— Cu asemenea avere m‑as retrage undeva sa traiesc linistit, in pos­turi si rugaciuni, pina la adinci batrinete. Dar suma e prea mare ca sa nu‑mi ceri un lucru peste masura de primejdios.

— Mintuitorul nostru a trecut prin multe primejdii, fara a i se pro­mite cinci sute de ducati, dragul meu Za­blije.

— Adevarat, maria‑ta! Dar el era un sfint, iar eu un biet calugar care se teme pentru viata lui.

Apoi, vazind un licar de minie in ochii cardinalului, continua:

— Insa, oricum ar fi, pentru voi sint gata oricind sa‑mi dau viata.

— Atunci, inseamna ca m‑ai putea sluji chiar fara plata, observa cardinalul ironic.

— Nu, maria‑ta! se impotrivi calugarul. Fiecare tre­buie sa manince de acolo de unde alearga. Daca se ni­mereste sa manince bine, va alerga totdeauna, repede si cu spor.

— Mda! Asa e! Mi‑ai fost de mare folos in Polonia. Imi vei fi si aici, unde ne aflam printre straini. Daca eu o duc bine, iti va fi bine si tie. Il cunosti la infatisare pe varul nostru Sigismund?

— Fara greseala.

Cardinalul isi incrucisa bratele si paru trist. Zablije isi infrina o tre­sarire de groaza, cunoscindu‑i gesturile dinaintea unei hotariri necura­te.

— Varul nostru ne va parasi pentru totdeauna, spre marea noastra parere de rau, zise Andrei abia auzit. Va iesi miine pe la ceasurile zece prin poarta de nord si va apuca drumul care duce in Muntii Apuseni. Pina la Cimpeni il vor insoti sapte slujitori. Acolo il asteapta peste o su­ta de oameni cu aur si cu bagaje multe. Ei bine, pentru izbavirea sufletu­lui sau pacatos, varul nostru nu trebuie sa ajunga viu la Cimpeni.

— Varul vostru? se albi la fata calugarul.

— E voia lui Dumnezeu, spuse atit de blind cardinalul incit Zablije se strinse ca sub amenintarea calaului.

Observindu‑i groaza, principele continua la fel de blind:

— E ultima ta incercare, draga Zablije. Dupa aceasta lucrare esti liber sa pleci si sa traiesti dupa cum ti‑ai dorit.

— Nu, nu, maria‑ta! se apara calugarul cu inversu­narea stirnita de frica. Familia voastra e numeroasa si puternica. Ma va dibaci si voi ajunge sub toporul calaului.

— Zablije! striga principele cu asprime. Crezi ca te‑am chemat sa stam la tocmeala?

— Chiar asa, Doamne! se hotari brusc ciudatul ca­lugar. Cind voi primi ducatii care mi se cuvin?

— Ca de obicei, dupa ce se va petrece lucrarea, zimbi cardinalul usurat.

— Va fi greu. Cinci bieti calugari impotriva a opt bar­bati obisnuiti cu armele nu razbesc totdeauna.

— Stiu, parinte Zablije. Dar unde nu ajunge puterea, folosim alte haruri. Am fost de citeva ori impreuna pe Valea Ampoiului. Pe drumul care duce in inima mun­tilor. Iti amintesti locul nostru de popas linga Stinca Diavolului?

— Cu ochii inchisi, maria‑ta.

— Asta e bine! in locul acela apele Ampoiului se string sugrumate de puterea stincilor. In dreapta, peretii sint inalti cit muntele. In stin­ga, ei nu trec de sapte‑opt stinjeni. Pe sub peretele din stinga se strim­toreaza o carare intre apa si stinci. Pe cararea aceea vor trece dru­metii nostri. Tu si oamenii tai veti sta culcati pe stincile din stinga. Pricepi?

— Da, se lumina Zablije. Vom avea fiecare cite doua pistoale. Cinci oameni cu zece focuri ar trebui sa fie orbi, daca n‑ar nimeri o tinta atit de apropiata.

— Intocmai, cuviosia‑ta! Peretele se continua inalt inainte si in spate pe cel putin doua mii de pasi. Iata deci ca veti avea timp destul sa va mistuiti prin paduri departe de locul acela, iar slujitorii, neputinciosi in fata stincilor drepte, vor crede ca au fost atacati de banda fai­mosului Kunzli, sau de acei aventurieri care cutreiera tara aurului cu ginduri de jaf. Sau vom raspindi vestea ca varul nostru a fost atacat de oamenii lui Mihai‑voda. Cu ani in urma, tot la Stinca Diavolului, oamenii acestuia l‑au pagubit de niste aur pe Sigismund.

— Asa vom face, maria‑ta. In zori, pornim calari pentru a avea asu­pra lor un avans de citeva ceasuri.

— Domnul cu tine! incheie discutia cardinalul. Si inca ceva: daca oamenii tai vor incerca o tradare, avem destula putere sa‑i gasim si in gaura de sarpe.

Zablije se inclina adinc, stiind ca amenintarea nu era adresata oamenilor, ci lui.

Cind se lumina de ziua, iesira prin poarta de sud a cetatii Alba‑Iulia cinci calugari cu bagaje multe, inghe­suite in desagii mari asezati pe cai dinaintea lor. Niste bieti calugari cu hainele ponosite, cu incaltarile vechi, rupte ici‑colo, asa cum se cuvenea unor umile fete bise­ricesti care nu puneau pret pe lucrurile bune mai mult din saracie decit dintr‑o pornire fireasca. Dupa fetele spasite, dupa desagii peticiti si, mai ales, dupa rasele lor grosolane, decolorate de atita purtat, cinstitii calugari aratau cam pricajiti. Doar un ochi atent, ager, ar fi re­marcat, poate, caii celor cinci. Niste cai frumosi, hraniti bine, mult prea de pret pentru cinstitele fete. Ochiul acela se nimeri sa fie al domnului Costache Caravana, aflat ascuns dupa niste tufe mari, nu departe de drumul care duce catre Mures. Posesorul ochilor ageri si curiosi semana uimitor cu un dovleac asezat in cumpana pe cal. Aratarea de sub el se dovedea o slutenie rar intilnita prin acele parti. Calaretul nu se putea mindri cu o statura inalta, dar pintecul sau cit o papornita plina ii dadea o oarecare nota de greutate. Nasul cirn, obrajii plini si fragezi ca un fund de copil, iar ochii nitel bolbosati ii dadeau parca un aer mirat. Spre deosebire de stapin, armasarul se bucura de toate harurile unui animal evla­vios, aplecat spre posturi lungi, sau spre ajunari din cele mai severe. Trupul arata ca o covata pusa pe piros­trii. Botul prea ingust pentru un animal obisnuit, ure­chile prea mari chiar la un magar de rasa, mustatile lungi si rare ca la patriarhi, smocurile de par care ii atirnau sub gusa ca rufele pe fringhie ii completau partea dinainte, implinind un tot maret in nemaipomenita lui slutenie. Iar daca stapinul il botezase pe arma­sar cam sugubat, Zambilica, fata de atitea haruri numele nu mai avea nici o importanta.

Asemenea pereche, aflata in zori la cel mult un sfert de ceas calare de Alba‑Iulia, nu ar fi mirat pe nimeni daca cei doi s‑ar fi dovedit local­nici. Dar asa cum sedeau ascunsi dupa tufe, ori se fereau de eventualii trecatori, ori pindeau pe cineva. Sau poate ca amindoua presupu­nerile isi aveau rostul lor.

Cind cei cinci calugari se departara o buna bucata de drum, Costa­che Caravana aluneca din saua Zambilicai, se apropie de niste maracini uscati, gata pentru a fi aprinsi, scoase amnarul si dadu foc celor citorva paie pregatite din timp. Focul se inteti curind, iar fumul era tocmai bun sa fie vazut de la o anumita distanta. Numara apoi zece pasi de la foc, puse un bat scurt pe pamint si unul mai lung, in cruce peste primul. Dupa aceea se salta sprinten in saua calului. Mult prea sprinten pentru con­formatia corpului sau.

— Afla, Zambilico, ii zise armasarului, ca in asemenea vremuri daca n‑ai ochiul ager, o duci greu. I‑ai vazut pe preacinstitii calugari de adi­neauri? Ce sa‑i vezi? Tu dormi d‑a‑npicioarelea. Eu trebuie sa am grija de toate. Ma mir ca nu ti‑a venit cheful sa te port eu in spinare. Dar sa nu ne certam de dimineata ca ne merge prost toata ziua. Cu asemenea cai nu umbla niste umili slujitori ai bisericii. Ca sa nu mai vorbim despre chipurile lor care te indeamna mai degraba sa‑ti asiguri pistoalele decit sa te inchini. Drace! Ia uite ca s‑au abatut din drum. O iau peste cimp. Mai sa fie! Dupa noua directie ai zice ca dau ocol pe dreapta si se duc spre Magura Vulpii. Adica pe drumul care duce la Valea Ampoiului. Dar in cazul acesta nu inteleg ocolul. Ar fi putut iesi din Alba‑Iulia prin poarta de nord. Tu ce parere ai, Zambilico? Taci? Afla ca te faci de ris. Pina si o gaina ar pricepe. Calugarii nu au folosit poarta de nord fiindca doresc sa nu le stie nimeni drumul catre Muntii Apuseni. Pe sal­varii lui Mohamed, daca nu o fi asa! E ceva necurat la mijloc. Sau duc o solie si atunci sint oamenii pe care nu trebuie sa‑i scapam din ochi, sau fac o trebusoara nu tocmai curata, in slujba unor marimi. Cum noi amindoi sintem niste firi tare curioase, nu vad nici un motiv bun sa ne opreasca a le ghici gindurile. Prietenii Cae Indru, Ducu si Chirila pazesc celelalte porti ale cetatii. Trebuia sa aflam orice miscare a noului principe. Numai asa Tara Romaneasca va fi ferita de primejdii. Ai priceput? Ei, uite ca am ajuns la locul unde au parasit drumul. Ia sa le mai las eu un semn prie­tenilor nostri.

Zicind acestea, Caravana aluneca de pe Zambilica si se apropie de un copac tinar. Il rupse in doua si‑l lasa atirnat cu crengile spre pa­mint. Numara apoi zece pasi de la copac, puse un bat scurt pe iarba marunta, iar peste el unul mai lung, orientat spre urmele calaretilor. Calul intoarse botul intr‑o parte, foarte atent la preparativele stapinului.

Dar nu numai Zambilica era atent. Aflat la pinda in dreptul portii dinspre Teius, Cae Indru vazu fumul fo­cului aprins de Costache. Vint Salbatec, frumosul sau armasar, se infrupta lacom din iarba umeda, plina de sanatate, aflata din belsug pe fundul unui piriu secat si nu prea adinc. Pe muchea piriului se aprinse curind un foc vesel. Cind fumul incepu sa se inalte frumos, Cae numara zece pasi de la foc si puse doua bete in cruce. Apoi incaleca si porni vijelios spre focul domnului Ca­ravana. Dar nu se opri acolo decit pentru a cauta semnul lasat de prietenul sau. Batul cel lung ii arata directia in care pornise Caravana. Dupa ce trecu de copacul cel rupt, sari din sa, atent la urmele cailor. 'Acestea sint pot­coavele Zambilichii, gindi el. Calcatura lui aruncata usor in laturi se deosebeste de a oricarui cal. Inaintea lui Costache sint cinci cai. Niste cai puternici, bine hraniti, dupa cum arata calcaturile picioarelor din spate. Caii buni se lasa din vreme in vreme pe picioarele dindarat, gata sa le ridice pe cele din fata. Pe cei slabi si fara pu­tere ii ghicesti dupa urmele mai slabe din spate si mai adinci inainte. Dar nu sint cai de osteni. Caii osteni­lor au calcaturile mai egale.'

Ciudatii calugari parasira cimpul. Caii lor sprinteni intrara intr‑o padure cu copacii rari. Calaretul din frunte, adica sfintia‑sa parintele Zablije, facu un ocol printre copaci, iar ceilalti il urmara mirati de asemenea schim­bare. Zablije porunci sa se stringa bagajele laolalta. Voluminosii desagi erau plini cu somoioage de cilti. Mi­rarea celor patru calugari crescu si mai mult cind il vazura pe conducatorul lor umblind cu amnarul si cre­menea sub desagi. Focul mistui repede acele bagaje fara noima la prima vedere.

— Asa! spuse Zablije satisfacut. Am plecat din Alba‑Iulia cu bagaje multe, cum se cuvine unor bieti calugari care traiesc departe de pacatele cetatilor. Ba­gajele au fost pentru ochii lumii. Fara ele vom calatori mai usor. E voia Domnului sa facem chiar azi o lucrare din cele mai fru­moase. Dupa asta veti primi fiecare cite cincizeci de ducati.

Cuviosii calugari ciulira urechile auzind despre atita banet. La o suma atit de mare nu se gindisera nici chiar in visarile lor cele mai nastrusnice. Zablije ii privi cu multa bunatate, cugetind fara patima:

'Dupa ce il vom rapune pe Sigismund Báthory, am sa‑i omor pe rind. N‑am eu nevoie de asemenea martori.'

Spre amiaza, calaretii parasira Ampoiul si se avintara pe o coasta cu padurea destul de rara, iar dupa o juma­tate de ceas oprira caii printre brazii inalti. Se aflau linga Stinca Diavolului. Strins intre peretii de piatra ai muntilor, Ampoiul si‑a transformat albia intr‑un uluc slefuit pina la amanunt. In lungul ulucului apa cinta copilaros de subtire, dar la bulboane isi dovedeste puterea printr‑un tipat fara sfirsit.

Parintele Zablije se dovedi un om precaut, obisnuit cu treburi de so­iul acela. Isi lasa ortacii sa se odihneasca si porni sa cerceteze imprejuri­mile. In spatele lor, la cel mult cincisprezece pasi, incepea un maracinis printre care se amestecau vrejii de smeura abia muguriti. Din­colo de ma­racinis locul cobora in panta moale, apoi in­cepea sa urce fara intrerupe­re. Abatindu‑se putin inspre dreapta, gasi un loc potrivit pentru priponi­rea cailor.

— Iata, sfintiile‑voastre, grai Zablije satisfacut, aici vom face din voia Domnului acea lucrare frumoasa despre care v‑am pomenit. Peste citeva ceasuri va trece pe ca­rarea de sub noi un boier mare dimpreuna cu sapte slu­jitori. Aveti fiecare cite doua pistoale.

— Cam prea multi, observa unul dintre ei.

Zablije zimbi cu bunatate, dar vocea ii era aspra cind ii raspunse.

— Acesta e marele tau pacat, frate Clement. Vorbesti cind nu trebuie. Cred ca numai unele ajunari si ruga­ciuni te vor vindeca de un atit de grav neajuns.

— O, sfintia‑ta! raspunse cu naduf cel mustrat. Stiu ca limbutia nu se afla printre harurile ceresti. Am incercat in fel si chip sa merg pe calea cea buna. De zece ani port in sin o laba a sfintului Antonio cel tacut. I‑am cistigat‑o la risca unui cuvios calugar care slujea in ma­nastirea Strahov din Praga. Dar de multa vreme ma gindesc si ma socot ca s‑ar putea sa fie o imitatie. Adica, sa fi apartinut unui pacatos oarecare. Daca mai trec pe la Praga, am sa‑i rasucesc bunatatea de git cinstitului calugar.

— S‑ar putea sa fie falsa, zise Zablije ginditor. Cind vom prinde ragaz de odihna, o vom cerceta impreuna. Poate facem schimb. Eu port la mine o broasca uscata. Broasca e adusa de la Lacul Minunilor. Iti dau broasca si o jumatate din spinarea sfintului Samuel cel Slabanog.

— O broasca?

— Ei, da! Ce te miri? Ti‑am zis ca e din Lacul Mi­nunilor. Cind apuc sa ma cherchelesc, pacatuind cu darul necurat al bauturii, broasca incepe sa cinte. La chestii d‑astea e data dracului, Doamne iarta‑ma!

— Ah, ah! se lumina Clement. Atunci, facem schimbul, sfintia‑ta.

— Mai vorbim noi. Acum e bine sa tainuim despre ce ne intereseaza. Cu slujitorii boierului nu avem nimic. Iar despre o urmarire din partea lor nici nu poate fi vorba. Ar trebui sa alerge mult inainte sau indarat pina sa gaseasca un loc bun de urcat aici. Deci, pistoalele noastre vor fi indreptate numai asupra boierului. Dupa cum vedeti, pe carare nu pot merge doi calareti alaturi. Asa ca va fi timp destul sa vi‑l arat pe omul nostru. Sper sa fiu multumit de voi.

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

Calugarii aprobara smeriti. Zarile erau limpezi ca ochii pruncului abia intarcat. Mirosna de brazi, usor amaruie, inviora aerul. Padurile de rasinoase din dreapta si din stinga Ampoiului se ridicau semete si tacute pina pe crestele mari. Tacerea din lumea aurului se dovedea nefiresc de adinca. Dar calugarii se aflau abia pe granita locurilor bogate in metalul atit de pretios.

In timp ce sfintiile‑lor pindeau trecerea lui Sigismund Báthory, Costache Caravana se tinea pe pirtia de urme. Zambilica, ofensat de tacerea calaretului, calca fara tragere de inima. Ghicindu‑i supararea, Costache incepu sa sporovaiasca usor la urechile slutului armasar, iar Zambilica se inviora dintr‑o data. Din vreme in vreme, singuratecul calator aluneca de pe cal si lasa unele semne tainice pentru prieteni. Cind poposi la Magura Vulpii, to­lanit in iarba grasa de atita sanatate, auzi zgomot slab in spatele sau. Apuca pistolul cu un gest fulgerator si se rostogoli intr‑o parte, dar dintre copaci isi facu apa­ritia Cae Indru.

