Bun venit nicaieri de Leucuta Cosmin

Cand plangi, o faci pentru ceva frumos.

Pentru inceput

Fata ii era strambata in cea mai nevinovata grimasa de care era capabila. Umblau impreuna de aproape doua luni. Nu fusese o peroada densa, nici macar una presarata cu amintiri de exceptie, dar oricum, o perioada destul de scurta pentru aceste cuvinte:

– Te iubesc ! ii marturisi el, cu oarecare stanjeneala, de parca era ceva rusinos.

– De ce spui asta ? il intreba ea. – Eu zic sa nu ne grabim !

– Dar nu ma grabesc, crede-ma ! M-am gandit mult si bine la cuvintele astea, inainte sa le rostesc ! spuse el.

Grimasa fetei paru ca se mai amelioreaza, si un zambet nevinovat o inlocui in curand.

– De ce acum ? se mira ea, si parca tot nu ii venea sa-si creada urechilor.

Se intelegeau bine

„Chiar foarte bine !” gandi ea.

faceau sex atunci cand aveau chef, dar niciodata

„Absolut niciodata !”

nu se gandise la iubire din partea lui. Era ceva care nu i se potrivea. O intreba mereu cat credea ca are sa mai dureze acea relatie, iar ea il acuza ca vrea sa se desparta de ea. Iar acum, cand el facuse urmatorul pas logic, ea refuza pur si simplu sa il creada.

– Fiindca acum mi-am dat seama de chestia asta ! raspunse el. – Nu inteleg de ce e asa greu ! Tu spuneai mereu ca nu sunt in stare sa ma leg de tine cu adevarat !

„N-a uitat !” rase ea ironic.

– Asa-i, da , contempla fata. – Da nu la asa ceva ma refeream !

– Pai atunci, la ce te refereai ? se mira el.

– Nu stiu nici eu, poate ca vroiam sa incetezi cu viziunile tale despre despartirea noastra furtunoasa, sau ceva de genul asta !

– Te deranjeaza ca ti-am spus ca te iubesc, sau ca tu nu ma iubesti inapoi ? intreba el, lasandu-se pe spatarul scaunului.

Se aflau la o terasa, cu cate o ceasca de cafea in fata, si cu soarele luminandu-le fetele obosite. Ea purta o fusta larga, alba, si un maiou galben, si isi tinea parul prins cu o agrafa, la ceafa.

El incepu sa se joace cu bricheta, apoi isi aprinse o tigara.

„Asa stie sa o intoarca de nu-i adevarat !” gandi ea.

Sufla fumul afara, apoi lua o gura de cafea, si constata ca se racise.

– Ma deranjeaza ca te pripesti, si te astepti sa fac si eu la fel ! spuse ea.

– Asta e, si nu-mi pare rau ca am spus-o, dar imi pare rau ca tu nu simti asa !

– Cum te-ai simti daca as spune ca si eu te iubesc ? il iscodi ea.

– M-as simti flatat ! replica el, ridicand barbia.

Cerura nota de plata chelnerului, apoi plecara impreuna spre casa. Desi, in mod normal, ea avea pretentia ca el sa o tina de mana, acum isi balansa incet bratele pe langa trup, si nu scosese niciun cuvant despre asta.

El ii lua palma cu mana, si ii sopti:

– Nu-i nimic, poate ca pe viitor

Apoi ii cauta privirea, dar ea se ferea. Simtea ca il dezamagise.

Se oprira in fata blocului ei, si dadu sa o sarute, dar ea isi intoarse capul.

– Eu is ala care a fost lasat cu ochii in soare, si tot tu esti aia nervoasa ? se mira el, punandu-si mainile in solduri.

– Te sun eu mai incolo, sopti ea, apoi incepu sa urce. Statea la etajul 7.

El ramase mut, privind-o.

O ora mai tarziu era sus pe blocul sau, privind asfintitul. Se plimba pe balustrada neteda.

Stia ca asta ii irita pe vecinii sai, care nu isi puteau vedea de treburi, de frica ca el sa nu pateasca ceva. Asa ca stateau cu ochii pe el.

Talpa neteda a tenisilor sai aluneca pe tabla acoperisului, si se pomeni ca priveste cum pamantul se apropie de el.

In momentul impactului, totul amuti in jurul sau. Nu mai simtea nimic. Nu putea simti amorteala care il cuprinse. Totul se intuneca, incetul cu incetul. Oamenii care forfoteau in jurul sau, carand aparate, scuipand capace de ace si fluturand bisturie toate acestea disparura, si un intuneric umed le inlocui.

Tranzitia

Se afla intr-o cada imensa, plin cu un lichid transparent, ce aducea a melasa. Se scufunda incet, cand un brat il apuca de par si il trase afara.

Scuipa ceea ce inghitise, apoi incepu sa respire. Mai precis, vru sa respire. Constata ca nu avea nevoie de guri mare de aer. Pieptul ii era linistit, nu se zbatea violent, umflandu-se, dilatand membrana.

Era ca si cum era o masina, una care functiona pe orice alt combustibil decat oxigen. Ridica ochii spre salvatorul sau si se incrunta. Acesta era un brat mecanic, o tentacula cu multiple articulatii slinoase, de pe care picurau stropi imensi de ulei negru.

Bratul era echipat cu cinci degete ce pareau a fi umane, sau replici de silicon. Nu erau nici una, nici alta. Avea sa afle mai tarziu ca erau de fapt, nu erau nimic.

Sa trecem mai departe. Ne impiedicam de detalii nesemnificative si irelevante.

