Sven Hassel

Camarazi de front

Camarades of War

Cea mai neinsemnata

durere a degetului tau

cel mic e pentru mine

mai dureroasa decat

moartea a milioane de

oameni.

Am fost adusi la Centrul de pansare, unde murdaria noastra respingatoare si parazitii ce ne colcaiau pe ranile deschise l‑au facut pe chirurg sa turbeze de furie.

— Nu mi‑a fost dat in viata mea sa vad asemenea porci! exclama el.

Medicul acesta foarte tanar, proaspat iesit din scoala de la Graz nu vazuse, intr‑adevar, mare lucru in viata lui. Micutul il blagoslovi cu o ploaie de injuraturi, ceea ce i‑a sporit si mai mult furia. Se jura pe onoarea lui de soldat ca va fi aspru pedepsit, daca bineinteles va scapa cu viata. Pana atunci se distra cu delicii auzindu‑l cum zbiara in timp ce ii scotea schijele de obuz care impanau muntele acesta de carne.

Tanarul medic nu stia altceva, nu era decat un copil care nu avea sa mai creasca. Fu impuscat trei saptamani mai tarziu, legat de un plop. Operase un general ce fusese muscat de o vipera si generalul murise sub cutitul copilului. Chirurgul statului‑major fiind beat, nu putuse face operatia, insa cineva ceruse ancheta, iar chirurgul de la statul‑major se grabi sa dea vina pe tanarul sau coleg. Incompetenta si neindeplinire a datoriei, declarase consiliul de razboi. Tanarul zbiera necuviincios in timp ce era legat de plop, au trebuit patru oameni sa‑l care si au observat ca inima i se zbatea sa‑i sparga pieptul. Soldatii l‑au imbarbatat spunandu‑i ca trebuie sa se poarte ca un barbat. Dar e tare greu sa fi barbat cand nu ai decat 23 de ani si iluzia ca esti cineva pentru ca ai doua stele la maneca.

Cei din pluton au povestit ca a fost o executie urata. Erau vechi infanteristi care vazusera multe! Asii regimentului 94.

TRENUL‑SPITAL AUXILIAR 877 EST

Gerul taia in orice materie vie ori moarta, precum o lama inrosita in foc. In departare, se auzea cum trozneau arborii in padure. Locomotiva, care tragea lungul tren sanitar, fluiera vaietul ei sfasietor si pana si vaporii albi pareau reci in aceasta zi de iarna ruseasca. Mecanicii purtau caciuli grele de blana si scurte imblanite. Sute de raniti zaceau ingramaditi in vagoanele de marfa insemnate cu mari cruci rosii, iar zapada spulberata de pe^‑ rambleu de goana trenului patrundea in vartejuri prin peretii acoperiti cu promoroaca.

Zaceam in vagonul 48, impreuna cu Micutul si cu Legionarul. Micutului ii patrunsese o schija in spate, iar o mina ii smulsese jumatate din fese. Era culcat pe burta, in paie.

— Nu crezi ca‑i rost de‑un chiul zdravan? Vreau sa zic cu fesa asta care i‑a ramas lui Ivan?

Legionarul, care isi privea toata ziua in oglinda nenumaratele, stricaciuni personale, se porni sa rada incetisor.

— Esti mare si prost. In batalioanele disciplinare nu poti chiuli decat atunci cand ti‑ai lasat si capul. Tu insa te vei intoarce pe front sa‑ti lasi jumatatea cealalta de fund.

Micutul recazu pe paie blestemand. Legionarul il batu pe umeri.

— Linisteste‑te, porc mare ce esti, altfel risti sa te arunce jos din vagon la urmatoarea debarcare a eroilor defuncti!

Ceva mai incolo, langa perete, Huber incetase cu racnetele.

— Cred ca a crapat, sopti Micutul.

— Da, si nu va fi singurul, murmura Legionarul, stergandu‑si fruntea de sudoare.

Avea febra mare si din pansamentul vechi de opt zile, ce nu izbutea sa‑i acopere umarul ranit, ii curgea puroi. Era cea de a 16‑a rana a sa. Primele 14 datau din vremea cand era in Legiunea Straina, unde servise timp de 12 ani, astfel incat se considera mai mult francez decat neamt, cu obrazul sau tabacit, cu statura scunda si vesnicul sau, chistoc intre buze.

— Apa, pentru Dumnezeu, apa! implora subofiterul Huhn, care avea pantecul deschis.

Cineva de langa usa il injura.

— Gura! N‑avem de baut decat propria urina, si daca faci una ca asta ticalosii te pun la zid pentru imbolnavire intentionata.