— Era chiar timpul sa ma ajungi, zise Caravana co­trobaind prin buzunarele fara fund ale hainei. Mi se urise de atita singuratate.

Indru il privi amuzat. Rotofeiul sau prieten scoase din adincurile hainei o bucata de brinza si musca lacom.

— Vrei? intreba Caravana aratindu‑i brinza a carei culoare alba parea destul de indoielnica.

— Nu, multumesc! zimbi Cae.

— Pacat! raspunse grasunul. Brinza adevarata si buna o dibacesti intii dupa culoare. Cind bate usor in verde inseamna ca si‑a lepadat umezeala din ea. E drept ca miroase nitel, insa fara asemenea calitati poate sa nu fie brinza, ci o lipie oarecare. Cunosc oameni care si‑au vindecat bojocii mirosind brinza veche. Am un prieten in Cimpia Za­randului. Brinza ca asta n‑am pomenit sa mai faca cineva. El imi zicea ca brinza cu cit miroase mai a dracului, cu atit devine mai gustoasa. Prietenul meu si‑a ridicat o casuta la margine de codru. Intr‑o toamna, avind unele treburi prin acele parti, mi‑am zis ca n‑ar strica sa gust niste brinza buna. Dar ma aflam in plina padure si se lasase o ceata asa din senin. Era o ceata deasa printre copaci de puteai sa‑ti bagi dege­tele in ochi. M‑am ratacit. Chiar un vulpoi ca mine pe asemenea ceata se dovedeste neputincios. M‑am gindit ca o sa tremur toata noaptea. Insa, pe neasteptate, simt un curent de aer proaspat. Crengile de sus ale pa­durii incep sa geama. Batea vintul. Si cum sedeam asa cam trist, reze­mat de saua Zambilicai, bag de seama ca in curentul de aer se simtea un miros greu. Incalec pe Zambilica, ne luam pe directia curentului si dupa trei ceasuri de galop ajungem la casa gospodarului. Un agea­miu ar fi tremurat toata noaptea in padure, gindindu‑se ca mirosul vine de la un stirv, sau de la un dihor. Alta­data m‑am dus acolo cu un prieten caruia am avut neprevederea sa‑i laud brinza din Cimpia Zarandului. Era un ins cam subtire, aplecat spre fineturi si lucruri de pret. Cind ne apro­pi­em la vreo doua ceasuri calare de casarie, numai ce il vad pe om ca ince­pe sa se clatine. Zic:

'Ti‑e rau?'

Zice:

'Simt in aer un miros ca de la o haita de dihori.'

Dupa un ceas, vad cum se ridica parul pe calul prie­tenului meu. Zambilica e rezistent la mirosul de brinza, dar calul acestuia se balaba­nea cind intr‑o parte, cind in alta, ca betivii. Insotitorul meu era un om brav. A rezistat voiniceste pina cind am ajuns da vreo cinci sute de pasi in fata casariei. Acolo cazura ca trasniti si om si animal. Am descalecat degraba. Amindoi se aratau fara vlaga. L‑am strigat pe brinzar. Acesta s‑a uitat lung la ei si mi‑a zis:

'Mirosul de dihor omoara destul de rar un barbat voinic. Dar cel de brinza veche are putere chiar si asu­pra dobitoacelor. Scoate‑i de aici inainte de a‑i apuca damblaua!'

Apoi ne‑am departat de casarie. Dupa o goana de un ceas, prietenul si‑a recapatat vederea. Peste alt ceas a miscat o mina, iar la o jumatate de zi i‑a revenit graiul. Odata s‑au abatut niste lotri prin Cimpia Zaran­dului cu gindul sa prade casaria. Pe cel mai slab dintre ei l‑a doborit mirosul cam la o posta. Conducatorul lor, un zdrahon mare cit o usa, a ajuns pina in fata casariei unde a mai avut puterea sa strige:

'Dau o banita cu galbeni celui care ma cara pina dupa dealul de colo.'

Apoi, a cazut lat. Acum opt ani gasesc in padure o gloaba de catir pe care atirna pielea ea poalele camasii iesite din pantaloni. De slab si de pricajit ce era, calca parca in strachini. Mi‑am zis sa‑l duc pina la casarie, iar daca moare, sa‑i tabacesc pielea. Cind ajungem cam in bataia mirosului, o data il vad pe schilod ca se in­dreapta de spinare si porneste la drum cu toata nadej­dea. Pe masura ce ne apropiam, narodul de catir calca mai apasat si mai sprinten. Iar cind mai aveam doar un sfert de ceas pina acolo, se pune slabanogul pe o goana ca abia ma tineam dupa el cu Zambiliea. Ajungem in casarie si ma uit mirat la aratare. Se invirtea de colo pina colo, fudul ca un rege al catirilor. Tragea aer in piept pina se umfla ca un cimpoi si‑l slobozea parca a parere de rau. Dupa doua saptamni se rotunjise binisor. Ara vrut sa‑l iau cu mine, dar n‑a fost chip. Se lasa pe picioarele din spate si‑si balabanea capatina a nesupunere. N‑am mai fost de mult pe la casarie. Am mai imbatrinit nitel si nu mai rabd atit de bine mirosul. Ultima data am plecat cu dureri de cap. Chiar si Zambilica incepe sa tremure cind simte mirosul casariei.

— Mai taie lumea piroane, dar nu ca tine, rise Ducu cel Iute fa­cindu‑si aparitia de dupa copaci.

— Sa crezi tu ca sint piroane! bombani Caravana. Am sa te duc o data in Cimpia Zarandului.

Ducu facu o ocheada spre Indru, observind brinza din miinile grasunului. Apoi lasa armasarul sa pasca si se intinse linga prietenii sai, dornic de putina odihna. Marele spadasin care ii gaurise pe contele Bin­dácz si pe vestitul Perisini, arata mai degraba a copilandru ce se apropie de virsta barbatiei asteptind sa‑i dea primele tuleie pe fata curata. Avea genele lungi, intoarse, nasul usor coroiat, buzele putin saltate la colturile gurii, iar parul cret cazut pe frunte sporea aerul sau de tinerete. Doar umerii, ceva mai largi decit obisnuitii umeri ai baietilor sub virsta matu­ritatii, ii dadeau un oarecare semn de voinicie.

— Chirila Zece Cutite trebuia sa ajunga inaintea ta, Ducule, observa nelinistit Caravana.

— Asa e. Ma mira lipsa lui.

— Poate ca si pe poarta pazita de el au iesit calatori, zise Cae.

— Poate, facu Ducu ginditor, dar nu i‑am vazut sem­nalul de fum.

— Plecam fara el! hotari Cae. Daca mai intirziem, s‑ar putea sa nu‑i mai ajungem pe calugarii despre care mi‑a vorbit Costache.

— Calugari? se mira Ducu. Dar ce avem noi cu niste bieti calugari?

— Daca le‑ai fi vazut caii, n‑ai mai fi vorbit astfel, zise Costache. Ba cred ca ar fi fost destul numai faptul ca si‑au ars bagajele in padure.

— Am gasit urma de foc, raspunse Ducu. Pamintul din vatra era cald. Dupa caldura pamintului am socotit ca focul s‑a stins abia de un ceas.

— N‑ai gresit, zimbi Indru. Sintem cu un ceas in urma calugarilor. Deci, pe cai, prieteni!

Soarele trecuse putin de cumpana amiezii. Calugarii picoteau pe Stinca Diavolului. Cintecul subtire al Ampoiului facea parca si mai adinca linistea locurilor. Dar ea se sparse curind. Un zgomot de glasuri ii facu pe ca­lugari sa tresara. Primul dintre slujitorii lui Sigismund Báthory aparu dupa un cot al cararii. Calul si calaretul trecura domol fara sa banuiasca primejdia. Caii se stre­curau in sir indian, la pas, poticnindu‑se in bolovani‑sul cararii. Curind iesi la vedere Sigismund. Parintele Zablije facu un semn scurt si ridica pistoalele dimpreuna cu ortacii sai. Dar in aceeasi clipa se auzi din spatele lor vocea lui Caravana:

— Hei sfintilor, aruncati pistoalele!

Calugarii nu erau dintre aceia care se pierd cu firea. Sarira ca mus­cati de sarpe si trasera in acelasi timp asu­pra grasunului. Un ageamiu in locul lui Costache si‑ar fi aflat moartea. Dar focurile calugarilor nu mai intil‑nira o tinta vie, ci numai stincile. De dupa trunchiul unui copac bizii prin aer ceva albicios. Parintele Zablije se indoi de mijloc nedume­rit, apoi cazu cu fata inainte. Unul dintre vestitele cutite ale lui Cae In­dru se abatuse asupra sa. Buimac de cele intimplate, parintele Clement apuca sa traga in directia lui Cae. Pistolul grasunului Costache fulgera printre stinci, iar calugarul se rostogoli pe povirnisul dinspre Ampoi, pina la picioarele lui Si­gismund. In fata unui asemenea dezastru, cei trei calugari o zbughira catre padure, catindu‑si singuri pierzania. De doua ori fulgerara cutitele lui Cae. Doi dintre fugari se poticnira parca trasniti. Ultimul ajunse dincolo de tufisuri si se pomeni nas in nas cu Ducu. Va­zindu‑l nu prea voinic la trup, calugarul smulse toporisca de la briu. Arma grozava pentru un om dibaci. Marele spada­sin sari intr‑o parte evitind naprasnica lovitura. Apoi fanda scurt, incheind astfel macelul.

Costache iesi la vedere si‑l saluta pe Sigismund cam in doi peri, nestiind cum sa i se adreseze acum cind nu mai era principe.

— Ei, ce se petrece acolo sus, domnule Caravana? intreba acesta.

— Pe Zambilica mea, nimic! rise grasunul. Ce a fost nu mai e

— Dar ce a fost?

In locul lui Costache vorbi Indru, care aparu alaturi, spre totala ui­mire a printului.

— Esti sanatos, domnule Báthory?

— Da, domnule Indru, chiar foarte sanatos. Iar daca poti sa‑mi spui cine e acest calugar picat din cer la pi­cioarele calului meu, ti‑as ramine indatorat.

— La asta ma gindeam, zimbi Cae. Domnul Costache are o frin­ghie destul de trainica. Ar fi o nimica toata sa te catari pina la noi.

Sigismund se codi in prima clipa gindindu‑se la o cursa. Lepada insa iute acea banuiala. Indru si Costache erau vrednici de toata pretu­irea. Fu coborita fringhia. Fostul principe o prinse eu indeminare.

— Ma bucura intilnirea cu domniile‑voastre, spuse cind se vazu sus.

— Merita sa te bucure chiar din toata inima, printe, rise Caravana. Pramatiile astea iti pregateau prohodul.

— Mie? pali Sigismund.

— Asa se pare, observa Cae. Dar iata ca cel de colo se misca de‑a binelea.

Printul privi in jur.

— Ah, ah! observa el. Aici a fost o adevarata bata­lie.

— Chiar asa, interveni Costache. O mica batalie pen­tru viata voas­tra care a stat in cumpana.

Pornira cu totii spre calugar. Acesta, prefacindu‑se mai slabit decit era, murmura abia auzit:

— Domnul cu voi, pacatosilor! Sint parintele Zablije, umil slujitor al bisericii. Oare se cuvine sa loveasca cineva intr‑un slujitor al celor sfinte? Domnul sa va ierte pacatele mari!

— Ia mai du‑te dracului! rise Costache. Degeaba incerci sa ne duci cu vorba. Prin tinuturile acestea au murii; demult toti ageamiii. Iar cei care au scapat cu viata din boala prostiei, s‑au tras la cimpie. Acolo se simt la largul lor. Adica, pot sa bata cimpii cit vor. Dar aici unde viata sta in cumpana armelor si a chibzuielii, e greu sa‑l prostesti pe careva. De unde veneai, sfintule?

— De la Zlatna, minti Zablije. Am fost acolo sa cum­param niste cai, atit de folositori celor care stau departe de cetati si orase.

Cae si Ducu nu intervenira in discutie, cunoseind si­retenia fara seaman a grasunului lor prieten. Costache nu intrebuinta niciodata violenta, la moda in acea vreme, pentru a scoate de la un om toate infor­matiile dorite. Interogatoriul sau se baza pe logica. O logica simpla, a unui om simplu, dar cu inteligenta scaparatoare. Cind adversarul se arata la fel de puternic, intrebuinta alte haruri. In urma cu vreo citeva luni, oamenii lui Mihai‑voda prinsesera un dregator turc venit cu ginduri ascunse in cetatea Bucurestilor. Casnele n‑au putut scoate o vorba de la el. Costache Caravana a cerut sa fie inchis alaturi de turc o zi si o noap­te. Cind s‑a implinit sorocul, avea toate informatiile dorite.

— Frumosi cai! observa Costache prefacindu‑se a‑l crede pe Zablije. Ar fi totusi niste nelamuriri. Eu daca veneam de la Zlatna catre Alba‑Iu­lia, mi‑as fi continuat drumul pe sub stinci, nu prin locurile acestea neprielnice la mers.

Calugarul avea raspunsul pregatit, dovedindu‑se peste masura de siret.

— Asa am facut si noi, domnule, pina la intrarea pe vale. Acolo, ani­malul fratelui nostru Clement se scu­tura de povara si se rasleti catre inaltimi. Abia aici am apucat sa‑l prindem.

— Apoi, zimbi Costache, obositi de atita alergatura, v‑ati odihnit pe stinca de deasupra Ampoiuiui.

— Chiar asa, aproba calugarul.

— Da, nu e rau! Va odihneati cu pistoalele in miini.

— Ah, domnule! spuse Zablije spasit. Vremurile sint grele prin a­ceste parti. Atit de grele incit chiar niste umile fete bisericesti au nevoie de arme. Tara aurului e plina de oameni buni, dar si de lotri.

— Deci ati venit aici sa va odihniti, lasind caii ascunsi la o distanta de trei sute de pasi? Eu totdeauna ma odihnesc alaturi de cal.

— Nu, domniile! Ne‑am odihnit acolo. Aici am venit sa cautam un loc bun de coborit in poteca. Auzind zarva de glasuri in lungul Ampoiu­lui, ne‑am pregatit de apa­rare. Apoi, v‑ati napustit domniile‑voastre peste noi.

— Esti mare mincinos, jupine calugar. Te‑am urmarit azi dimineata cind ai iesit din Alba‑Iulia.

— Nu‑i adevarat! raspunse Zablije fara a‑si arata surprinderea.

— Ai iesit prin poarta de sud, continua Costache rizind.

— Nu!

— Te‑am auzit dintre maracinii de colo cum puneai la cale uciderea printului Sigismund.

— Nu‑i adevarat!

— Asculta, Zablije! continua sa rida Caravana. Am intilnit la viata mea vulpoi mai mari decit tine. Cu aia mi‑a fost mai greu. Tu esti siret, dar n‑ai trait destul in padure sau in locuri de mare primejdie, pentru a di­baci unele haruri folositoare. Zici ca vii de la Zlatna?

— Chiar asa, domnule! raspunse hotarit calugarul.

— Mda! Nu esti natarau, cumetre Zablije, ci numai nepriceput. Potcoavele cailor vostri sint la fel. Ei bine, aceste potcoave pot fi vazute pe tot drumul de aici pina la Alba‑Iulia. Acum ce mai spui?

Zablije nu era prost sa nu recunoasca niste adevaruri limpezi ca lumina zilei.

— E adevarat ca venim de la Alba‑Iulia, raspunse el. Dar asta nu dovedeste ca am hotarit uciderea mariei‑sale Sigismund Báthory.

— Bine! chicoti grasunul. Am sa‑ti arat si alte dovezi.

— Dar il cunosc pe omul acesta, interveni mirat Si­gismund. E omul de incredere al varului nostru Andrei Báthory.

— Deci e limpede, zise Cae.

— Chiar prea limpede, se ingalbeni Sigismund. Pra­matia! O biata pramatie in haina de cardinal. Ticalosul! Ii era teama ca ma voi intoarce in scaunul principatului. Ei bine, ma intorc si‑l strivesc.

— Nu! Nu e bine, il intrerupse Cae. Acum varul vos­tru e principe. Acum el are intreaga putere.

— Sa‑l las nepedepsit?

— N‑am spus asta. Am spus doar sa nu te intorci acum.

— Dar sint un Báthory, domnilor.

— Si el e un Báthory. Urmeaza‑ti drumul, printe! Razbunarea cere timp si chibzuiala.

— Ai dreptate, isi reveni Sigismund. Intorcindu‑ma azi, mi‑as pierde viata. Daca a incercat o data, nimic nu‑l va opri sa incerce si a doua oara. Ar mai fi totusi o cale, continua preocupat. Va ofer doua mii de ducati pentru viata lui.

— Dar noi nu sintem asasini, il intrerupse Cae cu raceala.

— Ah, iertati‑ma, domnilor! Minia ma impiedica sa judec. Da, da, ma voi indeparta de aceste locuri.

— E cea mai buna masura, observa Cae.

— Asa cred si eu. Dar voi striga pe toate drumurile ca a incercat sa‑mi ia viata. Vor afla toti nobilii principa­tului.