O alta tentacula, echipata cu doua buze rosii, doua randuri de dinti si o limba lunga, se prelinse prin intuneric pana in fata tanarului. Acesta isi trase capul in spate, si casca ochii. Parea ceva desprins dintr-un episod din „The Jetsons”.

Buzele incepura sa mimeze cuvinte, si el auzi:

– Ridica-te, scutura-te, aranjeaza-ti parul, verifica-ti halena si apoi urmeaza-ne !

Dar lui tot nu ii venea sa creada.

Buzele repetara instructiunile. Baiatul se conforma, nefiind in stare sa scoata o vorba, apoi urma tentacula. In timp ce il conduceau prin intuneric, buzele ii explicau:

– Esti chiriasul numarul 3498706, al 34-lea pe ziua de azi, ca sa ne exprimam pe intelesul tau. Te afli aici doar pe o perioada limitata, un fel de popas temporar. Ai inteles ? Cat timp esti aici, te vei face util. Nu avem ce face cu tine daca nu produci nimic, si asta are sa-ti dauneze !

„Cum adica, pe intelesul meu ?” se intreba in sine.

– U-unde ma duci acum ? ingaima el, speriat.

– Unde ma „duceti”, ai vrut sa spui ! il corectara buzele. –Va trebui sa ni te adresezi cu forma de politete, altfel vom avea probleme. Nu vrei sa ai probleme, nu-i asa ? se intoarsera spre el buzele, si bratul cu degete il apuca de gat.

Nu simti nicio durere, dar i se facu frica. Asa ca raspunse prompt:

– N-nu !

– Bine, spuse vocea, si bratul ii dadu drumul. – Sa continuam. Acum ne indreptam spre Biroul de Plasament pentru Pseudo-munca. Acolo ti se va explica mai pe indelete, si mai pe intelesul tau ce se intampla.

– Unde sunt ?

– Toate la timpul lor ! spusera buzele, si in urmatoarea clipa iesira din intuneric, si baiatul se pomeni intr-o imensa incapere ce parea a fi undeva in subteran. Un fel de hala, cu un cer noros in loc de tavan, cu ferestre care se pierdeau in acei nori. Acolo trebaluiau mii si mii de muncitori, impingand cutii colosale, carand si cladind diferite dispozitive.

Fu urcat pe o scara circulara pana la o inaltime de douazeci de metri. Acolo se deschise o usa laminata, decorata cu o placuta aurie pe care era scris un nume indescifrabil, si fu impins inauntru.

X³

In spatele unui birou lat statea un barbat chel, cu o pereche de ochelari lasati pe varful nasului, rasfoind un ziar gros. Incaperea mirosea a tutun si a umezeala.

Printre jaluzelele trase patrundea putina lumina galbuie, anemica.

Barbatul nu il lua in seama din prima, si isi citi presa linistit. Abia dupa zece minute impaturi meticulos ziarul si il arunca la cos, iar apoi isi aranja cravata. Il pofti pe baiat sa ia loc, apoi se lasa pe spatarul scaunului, dand la iveala pantecul imens care fusese ascuns pana atunci de ziar.

Il privi plicitisit, apoi spuse:

– Lua-v-ar dracu de copii prosti ! Nu stiti ce faceti ! Ai adus dosarul ? intreba grasul, intinzandu-si mana peste birou.

– Da, raspunse baiatul si ii dadu plicul sigilat. Il primise de la bratul acela care il salvase.

Grasul citi foaia cu o expresie grava, apoi o lasa din mana si isi dadu jos ochelarii.

– Ce stii pana acum ?

– Pai, imi amintesc ca ma plimbam pe acoperisul blocului, apoi ma innecam, un brat m-a scos afara si niste buze mi-au dat ceva instructiuni, mi-au pus in mana plicul acela si m-au impins la dumneavoastra in birou ! povesti baiatul.

– Aici e Biroul de Plasament pentru Pseudo-munca, unde se va stabili ce ai de facut.

– Pseudo-munca ? Cum adica ? se mira el.

– Trebuie sa faci ceva cat timp esti aici, dar ceea ce vei face nu se va inregistra nicaieri, fiindca de fapt nu prestezi niciun fel de munca fizica. Vei bate cuie, dar cuiele nu vor fi, de fapt, batute. Vei construi case, dar, de fapt, casele acelea nu vor exista. Intelegi ? Faci toate aceste lucruri pentru a-ti tine mintea ocupata. Ca sa nu innebunesti, sa nu te atrofiezi !

– Unde e „aici”? indrazni baiatul.

– Nu ti s-a spus ? se mira grasul.

– Nu.

Omul din spatele biroului incepu sa transpire. O pata de umezeala incepu sa se mareasca pe spatele camasii sale.

– Fir-ar ai dracu de Mecanici. Ma enerveaza cand nu-si fac treaba cum trebuie ! scrasni el, privind dincolo de baiat. Apoi se intoarse spre el. – Asculta-ma cu atentie. Ceea ce iti voi spune s-ar putea sa te socheze un pic, dar sa stii ca e adevarul.

„Ce ar putea sa ma socheze altceva decat un brat mecanic si niste buze fara o fata, care imi spun ca sunt nu stiu ce detinut ?” gandi baiatul.

– Ti s-a intamplat ceva ! continua grasul. – Ai avut un accident, ai cazut de pe acoperisul blocului tau, si asa ai ajuns aici !

– Unde-i „aici”!? tipa baiatul, enervat de retinerea tuturor de a-i dezvalui locatia sa.

– Aici e nicaieri ! sublinie el ultimul cuvant.

Baiatul il privi cu o expresie de oboseala.

– Asta ce dracu vrea sa insemne ? E o gluma ?