Omul cu pantecul deschis incepu sa planga. Un altul, de la celalalt capat al vagonului, rase rautacios:

— N‑ai decat sa faci ca noi, linge gheata.

Cel de langa mine, Feldwebel‑ul, se ridica pe jumatate, in ciuda durerilor pe care i le pricinuia burta gaurita de un glont de mitraliera.

— Camarazi! Führer‑ul va avea grija de noi.

Ridica bratul, salutand teapan, si intona inceputul unui mars nazist, insa cazu inapoi pe paie, epuizat. Hohotele celorlalti urcara spre plafonul acoperit cu promoroaca.

— Eroul a obosit, marai un glas, iar intre timp Adolf se imbuiba cu de toate.

— Va trimit in fata consiliului de razboi, zbiera Feldwebel‑ul.

Micutul ii zvarli in cap o oala cu varza imputita.

— Taca‑ti clanta! Daca fundul nu mi‑ar fi in halul asta, ti‑as scoate ceea ce‑ti serveste drept creier sa‑l trimit partidului tau.

Trenul se opri cu o zguduitura puternica care ne facu sa tipam de durere. Gerul patrundea si mai mult, amortindu‑ne degetele de la maini si picioare.

Promoroaca ne crispa nemilos chipurile. Unii se distrau desenand cu varful baionetei pe peretii inghetati animale mici si nostime, care dispareau incet, insa un catelus, botezat pe loc Oscar, a fost redesenat de nenumarate ori, pentru ca incepuse sa ne fie drag. Atunci cand, chinuiti de sete, lingeam peretele inghetat, aveam mare grija sa nu ne atingem de Oscar.

— Unde mergem? intreba micul infanterist de 17 ani, care avea ambele picioare strivite.

— Acasa, pustiule, ii sopti un subofiter ranit la cap.

— Auzi la el! rase marinarul de la Marea Neagra, cu femurul zdrobit. Ce‑i aia, casa? Raiul lui Hitler, in care ingerii lui Adolf, cu zvastica pe capatana, canta „Horst Wessel'?

Se stramba spre stalactitele ce scanteiau rece.

Trenul porni din nou, acest ciudat tren sanitar alcatuit din 86 de vagoane pentru vite, murdare si inghetate, pline cu mizeria umana numita noroi. Eroi care blestemau, injurau, plangeau, epave inspaimantate zvarcolindu‑se de durere, acest soi de eroi de care pietrele de mormant nu pomenesc niciodata.

— Ia spune, arabule, striga Micutul, stii care va fi primul lucru pe care‑l voi face cand vom ajunge la afurisitul ala de spital? Ma voi ghiftui bine si apoi ma voi napusti peste puicute!

Ochii ii erau stralucitori de dorinta. Pentru prima data in viata se ducea la spital, iar acesta in ochii lui era un fel de bordel, unde clientii se bucurau de servicii complete. Legionarul rase in bataie de joc.

— Iti va veni tie mintea la cap, baiete. In primul rand vei nadusi scotand farame de fler prin toti porii si‑ti va pieri pofta de crailac,crede‑ma!

— Doare rau cand macelarii astia iti taie in carne vie? intreba uriasul speriat.

Legionarul intoarse capul si privi chipul mare si bestial, palid de frica la auzul celor ce‑l asteptau.

— Cumplit. Iti taie halci intregi din slanina si nu poti spune nici of!

— Maica Precista, gemu Micutul.

Trenul se apleca scartaind intr‑o curba lunga.

— Dupa ce ma vor coase la spital, am gandit eu cu glas tare, imi voi gasi o amanta, insa una scumpa, cu palton de vizon si meseriasa.

— Pricep cam ce‑ai vrea, facu Legionarul plescaind. O bucatica faina!

— Ce‑i aia o amanta? intrerupse Micutul.

I‑am dat lamuriri amanuntite.

— Adica o tarfa in afara bordelului! Nu se poate! Si poti sa salti    de‑astea?

Inchise ochii si incepu sa viseze batalioane de fete frumoase care dau din fund.

— Si cam cat costa una? intreba mijind un ochi.

— Solda pe un an de zile, i‑am soptit, uitand de durerea din spate, in timp ce ma gandeam la amanta cu vizon.

— Am avut odata o iubita la Casablanca, visa Legionarul. Asta a fost imediat dupa ce am fost numit sergent in compania a 3‑a. Buna companie, un sef de treaba, nu unul afurisit.

— Da‑l dracului de sef, am marait eu. Toti sefii sunt afurisiti, mai bine vorbeste‑ne despre puicuta ta.