— Sa nu afle! Pe nobilii principatului ii doare in cot de soarta voastra. Citi dintre ei s‑au grabit sa va arate simpatia acum la plecare? Apoi, putini ar crede aseme­nea vorbe. Pastreaza taina pina se va ivi prilejul nimerit! De fapt, e taina grea a unei familii mari.

— Poate ca e mai bine asa, ofta el. Iar acum a venit vremea sa va multumesc. Noi n‑am fost niciodata prie­teni, domnilor.

— Nu‑i vina noastra, zimbi Ducu.

— Stiu. E a mea. Fericit e domnul Tarii Romanesti ca are asemenea slujitori.

— Nu slujitori, printe, rise Indru. Noi nu putem fi slujitorii unui om, ci numai ai neamului nostru.

— Da, da, zise Sigismund, cu cit va cunosc mai mult cu atit ma cuprinde mirarea. Altii in locul vostru m‑ar fi lasat sa pier. V‑ati primej­duit viata pentru mine. Or, primejduirea vietii nu se poate plati in aur. Totusi s‑a ivit prilejul sa va fac macar un serviciu. Domnul Chirila Zece Cutite a cazut in miinile cardinalului. Capitanul Jager l‑a arestat in zori chiar linga poarta cetatii Alba‑Iulia. Nu‑i va fi usor prietenului vos­tru, mai ales ca a doborit patru dintre ostenii lui Jager.

— Prins? tresari Caravana. Dar nu a existat nici un ordin de urma­rire impotriva noastra.

— Exista acum. Pentru capetele voastre, cardinalul ofera opt sute de ducati.

— O! exclama Ducu admirativ, am ajuns la pret mare.

— E timpul sa ne despartim, hotari Cae. Va trebui sa luam unele ma­suri pentru salvarea lui Chirila.

— Va fi greu, observa Sigismund. Adica, nu. Cu domniile‑voastre ma astept la orice.

Printul scoase o punga ce se dovedea nu tocmai usoara. Cotrobai prin ea si alese trei inele in a caror montura straluceau pietre de mare pret.

— Iata, murmura cu glasul inecat de emotie, va las niste amintiri. M‑as simti umilit in fata unui refuz.

— Nimeni nu poate respinge niste amintiri, zise Ca­ravana la fel de emotionat.

Isi strinsera miinile tacuti. Fostul principe nu mai avea nimic din vechiul sau aer arogant. Ar fi vrut sa le spuna acelor tineri cuvinte mult mai frumoase, dar mintea lui se arata neputincioasa dupa o astfel de in­cercare. Intreaga lui fiinta simti nevoia unei mingiieri. Daca Indru si‑ar fi desfacut larg bratele, s‑ar fi aruncat la pieptul lui si nu s‑ar fi rusinat sa plinga. Pina ieri, fusese cel mai stralu­citor om al principatului. Azi simti pentru prima oara ca e singur. 'Doamne, Dumnezeule! gindi el. Toata sim­patia si stralucirea din jurul fostei mele puteri se dove­deste numai minciuna. Cine si‑ar fi inchipuit ca in cli­pele mele cele mai grele sa‑i am alaturi tocmai pe oamenii pe care i‑am prigonit cindva. Fericit e conduca­torul ce stie sa‑si aleaga prietenii! Fericit e conducato­rul care deosebeste linguseala si fatarnicia de sinceritate si dragoste! Eu n‑am vazut nimic atita vreme cit am fost principe. Iar azi culeg roadele.'

Se scutura din gindurile lui si apuca fringhia cu un gest disperat, apoi cobori printre slujitori si se mistui in lungul Ampoiului.

— Eu plec la Alba‑Iulia, spuse Cae, privind trist in urma lui Sigis­mund.

— Poate impreuna cu noi, observa Ducu.

— Nu, prietene! Merg singur. Nu are rost sa ne ba­gam cu totii in gura lupului. Am un plan care cred ca e bun. Pentru reusita lui, ar fi bine sa ma asteptati aici pina la miezul noptii. Sa nu‑i ingropati pe calugarii morti! S‑ar putea sa avem nevoie de ei chiar azi. Daca nu ma intorc pina la miezul noptii, inseamna ca planul meu nu a reusit. Atunci veti hotari voi salvarea mea si a lui Chirila.

O pala de vint indoi virfurile brazilor facindu‑i sa cinte si trecu prin inima padurii ca un fior.

ind garzile portii de nord il adusera pe Cae Indru in fata capitanu­lui Jager, acesta scapa o exclamatie de uimire:

— Pe piciorul de lemn al sfintului Konrad cel milos, de mult n‑am mai avut o vizita atit de placuta! Dar doua arestari mari intr‑o singura zi aduc mai multa bucu­rie decit poate suporta inima unui biet ostean. Da­ca esti aici, inseamna ca si prietenii domniei‑tale sint pe aproape. Deci bun prilej sa punem mina pe ei. O sa‑i faca mare placere principelui, stiindu‑te in lanturi. Mi‑ati scapat de atitea ori incit numele meu s‑a umplut de ocara. Zau ca meritam aceasta satisfactie! Luati‑l! se intoarse catre osteni.

— O clipa, capitane! zimbi Cae. Doar nu‑ti inchipui ca am venit aici de dragul vostru? Vreau sa‑i vorbesc principelui.

— Iar eu lui Mohamed, rise Jager. Dar sa nu ma in­telegi gresit, dom­nule Indru. Cu toata ura pe care v‑o port, nu va pot refuza asemenea cerere. Mi‑e teama insa ca noul principe nu va dori sa va primeasca. O suta de pasi ne despart de palat. Voi merge personal sa‑l vestesc pe An­drei Báthory.

Principele se afla intr‑o prelungita discutie cu episco­pul Naprágy, cu domnul Kornis, comandantul ostilor Transilvaniei, cu Toma Ciomirtan si contele Teleki. Intra­rea capitanului il nemultumi vizibil, chiar daca aces­ta era unul dintre putinii oameni ce puteau sa vina in fata principelui la orice ora.

— Ce doresti, domnule Jager? intreba cu raceala car­dinalul.

— Doresc sanatate mariei‑tale, raspunse osteanul, la fel de rece.

— Bine. multumesc! Altceva?

— O cerere de primire la maria‑ta.

— Pentru cine?

— Pentru domnul Cae Indru.

Cardinalul sari entuziasmat de pe scaun. In jurul sau se auzira unele exclamatii de mirare.

— Unde l‑ai prins pe lotrul acela?

— Prins? Nu ma pot lauda cu asemenea isprava. Dom­nul Indru a venit singur.

— Singur murmura principele. Omul acesta ori e ne­bun de‑a binelea, ori curajul sau intrece orice inchipuire. E nebun. Altfel nu se poate. Ce zici, Jager?

— Cred ca a venit sa‑l scape pe domnul Chirila. Dar arestarea lor ii va aduce si pe ceilalti. Acesti oameni isi pun viata in pericol unii pentru altii.

— Asta e si dorinta noastra. Pune‑l in lanturi!

— Sa cred, oare, ca ii refuzati audienta?

— Doar nu‑ti inchipui ca vom sta de vorba cu un lotru?

— Cuvintul de ocara nu i se potriveste, interveni con­tele Teleki zimbind.

— Vai, draga conte! raspunse cardinalul cu prefacuta obida. I s‑ar potrivi oare un nume mai bun?

— Asa se pare. Domnul Indru e consilierul lui Mihai‑voda, vasalul vostru prin mostenire. Obirsia lui nu se afla cu nimic mai prejos decit a voastra.

— Decit a noastra? ramase perplex cardinalul.

— Absolut, raspunse Teleki, mirindu‑se ca‑i tine parte unui om pe care ar trebui sa‑l urasca din toata inima. Cae Indru e fiul printului va­lah Petre Cercel, fostul domn al Tarii Romanesti.

— Vai, vai! rise cardinalul. Si de ce nu e domn in locul lui Mihai‑vo­da?

— Ii lipsesc asemenea ginduri de marire.

— Se pare ca esti bine informat, draga conte.

— Nu mai mult decit altii.

— Sa fie oare si domnul Chirila fiu de print?

— Nimeni nu stie, maria‑ta. In privinta lui Chirila s‑au zvonit multe si poate fara temei. Valahii ii pomenesc numele in rugaciunile lor. Se zice ca multe dintre frumoasele fete ale Transilvaniei se culca seara purtin­du‑l in gind. S‑au scornit legende in jurul sau, dar s‑au aflat si lucruri adevarate, care, chibzuite adinc, duc spre smin­teala sau spre vitejie fara seaman. In urma cu cinci ani, Chirila era pus sub urmarirea legilor, ca si azi. Ei bine, omul acesta nu s‑a sfiit sa se strecoare in Alba‑Iulia, unde cutitele lui au adus moartea unei solii turcesti.

— E un criminal, nu un viteaz, observa cardinalul.

— Numai la prima vedere. Solia turceasca arsese in drumul ei un sat de munteni din Tara Romaneasca. Atit el cit si Ducu cel Iute au a­pa­rut acum citiva ani la curtea din Bucuresti, alaturi de Costache Ca­ravana. Poate ca nici Mihai‑voda nu cunoaste amanunte asupra lor. Ul­tima data l‑am vazut pe Chirila la un bal dat chiar aici de fostul principe Sigismund. Cind a intrat in sala, s‑a auzit un murmur de admiratie. Poate nu pentru frumusete, ci pen­tru maretia lui. Atunci s‑a petrecut un fapt cu totul iesit din comun. Maria‑ta stii ca domnul conte Francisc Teke, cel mai bogat nobil din Transilvania, are doua fete: Marta si Alber­ta. Le‑a mers vestea pina departe pentru frumusetea lor. Ei bine, conte­sa Alberta s‑a smuls da linga parinti parca vrajita si s‑a apropiat de domnul Chirila. Curtenii o priveau inmarmuriti. Chiar principele a catat spre ea cu mirare. Alberta si‑a scos de la git o frumoasa cruce de aur batuta cu nestemate si i‑a daruit‑o lui Chirila. De atunci au trecut mai bine de patru ani. Marta s‑a maritat cu un baron din Bavaria. Alberta of­teaza poate si azi. Se pare ca marea dragoste a acestui barbat e daruita in intregime neamului valahilor.

— Crezi ca ar trebui sa‑l primim pe Indru? intreba cardinalul impre­sionat.

— Nu cred nimic. Aici ar trebui sa raspunda cance­larul vostru, domnul Naprágy.

— Asa, asa! aproba Andrei. Asteptam parerea domniei‑tale, draga Naprágy.

— Nu! Nu el trebuie sa vorbeasca! sari veninos ro­tofeiul Kornis. Arestatului i se potriveste mai bine nu­mele de lotru. Acum citiva ani nu s‑a sfiit sa‑l faca prizonier pe fostul principe al Transilvaniei, chiar aici in palat. Cind am incercat sa ma impotrivesc, m‑a lovit ca pe un om de rind. Ani intregi a iscodit prin imprejurimile cetatii, dibacindu‑ne toate secretele mari. Unde a fost prins Chirila, maria‑ta? Oare nu linga poarta ce­tatii? Ar mai trebui si alte dovezi care sa ateste ca mai iscodesc si azi la secretele curtii noastre? Iata ca noul arestat se afla tot prin apropiere si va asigur ca ceilalti ortaci ai lor nu sint prea departe. Pe acesti oameni ar trebui sa‑i spinzuram fara nici o judecata. Sintem la vreme de cum­pana, cind secretele noastre nu trebuie sa incapa in miinile altora. Daca vom fi induratori cu ei, nu vom avea mila de noi.

Argumentele lui Kornis erau puternice si facura mara impresie asu­pra lui Andrei Báthory.

— Se pare ca ai mare dreptate, draga Kornis, aproba el. Noua politi­ca a Transilvaniei va suferi mult cu ase­menea iscoditori aflati in preajma noastra. Ne‑am gindit bine cind am pus pret in aur pe capetele lor de lotri. Ii refuz audienta, domnule Jager. Pune‑l in lanturi! La noapte ii vom trece prin casne.

Capitanul se inclina si parasi incaperea, dar se in­toarse dupa un sfert de ceas.

— Ei, ce mai e? intreba principele mirat.

— Arestatul va trimite prin mine o solie. Zice ca ar fi ceva atit de grabnic incit nu sufera nici cea mai mica intirziere.

— Sa auzim, sa auzim, draga Jager! Cum suna aceasta solie?

— Doar uh singur cuvint, maria‑ta.

— Un singur cuvint? Dar un cuvint n‑a constituit niciodata o solie. Rosteste‑l, domnule!

— Zablije, spuse Jager nepasator.

Zimbetul se sterse brusc de pe fata cardinalului. Daca trasnetul ar fi cazut linga el, n‑ar fi ramas mai descum­panit. Incerca sa se reculeaga fara sa reuseasca deplin. Cuvintul se abatuse asupra sa ca o lovitura de maciuca. Miinile ii tremurara atit de puternic incit fu nevoit sa le as­cun­da sub masa. Oaspetii se privira buimaci. Cind reusi sa vorbeasca, vocea lui rasuna ragusita ca un hiriit.

— Domnilor, doresc sa ramin singur. Adu‑mi aresta­tul, capitane!

La aparitia lui Indru, privirea cardinalului era aspra, amenintatoare. Dar tinarul se apropie zimbind, saluta scurt, ca in fata unui egal, si astepta sa i se vorbeasca.

— Iata, zise principele, ca nu ne‑a fost greu sa‑i prin­dem pe doi dintre lotrii lui Mihai‑voda. Acei lotri dupa care varul nostru, Crist sa‑l tina in sanatate, a alergat atita vreme! Vad ca esti bine priponit in lanturi. Adica asa cum se cuvine. Lasa‑ne singuri, Jager! Sint un prin­cipe blind, continua el dupa ce se inchise usa in urma capitanului. Atit de blind incit am hotarit sa stau de vorba cu un lotru chiar daca nu i‑am inteles cererea de audienta. Vorbeste, omule!

Auzind asemenea insulte, ochii prizonierului se subtiara ca la pisici in vreme de lumina mare. Dar pe fata lui, principele nu putu citi altceva. Prin pomenirea lui Zablije, Cae cistigase prima batalie cu cardinalul, insa izbinda pina la capat cerea stapinire de sine si abilitate.

— Maria‑ta, zise continuind sa zimbeasca, sub vechea domnie am fost prigoniti. Apoi s‑a dovedit ca invinuirile ce ni se puneau in seama erau fara temei, iar Sigismund Báthory ne‑a primit cu toate onorurile ce ni se cuve­neau. Sub noua domnie s‑a pus pret in aur pe capetele noastre. Eu si Chirila ne aflam in lanturi. Pe ce se in­temeiaza aceasta prigoana, maria‑ta?

— Pe invinuirea ca iscoditi secretele principatului.

— Da, e o invinuire grea. Dar exista macar o singura dovada in aceasta privinta?

— Exista, zise taios principele. Ea sta chiar in pre­zenta voastra aici.

— Asta nu e o dovada, ci o presupunere.

— Poate. In fond, ce vrei? Ai venit sa discuti masu­rile noastre?

— Nu, trecu la atac Indru. Am venit sa va spun ca varul vostru, printul Sigismund Báthory, e mort.

Desi o dorea din tot sufletul, vestea venita din partea prizonierului il nauci cu totul. Daca acest om cunostea numele lui Zablije, daca aflase despre moartea varului, cu siguranta ca stia mai multe. 'Ah, si‑a dat singur osinda! gindi cardinalul. Tinarul acesta va trebui sa moara chiar azi, dar nu inainte de a scoate de la el intreaga taina. Si s‑a nimerit cum nu se poate mai bine. Vom pune pe seama lui uciderea varului nostru.'

— Iubitul nostru var? intreba cu prefacuta durere. Nu cred. Nu cred o vorba.

— Si totusi e mort, maria‑ta. Am fost de fata la acel asasinat.

— Asasinat? murmua cardinalul. Daca ai fost de fata, inseam­na ca esti partas la crima. Sau, poate chiar ucigasul. Vei fi pus la casne in cel mult un ceas.

— Dar pot raspunde si fara casne, rise Cae privindu‑l tinta. Nu eu sint partas la crima, ci Andrei Báthory, principele Transilvaniei.

Cardinalul se strinse parca lovit de o sageata. Facu totusi un efort laudabil si se ridica amenintator.

— Cum indraznesti?

Cae simti ca a venit momentul hotaritor al disputei. Acum trebuia sa foloseasca intreaga lui dibacie.

— Maria‑ta, spuse rizind, am venit cu o propunere de pe urma ca­reia principele Transilvaniei va iesi in cistig. Dar niste tratative nu pot continua cu insulte. Avem ase­menea dovezi incit familia Báthory, impa­ratul Rudolf si intreaga populatie a principatului vor cunoaste numele adevaratului asasin. Ei bine, am venit sa va propun dis­trugerea dove­zilor.

Cardinalul isi trecu limba peste buzele uscate, parca umbrite de arsita.

— Vorbeste, domnule! S‑ar putea sa te rasplatesc sau sa te trimit la spinzuratoare.

— Ultima ar fi o mare greseala. Totdeauna tratativele au adus mai multe foloase decit infruntarile. Daca nu voi fi liber peste un ceas, prietenii mei vor crede ca trebuie sa actioneze asa cum ne‑am invoit inainte de a veni aici. Am totusi convingerea ca ne vom intelege, spre binele celor doua parti. Va propun, deci, predarea in miinile voastre a celor cinci calugari, in schimbul eliberarii prie­tenului Chirila.