– Deloc ! rostira buzele inexpresive ale grasului.

– Bine, sa zicem ca va cred. De ce sunt aici ? intreba tanarul.

– Ai avut un accident. Ai ajuns aici pentru ca nu esti nici viu, nici mort. Daca ai fi fost viu, ai fi fost viu, daca ai fi fost mort, depinde. In Iad sau in Rai, spuse grasul calm.

– Exista Iad si Rai ?! sari baiatul ca ars.

– N-am de unde sa stiu. Aici nu vii decat atunci cand esti in coma, sau in moarte clinica !

Baiatul casca ochii.

– Eu sunt in coma ?

– Da. Ma rog, trupul tau. Mintea ta rataceste pe-aici de nebuna, si o sa o punem la munca imediat ! il asigura grasul, ranjind.

Baiatul scutura din cap. Nu intelegea.

„Vorbeste de Rai si de Iad de parca ar fi statii de autobuz, dar nici macar nu stie daca exista sau nu ! Pseudo-munca, ce dracu e asta ?”

– Tu, acum, nu esti tu. Esti doar o imagine, o amintire a ta, despre tine ! Asa cum apari acum in fata mea, asa te vezi tu pe tine. De aceea, ma gandesc ca porti hainele tale preferate, nu-i asa ? intreba grasul.

Asa era. Se mirase el atunci cand fusese scos din balta aceea de ce purta alte haine decat cele cu care fusese atunci pe acoperis.

– Cat timp o sa stau aici ? intreba el.

Grasul isi impreuna palmele si se lasa in fata, peste birou.

Proiect: Eugen Lovinescu. (1881-1943) Document online: Protagonisti ai fantasticului

– Asta depinde de tine ! In principiu, poti pleca de aici cand vrei. Trebuie doar sa vii si sa-mi spui, si ai plecat !

– Pot pleca chiar acum ? se mira baiatul.

– Da, dar crede-ma ca sunt aici de ceva vreme, si inca nu am vazut pe cineva sa plece de cum a ajuns ! Dar, daca vrei

Grasul se lasa pe spate. Baiatul astepta. Isi roti privirea prin incapere. Vazu ca un perete lateral era impodobit cu o tabla pe care erau mazgalite niste ecuatii intortocheate, cu fractii etajate, cu radicali si puteri, cu paranteze si acolade.

Se ridica de pe scaun, urmarit din priviri de catre grasul cu aspect de mafiot, si se apropie de tabla. Parcurse cu degetul aratator ultimul rand al exercitiului, si fata i se lumina.

– X³ ! striga el, fara sa se intoarca

– Poftim ? ridica grasul din sprancene.

– Rezultatul e X³ ! spuse baiatul triumfator.

Grasul se ridica de la birou si isi puse ochelarii pe nas, apoi se apropie de tabla. Il dadu la o parte pe baiat si scruta atent tabla scorojita. Dupa cateva secunde incepu sa rada.

– Fir-as al dracu ! Ai dreptate pustiule ! X³ ! Uneori ma intreb vezi, a trebuit ca tu sa intri in coma, pentru ca eu sa imi pot rezolva ecuatia ! Deci, pleci sau nu ?

– Pai, da, dar ce trebuie sa fac ?

– Ti-am spus: trebuie doar sa imi spui ca vrei sa pleci ! repeta grasul, in timp ce scria rezultatul pe tabla.

Lua apoi un aparat de fotografiat si facu o poza exercitiului.

– O obsesie de-a mea ! explica el, vazand expresia tampa de pe fata baiatului. – Imi conserv fiecare reusita !

„Credeam ca e reusita mea !” gandi baiatului.

– Credeam ca nimic de aici nu-i real ! observa baiatul.

– Sa stii ca ai dreptate ! spuse grasul serios. – E ciudat ! Niciodata nu m-am gandit la asta ! Cred ca venirea ta aici, nicaieri, ne va aduce lucruri noi ! spuse grasul serios. – Deci, pleci sau nu ?

Dar baiatul lasa capul in pamant. Era ceva legat de intalnirea cu prietena lui.

Nu vroia sa se intoarca. Nu avea pentru ce sa se intoarca.

Se lasa sa cada pe scaun.

Intre timp, undeva

– Avem un pacient cu multiple contuzii, fractura de humerus si antebrat, hemoragie interna, posibila ruptura de splina si probabil comotie cerebrala ! tipa o asistenta imbracata intr-un halat verde.

Alti doi barbati ii sarira in ajutor.

– Pacientul e un tanar de 17 ani !

– Ce a patit ? Arata ca si cum ar fi dat trenul peste el ! se congestiona un internist.

– Vecinii spun ca a cazut de pe acoperis ! De la etajul 4 !

– Mare noroc ca mai traieste ! La dracu , sa mor daca am vazut pe cineva intr-o stare atat de proasta !

Acum ar urma o enumerare a procedeelor si a practicilor care sunt de urmat in cazul unui asemenea accident, dar, cum nu ma pricep la asemenea lucruri, si nu cunosc nici jargonul medicilor, o sa trec peste acesta scena. Imi cer scuze de la cititori.

Dupa o intubare si o injectie cu adrenalina – totusi, mai stiu ceva –, medicii stabilisera ca baiatul era in coma. Il conecatra la o serie de aparate care scoteau sunete stridente si afisau grafice ciclice.

Apoi ii fura sunati apropiatii. Familia, prietenii si prietena. In jumatate de ora coridorul era plin de oameni. Multi dintre ei aveau lacrimi in ochi, se strangeau in brate si isi sopteau cuvinte de falsa incurajare, probabil pentru ca tuturor le era frica, si nu erau in stare sa taca din gura.

