Antiteza
(cf. fr. antithèse < gr. antithesis, "opozitie")
Antiteza este figura de stil care consta in
proiectarea a doua entitati / elemente in antonimie, in "panoul central" al
unei poeme, al unei opere, in general, incat sa se puna reciproc mai bine in
lumina.
Prin antiteza, se reliefeaza mai bine,
mai adanc, "opozitia" dintre doua personaje, situatii,
idei / concepte, fapte etc. Antiteza se poate ivi chiar si la nivelul celor mai
mici unitati poetice, ca, de exemplu, in titlurile unor poeme - ca, de exemplu,
la Mihai Eminescu - Imparat si proletar,
Inger si demon (dar si in versuri ca: «Ea un inger ce se roaga - El
un demon ce viseaza; / Ea o inima de aur - El un suflet apostat»), Venere si Madona etc. "Lucrarea in
materie sensibila" a antitezei se desfasoara "fara frontiere", de dinainte de
zorii homerici ai poeziei, pana in lirica de azi, dupa cum dovedeste si Sonetul Verdelui Imparat (ori psalmul elementului Apa), aflat in
volumul tiparit in anul 2002, «Ultimele poeme hadronice» de Ion Pachia
Tatomirescu, un sonet-antiteza, surprinzand permanentul, netarmuritul,
sisificul asediu al vegetalului / viului in privelistea mineralului, din credinta intr-o cosmica nunta a elementelor: «Doar
apa-mparateasca-mi urca-n vine - / ea spera chiar si-n clipa de cenusa / sa mai
deschida vietii inc-o usa, / ori sa-mblanzeasca durele destine // La toate-i
clorofila jucausa / ca sangele fierbinte din feline, / insa cu meandre pure,
opaline, / intr-o domesticie ce-nabusa // betoanele armate si asfaltul, /
abisul mucezit, ori creasta crunta, / desertu-ngenunarilor, inaltul // Da,-n
lumea noastra infinit-marunta, / doar Imparatul Verde - si nu altul - /
ne-nrazareste-n cosmica lui nunta» (TUph, 46).