— Dar cine‑ti spune ca eu ii cunosc pe calugarii despre care vor­besti? intreba cardinalul batjocoritor.

— Ei spun. Avem marturii scrise.

— Poate niste marturii luate sub amenintarea armelor, spre discre­ditarea noastra.

— Maria‑ta, raspunse Cae atit de linistit incit il po­toli cu totul. Sa zicem ca ar fi asa. Ca am smuls acele marturii sub amenintare. Ei bine, fie! Putem intrerupe tratativele. Prietenii mei ii vor preda pe calugari familiei Báthory, iar familia va sti sa afle adevarul.

In fata unor asemenea argumente, cardinalul capitula definitiv, convins ca nu exista alta iesire.

— Te ascult, domnule. Te ascult. Nu cred sa fi po­menit despre intre­ruperea discutiei. Atit doar ca tirgul propus mi se pare plin de cusururi. Nu‑mi recunosc vreo vina in asasinarea varului nostru, dar vreau sa evit un scandal acum la inceput de domnie. Ceea ce‑mi propui nu ma satis­face. Ii voi primi pe calugari dimpreuna cu dovezile. Pina aici e limpede. Ramin insa cei sapte sluji­tori ai varului nostru.

— In privinta lor sa nu va faceti griji. Ei nu i‑au va­zut pe asasini, iar spaima lor a fost atit de cumplita in­cit au ridicat cadavrul lui Sigismund si si‑au continuat drumul in goana cailor.

— Fie! aproba cardinalul. Mai ramii domnia‑ta dim­preuna cu prie­tenii.

— Asa e! rise din nou Cae. Dar ce putem spune fara dovezi? Cine ar indrazni sa‑l acuze pe principele Tran­silvaniei? Noi? Oare cind au mai fost crezute vorbele dusmanilor? Din contra, noi avem temeri, continua Indru cu dibacie, aruncindu‑i o nada.

— Voi? Nu inteleg.

— Ar fi bine. Ar fi bine sa nu arunci asupra noastra acel asasinat.

Cardinalul isi retinu un zimbet, dar ochii il tradara, astfel tinarul ghici ca muscase din nada.

'Ideea nu e rea, gindi Andrei Báthory. Narodul acesta mi‑o aduce pe tava. Zablije si cei patru calugari vor de­pune marturie impotriva lui In­dru si a lotrilor care il in­sotesc, il vom acuza de amestec pe Mihai‑voda, iar do­vezile vinovatiei lor vor ajunge la puternica noastra fa­milie. Celor doi le dau libertate azi, ca sa‑i prind miine.'

— Cum procedam? intreba cardinalul.

— Simplu, maria‑ta. Trimite‑l pe Jager la miezul nop­tii linga Stinca Diavolului! Noi vom fi sus, iar el pe vale. Cu ajutorul unei fringhii vom cobori intii trei dintre ca­lugari. Capitanul il va slobozi pe Chirila. Cind prietenul nostru va ajunge sus, vor urma ceilalti doi calugari, dim­preuna cu dovezile.

— Asa sa fie!

— Dar nu e totul, continua Cae. Maria‑ta ai auzit despre noi ca nu ne lasam pacaliti. La cel mai mic semn de tradare din partea oamenilor vostri, lucrurile vor lua o intorsatura urita. Ne‑am asigurat asemenea masuri in‑cit e bine ca totul sa se desfasoare cu buna rinduiala. Si mai e ceva. Eu trebuie sa plec acum, altfel mi‑e teama sa nu ajung prea tirziu.

— Bine! hotari Andrei. Deci, la miezul noptii.

— La miezul noptii, maria‑ta.

Principele se apropie de usa si‑l striga pe Jager. Ca­pitanul intra in odaie, gata sa‑si ia prizonierul, dar ra­mase inmarmurit auzind noile porunci.

— Din clipa aceasta e liber. Desfa‑i lanturile!

— Prea bine, maria‑ta. Deci e

— Sa‑i dai armele, calul si o scrisoare de trecere! Iar domnia‑ta sa te intorci peste o jumatate de ceas! Am sa‑ti incredintez unele sarcini.

Cind se desparti de capitan, Cae rosti jumatate in gluma, jumatate in serios:

— Te dezamagesc, domnul meu.

— Vad, raspunse acesta imbufnat. Pe linga dezamagire pierd si ducatii promisi pentru arestarea domniei‑tale.

— Ei, ei, n‑ai muncit pentru ducatii promisi. Eu am venit la Alba Iulia de bunavoie.

— Si pleci la fel, incheie capitanul dezgustat.

Dupa acele vorbe, fostul prizonier incaleca pe Vint Salbatec si se departa fara graba catre poarta de nord a cetatii. Nu departe de poarta se afla vestitul han Piv­nita Sardului, iar peste drum, la mare concurenta, hanul nu mai putin cunoscut prin imprejurimi, Pilnia Lumi­noasa. Cala­torul nehotarit putea sa moara de foame sau de sete, daca lua seama la indemnurile hangiilor. Pro­prietarul 'Pivnitei Sardului', jupinul Ieremia Cipcigan, zis Goliat, un barbat marunt, stafidit, usor adus de spate ca o coaja de nuca, sedea trei sferturi din zi pe un scau­nel asezat in fata ha­nului. De cealalta parte, jupinul Romulut Tanase, barbat cit un cal de povara, cu fundul mare ca o covata, cu degetele miinilor asemenea unor cirnati proaspeti, avea scaunelul sau, iar disputa verbala aruncata peste drum de cinstitii jupini facea parca punte intre cele doua firme rivale. Dar nici Cipcigan, zis Go­liat, nici Tanase nu aveau porniri veninoase unul impo­triva altuia. Totul pornea de la neveste, care ii asmuteau si‑i dascaleau cite o jumatate de noapte. Nu s‑au batut impreuna decit o singura data. O facusera in mijlocul drumului, pe granita dintre hanuri, iar cele doua neveste ii asmuteau pe de laturi. Goliat, marunt, pipernicit si ager, il pocnise de citeva ori pe Tanase, dar numai in partea de jos a trupului, dupa cum il ajuta inaltimea. Tanase, inalt cit o grinda, se in­virtea domol in jurul lui Goliat, aplecat de parca ar fi cautat ceva pe jos, insa nu reusi sa‑si nimereasca rivalul. Nemultumit de imprecizia lovi­turilor sale, lui Tanase ii veni in minte sa se pravale peste Goliat, iar lupta lua sfirsit. Dupa cinci zile, in care frectiile cu otet si lipitorile facura adevarate minuni, Goliat isi veni in fire, dar la vreme de ploaie simtea unele dureri in oase.

Cind aparea un client in mijlocul drumului, Goliat ii striga priete­nos:

— Nu, domnule! Nu intrati in hanul nostru! Mai bine poftiti alaturi! La noi, vinurile tari sint in stare sa do­boare un om sanatos la trup. Dar peste drum puteti bea o saptamina fara sa simtiti asemenea nenorocire.

— Ah, ah! striga Tanase de cealalta parte. Intrati, domnule, fara teama la vecinul nostru! Acolo gasiti cele mai minunate posirci si spala­turi de vase din tot tinutul. Tamiiosul nostru de Cistei a doborit multi barbati cu faima. Nu va incumetati, domnule, spre nabadaiosul nos­tru tamiios! Daca aveti insa ceva vatamatura, sau slabi­ciuni ale barbatiei, ori guta, ori tifna, sau reuma, sau dureri de suflet, atunci nu s‑ar afla un leac mai potrivit decit vinul nostru.

— Asa e, domnule! raspundea Goliat. Cu ani in urma, barbatii smin­titi la trup si la minte foloseau tamiiosul, dar azi traim alte timpuri. Gusturile s‑au facut mai alese. Barbatii subtiri stiu sa pretuiasca un vin rosu, adus de pe dealurile Sardului. La prima vedere pare apos. Dupa doua cani simti cum se aprinde focul in vinele hodorogite, iar singele se invirtoseaza aspru, dornic de viata. Putini stiu ca vinurile de Sard vin­deca femeile sterpe si‑i in­tineresc pe patriarhi. Am vazut o femeie stearpa care a facut cinci gemeni dupa ce a gustat din vinul nostru rosu. Am vazut un unchias tragind la noi cu gindul sa moara in tihna. Dupa o saptamina, ne‑a facut intrebarea daca stim o muiere trupesa, buna de maritat cu un zur­bagiu fara pereche.

— Nu minte, domnule! raspundea Tanase blajin. In­trati acolo! Veci­nul stie sa prepare niste miei arsi in spuza. La noi, sint abia rumeniti. Intrati domnule, acolo, unde canile au fost spalate cu grija acum treizeci de ani! Noi le spalam in fiecare zi, dintr‑o aplecare prosteasca. La mine greu puteti vedea, pe gratis, mai mult de opt incaierari pe zi. Dincolo, oamenii se inchina rosi de acreala pacatelor, cu gindurile indreptate spre posturi si rugaciuni. La mine, suncile afumate, mari cit un dos de vadana, cirnatii lungi cit funiile, piinea de casa cit un pintec de iapa, tuica de Cricau cu care otravesti sufletul intarind trupul, vinurile prea grele pentru nevolnici te indeamna spre desfrinare.

Cei doi jupini plecau o data pe luna dupa cumpara­turi departe de Alba‑Iulia si lipseau citeva zile. Atunci, simpaticele hangite ieseau in ulita, gata de paruiala, spre marea satisfactie a clientilor. In acele zile, scaunelele bar­batilor nu mai foloseau pentru fund, ci mingiiau reciproc zdravenele capatini ale ambitioaselor proprietarese. Doamna Tanase era inalta, uscativa si ciolanoasa, deosebindu‑se de doamna Cipcigan, care se mindrea cu niste falci puternice cit doua verze una linga alta, cu picioa­rele scurte, carora le atirna la spate un butoias ce se salta vesel dupa fiecare calcatura. Razboiul se pornea psi­hologic din usile celor do­ua hanuri, cu vorbe mieroase, ori cu vorbe cu tilc, apoi incepeau misca­rile strategice de intimidare. Poalele largi se ridicau in cap, aratindu‑si una alteia respectul cuvenit. Clientii dadeau adevarata navala spre ha­nuri, dornici de distractii picante, iar vinzarea bauturilor intrecea toate asteptarile.

Cind aparu Cae Indru, Tanase si Goliat il indemnara unul spre altul, dar tinarul, bun cunoscator al locurilor si obiceiurilor, intra din­tr‑o toana la Pivnita Sardului, gindindu‑se cu parere de rau ca‑i lipseste vremea nece­sara pentru a‑i asculta pe hangii. Slujitorii il inconju­rara de­graba, asteptindu‑se la un bacsis gras din partea unui tinar atit de stralucitor, al carui armasar ar fi stirnit invidia celor mai de seama dre­gatori.

In timp ce minca ingindurat, privirile lui Cae se oprira intirnplator asupra a patru osteni, cam galagiosi dupa citeva cani de vin bun. Astfel, observa cu mirare ca oste­nii discutau aprins, aratind cu miinile catre el. Dupa citeva clipe se ridicara batosi, zanganindu‑si armele si se oprira la citiva pasi.

— Domnule, zise cel mai voinic dintre ei, acum un ceas erai in lan­turi. Te‑am vazut cum te vad si ma vezi.

— Da, zimbi Cae. Asta era acum un ceas.

Raspunsul atit de linistit il zapaci un moment pe uriasul ostean. Isi reveni insa degraba si spuse ame­nintator:

— Se pare ca ai fugit, altfel am fi stiut si noi. Nimic nu se intimpla aici fara stirea noastra.

— Am o scrisoare de trecere.

— Sint multe scrisori mincinoase. Fa bine si pofteste cu noi! Sau te luam pe sus.

— As merge cu draga inima. Din pacate, sint grabit. Mai bine va platesc o galeata cu vin

— Auzi, auzi! rise voinicul. Haide, scoala fara nazuri, inainte de a te mirui cum se cuvine.

— Daca nu va potoliti, va rup urechile! raspunse Cae aspru.

— Pe trasnetele si fulgerele sfintului Ilie! rise uriasul. Ati auzit, fra­tilor? Nimic nu ne mai opreste sa‑l coto­nogim. Puneti mina

Uriasul nu mai apuca sa‑si incheie porunca. Masa grea de stejar parca se pravali singura peste ei. Cae facu un salt pina linga perete. Unul dintre osteni se ridica mai sprinten, cu pistolul in mina. Cutitul lui Cae zbura pe distanta scurta de citiva pasi, infigindu‑se in bratul ostea­nului. Cineva striga din toate puterile:

— Fugiti! Asta e Cae Indru.

Pe fetele ostenilor se intipari brusc o spaima de moarte. Ramasera descumpaniti acolo unde erau, nein­draznind sa faca vreo miscare.

— Puneti armele la locul lor! porunci Cae.

Ostenii il ascultara aiuriti, incurcindu‑se intre ei.

— Cine e seful vostru?

— Eu, ingina uriasul.

— Apropie‑te!

— Sa nu dati, domnule! il ruga osteanul. Am auzit ca lucrati cu une­le haruri diavolesti si nimeni nu va sta impotriva. Daca stiam de la inceput

— Bine, bine! rise Cae. Stii sa citesti?

— Slab, domnule, dar ma descurc.

— Atunci, uita‑te pe hirtia de trecere!

Osteanul privi hirtia, chiar daca literele ii jucau dina­intea ochilor.

— E in regula?

— In cea mai buna regula.

— Bine! E timpul sa va retrageti! Pe tine puteam sa te ucid, se intoarse catre cel cu pistolul, scotindu‑i cutitul din rana.

Ostenii o zbughira afara. Cae isi vazu mai departe de mincare. Dupa citeva minute simti din nou ca e privit. Un cersetor isi intinse miinile aproape de el. Poate unul dintre miile de cersetori care cutre­ierau tirgurile prin­cipatului.

— Inaltimea‑ta, grai omul, chiar daca am fost alungat de la alte mese, ma pricep ca nimeni altul sa ghicesc trecutul si viitorul unui barbat lipsit de zgircenie.

Apoi sopti:

— Sint Ion Chioreanu, fostul secretar al lui Iojica.

— Te‑am recunoscut, murmura Cae, fara sa‑si arate surpriza.

— Iata, inaltimea‑ta, aceste matanii sfintite am un mesaj pentru domnia‑ta. Il gasesti sub saua calului. Cu aceste matanii i‑am slujit pe multi mesajul e de la Toma Ciomirtan, in care poti sa ai toata increde­rea dar daca nu doriti

Cae scotoci prin buzunare, ii darui o moneda marunta si‑i facu semn sa se retraga. Cersetorul multumi cu ple­caciuni adinci, trecu pe la alte mese insirind verzi si uscate, apoi se mistui prin usa de la iesire.

Cae parasi Alba‑Iulia. Vint Salbatec, lasat in voia lui, se intinse voiniceste la drum. Cind ajunsera dincolo de Magura Vulpii, lumina zilei se ingina cu amurgul. Abia acolo isi ingaduira un moment de odihna. In vreme ce calul musca lacom din iarba frageda, calaretul scoase me­sajul adus de falsul cersetor si citi:

'Domnule Cae Indru.

Cunosc vechea prietenie dintre voi si regretatul Iojica. Fostul cancelar al Transilvaniei se putea numi fara greseala un mare Roman. Atit de mare incit nu ne‑am putut asemana cu el. Inainte de a fi pus in lanturi, Iojica mi‑a incredintat patruzeci de mii de ducati, cu rugamintea sa‑i tin la dispozitia voastra ca parte din averea ce vi se cuvine. De suma aceasta puteti sa dispuneti la prima ce­rere facuta domnului Izu Klein, starostele negustorilor din Sibiu. Parola de recunoastere este: «Prin moartea lui Iojica Romanii de pretutindeni au pierdut un om de seama.»

Am devenit consilierul noului principe nu in scopuri de marire, ci pentru a continua lucrarea inceputa de Io­jica si Mihai‑voda, in vederea unirii tuturor Romanilor.

Andrei Báthory e o pramatie fara nici un dumnezeu. In treburile principatului nu se ridica la valoarea lui Si­gismund. E atit de slab incit prevad infruntari de osti pe pamintul Transilvaniei. Turcilor le‑a facut o scrisoare prin care le cere firman de domnie. Pe poloni ii insala cu alta scrisoare, fagaduindu‑le principatul dimpreuna cu Moldova si Tara Romaneasca, pina la Dunare. I‑a facut scrisoare imparatului Rudolf, caruia ii cere sprijin im­potriva turcilor si recunoasterea lui ca principe. Ii po­runceste lui Ieremia Movila prin alta scrisoare sa stringa ostile Moldovei, pacalindu‑l ca‑i va da fratelui sau scau­nul de domnie al lui Mihai‑voda. In ultima scrisoare ii cere lui Mihai‑voda sa paraseasca Tara Romaneasca. Scri­sorile nu sint semnate de principe, asa cum s‑ar fi cu­venit, ci de episcopul Naprágy, alta pramatie care e mai primejdios decit cardinalul tocmai prin prostia si aro­ganta lui fara seaman.

Sint de parere sa nu urmariti soliile. Lasati scrisorile sa ajunga la locul lor! In felul acesta veti trage mai multe foloase, stiindu‑le continutul.