Unii se certau cu medicii, altii lesinau la vederea pacientului muribund, strapuns de tuburile transparente, mirosind a desinfectant.

Baiatul arata grotesc. Avea fata umflata, plina de copci, iar trupul ii era bandajat din cap pana in picioare. Femurul i se rupsese din cauza caderii, si ii strapunsese pielea.

Si ceea ce era cel mai greu de privit erau ochii sai. Clipeau, o data la cateva secunde, ca urmare a unui reflex motor.

– Baiatul e in coma ! Am facut tot ce s-a putut ! ii asigura medicul pe parintii baiatului. – Restul depinde de Dumnezeu !

Acesta se retrase, si parintii inlacrimati intrara in camera de spital. Iesira dupa aproape trei ore – ce dracu’ au stiut sa faca atata timp, nu stiu – cu fetele total inexpresive, si, fara vreun cuvant, plecara.

Aveau sa se intoarca peste exact 37 de minute, iar mama baiatului avea sa ramana langa el pana la sfarsit.

Acomodare si reguli

Fusese trimis de catre grasul acela chel la departamentul de lemne. Aici, treaba lui era sa schimbe mereu discurile zimtate de la masinile de taiat lemne. Fiecare disc avea un numar de 80 de zimti. Discul trebuia schimbat atunci cand isi pierdea mai mult de 6 zimti.

Isi imbraca salopeta albastra si se infatisa maistrului. Acesta ii desemna echipa, apoi ii dadu o legitimatie si ii spuse sa se grabeasca, fiindca pauza de masa tocmai se terminase.

„Pauza de masa ? Astia mai si mananca ? Ce rost au toate astea ?” isi spuse baiatul iritat de inutilitatea conservarii atator practici umane intr-un loc care era oricum numai uman nu.

Se gandea la ceea ce ii spusese grasul in biroul obscur.

„Daca e asa, atunci ce vad eu acuma sunt doar niste idei, doar niste amintiri, care mananca, beau, rad, lucreaza N-are nicio noima !”

Se alatura unui mic grup de muncitori, cu expresii joviale pe fetele pline de sudoare

„Dar, oare e chiar sudoare ?” se intreba tanarul.

Lucra alaturi de ei tot restul zilei, iar apoi fu invitat intr-un bar unde se duceau de obicei muncitorii din fabrica respectiva.

Barul era unul dintre acelea unde se serveau alune cu bere, si sandvisuri cu lapte – o combinatie ciudata. Era un coridor lung, cu o tejghea inalta, si cu multe reclame luminescente, agatate pe pereti. Sticlele din vitrina barului erau toate pe jumatate goale.

Se aseza langa o colega de lucru pe care o filase mai devreme, si intra in vorba cu ea:

– Deci, tu de ce esti aici ? o intreba, apoi pufni in ras. – Stiu ca e o replica ordinara, dar simt nevoia sa vorbesc cu cineva care ma intelege ! se scuza el.

– Ce te face sa crezi ca eu sunt o asemenea persoana ? intreba ea, si el observa ca avea o voce placuta.

– Pai, si tu esti in aceeasi situatie ca si mine, nu ? De cand esti aici ?

– De patru ani ! raspunse tipa fara sa-l priveasca, si sorbi cu sete din paharul cu bere care se odihnea in fata ei.

Era frumoasa. Avea parul roscat, ochii limpezi, buze mici si siguranta aceea a miscarilor pe care ti-o da doar trecerea anilor.

– Cum ai ajuns aici ? Tanci ca tine nu sunt trimisi in locuri din astea privilegiate ! il intreba ea, sondandu-l cu privirea.

– Eh, ma inteleg bine cu grasul ala de la BPP ! rase tanarul. – Mi-e ruda, si i-a promis mamei ca ma rezolva ! chocoti el.

Femeia rase.

– De patru ani ? facu el. – Dar cati ani ai ?

– Stiu ca nu arat, dar sunt trecuta de treizeci ! marturisi ea, plictisita.

– Nu te cred ! facu el, grav, ca si cum l-ar fi insultat. – Da arati foarte bine. Nu-ti dadeam mai mult de 23-24 de ani.

– Varsta aia a trecut de mult ! ofta ea, si mai sorbi odata din halba de bere.

– Cum ai ajuns aici ? intreba tanarul, si in clipa urmatoare, ea se intoarse spre el si il fixa cu ochii.

Trecu un moment de liniste, apoi ea spuse:

– Accident de masina. Urat. Foarte urat ! se stramba ea, ingretosata de amintirea evenimentului. – Si tu ?

– Am cazut de pe acoperisul blocului. Etajul 4 ! contempla el. – Azi am ajuns aici !

Se facu iarasi liniste. Cineva ii aduse si lui un pahar de bere, desi nu ceruse. Vroise sa ceara, dar nu ceruse.

– Imi poti explica, ce e aici ? intreba el, intr-un tarziu. – Au incercat cativa, dar nu s-au prea descurcat !

– Nu prea iti vine sa crezi ca esti „nicaieri”, nu ? il compatimi ea. – Nu-i nimic, toti suntem la fel. Inca nu te-ai obisnuit. Poate ca nici nu va fi nevoie. S-ar putea sa pleci maine, sau s-ar putea sa mai stai vreo zece ani pe-aici !

– Si tu ? De ce nu ai plecat inca ?

– Ah, asta e intrebarea de pe buzele tuturor, nu-i asa ? filozofa ea.

– E logic, nu ? Ce rost are sa stai, daca poti pleca oricand ?

– In cazul tau, nu prea are rost, dar daca o intorci, vezi ca multi dintre cei care sunt aici nu au la ce sa se intoarca. Le e mai bine asa. Mai comod. Si apoi, intr-o buna zi, ajung Sus, sau Jos.

– Tot nu mi-ai raspuns la intrebare ! insista el.

– Ce e aici ? Aici e un fel de sala de asteptare pentru cei care au ocazia sa aleaga.

– Sa aleaga ? Cum vine asta ?

– Poti alege sa te intorci, si sa duci o viata normala, de pacatos sau de sfant, sau poti ramane aici, unde tot ce faci nu se ia in considerare. Ce faci aici, ramane aici. Tot ce faci aici se anuleaza.

Rase. Stia ca nu are niciun sens ceea ce tocmai spusese.

– Mi-a trebuit ceva timp sa inteleg. Nu te-ai intrebat niciodata de ce unii oameni aleg sinuciderea ? il intreba ea.

– Nu, nu neaparat ! se scuza el.

– Uite de ce: inteleg, sau intuiesc ca vor ajunge aici, si de aici incolo nimic nu se mai ia in considerare. Raman aici, multumiti de vietile pe care le-au dus pana la accident, si de aici, se duc direct in eternitate. Trisorii dracului ! scrasni ea.

– Si tu faci la fel ?

– Nu, nici prin gand nu-mi trece ! Sa stau aici, sa nu exist, asteptand sa-mi moara trupul, ca sa pot ajunge in Rai ? Niciodata !

– Si atunci, de ce nu pleci ? o iscodi baiatul.

„Ca vad ca sfaturi dai !”

– Fiindca nu am gasit motivul pentru care sa plec ! spuse ea, si isi lasa capul in piept. – Astept sa mi se intample ceva, sa vad ceva care sa ma determine sa ma intorc.

– Stai putin ! Sa vezi ceva ? Ce sa vezi ? se mira el.

Lua o gura de bere, si constatpa ca nu avea niciun gust. Avea senzatia ca bea fum.

– Poti sa mergi la Oracol, si acolo ii poti supraveghea pe cei care au ramas „afara” ! explica ea, cu lacrimi in ochi. – Iti lasa o arsura frumoasa pe mana, dar merita !

– Si cum dau de Oracolul asta ?

– E la o distanta de trei zile spre sud.

– Trei zile ? Pe jos ?

Femeia dadu din cap afirmativ.

– Cat de mare e locul asta ? se mira el, avand in vedere ca era un loc inchis.

– Nici nu iti poti inchipui ! sublinie ea.

– Mai repede nu pot ajunge ? starui el.

– Ba da, cu Trenul de la miezul noptii ! Dar nu recomand optiunea asta !

– De ce ?

– Fiindca nimeni nu stie cand circula !

– Parca spuneai ca e trenul de la miezul noptii ! Ma gandesc ca trebuie sa opreasca aici la miezul noptii ! concluziona baiatul.

– Da, da’ problema e ca nimeni nu-ti poate spune cand anume e miezul noptii ! il infrunta ea.

– Dar am vazut ceasuri peste tot, toti le privesc, se orienteaza. Si pauza de masa, tot dupa ceas se da, nu ?

– Oare ? rase femeia subversiv. – Ai spirit de observatie, dar trebuie sa intelegi ca aici, nimic nu-i real. Pauzele se dau dupa cum ii vine maistrului chef. Din obisnuinta se uita la ceas, dar nu se ia dupa el ! spuse femeia, arzandu-l cu privirea. – Fii atent ! ii spuse ea si il fluiera pe barman.

Acesta se intoarse morocanos si galgai un „Ce vrei ?”.

– Cat e ceasul ? intreba femeia.

– Opt si sase !

– Merci ! spuse ea.

– Ce-i cu asta ? se mira baiatul.

– Intreaba-l pe ala de langa tine cat e ceasul ! il indemna ea.

Baiatul se conforma, si raspunsul il stupefie:

– Unspe si patruzeci si trei.

– Cum e posibil asa ceva ? intreba tanarul.

In loc de raspuns, femeia il chestiona si pe vecinul ei.

– Cinci jumate !

– Aici, fiecare isi are propriul timp ! explica ea.

Dadu peste cap berea si se ridica de la tejghea.

– Cum te cheama ? o intreba baiatul.

– Vera, pustiule ! Ai grija de tine ! ii spuse si il mangaie pe crestet, apoi se indrepta spre usa.

– Hei ! Mai am o intrebare ! striga baiatul.

Ea se intoarse si il privi.

– Daca nimeni nu stie cum trece timpul pe-aici, de unde stii TU ca au trecut patru ani de la accident ?

Femeia rase.

– Esti destept, pustiule, trebuie sa recunosc ! ii spuse, apoi isi ridica bratul drept, si trase maneca in jos. De sub material se ivi o arsura lunga, vie, o rana care pulsa. Apoi lasa iarasi maneca jos, si iesi afara.

„A fost la Oracol !” gandi baiatul, dupa ce isi reveni.

Investigatii

Dupa accident, suspiciunile aparura ca ciupercile dupa ploaie. Mass-media spusese in repetate randuri ca fusese o tentativa de suicid bazata pe rateuri sentimentale, desi nu fusese gasita nicio scrisoare de adio, niciun bilet, si nimeni nu putea gasi niciun motiv.

Rudele, prietenii, vecinii, toti erau oripilati de gestul baiatului, dar nimeni nu reusea sa isi explice motivul.

Un barbat bine imbracat, proaspat ras si purtand in mana o servieta maro batu usor in usa. Cea care deschise fu chiar cea pe care comisarul o cauta.