Prin schimbarea din Transilvania, primejdia e mare pentru Tara Romaneasca. Turcii se misca si ei amenin­tatori acum la vreme buna de lupte. Tara Moldovei va stringe osti. Hatmanul Poloniei, domnul Zamoyski, a pus tabara linga Zim, hotarit sa coboare spre Dunare la cel mai mic semn al lui Andrei Báthory. Din indemnul prin­cipelui, Kornis va stringe osti linga Aiud. Imparatul Ru­dolf e departe de a fi un bun om politic. S‑ar putea ca viitoarele sale hotariri sa fie chiar mai primejdioase decit tot ce v‑am spus. In asemenea situatie, nu armele hota­rasc destinul Tarii Romanesti, ci viclenia.

Domnule Indru, Iojica avea o casa in Sebes. Acolo v‑ati intilnit cu el de multe ori. Acum, casa e locuita de Ion Chioreanu, care lucreaza pentru noi. Ar fi bine sa‑i trimiteti lui Chioreanu un om de legatura. Toate me­sajele noastre catre voi vor trece prin casa din Sebes.

Al vostru, Toma Ciomirtan.'

Cae aprinse hirtia si raspindi cenusa ramasa. La poalele muntilor se aseza inserarea. Crestele straluceau in lu­mina.

Costache Caravana nu era omul care sa se mire din orice, dar in fata parintelui Clement, socotit mort, scoase un suierat mai graitor decit cuvintele. Dupa ce‑si reveni din uimirea fireasca, se apuca sa‑l repare folosind unele oblojeli si ierburi stiute numai de el. Cind ispravi lu­crarea asa cum se cuvine, porni un mic discurs ce pro­duse asupra calugarului un efect asemanator cu paralizia.

— Sfintule, zise cu vocea lui pitigaiata, minuni se mai intimpla fiindca nu ca altii fara sa ma laud carele ar fi unul la zece mii dar va jucaram in foi de vitaca daca n‑ai ochiul ager numai laba aia de ziceam eu sa auzim de bine si poate chiar mai mult pe Zambilica mea daca mint! Altii numai cu farmece sau cu ceva mosmoande

Costache se opri brusc vazindu‑l pe calugar cu gura cascata de uimire.

— Ai priceput, sfintule?

Clement se scarpina dupa ureche, nauc.

— Nu prea.

— Se poate, recunoscu grasunul. Totdeauna cind vreau sa vorbesc in pilde si fineturi o cam incurc noi de la Adam si Eva fiindca e bine sa fii copt carele pre el si pre altii fara a mai pune la socoteala haleala si ma­runtisul ca bafta tot bafta ramine

— Nu, nu! il intrerupse rugator Clement. Daca vrei sa‑i zici ceva, ia‑o pe bucatele!

— Asa, asa, sfintule! aproba Costache privindu‑l cam nating. Taman asta zisei si eu. Cind nu e prea lung, o descurc binisor ca si alde aia, carele pre altii dar tocmai de sus de pe stinca unde altul raminea lat Insa tot laba aia

— Ho, domnule, opreste! se lua cu miinile de par Cle­ment. De fapt, ce vrei domnia‑ta?

Costache zimbi cu gura pina la urechi.

— Pai, ziceam cum ai cazutara

— E, bata‑te norocul! se lumina acesta. Lasa ca iti spun eu cum a fost. Glontul domniei‑tale s‑a oprit in laba sfintului Antonio cel tacut, careia i‑am pus cindva un invelis de zale. Eu am picat de pe stinca aia mai mult de spaima. E drept ca m‑am zdrobit nitel, insa oblojelile facute de domnia‑ta m‑au usurat. Of, of, greu a mai fost sa scoti o vorba ca lumea! Nu prea intelegeam unde vrei sa bati.

— Sa fie la mine ceva lipsa de judecata? intreba Costache pastrin­du‑si aerul nating.

— De! zise precaut calugarul. N‑as putea spune cu toata hotarirea, dar macar cu harul vorbirii nu prea esti daruit. Cit despre mine, sigur ca a fost o minune din cele mai mari

— Pai asta ziceam si eu, sari Costache. Despre mi­nuni, sfintia‑ta ca stramosii vostri, domnii Cain si Isac, s‑au batutara ca chiorii Isac l‑a omorit pe Cain, iar Noe si domnul Avram

— Ah, pe Sfintele Daruri! se tingui Clement, impre­sionat de atita prostie si ignoranta. Poate vrei sa zici Abel

— Chiar asa! se corecta Caravana. Abel si Isac

— Vai, vai, domnule! striga Clement deznadajduit. Ce‑l tot amesteci pe Isac in treaba aceea? Cain l‑a omorit pe Abel.

— Zau? Poate ca unele cercetari facute mai tirziu l‑au scos din cauza pe domnul Isac

— Asculta, omule! zbiera Clement cuprins de un tre­mur nervos. Cu nestiinta domniei‑tale si cu lipsa de har a gindirii, esti in stare sa omori un om sanatos. Iar pe unul bolnav ca mine il pui la casne.

Costache nu lua in seama vorbele calugarului si con­tinua batos discutia pe teme religioase:

— Pe urma inchizitia, sfintia‑ta carele mult bine au facutara pe Pamint a zis sa fie post joia ca vinerile nu mai aveau cautare

— Joia? se infiora Clement. Taci, pacatosule! Cine ti‑a bagat in cap asemenea trasnaie?

— Pai voi popii carele

— Noi? striga Clement. Noi nu sintem popi, ci calugari iezuiti. Iar cei care propovaduiesc prapastii despre post sint chivernisiti cu harurile dracului si cu spurcaciuni.

— Asta o spuneti voi. iezuitii carele nu aveti nici biserica, nici macar schituri.

— Aiurea! spuse falos calugarul. Ai fost vreodata in Polonia?

— N‑am fost, minti Caravana.

— Atunci, n‑ai de unde sa stii. Noi avem la Zim cea mai frumoasa biserica. Daca ai vedea chiliile si pivnitele noastre

— O fi fost, rise grasunul. O fi fost pe timpuri. Dar acum nici macar in Zim nu mai poate fi o biserica de iezuiti.

— Sa fii domnia‑ta sanatos! raspunse cam de sus ca­lugarul. Acum doua saptamini cind ne‑a luat de acolo pa­rintele Zablije, biserica noas­tra era mai frumoasa ca oricind.

Vocea calugarului devenise atit de puternica incit Zablije, aflat ceva mai incolo sub supravegherea lui Ducu, striga suparat:

— Clement, Clement, potoleste‑ti gura! Ti‑am spus ca asta e marele tau pacat. Nu vezi ca domnul de linga tine te trage de limba?

Clement inchise gura nemultumit si‑l privi cu supe­rioritate pe Caravana fara sa banuiasca nici pe departe ca se afla in fata unuia dintre cei mai sireti oameni din citi intilnise el. Nici Costache nu mai insista. Obtinuse destul informatii.

In timp ce Cae Indru iesi din Alba‑Iulia prin poarta de nord, trasura contelui Teleki facu acelasi lucru la poarta de sud. Lasind la o parte mij­loacele de calatorie, singura deosebire se afla doar in directiile opuse luate de cei doi calatori. Trasura contelui trecu Muresul si isi continua drumul pe sub piepturile dealurilor Zares, Capud si jumatate din Hoan­ca, abatindu‑se apoi la dreapta, catre faimosul castel din Obreja. In sa­tul Cisteiul Romanesc, oamenii se pregateau de cina. Copiii si femeile sa­rira de la indeletnicirile lor, bulucindu‑se pe la porti, asa cum le era obi­ceiul cind treceau marimile tinutului, dar nu vazura mare lucru. Perde­lele trasurii il fereau pe calator de ochii curiosi.

Lajos Teleki era proprietarul unor intinse domenii din nordul prin­cipatului. Dispunea de citeva castele raspindite la Cluj, la Satu‑Lung linga Baia Mare, la Dej, la Hateg si chiar in Alba‑Iulia. Imbracat totdea­una cu haine scumpe, dupa ultima moda de la Viena sau Praga, con­tele era socotit pe buna dreptate arbitrul elegantei arde­lene. Om de gust si fin politician, priceput in afaceri si lacom, tatal sau, batrinul conte Teleki strinsese o avere uriasa pentru acele timpuri. Lajos nu avea asemenea por­niri. Afemeiat si curajos, tinarul fusese amestecat in unele scandaluri prin capitalele Europei, dar cutezanta lui du­blata de istetime si risipa de aur il scapasera cu obrazul curat. Mai mult chiar, datorita firii sale des­chi­se si vesele reusea adesea sa‑si faca prieteni din cei mai inversunati dusmani. Trecut de treizeci si patru de ani, pe fata lui frumoasa aparu­sera doua cute adinci, care in loc sa‑i dea un aer de maturitate ii sporea farmecul. Inalt peste li­mita mijlocie, mersul si tinuta lui mai pastrau ceva din supletea adolescentilor.

Teleki se afundase ginditor intre pernele din fundul trasurii. 'Iata, isi zise el, au trecut patru ani de cind bat aceste drumuri. Dragostea mea pentru frumoasa cas­telana din Obreja, in loc sa se stinga, se a­prinde mai puternic. Timpul nu se arata un bun alinator. Inima con­tesei Stela Beckembauer e daruita de mult lui Cae Indru. Pentru mine i‑a ramas doar o particica de prietenie. Ei bine, nu credeam ca Lajos Teleki, in fata caruia s‑au aplecat cu nadejde multe din frumusetile Apusului, va ajunge vreodata sa se multumeasca doar cu farimituri. Adica nu! zimbi el. Prietenia ei nu e pentru mine o simpla farimitura, ci tot ce am eu mai sfint. Doamne, cind s‑a mai vazut pe lume un tinar care sa‑si indrageasca rivalul? Tin la acest Cae Indru impotriva vointei mele. Sau poate nu tin. Poate il admir. Dar pasul dintre admiratie si prie­tenie e tare mic. Indru e ceea ce as fi vrut eu sa fiu, daca nu mi‑ar fi lipsit vointa. El isi pune viata in primejdie pen­tru neamul valahilor. Eu, pentru un iatac. El doarme prin paduri, pe coclauri, alearga prin ploaie, prin frig, se avinta in lupta fara sa se gindeasca la viata lui, isi foloseste inteligenta si iscusinta armelor pentru a‑i rapune pe dusmanii neamului sau. Din aceasta pricina isi neglijeaza chiar dragostea. Azi si‑a pus viata in pri­mejdie pentru un prieten. Citi se pot lauda cu asemenea lucruri? Eu ce fac? Am mostenit o avere uriasa, dimpreuna cu un titlu mare. In acesti aproape treizeci si cinci de ani m‑am dovedit priceput sa cer, sa porun­cesc, sa primesc. Se trezi din gindurile lui. Frumoasa trasura intrase in vadul Tirnavei Mari. Dincolo de apa drumul se continua in panta dulce. Sus pe meterezele castelului se aprindeau torte pentru veghea de noapte. Parcul imens de arini, de fagi, de salcimi bastinasi, de artari, de brazi adusi cine stie de pe unde, se intindea pe lunca si pe deal pina departe catre satul Mihalt. Vechiul castel construit cindva pe chel­tuiala marelui latifundiar Ioan de Szentiváni, se ridica semet deasupra Tirnavei ocu­pind un loc frumos si folo­sitor din punct de vedere strategic. Asezarea lui gindita cu temei domina locurile dintre Craciunelul‑de‑Jos si Mu­res. Pe la 1593, baronul Albert de Szentiváni, urmasul de drept al acelui Ioan care disparuse fara urma la un asediu turcesc, recladi o aripa a castelu­lui paraginita in urma unei rascoale a iobagilor. Din vechea latifundie se pier­dura unele sate, dar cele mai de seama, adica Cisteiul Romanesc, Obreja, Mihaltul, Craciunelul, Bucerdea si Petalca, intinse pe douazeci si cinci de mii de iugare, fura vindute un an mai tirziu, contelui Hans Beckembauer. Cei peste doua mii de iobagi Romani se inchinara dupa legile timpului noului proprietar. Pretul acelei tranzactii fusese atit de mare incit nobilimea principatului avu multa vreme subiect de discutii.

Baronul Albert nu fusese un mare iubitor de frumos, astfel ca parcul imens de odinioara cazuse intr‑o stare jalnica. Noul proprietar, mai bogat chiar decit se crezuse, tocmi oameni pe plata buna, iar parcul reveni la vechea stralucire. Aleile ingrijite cu piatra de riu, bancile pre­sarate ici‑colo, poienile cu ronduri de trandafiri, chioscu­rile incintatoare, mirosna aspra a atitor esente de lemn si clipocitul molcom al apelor Tirnavei, imbiau la odihna.

Pe dealurile nesfirsite din spatele castelului, contele Beckembauer injghebase o mare crescatorie de cai, dovedindu‑se mai priceput decit fostul proprietar. La vre­muri cu atitea miscari de osti, caii se cautau pretutindeni, iar preturile nu erau de lepadat. In pivnitele castelului, folosite altadata drept inchisori pentru lotri, pentru iobagii prea indraz­neti sau pentru ostenii ce se dovedeau cazuti in vreo ispita, noul propri­etar depozita vinurile ce se inmulteau de la un an la altul. Castelanul nu se grabea sa le vinda, indoindu‑le pretul prin invechire. Pe dealu­rile dinspre Craciunel, sarea aflata prin adincimi iesea singura la suprafata in zecile de izvoare. Carutele caste­lului faceau transporturi de sare chiar pina in pusta Un­gariei.

Cu toate veniturile bune, cu toata frumusetea si boga­tia din jur, tinarul castelan traia retras, aratindu‑se rar la curtea din Alba‑Iulia, sau la petrecerile nobililor in­vecinati. Sora lui, contesa Stela Beckem­bauer, despre care se zvonise ca ar fi cea mai frumoasa fata a Transilva­niei, urma pilda fratelui, preferind plimbarile calare pe un mi­nunat cal daruit de contele Teleki. Putini stiau ca cei doi frati se numeau in reali­tate Ion si Stela Cristu. Dar si mai putini erau cei ce aflasera ca falsul conte lucra acolo de citiva ani pentru Mihai‑voda, domnul Tarii Romanesti.

Poarta cea mare a castelului se deschise cu zgomot lasind loc de trecere trasurii lui Teleki. Majordomul tri­mise vorba stapinilor si se repezi sa‑l primeasca pe mu­safirul picat la vreme de seara.

— Nu stiu daca surpriza e la fel de mare ca bucuria, striga contele Beckembauer de sus de pe scari.

Fata lui simpatica, lunga de un cot, stralucea de pla­cere, iar parul cazut in neorinduiala dovedea graba cu care iesise inaintea musafirului. Picioarele puternice si lungi, pline de tinerete, strabatura iute distanta ce‑i se­para. Bratele mari ca doua moristi se desfacura in laturi, astfel ca pieptul voinic primi imbratisarea musafirului.

Auzind exclamatia de bucurie, pe care de fapt o as­tepta, inima lui Teleki tresari inviorata.

— As fi ingrat, raspunse musafirul, daca nu ti‑as mar­turisi chiar de la inceput ca va trebui sa imparti bucuria cu tinara contesa, dar nu in parti egale ca de obicei.

— Sa inteleg prin aceasta ca ii aduci vesti? zimbi castelanul in vre­me ce ochii lui inteligenti sclipira spre ironie.

— Ce altceva as putea sa fac acolo unde nu am alte sperante?

— Esti nedrept, domnule Teleki! Oare prietenia nu poate sta in cumpana egala cu dragostea?

— Niciodata. Sint sentimente diferite. Socotindu‑le lao­lalta ar fi ca si cum ai numara oile si caii impreuna. Dar iat‑o pe sora voastra.

Tinara contesa cobori scarile in goana, sinchisindu‑se prea putin de eticheta. Purta o rochie simpla de culoarea cerului, iar o suvita din parul ei bogat, rosu ca focul, ii cazuse pe fata imbujorata. Mersul firesc, fara artificii, ii scotea in evidenta frumusetea corpului, aplecata mai putin spre rotunjimi decit spre liniile lungi, delicate, care implineau un tot plin de farmec. Ochii ei cenusii, stra­lucitori, il cuprinsera pe musafir dintr‑o cautatura scurta, parca intimplatoare, dar suficienta pentru a inregistra cele mai mici amanunte.

— Sper sa stati mai mult la noi, domnule conte, spuse cu bucurie neretinuta. Fratele meu nu va fi mai putin incintat decit mine.

— E o invitatie care ma onoreaza, evita musafirul un raspuns direct.

Stela simti delicatul refugiu si fiindca nu‑i erau dragi prefacatoriile, il ameninta cu degetul.

— Of, domnule Teleki! Sint putini prietenii nostri, iar cei mai buni ajung pe la noi doar in trecere. Sper sa ne fii oaspete macar o saptami­na.

— Ma predau, rise musafirul fericit de bucuria ce stra­lucea in ochii ei. Cit despre vesti, vor fi la plecare. Pina atunci le voi tine inchise in mintea mea fara sa‑mi pese de povara lor.

— Domnule Teleki, striga fata rosind, cu toate ruga­ciunile ce le fac pentru domnia‑ta, vei ajunge cu sigu­ranta in purgatoriu pacatuind astfel. Care fata, care   fe­meie din lume ar putea rezista o saptamina in fata unor vesti ce le‑ar putea capata pe loc? Ar fi oare casne mai mari decit aceasta?

— Te rogi pentru mine? ingina contele buimac.

— Uneori, zimbi ea cuprinsa de sfiala.

Intuind momentul greu ce picase peste cei doi, tinarul castelan interveni la timp.

— Cred ca pentru niste oameni atit de retrasi ca noi, vestile bune ca si cele mai putin bune sint o adevarata inviorare.