– Buna ziua, domnisoara, as vrea sa stam un pic de vorba, daca se poate !

– Desigur, dar sa nu dureze prea mult ! Ma pregateam sa merg la spital !

– Inteleg. Nu vreau decat sa va pun niste intrebari.

Ea ii facu semn sa intre.

– Bine ca am scapat de reporterii aia enervanti ! spuse ea. – Nu realizeaza cat pot fi de cruzi ? Sa ma acuze ei ca eu l-am impins la asa ceva

Brusc, se intoarse spre barbatul care sedea acum picior peste picior pe un fotoliu negru, acoperit cu un material, imitatie de piele. Isi lasa parul sa ii cada pe umeri. Nu isi aducea aminte sa ii fi spus ca se poate aseza.

– De fapt, asta faceti si dumneavoastra, nu ? scrasni ea.

– Nicidecum, domnisoara ! se scuza el.

Avea ochii verzi, si privirea calma.

– Eu nu acuz. Eu pun intrebari, si apoi acuz, daca e necesar ! Daca putem incepe

Fata ii facu semn ca da.

– Am inteles ca ati fost ultima persoana care a vorbit cu el inainte de

Facu o pauza.

– Da, sopti ea.

– Parea agitat, nervos, a spus ceva care sa dea de inteles ce avea de gand ?

– Nu avea de gand nimic ! Nu a sarit, probabil a alunecat ! Asa face el atunci cand e deprimat, se plimba pe marginea acoperisului.

– Vasazica, era deprimat ! isi linse buzele.

– Nu ! Nu asta am zis ! Am spus ca asa se calma el, plimbandu-se pe marginea acoperisului ! De aici deduc faptul ca probabil ca era suparat.

– Stiti de ce ar fi avut nevoie sa se calmeze ? intreba el cu voce scazuta, scrijelind ceva cu creionul pe un bloc-notes de palma.

– Nu.

– Nu va trece nimic prin minte ?

Fata facu o pauza.

– Am discutat despre noi, inainte de

Barbatul dadu din cap afirmativ.

– Si era un pic abatut, dar ma refer in sensul ala pierdut, nu in sensul ala nervos. Era mai mult cazut pe ganduri ! incheie fata.

– Ganduri sinucigase ! spuse barbatul, scriind acelasi lucru in bloc-notes.

– Nu ! tipa fata. – Nu imi puneti cuvintele in gura. Mi-a spus ca ma iubeste, si eu si eu eu am spus ceva ce nu era adevarat !

– De ce l-ati mintit ? se mira barbatul.

– Nu stiu. Cred ca mi-era frica de ceea ce spusese ! se justifica fata.

– Si credeti ca de aceea s-a sinucis ? intreba barbatul cu calm, urmarindu-i fiecare miscare cu privirea.

Fata se intoarse spre el, fierband de nervi si ii arata usa. Comisarul se ridica incet. Prevazuse asta. Isi incheie sacoul, baga bloc-notes-ul in buzunar, si apoi se indrepta spre usa.

– Nu va faceti griji, domnisoara, va inteleg perfect ! Oricum, nu exista dovezi ca l-ati fi impins dumneavoastra, deci puteti fi linistita.

Apoi pleca.

Fata se intoarse inapoi in camera de zi, se aseza pe fotoliul pe care statuse comisarul, si isi puse capul in palme, plangand.

Comisarul nu venise sa o acuze de nimic. Vroia doar niste raspunsuri.

Si ea trebuia sa mearga la spital acum.

Se imbraca incet, de parca ar fi avut tot timpul din lume, si la aproape doua ore dupa ce pleca comisarul, iesi si ea pe usa, calma, plina de incredere.

Dar pe dinauntru o racaia faptul ca nu apucase sa ii spuna si ea lui ceea ce simtea cu adevarat.

Se gandise de multe ori, si acesta era lucrul cel mai de pret. Dar, de cele mai multe ori

„Lucrul cel mai de pret e ascuns !” gandi ea, intorcand cheia in broasca.

Iar acum avea sa indrepte acea greseala. Stia exact unde avea sa mearga. Totul era limpede.

Dupa cateva minute se afla in fata blocului baiatului, si privea in sus la balustrada de pe care „cazuse” el. Apoi urca pana sus, si puse piciorul pe marginea acoperisului.

Calatoria spre Oracolul de nicaieri

Baiatul se intoarse la tejgheaua barului si ii facu semn barmanului sa se apropie.

– In ce directie sa o iau spre Oracol ? intreba baiatul.

La auzul acestor cuvinte, tot barul isi intoarse privirile spre el, si se facu liniste.

– Spre Oracol ? rase barmanul. Era un gras unsuros, care tinea mereu in maini o carpa umeda si un pahar, pe care il stergea la nesfarsit. – Ce vrei sa vezi, ai ? Iubita indurerata, mama distrusa, prietenii pe care credeai ca-i ai ? il iscodi grasul.

– Nu e treaba ta ! Incotro ? starui baiatul.

– Pai, incolo ! spuse aratandu-i iesirea din bar.

– Si unde o sa ajung ? Cum arata ?

– O sa ajungi nicaieri ! rase grasul.

Tanarul se intoarse si iesi afara, in intuneric.

Prima zi.

Mergea deja de cateva ore – sau cel putin asa i se parea. Trecuse prima data pe la grasul acela chel de la BPP. Avea nevoie de aprobare pentru ca lipsea de la munca

„Care-i rostul ? Si asa e munca de fapt nu e munca !” se enerva baiatul.

Apoi i se cerea viza de nicaieri, pentru o calatorie atat de lunga, in timpaul careia putea sa i se intample ceva, putea sa se piarda.

Primi si viza de calatorie, dar avea nevoie de un insotitor care cunostea locurile. Depuse cerere, dar nu primi raspuns. Asa ca, enervat de birocratia care mustea in jurul sau, o lua la picior singur.

Merse in directia indicata de barman pana cand obosi. Nu stia ca era posibil sa obosesti in locul acela, dar obosise.

Locul acela era plin de reguli stupide. Erai imbracat cum vroiai sa fii imbracat, cu exceptia momentelor cand erai la lucru. Puteai bea sau manca pe gratis, dar nu avea niciun rost, fiindca nu exista nimic care sa te hraneasca in locul acela.. Nimeni nu iti cerea bani, fiindca nu se lucra pe bani. Se lucra pe degeaba.

Se aseza pe marginea drumului prafuit si constata ca nu mai era nimic in jurul sau. Mersese cu capul in pamant, si acum nu mai era nimic in jurul sau. Era doar drumul pe care umbla, el si nimic. Oriunde privea in jurul sau, parca era orb. Il inconjura un fel de intuneric dubios, ca si cum ochii i s-ar fi inchis dintr-o data.

Privi pierdut la drumul care se asternea in spatele sau, apoi la cel din fata sa. Ii venea sa planga, dar se abtinu. I se paru ca aude muzica. O muzica ciudata, cei drept, dar totusi, muzica.

Nu trecu mult si pe langa el isi facu aparitia o caravana ciudata, formata din multe masinarii ciudat concepute, ca niste carute, care se deplasau pe o singura roata, iar deasupra lor aveau construite custi in care dansau baloane negre de care se agatau niste caini, scene pe care dormeau niste amirali batrani si stafiditi, unicicluri calarite de fete tinere, s.a.m.d.

Baiatul privi fascinat aceasta caravana. Prima caruta opri in dreptul sau, si omul de pe capra se intoarse spre el.

– Te-ai pierdut pustiule ?

– Ce ? Ah nu, ma duc la Oracol !

La auzul acestor cuvinte, parca intregul convoi se trezi. Toti incepura sa susoteasca.

– La Oracol, zici ? rase batranul. – Nu te-ai pierdut, zici ?

– Stii incotro e ? intreba baiatul.

– Daca stiu, zici ? rase vizitiul. – Normal ca stiu ! Intr-acolo ne indreptam si noi ! Hai, urca ! il indemna, dandu-se intr-o parte.

Baiatul se urca pe capra. Era mai lata decat parea.

Vizitiul dadu bice unor cai imaginari, si convoiul sustinut de cele cateva roti se puse in miscare.

Baiatul mai vru sa vorbeasca, dar oboseala il dobora, si adormi, sprijinit de umarul vizitiului.

A doua zi.

Se trezi cu ochii lipiti, flamand si mai obosit decat adormise.

– Cum e posibil sa fii atat de obosit dupa atata somn ? se mira el.

– Ce vrei sa spui ? intreba vizitiul, rotindu-si mustata.

– Pai am dormit, cat ? Doisprezece ore ?

– Oare ? Poate ca ai dormit numai zece minute !

Baiatul isi aduse aminte atunci de discutia cu Vera, despre trecerea timpului in acel loc, si renunta sa mai ceara detalii.

– Mi-e foame ! Nu ne oprim sa mancam ceva ?

– Sa mancam, zici ? rase vizitiul. – Ce vrei sa mananci ?

Era un barbat pe la cincizeci de ani, cu parul alb, cazandu-i in valuri pe umeri, cu o barba alba, lunga. Purta o mantie alba, prinsa pe umeri, si avea mainile muncite, dar totusi blande. Se putea vedea pe modul in care tinea haturile caravanei.

– Mancarea se afla in mintea ta ! Nu trebuie sa te prefaci ca duci ceva la gura ! Trebuie doar sa simti cum te umpli de energie, si n-o sa-ti mai fie foame. Uite, asa cum fac ei ! spuse batranul vizitiu, aratand in spate, la celelalte carute. In ele, toti stateau linistiti, si respirau incet, rar.

A treia zi.

Baiatul cobora din caruta, multumindu-i batranului pentru ajutor, si salutand toate creaturile din custi. In departare se vedea locul in care se afla Oracolul.

Era o cocioaba darapanata, dar langa ea se afla o reclama imensa, aproape de doua ori mai inalta si mai voluminoasa decat cocioaba, pe care scria cu litere luminoase „Oracolul de nicaieri”.

Baiatul se apropie incet, si se mira ca nu vazu pe nimeni. Era totusi un Oracol. Putea fi atat de urata treaba incat sa nu vrea nimeni sa vada ce fac cei de afara ?

Nu prea ii venea sa creada acest lucru. Ridica pumnul sa bata in usa, dar aceasta se deschise scartaind. Baiatul intra, pasind incet pe podeaua de pamant denivelat.

Inauntru se afla – mare surpriza – o batranica firava si uscativa, care isi mesteca gingiile si se legana pe un balansoar in fata semineului.

– Intra, dragutule ! il pofti ea.

„Sunt deja inauntru !”

El se apropie de balansoarul scorojit, si vazu ca il astepta acolo un scaun. Se aseza pe el si o privi pe batrana.

Era

„Urata ca dracu !” gandi baiatul.

Avea ochii adanciti in orbite, buzele supte inauntru si spatele frant si impodobit cu cea mai scarboasa cocoasa pe care o vazuse in viata lui. Pielea ei arata ca o foaie de hartie mototolita si ingalbenita de vreme.

– Spune-mi ce cauti, tinere ! il indemna baba.

– Vreau sa vad ce se intampla afara !