— Asa e! aproba musafirul. Vestile sint de mai multe feluri. Prima e scurta si sper sa va faca multa placere. L‑am invitat aici pe contele de Szatmiri, viitorul moste­nitor al batrinei contese. E un tinar fermecator, dar nu se poate asemui nici pe departe cu matusa lui, doamna contesa de Szatmiri.

— Minunat, minunat, domnule Teleki! se entuziasma castelanul. Aceste ziduri vechi vor prinde putina viata.

— Asteptati, ca nu e totul! se inveseli musafirul. Am invitat‑o si pe batrina contesa. Tinerii nu prea fac to­varasie buna cu batrinii, dar aceasta doamna, cam aiurita la prima vedere, merita sa fie cunoscuta de voi. E vorba despre acea admirabila doamna care nu‑si lasa nepotul sa poarte o biata peruca, sustinind ca numai naturalul are pret in viata. Acea doamna care a tras cu pistolul dupa dregatorii principelui. Acea doamna care la peste optzeci de ani, dupa spusele altora, si la aproape saizeci, dupa spusele ei, se tine atit de bine incit mai iese dimi­neata calare, sa se plimbe pe frumoasele ei domenii. Acea doamna care a binevoit sa‑mi arunce in cap o salatiera de argint, numai pentru faptul ca am avut neprevederea sa‑i spun: 'Doamna, aratati minunat.' 'Minci­nosule! mi‑a strigat ea. Crezi ca nu stiu cum arat? Chiar daca mai ju­mulesc ceva din virsta adevarata, pe care nu ti‑o spun pentru ca esti obraznic, stiu cum pot arata la anii mei. Haide mai bine sa mincam niste langose caldute si sa golim amindoi o oala de palinca. Pramatia de nepot nu stie sa bea. Ma mir cum il mai rabda pamintul.' Acum sa trecem la celelalte vesti. In urma cu patru ani, Sigismund Báthory a dat acel bal de pomina, despre care aveti stire fiindca am fost impreuna. Dupa cum va amin­titi, printre invitati se aflau si trimisii curtii din Bucu­resti, adica tinerii Cae Indru, Chirila Zece Cutite, Costache Caravana, Ducu cel Iute, Petrache cel Mic, Nita Prastie, Tufanel, Toroipan, Galusca si Sile Adormitu. Domnii Tufanel, Toroipan si Galusca ne‑au facut atunci o frumoasa de­monstratie de lupta cu bita. Ei bine, ieri dimineata am fost in Medias, unde am asistat la inscaunarea noului prin­cipe. Privind prin multimea de gura‑casca, vad un tinar oaches, inalt si subtirel, cu mersul ca de lacusta. O figura atit de suie ca a domnului Tufanel e greu sa nu se faca remarcata. Intuind pricina prezentei sale acolo am plecat spre drumul care duce catre Dumbraveni si Sighisoara. La vreo cinci minute dupa ce salvele au anuntat inscau­narea lui Andrei, il vad iar pe Tufanel calare, gonind parca minat din urma de toate furiile iadului. Azi pe la prinz il intilnesc in Alba‑Iulia pe domnul Baltazar, co­mandantul garnizoanei din Sighisoara. Il stiti si voi. Un lungan barbos, cu o cicatrice mare pe fata. Din vorba in vorba, aflu ca domnia‑sa a facut un chef strasnic la hanul Butoiul Tamaduirii, situat in padurea de dincolo de Sighisoara. Chefuise cu grasunul Galusca. In toiul chefului apare Tufanel, schimba unele soapte cu Galusca, iar grasunul se scuza in fata lui Baltazar: 'Domnule, continuati cheful cu prietenul nostru. Eu sint nevoit sa dau o fuga la Brasov, unde iubita noastra soacra e gata sa‑si dea duhul. La noapte sint indarat, daca nu vor crapa caii de schimb sub mine.' Ei, ce ziceti despre asta? rise Teleki privindu‑si gazdele amuzat.

— Stiu eu? raspunse Beckembauer. Cred ca domnul Galusca isi iubeste soacra.

— Soacra? Nici vorba. Tufanel si Galusca ii duceau vesti lui Mi­hai‑vo­da. Vesti privitoare la schimbarea din Transilvania. Tot din anumi­te izvoare stiu ca domnul To­roipan locuieste la hanul Berbecul Gras din Brasov. Cred ca el e soacra lui Galusca. Am mare admiratie pentru Mi­hai‑voda. Cu asemenea stafete iuti stie tot ce se intimpla in tarile vecine. Nici curtea de la Praga, nici Constantinopolul nu au o atit de buna organizare a stirilor. Dar n‑am ispravit cu vestile. Azi in zori a fost arestat Chirila Zece Cutite, chiar linga Alba‑Iulia. Citeva ceasuri mai tirziu ma aflam la palatul princiar intr‑o discutie cu Andrei Báthory, cu Naprágy, Ciomirtan si Kornis. In toiul discutiei apare capitanul Jager si‑l anunta pe cardinal ca domnul Cae Indru cere audienta. Din zori se pusese pret in aur pe vietile acestor oameni ai lui Mihai‑voda.

Auzind asemenea veste, contele Beckembauer nu pali asa cum se astepta musafirul. Doar miinile delicate ale frumoasei contese tresarira lung, ca o bataie de aripi.

— Interesant, murmura castelanul. Sa auzim in con­tinuare. Banu­iesc sa fie o continuare.

— Da, o continuare grozava. Cardinalul i‑a poruncit lui Jager si‑l puna in lanturi pe Indru, refuzindu‑i audi­enta. La vreun sfert de ceas il vad pe capitan ca se in­toarce. 'Ei, ce mai e?' l‑a intrebat principele. 'Ma­ria‑ta, un cuvint din partea prizonierului.' 'Ah, ah, rosteste‑l, domnule!' i‑a poruncit cardinalul‑principe. 'Zablije', a raspuns capitanul. Auzind asemenea cuvint, cardinalul fu apucat de un tremur care ne‑a uluit. Se albise la fata, iar in ochi i se citea groaza. Apoi ne‑a poftit afara si a cerut sa‑i fie adus prizonierul. L‑am vazut in lanturi pe Cae Indru. Calca atit de calm si de zimbitor incit m‑am simtit dintr‑o data mic linga el. Din cauza surprizei abia i‑am raspuns la salut. Nu stiu ce s‑a petrecut intre el si principe. Dupa o jumatate de ceas era fara lanturi. Nimic din infati­sarea lui calma, usor adormita, nu se schimbase. Daca a scapat dintr‑o astfel de primejdie, cu siguranta ca e un mare vrajitor. Din pacate, dom­nul Chirila e inca in lanturi.

— Ei, zise castelanul, acum cind s‑au ispravit vestile, propun sa intram amindoi in pivnite. Vinul adus la masa isi pierde stralucirea. Trebuie sa mergem la el in Sfinta‑Sfintelor.

Gazda si musafirul coborira nesfirsitele trepte. Sluji­torii aprinsera faclii. Nisipul greblat frumos ii indemna parca sa calce in virfurile pi­cioarelor. In timp ce vechii prieteni se cinsteau din toata inima, Stela Cristu, falsa contesa Beckembauer, urca scarile spre odaia ei. Abia acolo lacrimile stapinite atita vreme alunecara domol pe fata stralucitoare de tinerete. Cind se simti mai usurata isi inchipui ca se afla intr‑o discutie cu Indru.

'Te‑am cunoscut sub numele de Cociuban, incepu ea. Mai tirziu am aflat ca te numesti Cae Indru. Dupa lupta de la Calugareni, fostul cance­lar Iojica mi‑a spus ca ade­varatul nume al domniei‑tale e Marcu. Iata ca de la tine nu am aflat nimic, ci numai de la altii. De acel ce se ascundea sub numele de Cociuban m‑am indragostit cind aveam saisprezece ani. Ar trebui sa‑ti spun Cociuban, fiindca de acest nume mi‑am legat prime­le visuri, dar nu pot. Ai aparut intr‑o dimineata la castelul nostru din Muntii Semenicului. Veneai din padure si eu nu banuiam ca erai haituit de dusmanii lui Iojica. Erai inalt si slabut, inca neformat. Miscarile tale erau moi, parca lenese, iar ochii mereu subtiati ca atunci cind te feresti de lumina puternica. Aratai molcom la fire si cam incet. Zimbeai rar, mai ales la suparare. Pentru zimbetul acela aspru, mi‑ar fi placut sa te vad mereu suparat. Purtai la briu sapte cutite de care nu te desparteai nici noaptea. Ma tot intrebam de rostul lor. Odata ma departasem de cas­tel prin padure. Intr‑o poiana am intilnit doi lotri care s‑au napustit asupra mea. Am tipat ingrozita fara sa‑mi dau seama ca te strig pentru prima oara pe nume. Nu‑l strigasem nici pe tata, nici pe fratele meu. Voi barbatii traiti momentele cu toata puterea asa cum le traim si noi, dar noi femeile mai avem harul de a ne gindi mai tirziu la acel moment, desfacindu‑l in mii de bucati, dind interpretare fiecarui gest. Acesta e unul din marile ha­ruri femeiesti. In timp ce fugeam de lotri, ti‑am auzit tropotul calului. Ai sarit din sa asemeni unui fulger. Am vrut sa ma adapostesc in spatele domniei‑tale, dar mi‑ai dat un brinci care m‑a aruncat peste niste tufe de bozie. Cind ai aruncat cutitele spre cei doi, au fost ca doua lovituri de trasnet. Abia ti‑am putut urmari misca­rile iuti. Dar nu ranirea lotrilor m‑a speriat, ci zimbetul domniei‑tale, in care am descoperit ceva infricosator. Fusesem o biata copila proasta, care dorisem uneori sa te vad suparat. In ziua aceea am descoperit ca te iubesc. Dar am mai descoperit ceva. Mi‑am dat seama ca mi‑e un pic teama de domnia‑ta. Totusi nu te pot numi Cociuban. Nici Marcu nu te pot numi, chiar daca e nume de print al neamului nostru. Dragostea mea s‑a legat de Cae Indru. Cind ai disparut de la castel, haituit de dusma­nii multi, m‑am descoperit dintr‑o data batrina la ginduri si fara vlaga. Apoi am aflat ca ai murit acoperit de ocara, iar pentru mine zilele devenisera ca si noptile, fara stralucire. Cind ai aparut la balul princi­pelui Sigismund, dupa mai bine de doi ani, ma aflam acolo alaturi de contele Teieki. care ma ceruse in casatorie. L‑am refuzat. Care fata l‑ar fi refuzat pe Teleki? Cred ca stiai ceva in aceasta privinta. Cind ti‑am auzit numele rostit, cind ai intrat pe usa, intreaga mea viata mi se adunase in priviri. Ti‑ai rotit ochii prin sala fara graba. Asupra mea au za­bovit ca din intimplare si am simtit atunci cum mi se sfisie inima. Imi facusem ati­tea planuri, atitea visuri. Credeam ca vom dansa impreuna. Ca ma vei scoate din sala balului. Ca ma vei saruta. Ar fi fost implinirea dupa anii aceia grei cind te stiusem trecut din viata. Nimic din visarile mele nu s‑a implinit. Adica nu. S‑a implinit ceva. Te‑am vazut. Umerii ti se mai largi­sera. Aveai un semn nou si mic deasupra ochiului. Principele v‑a invitat sa va aratati maiestria la sabie in fata parintelui Grasa. L‑ai invins, dar asta nu are insemnatate. Insemnat a fost doar faptul ca am trait acea lupta alaturi de domnia‑ta. Cind te aparai de loviturile iuti si frumoase ale marelui spadasin, ochii ti se ingustau ca o lama de cutit, iar mis­carile erau atit de lenese incit credeam din clipa in clipa ca vei pierde lupta. Apoi, ochii s‑au marit brusc. Mis­carile domoale s‑au transformat in ful­ge­re, pina cind pa­rintele Grasa si‑a cules arma de pe jos. Ce s‑a petre­cut mai pe urma a fost ca un vis rau. Principele a incercat sa va aresteze, dar domnia‑ta si prietenii care te insoteau l‑ati inconjurat pe Sigismund si sub amenintarea cuti­tului ati iesit din palat. In lupta de la Calugareni te‑ai aruncat in fata lui Mihai‑voda, ferindu‑l de moarte. Fo­cul din pisto­lul turcului te‑a lovit in piept. Ai mai avut puterea sa arunci cutitul omo­rindu‑l pe dusman. Apoi ai cazut in bratele lui Mihai‑voda. Printre ulti­mele cuvinte ale domniei‑tale s‑a aflat si numele meu. Iar eu crezusem atitia ani ca niciodata nu te‑ai gindit la mine. Prietenii domniei‑tale te‑au adus in Transilvania pe jumatate tre­cut din lumea aceasta. Dom­nul Ducu cel Iute a venit in Obreja sa‑mi dea de stire. Calul sau a cazut sub dealul de linga Tirnava. Ducu s‑a prabusit la picioarele mele. A­tunci am inteles ca nu numai eu te iubesc. Am ales cel mai bun cal si am gonit intr‑un suflet. Dincolo de Blaj am intilnit trasura cancelarului, care imi iesise inainte. Iojica mi‑a facut loc linga el si mi‑a spus ca de va fi putinta de salvare a domniei‑tale, doi oameni ar fi in stare sa infaptu-iasca minunea. Eu si Zimmermann, fel­cerul principelui. Niciodata nu mi‑am putut inchipui sa aud tremurind vocea aspra a lui Iojica, Apoi, cind am vazut trupul vostru fara cunostinta, am simtit cum fuge viata din mine. Daca nu am cazut, a fost o intimplare. Luni in sir le‑am petrecut la capatiiul vostru si fiecare strop de viata care aparea in trupul vlaguit ma intarea si pe mine. Intr‑o dimineata te‑ai sculat sa te razi, dar slabiciunea te‑a facut sa te sprijini. Peste un ceas a venit Sile Adormitu si ti‑a adus vestea ca se urzeste un complot impotriva lui Mihai‑voda. Te‑ai imbracat ca unul sanatos, m‑ai sarutat pe fata din fuga si ai plecat. Era primul nostru sarut. Adica nu. Odata dormeai agitat. M‑am aple­cat si te‑am sarutat pe frunte si am soptit fara sa‑mi dau seama: 'Sotul meu'. Ai deschis ochii doar pe juma­tate, iar eu am crezut ca pier in clipa aceea. Nici azi nu stiu daca m‑ai auzit. Sint patru ani de cind ai plecat. Stiu ca ma ocolesti. Te‑ai gindit poate ca viata domniei‑tale mereu in cumpana, mereu pe drumuri, nu o poti lega de a mea. Ah, dragul meu Cae Indru, dar iata ca ai iesit mereu din toate primejdiile. Intr‑o lume atit de agitata si nesigura ca cea in care traim, cine mai poate fi sigur pe viata lui? Totusi, un om ca tine nu e drept si nu poate sa moara, iar eu nu mai am puterea sa astept. Te rog, indura‑te de mine! Sint sase ani de cind sper. Curind voi ajunge o fata batrina si amintirile mele au prea putina stralucire.'

Stela Cristu ofta resemnata. Apoi, ii auzi ca prin vis pe Ion si pe Teleki trecind prin coridor cam afumati. Afara se intetise vintul. Ploaia iute lovea neputincioasa in zidurile castelului. Doar sus pe metereze ostenii de paza ii simteau puterea.

Asa cum i se poruncise, capitanul Jager se prezenta peste un ceas in cabinetul de lucru al principelui.

— Ah, iata‑te, domnule! zise cardinalul impingind hir‑tiile de pe masa intr‑o parte. Ia loc!

— Nu se cuvine, maria‑ta.

— Lasa, lasa eticheta! Avem de vorbit. Din cite am aflat, ai fost o vreme comandant al garnizoanei din Si­ghisoara, cu o solda de patru ducati pe luna. Ce solda ai acum?

— Cinci ducati, raspunse Jager intrebindu‑se unde vrea sa ajunga principele, daca se interesa de veniturile sale.

— E mult sau putin?

— Si mult si putin, maria‑ta. Adica mult pentru un vechi ostean ce se multumeste cu intretinerea de la gar­nizoana si cu o cana de vin bun. Putin, pentru unul hotarit sa‑si intemeieze o familie, asa cum e cazul meu.

— Mda! zimbi principele, invaluindu‑l cu o privire protectoare. Ne‑am gindit sa‑ti ridicam solda la sapte du­cati. Ce zici?

— E mai mult decit speram, raspunse capitanul mirat.

— Ei, ei, s‑ar putea sa‑i meriti. Am nevoie de oameni de incredere. De oameni in stare sa intre in foc pentru mine. Azi esti capitan. Miine s‑ar putea sa‑i iei locul lui Kornis.

'Ce naiba o fi vrind asta de la mine, de ma ia asa pe departe? se intreba Jager. Doar asta‑i datoria mea. Sa‑l slujesc.'

— Ai putea sa fii un asemenea om? intreba cardinalul sf redelindu‑l cu privirea.

— As putea, maria‑ta.

— Imi placi, Jager. Esti modest si sirguincios, tacut si inteligent. Iata niste haruri care te‑ar putea duce mai sus decit speri. Poftim hirtia prin care iti marim solda! Partea ce ti se cuvine din arestarea lui Chirila Zece Cu­tite se ridica la o suta de ducati. Ia si aceasta hirtie! Pentru zelul dovedit azi in cazul domnului Indru, iti da­ruiesc cinci ducati. Acum ce mai spui?