– Vrei sa te intorci ? schieuna ea.

– Nu.

– Deci cauti vointa, care sa te poarte inapoi, in trupul tau !

El ridica din umeri.

– Bine dragutule, sa vedem ce putem face ! spuse baba si ii apuca bratul. Baiatul o privi cum isi inclesteaza degetele scheletice in jurul bratului sau, si cum, fara niciun cuvant, ii infige in antebrat un pumnal imens.

O durere arzatoare il cuprinse, si vru sa o indeparteze pe baba de langa el, sa isi scoata pumnalul din brat, dar nu mai avu timp.

In spatele ochilor, imaginile i se formara deja.

– Asa, asa, dragutule ! Priveste ! sopti baba.

Revelatia incepu sa se deruleze ca un film la cinema: cu purici si imperfectiuni de filmare, putin inclinata, cu „arsuri de tigara” in coltul de sus, din dreapta, care anunta schimbarea rolei

Isi vazu mama plangand langa trupul sau comatos, isi vazu tatal smulgandu-si parul din cap, isi vazu prietenii povestind despre el cu lacrimi in ochi, si in final, invaluita in ceata, o vazu pe ea.

Dar, ce facea ?

Se urca pe marginea acoperisului, si privea obsesiv in jos. In rest, totul era intunecat, numai imaginea ei se rotea prin fum si obscuritate.

– Nu ! tipa el, si intinse mana spre ea, dar nu reusi sa atinga nimic.

Deschise ochii si durerea il invalui iarasi. Baba era agatata de bratul sau.

– Te-am tras afara la timp ! Era sa mori ! Niciodata sa nu te atingi de viziuni ! Sunt periculoase ! Iti poti pierde sufletul ! avertiza baba.

– Ce am vazut ? intreba el, disperat.

– Pumnalul Oracolului arata lucruri care s-au intamplat, lucruri care se intampla si lucruri care se vor intampla ! raspunse baba.

– Doamne ! striga el. – O sa sara ! Trebuie sa plec de-aici ! Vreau sa plec ! striga el, ridicandu-se de pe scaun, cu pumnalul inca infipt in antebart. Baba se repezi si scoase pumnalul din carnea baiatului, apoi ii spuse:

– Du-te, du-te dragutule ! il indemna baba.

Baiatul se trezi iarasi in acea melasa rece. Numai ca de data asta, nu se ducea la fund ci se ridica la suprafata. Pe masura ce se ridica, incepu sa uite tot ceea ce vazuse, auzise sau facuse. Cand chipul ii iesi din lichid, nu-si mai aducea aminte nimic. Nu mai stia ca fusese nicaieri, nu mai stia ca vizitase Oracolul, nu mai stia ca rezolvase o ecuatie pentru un gras sau ca bause bere cu gust de fum.

Nu mai stia nimic.

Absolut nimic.

Doar ceea ce trebuia sa stie. Si acest lucru era ca se intorsese sa o salveze pe ea de la aceeasi soarta ca si a lui.

Si nu trebuia sa dea gres.

La sfarsit, si in concluzie

Deschise ochii, si trase aer in piept cu putere.

I se parea ca trecusera ani intregi peste chipul care il privea de langa patul de spital.

Era ea. Prietena lui. Aceasta vru sa o cheme pe mama sa, care era la baie, dar el ii facu semn sa se apropie.

Lacrimi incepura sa ii napadeasca vederea, cand se ridica de pe scaun si se arunca asupra lui, imbratisandu-l, sarutandu-l.

– M-am temut ca vrei sa ma parasesti ! suspina ea, gandindu-se ca daca s-ar fiaruncat in urma cu cateva minute de pe acoperis, acum ar fi fost moarta, si nu l-ar mai fi vazut.

Gandul i se paru de nesuportat, asa ca lacrimile ii curgeau in suvoaie, in timp ce il imbratisa.

– M-am gandit si la asta ! glumi el rasufland usurat. – Dar nu-ti fa griji, ca nu scapi de mine asa usor ! spuse el, apoi inchise iarasi ochii, extenuat de experienta la care tocmai luase parte.

Dupa trei luni. Sau cam asa ceva

Statea cu soldul la ea intre picioare, si o saruta pe gat. Isi revenise destul de repede din scurta coma in care se aflase. Barba ii mijise, dar nu o barbierise, fiindca descoperise ca arata mai bine cu ea.

– Nu credeam sa te mai vad vreodata ! spuse ea. – De ce ai facut-o ?

– Ce am facut ?

– Stii foarte bine despre ce vorbesc ! se enerva ea.

Ii tinea acum capul in palme.

– Nu am sarit, daca la asta te gandesti ! Am alunecat.

– Vezi sa nu ! isi dadu ea ochii peste cap.

– Nu ma crezi, spuse el. – Crezi ca as renunta vreodata la tine ? ii spuse, tragandu-i chilotii in jos. – Crezi ca te-as lasa asa, singura ? scrasni el. – Niciodata ! Te iubesc !

Ea incepu sa il zgarie pe spate, si el incepu sa se miste sacadat. Ea ii simtea respiratia fierbinte pe gat. Dupa cateva minute, ea ii sopti:

– Vrei sa-ti arat ceva ?

El dadu din cap afirmativ.

– Uite ! spuse ea, luandu-i palma si punand-o pe obrazul ei.

El simti ceva umed. Inghiti in sec.

„Lacrimi !” gandi.

– Sunt lacrimi de fericire ! marturisi ea.

– Ma simt flatat ! sopti el, privind-o prin intuneric.

– Nu te simti flatat, simte-te iubit ! suspina fata.

Sfarsit