— Spun ca sinteti generos. Pina azi n‑am fost bagat in seama la curtea din Alba‑Iulia. Eram o umbra nece­sara la usa palatului. Un ciine de paza. Oare sa cred, maria‑ta, ca a sosit ceasul meu?

— Sa crezi, Jager! spuse cu toata sinceritatea car­dinalul. Cunosti locul de la Stinca Diavolului?

— Ca buzunarele mele.

— La miezul noptii va trebui sa fii acolo dimpreuna cu Chirila, prizonierul nostru. Sus pe stinca se vor afla Cae Indru, Costache Caravana si Ducu cel Iute. Cu aju­torul unei fringhii iti vor cobori trei calugari. Domnia‑ta il vei urca pe Chirila. Cind va ajunge el sus, vor urma niste hirtii mincinoase si inca doi calugari. Ii iei pe ca­lugari sub paza personala. Nimeni nu are voie sa discute cu ei. Te voi astepta aici inainte de aparitia zorilor.

— Citi oameni sa iau, maria‑ta?

— Cinci sute.

— Dar nu ma duc la razboi. De zece ori mai putini si tot ar fi prea multi.

— Nu, Jager! il intrerupse aspru cardinalul. Cinci sute nu sint multi. Ostenii sa inconjoare toata zona, cu porunca sa nu ia prizonieri, ci sa ucida tot ce intilnesc viu.

— Nu‑i drept fara judecata.

— Ah, ah, lasa prostiile, Jager! se incrunta princi­pele. Crezi ca acei domni se vor da prinsi fara lupta? Din izbinda pe care o vreau, s‑ar putea sa iesi bogat. Cae, Chirila, Du cu si Costache pretuiesc, vii, opt sute de ducati. Daca ii aduci in lanturi, primesti aceasta suma. Dar daca ii aduci morti, vei primi de trei ori pe atita. Norocul nu se abate prea des asupra omului. Nu lasa sa‑ti scape asemenea prilej, capitane!

— Nu‑l voi lasa, zimbi Jager.

Cind innopta de‑a binelea, iesira prin poarta de nord a cetatii Alba‑Iulia cinci sute de calareti. Adica prin aceeasi poarta parasita de Indru cu doua ceasuri mai devreme. In timp ce trupa se misca spre Magura Vulpii, tinarul ajunse aproape de Stinca Diavolului. Chibzuit, Cae isi lasa armasarul intr‑un loc ferit si se strecura ca o umbra spre locul unde se despartise de prieteni si pri­zonieri.

'Iata ca nu stiu ce s‑a intimplat in lipsa mea, gindi el, iar preve­derea e mama intelepciunii.'

Padurea dormea adinc. Susurul linistit al Ampoiului parca intarea linistea locurilor. Aerul era greu ca dinain­tea ploii. Intunericul se dove­dea negru ca smoala. Din apropiere tisni o pasare de noapte, filfiindu‑si aripile do­mol. Dupa zgomotul rar al aripilor, Cae pricepu ca pa­sarea nu a fost scornita din culcusul ei. La vreme de primejdie, bataile aripilor sint scurte, iar zborul se face la rasul pamintului, nu in vazduh. Se opri dupa un sfert de ceas, gindindu‑se: 'Daca nu s‑a intimplat nimic rau, acum sint destul de aproape ca sa fiu auzit de catre prie­tenii mei.'

Duse palmele in jurul gurii si scoase un tipat usor, de bufnita. La cel mult douazeci de pasi, razbi un tipat ase­manator. Indru rasufla usu­rat. Peste citeva clipe Ducu ii iesi in intimpinare.

— Totul e bine pe aici?

— Totul.

— In cazul asta, avem mult de lucru. La miezul noptii, Jager il va aduce pe Chirila sub Stinca Diavolului.

— Ai reusit sa‑l indupleci pe cardinal?

— Nu sa‑l induplec, ci sa‑l sperii. Totusi, din partea lui ne asteapta multe primejdii. In noaptea aceasta vom face schimb de prizonieri, cu ajutorul fringhiei lui Costache. Aici voi ramine singur. Voi doi luati caii nostri si ai calugarilor. Dincolo de muntele acesta incepe un piriu. Dupa un ceas de mers ajungeti la Poiana Zorilor. Sa ma asteptati acolo! La Stinca Diavolului s‑ar putea sa fie hora mare.

— Nu plecam nicaieri, zise Costache apropiindu‑se. Am auzit ca va fi schimb de prizonieri. Crezi ca principele va scapa asemenea prilej de a pune mina pe noi?

— Sigur ca nu, raspunse Indru. Acesta e si motivul pentru care vreau sa puneti caii la adapost. Jager va inconjura aceste locuri cu multi osteni. Nici eu nu as scapa un astfel de prilej.

— Tocmai asta ne face sa raminem alaturi de tine si Chirila.

— Hotarim la urma, fu de parere Ducu. Intii sa ascultam planul prietenului Cae. Fiindca sint convins ca are un plan.

— Am,

— O clipa, interveni Caravana. In afara de Zablije a mai scapat cu viata un calugar.

— Asta nu schimba cu nimic planul meu. Daca sint bine legati amindoi, nu‑mi vor da nici o bataie de cap.

— In privinta legaturilor, stii ca sint mester, chicoti grasunul. Sint burduf amindoi si cu niste calusuri fru­moase in gura. Zau ca e o cinste pentru ei sa poarte niste calusuri mesterite de Caravana. I‑am ascuns in tu­fisuri, cam la cincisprezece pasi de Stinca Diavolului.

— Bine lucrat! aproba Indru. Ei nu trebuie sa cu­noasca pregatirile noastre. Auzi, Costache? Oare daca am despleti funia si am impleti doua mai subtiri, ar avea destula rezistenta?

— Te cred. Sint facute din cinepa noua.

— Atunci, la treaba! Eu despletesc. Tu si Ducu im­pletiti. Trebuie sa fim gata inainte de miezul noptii.

— Vom fi, dar nu prea le vad rostul.

— Tocmai pentru ca nu ti‑am spus planul pina la capat. In timpul zilei am cercetat peretele muntelui din dreapta. La inaltimea de cinci‑sase stinjeni se afla o vatra. Cine ajunge pe vatra aceea isi poate continua dru­mul spre creasta. Va trebui sa atirnam acolo o fringhie de la vatra in jos. Oricit de multi osteni ar ajunge aici, vor fi neputinciosi in fata peretilor drepti de piatra. Adica vom iesi din incercuire de parca am zbura peste crestele muntilor. La asa ceva nu se va astepta Jager.

— Propun sa plece numai Costache cu caii, interveni Ducu. Pentru atita treaba nu‑i nevoie de doi oameni. Eu voi ramne aici. In timp ce tu vei sta pe Stinca Diavolulu la schimb, ma furisez prin imprejurimi, pentru a urmari miscarile ostenilor.

— Adausul la plan nu e rau! observa Cae.

Lucrara iute. Miinile lor mestere la asemenea treburi ispravira fringhiile intr‑un ceas. Cu putin inainte de miezul noptii. Costache porni cu caii spre Poiana Zorilor. Cae facu un ocol mare, pina gasi un loc bun de urcus. Ajunse pe vatra, nu fara greutate, fixa fringhia de rada­cinile iesite ale unui brad si se lasa apoi sa alunece de‑a lungul fringhiei. Ducu il astepta nelinistit de intirziere. Rasufla usurat cind il simti linga el. Dupa douazeci de pasi, ajunsera din nou pe Stinca Diavolului. Apoi, abia avura timp sa‑i care pe calugari la locul de schimb, cind se auzi glasul lui Jager:

— Esti aici, domnule Indru?

— Aici, capitane. Buna seara!

— Tot respectul nostru! raspunse Jager politicos. Putem incepe schimbul?

— Indata. Numai sa fixez fringhia. L‑ati adus pe domnul Chirila?

— Da, prietene, raspunse acesta. Sint aici sub stinca. Domnul Jager m‑a indatorat cu aceasta placere. Calul meu e sub mine. Din pacate nu‑l putem cara sus. I‑am promis unui ostean o rasplata buna, daca se va ingriji de el. Capitanul e de parere sa cobori pentru a‑l lua in primire si a schimba unele amabilitati. Dar domnia‑sa e insotit de vreo cinci sute de osteni, asa ca propun sa aminam aceasta placere pina la o imprejurare mai ni­merita.

— Regretul e de partea mea, rise capitanul. Intilnirile cu dom­ni­ile‑voastre au inceput sa devina o sursa de cistig bun. Imi aduc ducati. Pacat ca noaptea e atit de intunecoasa. V‑ati fi bucurat de salutul nos­tru.

In timp ce se schimbau asemenea amabilitati, Ducu facu un ocol mare prin imprejurimi. Se tira usor, ca o adiere. Nimic nu se clintea in urma lui.

— Gata, domnule Jager, putem incepe, striga Cae.

Zicind acestea, incepu sa‑l coboare pe Clement. Curind ii veni rin­dul lui Zablije. Apoi, primul mort.

— Ah, ah! exclama Jager. Calugarul acesta e teapan de‑a binelea. Nu stiu daca schimbul se desfasoara in regula.

— Stie principele, brava Cae.

'Pe toti dracii! gindi capitanul. Cardinalul nu mi‑a pomenit nimic despre asta. Sper sa nu am necazuri.'

Dupa asemenea cugetare se intoarse catre Chirila.

— Urca, domnule! A fost o placere pentru noi si trag nadejde sa ne mai intilnim.

— Ne‑am intilnit de multe ori, spuse acesta si de fiecare data place­rea a fost de partea noastra.

Capitanul intelese ironia, astfel ca raspunse acru:

— Asa e, domnule!

Cind ajunse Chirila sus, Cae ii sopti repede:

— Mergi douazeci de pasi spre dreapta, pina ai sa dai de peretele muntelui! Pipaie cu mina de‑a latul peretelui si vei simti o fringhie! Urca pe fringhie pina te lovesti de niste radacini de brad! Agata‑te de ele si ai sa ajungi pe o vatra! Sa ma astepti in locul acela!

— Ei, ei, ce se intimpla acolo? isi pierdu rabdarea ca­pitanul, banuind soaptele celor de sus.

— Indata, indata, rise Indru. Pari grabit, domnule Jager, dar noua nu ne displace intilnirea cu voi, mai ales in situatia de fata, cind ne desparte asemenea obstacol.

— O, o! gusta gluma capitanul, am stiut totdeauna ca sinteti un om de duh. Dar sa ma ia naiba! Si acest calugar e mort.

— Ca si ultimul, draga Jager. Doar nu‑ti inchipui ca intilnirea din­tre noi a fost amicala?

— Nu‑mi inchipui nimic. In schimb mi‑e teama ca schimbul dintre noi are unele cusururi.

Cae nu‑i raspunse. De undeva din apropiere se auzi un tipat de buf­nita. Era semnalul lui Ducu, iar tinarul pri­cepu ca intreaga zona e in­con­jurata de osteni. Apoi, auzi linga el o soapta:

— Lasa‑l naibii! Peste citeva clipe, drumul nostru spre fringhie nu va mai fi liber.

Zgomotele din jur se intetira brusc. Indru nu‑l mai lega pe ultimul calugar mort, ci ii dadu un brinci de sus de pe stinca. La spatele lui se preci­pitara sumedenie de pasi. Dar el nu facu greseala sa alerge. Ridica un bolovan greu cit un copil si‑l arunca spre stinga. Atrasi de zgomot, ostenii dadura navala in directia bolovanului. Tinarul aluneca spre fringhia salva­toare ca o naluca. Apoi il auzi pe Jager:

— Domnule Indru, de data aceasta nu mai scapati, iar placerea va fi de partea noastra.

De undeva, parca din cer, ii raspunse un hohot de ris. Jager injura groaznic. Indru trase fringhia si‑si continua urcusul alaturi de Chirila si Ducu. Spre creasta, padurea fremata usor. La Stinca Diavolului, ostenii se loveau intre ei pe intunericul de nepatruns.

n prima duminica din iunie a anului 1599, intrara prin poarta de nord a Bucurestilor doi calareti cu hainele colbuite de drum lung. Cel din fata parea un dovleac asezat in cumpana pe cal. Aratarea de sub el se dovedea o slutenie rar intilnita in Cimpia Baraganului. Al doilea calaret era un lungan cit o grinda, cu fata roscata adusa inainte ca un bot de vulpe, cu parul rosu saltat pe crestet asemenea unei creste de cocos.

— Nu crezi, draga domnule Sile Adormitu, intreba primul calaret, ca s‑ar cuveni sa ne udam gitlejurile dupa atita oboseala?

— Pe portile iadului, domnule Costache! raspunse al doilea calaret inviorat dintr‑o data. Aveti totdeauna unele idei adinci, izvorite dintr‑o meditatie indelungata. Nu‑mi trecuse prin minte asemenea desfatare a corpului, da­torita firii mele lipsite de haruri inalte. Ultimul chef l‑am facut cu parintele Grasa si nu ma rusinez a va marturisi ca sfintia‑sa m‑a bagat sub masa dupa primele doua ga­leti cu vin. Atunci, sau poate ceva mai tirziu, mi‑am dat seama de toata pacatosenia mea trupeasca. Daca mi se va intimpla asemenea lucru si cu domnia‑voastra, sa nu‑mi interpretati slabiciunea ca o lipsa de respect. Va fi sufi­cient sa ma stro­piti cu apa unei galeti pentru a ma readuce in simtirea spiritului. Apoi voi avea cinstea sa va fac o cintare la ureche. Am o voce care te baga in racori.

Ajunsi printre primele case, calaretii isi domolira caii obositi, iar privirile lor catara lacome imprejur, asa cum se intimpla celor ce lipsesc de acasa multa vreme. In timpul noptii plouase peste oras. O ploaie scurta, bogata, care darui zorilor o atmosfera calma, racoroasa. Mirosna florilor de salcim staruia in aer dulce‑amaruie, ca un parfum inviorator. Soarele de dimineata stergea urmele ploii, dar intreaga atmosfera a ora­sului parea ca intine­rise peste noapte. Prin curtile gospodarilor, pietri­soara se umflase brusc de atita sanatate. Stinjeneii, cam plini de ei, sfidau caldura cu sabiile intinse bataios in jurul minu­natelor flori albas­tre, iar tufele de regina‑noptii, inalte cit omul, isi stringeau petalele o­fensate, gata sa le re­deschida la cel mai mic semn de slabiciune a soare­lui. Casele boieresti, multe la numar in partea de nord, cu intrarile mari si cerdacurile in stare sa adaposteasca fiecare o nunta, rasareau ici‑colo din maretia boschetelor sau a copacilor batrini. Ciresii se desfatau ade­menind privirile trecatorilor cu fructele lor rosii‑galbui, in care soarele Baraganului pusese ceva din sufletul sau.

Inainte de a intra in Ulita Mare, cei doi calareti isi abatura caii pe la piata Zece Mese, unde domnii Tufanel‑tatal si Ciripoi‑tatal incepusera o disputa verbala care ameninta sa nu se mai sfirseasca. Tarabele lor cu blaturi, cu sucitoare si cu linguri de lemn erau invecinate, chiar daca le despartea o distanta de zece‑doisprezece pasi. Dis­tanta stabilita de ei, dupa ultima paruiala, ca intre doua firme rivale respectate in acea zona a Bucurestilor. Cei doi concurenti capatasera o bunastare vizibila, datorita unor insemnate investitii facute in fiecare sezon calduros. Daca in urma cu citiva ani se multumisera sa‑si expuna marfurile pe niste simple rogojini, acum tarabele confec­tionate din scinduri le dadeau un aspect mai sobru, mai elegant. E drept ca in iernile geroase cei doi negustori isi bagau pravaliile pe foc fie din cauza frigului, fie da­torita unor proiecte ambitioase. Dar, cind incepea ano­timpul cald, citiva gospodari din zona bogata a orasului se pomeneau intr‑o dimineata ca le‑au disparut gardurile si nimeni nu le‑ar fi putut recunoaste in cele doua tarabe din scindura geluita frumos.

Cu toata caldura statornicita in Cimpia Baraganului, din motive total necunoscute, domnul Tufanel‑tatal purta o splendida caciula de miel alb si negru. Culorile se pas­trau la ea in parti egale, ceea ce arata ca a fost confec­tionata din doua caciuli mai vechi. Sumanul aproape nou, cu minecile mult prea lungi, avusese cu siguranta un stapin voinic, iar domnul Tufanel‑tatal putea fi bucuros ca nu se intilnise pina in ziua aceea cu fostul proprietar. Fata lui mica, nitel suie, semana cu a unei veverite, iar ochii mari, cu priviri alunecoase, aratau o nota de inteli­genta.

Ciripoi‑tatal parea un adevarat gentlemen. Palaria lui de catifea, cam roasa de timpul necrutator, fusese croita cindva pe o capatina de urias. Acesta era motivul pentru care frumosul acoperis se supunea atractiei gravitatio­nale si aluneca plin de respect pe fata negustorului, aco­perind‑o cu totul. Obisnuit cu nazdravaniile ei, domnul Ciripoi o trimitea pe crestet cu o scurta lovitura de palma, iar de sub ea se aratau niste urechi mari, clapauge, un. nas in forma de conopida, o gura cit o jumatate de sapa, cu buzele vinete, supte inauntru, datorita unor lipsuri interioare de stalactite si stalagmite. Spre deosebire de rivalul sau, nu purta suman din doua motive destul de serioase. Intii, timpul calduros nu pretindea asemenea imbracaminte, iar mai apoi, distinsul cetatean al Bucu­restilor nu poseda nici un obiect care sa semene cit de cit a su­man. Pantalonii cu fundul mare, bun de adapostit o clopotnita, ii impru­mutase definitiv de la un bulgar neprevazator, dornic de o baie strasnica in riul Dimbovita. La aparitia celor doi calareti, negustorii se aflau in toiul disputei verbale, mai ales ca onorata clientela obis­nuita la piata Zece Mese nu se imbulzea pe linga tarabe. Domnul Tufanel‑tatal, mai ager in priviri decit concuren­tul sau, se opri la jumatatea frazei, ochii ii crescura brusc, iar exclamatia de surpriza il facu pe Ciripoi sa tresara.

— Vere, zise domnul Tuf anel, ia seama colo in spatele tau! Nu crezi ca boierii care s‑au oprit ne cauta pe noi?

Ca orice om cu sufletul curat, Ciripoi nu‑si pierdu vremea sa cerce­teze. Primul sau gest fu indreptat spre marfa, cu gindul de a prinde in brate intregul inventar al pravaliei, cu care sa se fofileze prin multime. Dar tot atit de repede negustorul trase concluzia ca in vorbele celuilalt nu se afla nici o nuanta de alarma, asa ca isi intoarse privirile printr‑o fulgeratoare si eleganta rasu­cire a capului. Astfel, palaria ii veni peste fata, o salta pe crestet cu un dupac indeminatec, iar ochii lui licarira a bucurie.

— Hei, Ciripoi, Tufanele, ia veniti mai aproape! striga Sile Adormitu.

Cei doi nu o luara la goana spre o atit de dulce che­mare, ci zburara in intimpinarea ospetilor. Pantalonii bul­garului si sumanul de proveni­enta anonima filfiira scurt printre tarabe. Sile si Costache Caravana zimbira multu­miti, observind agilitatea batrinilor negustori.

— Citi ani ai, Ciripoi? intreba Sile, invirtind in palme doua pungi burdusite cu aspri.

Ciripoi‑tatal, om cu scaun la cap si trecut prin multe, socoti sa mai adauge la virsta reala inca vreo douazeci‑treizeci de ani, stiind ca batri­netea putea zgindari gene­rozitatea calaretilor. Dar nebunul de Tufanel i‑o lua inainte si raspunse cu o voce mare, asemenea unui os­tean:

— Cincizeci si doi are, inaltimea‑ta. E nascut intr‑un an cu mine.

— Minte! sari Ciripoi‑tatal ca ars. Eu abia ma tin pe picioare de batrin ce sint. In toata piata asta nu e unul mai batrin si mai oropsit ca mine.

Sile Adormitu isi infrina un inceput de zimbet, incruntindu‑se.

— Atunci, de tine nu avem nevoie. O sa ne multumim numai cu Tufanel. 'Sa ma ia naiba de natarau! gindi Ciripoi. In toata Mahalaua Opincarilor nu se afla unul mai natarau ca mine. Domnul acesta tine in palme doua pungi. Asta se cheama ca nu le‑a scos intimplator. Una din ele ar incapea fara urma in pantalonii bulgarului. Daca nu pun mina pe una din pungile alea, pot sa ma arunc din clopotnita bisericii Sfintul Spiridon, ca nu e nici‑o paguba.

Facu o noua plecaciune in fata lui Sile, apoi o lua mai pe departe:

— Inaltimea‑ta, oamenii cuminti sint rari. Abia dibacesti unul intr‑o piata. Mie mi‑a mers vestea ca as avea mai mult scaun la cap chiar decit un boier. Asta, fara sa ma laud. Varu Tufanel, arde‑l‑ar pe, stie ca la mine vin dupa sfaturi toti inteleptii din mahala. De pomana dau sfaturi. Sa mor daca mint! Si oamenii zic: Sa mergem la batrinul Ciripoi daca vrem un sfat bun. Eu nu‑i pot opri sa‑mi zica batrin. Altfel, sint dintr‑un an cu Tufanel. Ba, cred chiar ceva mai tinar si mai sprinten.

— Da‑te ma‑n cistig de‑aicea! i‑o intoarse Tufanel‑tatal.

Dar un gest al lui Sile ii domoli pe amindoi.

— Il cunoasteti pe negustorul Isaia?

— Ca pe o brezaie, rise Ciripoi. In tinerete ii aduceam niste cai, mama, mama. Numai cai turcesti. Noaptea ii luam, noaptea ii vindeam si tot noaptea dispareau din curtea jupinului Isaia de parca intrau in pamint.

— Da, da, inteleg, zimbi Sile. Acum, adunati‑va marfa! Mai catre seara mergeti la Isaia sa va dea cite un cal pe alese si straie pe masura voastra! De fapt, stie el ce va trebuie. Miine dimineata veniti la hanul Privighetoarea de Aur! Iata si niste bani pentru femeile voastre.

Cei doi prinsera cu indeminare pungile grase, pipaindu‑le lacomi, in timp ce Sile si Costache Caravana isi indreptara caii pe Ulita Mare, catre faimosul han Privighetoarea de Aur.

Cind sosira noii oaspeti, hangiul Cristache Mutu isi purta cu mare iuteala pintecul cit un poloboc printre mesele multe. Avea o slabiciune pentru Caravana, care se dovedea un mincau fara pereche. De multa vreme nu‑l mai preocupau afacerile banesti chiar daca hanul aducea venituri grase, ci mai degraba se simtea atras catre clientii priceputi in aprecierea unor bucate gustoase.

— Cristache, baiatule, striga Caravana, in fiecare an pintecul tau mai creste cam cit un harbuz.

— Ride hirb de oala sparta! zimbi sagalnic hangiul. Nici cu dom­nia‑ta nu ma pling. Daca n‑ai umbla atita pe drumuri, cred ca ai putea sa ma ajungi. Dar nu‑i asta pricina de suparare. Oamenii cu pintecul rotund sint fa­cuti anume sa guste toate placerile lumii. Iar placerea cea dintii e mincarea si bautura. Eu imi cunosc musafirii dupa infatisare. Cei smochiniti la fata si la trup sint adevarata paguba pentru un hangiu cumsecade. Astia fug de sosuri, de carne grasa, ori de un purcelus la ta­va, cum fuge dracul de tamiie. Baga in ei numai uscaturi si ciorbe lungi, apoase. Iar la bautura mai mare jalea. Se ametesc din te miri ce. Bortosii ciulesc urechile si aud zgomote de strachini cale de o posta. Nasul ii con­duce fara chip de greseala catre locurile cu mincare aleasa. Usca­tivii sint grabiti la mincare si se gindesc aiurea. Bortosii au un anumit di­chis, ca la o slujba. Nu se reped asupra bucatelor. Intii le adulmeca. A­poi le gusta. Pe urma, le cinstesc mestecindu‑le domol. Daca te repezi ca un apucat, mincarea se stringe in ea si nu‑si mai sloboade aromele. Dar in fata unui plescait molcom se alinta si te cu­prinde cu tot ce are ea mai bun. O singura data m‑am pacalit cu un slabanog. Cind l‑am vazut, mi‑am zis ca vine de la Muntele Sfint, unde o fi trait numai in posturi si ruga­ciuni. O aratare lunga, cu coastele ca cercurile pe bu­toaiele nepapu­rite. Dupa ce l‑am privit cu mila, i‑am propus:

'Domnule, sa va dau ceva de post si niscaiva usca­turi?'

Zice:

'Nu, jupine draga! Eu sint obisnuit cu lucruri alese. Daca ai un miel de vreo zece ocale, copt in spuza si stropit cu vin, esti omul meu.'

'Am, domnule, i‑am spus mirat. Poate ca n‑ar strica si o oala cu vin.'

'Nu, vin sa nu‑mi dai acum! Eu n‑am timp sa ma opresc din min­cat, iar setea ma apuca abia la urma. Dupa prinz intram in pivnita. Fac cinste cu vin, dar te poftesc si la miel. Mie imi plac bortosii chiar daca nu tin pina la capat linga niste bucate alese. Insa ca priveliste, merita sa te uiti la ei, fiindca ei reprezinta belsugul.'

Zic:

'Domnule, ai vorba aleasa ca omul umblat prin lume. Noua ne plac oamenii subtiri la gusturi si la purtare, d‑aia ne‑am gindit sa nu va punem la casnele iadului intr‑o intrecere de bautura si mincare cu un bortos. Sa va dau mai degraba ceva usor pentru desfatarea trupului. Poate n‑ar strica o bucata de slanina cit o jumatate de caramida, usor galbuie de la fumul rece din timpul iernii, cu niste piine proaspata de casa, a carei coaja coapta pe vatra e plesnita si aspra cum e coaja gorunului batrin. Linga asta ar merge o ceapa cit un genunche de cal. O ceapa rosie si iute, sparta in pumni si umpluta cu sare'

Zice:

'Nu!'

'Atunci, un ratoi pe varza calita. Un ratoi rumenit cum se cade, care sade cu picioarele in sus pe o movila de varza calita, asa, de al naibii ce e. Astea sint bucate usoare si nu fac rau intr‑un stomac prapadit ca al dom‑niei‑tale.'

'Ah, ah! zice el. Ma bucur cind intilnesc un hangiu de treaba. Pa­cat ca esti bortos. Zau, n‑ai merita aseme­nea osinda! Sa am eu bine citi bortosi am bagat sub masa la bautura si mincare!'

'Bine!' ii raspund fara asprime. Apoi m‑am asezat alaturi de slaba­nog, hotarit sa‑i dau o lectie fara sa stiu pe ce miini am cazut. Dupa vreo cinci ocale de carne frageda, grasuta, impartita frateste, am simtit o moleseala dulce. Cind apare moleseala, ma opresc totdeauna din min­cat. Acum nu era chip. Slabanogul ii tragea inainte la fel de pofticios. Pina si oasele troseneau intre dintii lui mari. Dupa alte doua ocale mi s‑a parut ca am vedenii. Am continuat sa inghit alaturi de el, casnin­du‑ma in apa­rarea sfintelor drepturi de mincai ale bortosilor pina am cazut prostit. La fiecare imbucatura simteam o sfirseala in toate madu­la­rele, iar trosnetul falcilor lui se arata departat ca o parere. M‑am trezit in pivnita printre butoaie. La primul butoi am baut cite o oala de vin si ne‑am inchinat impreuna. La al doilea butoi ne‑am saru­tat crestineste. La al treilea am plins. La al patrulea am cintat popeste. La al cincilea mi‑a perit vederea. La al saselea am ramas fara grai. La al saptelea mi‑am cautat un loc sa mor crestineste. Aveam acolo un vin de Draga­sani curat ca lacrima de prunc. Apoi m‑am trezit la soare, pe iarba din curte. Insa nu in ziua aceea ci intr‑a doua. Dupa trei saptamini l‑am alungat. Parca mai slabise cit a stat la mine. Si mirosea in urma lui a paguba si a uscaciune. Asta e, domnule Caravana. Totusi, oamenii din soiul acesta sint rari pe lume. Am auzit ca vrei sa te insori. Cred ca n‑ar strica ceva chibzuiala. Femeia slabanoaga e buna la dragoste. In buca­tarie nu face cit o ceapa degerata. Acolo, numai grasanele au cautare. Cum vezi una careia ii atirna suncile si are fundul cit un butoi, sa stii ca e cea mai potrivita pentru o casnicie lunga. Dragostea tine de obicei putin. Dar de mincare buna ai nevoie toata viata. Sa te feresti de femeia care ajuneaza impotriva ingrasatului, fiindca trebuie sa postesti im­pre­una cu ea! Sa te feresti de femeia care vorbeste putin! Asemenea soi de femeie aduna in gusa toata otrava gindului si e mai acra decit macrisul. Acolo unde ciripitul ei se aude toata ziua, se umple casa de lumina. Sa ma ia naiba! Te‑am oprit in usa cu vorbele mele. Pofteste sus! Domnii Cae Indru, Ducu cel Iute, Chirila Zece Cutite si Parintele Grasa abia asteapta un ospat cu voi.

Noaptea se lasa domol peste Bucuresti. O noapte calma, limpede, ce nu prevestea nimic din marile amenin­tari picate din toate partile peste Tara Romaneasca. In odaia de lucru a lui Mihai‑voda era lumina. O in­capere mai mult lunga decit lata. Pe mijlocul ei se afla o masa de stejar lucrata in frumoase crestaturi de mina. Peretii incarcati cu panoplii bogate in arme, ferestrele mici, cu zabrele groase cit funiile, tavanul simplu spoit in alb, mobila putina, dadeau interiorului o atmosfera de raceala. Doar imensul covor de Kesan, lucrat in tonuri calme, aducea o nota de caldura.

Domnul Tarii Romanesti se plimba ingindurat de‑a lungul odaii. Purta o imbracaminte simpla din catifea bine strinsa pe corp. Umerii lui mari contrastau placut cu soldurile inguste. Liniile dulci ale corpului nu‑si pier­dusera farmecul desi Mihai‑voda intrase in pragul de toamna al vietii. Parul usor carunt pe la timple se raz­vratea aspru a neorinduiala, dezvelind fruntea inalta, brazdata de cute adinci. La vreme de ginduri multe, cutele se adunau intre ele ca la sfat de taina. Cind gindurile se departau, dind ragaz de liniste, fruntea se limpezea ca cerul dupa ploaie, iar privirile arzatoare capatau dulceata soarelui potolit, de toamna.

'Au trecut patru ani de cind am scos Tara Romaneasca de sub turci, gindi voda. In acesti ani am purtat atitea razboaie cu turcii si cu tatarii cit n‑au purtat alte neamuri in toata istoria lor. Am biruit in toate luptele, dar nimic nu a fost hotaritor. Parca ieri am taiat pina la ultimul om garnizoana turcilor din Bucuresti. Parca ieri am luat la rind cetatile turcesti din lungul Dunarii si din Balcani. Ostenii au facut mari lucrari pentru neamul Romanesc. Atit de mari cum nu s‑au mai pomenit. Adica nu. Uite ca gresesc. Au fost lucrari chiar mai mari ca ale noastre. Mircea cel Batrin si Stefan cel Mare ne‑au intrecut cu mult asa ca nu ni se cuvine cine stie ce fala. Ne‑am batut asa cum au facut totdeauna parintii nostri. Sa se fi nascut oare neamul nostru lipsit de noroc? Fiecare bu­cata de pamint Romanesc are in el singele unui aparator. Toti inaintasii nos­tri s‑au batut sa apere pamintul tarii. Dar iata ca ne asteapta alte raz­boa­ie. Pina cind ne vom bate oare? Turcii au ridicat la Calugareni atita oaste incit ar fi ajuns pentru un razboi cu toata Europa. O suta optzeci de mii de turci au stat impotriva noastra la Calugareni. Mi‑a fost grozav de frica atunci ca vom pierde. Dar m‑a incercat si un moment de min­drie. Prin uriasa ostire adusa impotriva noastra, turcii ne aratau, fara sa stie, respectul si pretuirea lor. Eram de zece ori mai putini. Dar turcii ne cunosteau virtutile de pe cimpul de lupta. Doamne, Dumnezeule, cind a inceput lupta din vadul Calugarenilor si am vazut puhoiul turcesc, m‑a apucat o fala si o mindrie fara seaman pentru neamul Romanesc! Turcii nu aveau curajul sa se bata de la egal. Oare Stefan cel Mare a simtit ase­menea fala? Fiindca si el a fost cinstit de turci cu astfel de puhoaie. Dar asta nu are importanta. Aceasta mindrie va ramine urmasilor nostri. Am invins la Calugareni. O mina de oameni am batut un imperiu. Poate si noutatea pe care am adus‑o noi in razboaie sa‑i fi descumpanit pe turci. Romanii au priceput inaintea altor neamuri ca armatele greoaie, incarcate de zale si fierarie si‑au trait traiul. Ostirea Bucegilor a fost trasnetul nostru pentru turci. Ea a ho‑tarit batalia de la Calugareni. O ostire usoara, ca fulgul. Va mai trece multa vreme pina cind generalii vor intelege ca ostilor greoaie le‑a trecut vremea. Aparitia armelor de foc a ispravit vremea armurilor si aparatorilor greoaie. Totusi n‑am folosit destul toate planurile noastre de tactica. Chirila Zece Cutite se dovedeste un ostean mai bun decit mine. El s‑a zbatut sa infiintam un corp de osteni care sa atace spatele dusmanului cu mult inainte de a se apropia de granitele noastre. Care sa‑i macine aprovizio­narea si munitiile. Timpul si saracia nu ne‑au ingaduit sa facem prea multe. Sfaturile lui Cae Indru au ajutat sa cistigam batalii fara pierderi de oameni. Vom folosi vi­clenia mai mult decit inainte. Dar nu e totul. Avem nevoie de soli buni, care sa stie a purta tratative cu dusmanii si prietenii. De multe ori tratativele pur­tate cu chibzuiala aduc mai multe foloase decit victoriile de pe cim­pul de lupta.'

Mihai‑voda isi intrerupse plimbarea. Clucerul Ieremia Baicoianu, un tinar inalt, spatos cit un urs, cu fata vesela ca de prunc, astepta linga usa.

— Ce‑i, Baicoiene? intreba domnul trecindu‑si degetele prin par, intr‑un gest de inviorare.

— Au sosit, maria‑ta.

— Sa intre!

Clucerul feri draperia intr‑o parte. Cinci barbati se aliniara frumos in fata lui voda si salutara cu palariile.