— Era sotia depravata a unui armator putred de bogat. Nu mai avea douazeci de ani si avea dambla sa‑si plateasca amanti, carora le dadea apoi papucii, unul dupa altul.

— Si ti‑a dat si tie plasa? Ca celorlalti?

— Nu, minti Legionarul, eu am sters‑o. Avea pielea maslinie, parul negru ca zmoala si dessous‑uri care te ameteau precum un Roederer sec 1926. Daca ai fi vazut‑o, mai baiete!

Subofiterul ranit la cap rase incetisor:

— Esti un cunoscator, mi‑ar placea sa te vad la treaba.

Legionarul, cu ochii inchisi, cu o cutie de masca de gaze sub ceafa, nu‑l invrednici macar cu o privire.

— Femeile nu ma intereseaza, sunt doar amintiri din trecut.

— Ce? facu subofiterul uluit, ai trecut cumva la inamic?

Rasetele ce izbucnira il iritara pe Legionar.

— Ce va priveste asta pe voi, pifani nenorociti?

Furios, zvarli o cizma catre subofiter, care se feri. Cizma atinse pe aviatorul muribund, care nici nu observa.

— Bine tintit, ranji celalalt.

Statura uriasa a Micutului se ridica incet. Nimeni altul, cu asemenea rana, nu ar fi fost in stare de asa ceva. Cu sclipiri de nebunie in priviri, insfaca pe subofiterul ingrozit, care ateriza in capatul opus al vagonului, cu zgomot infundat.

— I‑au taiat bilutele nomadului! racni uriasul. Cainii din lagarul de la Fagen. Daca mai aud o vorba despre nomad, va frang gatul! Uite asa!

Rupse patul unei carabine si arunca bucatile pe peretii vagonului, dupa care cazu la loc gemand in paie.

Legionarul fredona in surdina „Vino, dulce moarte, vino'.

— Esti cam prost crescut, Micutule.

Uriasul izbucni in ras.

— Asta‑mi place. Mai povesteste de tarfa ta din Casablanca. Ce bordel e si Casablanca asta?

Legionarul isi drese glasul.

— Casa nu‑i un bordel, e un oras de pe coasta Africii, unde legionarii de mana a doua invata sa‑si bea sudoarea, sa haleasca nisip si unde, noaptea, te poti captusi cu un sancru. La Casa pana si idiotii care si‑au inchipuit ca Legiunea inseamna o viata de aventuri afla ca nu‑s decat niste porci, fii de porci ca tine si ca mine, la fel ca in toate armatele din lumea intreaga.

— Ticalosilor! zbiera Feldwebel‑ul nazist. Vai voua atunci cand maresalul von Manstein va trece de Lodz si se va indrepta spre Moscova!

— Ca prizonier, in drum catre Siberia? spuse cineva in bataie de joc.

— Gura! racni Micutul. Mai spune ceva despre Africa.

— Dumnezeule, cat poti fi de prost crescut! Era o fata pe cinste, continua Legionarul. Allah mi‑e martor ca o iubeam. Se apleca si sopti:

— Ciudat ca dragostea poate sa doara atat de tare.

— Iti intrase in suflet? intreba Micutul, care isi scarpina fundul cu baioneta. Am paduchi in fund, zise in chip de scuza.

— Paduchii au generali isteti, afirma un ciung, al carui unic brat era ros de gangrena. Gasesc intotdeauna locul cel mai potrivit pentru a ataca.

Isi mirosi bratul.

— Gangrena insa nu le place, ii face sa verse.

— Cand voi iesi din spital voi cafti un intendent, marturisi Micutul, cu ochii pierduti pe peretii vagonului.

— Ce ai cu intendentii?

— Vite imputite! N‑ai observat niciodata ca suntem uzi sub impermeabilele noastre? Pricepi cum vine chestia? Intendentul castiga cate trei marci la fiecare impermeabil, iar noi renuntam la unul sau doua pentru a gasi ceva mai bun, iti dai seama cu cat se alege?

— Buna afacere, observa Legionarul. Allah! De‑as putea deveni intendent.

— Si puicuta ta? gemu Micutul, uitand de intendent.

Legionarul raspunse ca si cum si‑ar fi vorbit siesi:

— Doar Allah stie cat o iubeam. De doua ori am incercat sa ma omor dupa ce mi‑a dat papucii.

Acoperind zgomotul trenului pana la noi, razbi un altul. Brusc s‑a facut tacere. Ciuleam urechile asemeni unor animale haituite.

— Jabos[1], murmura cineva.

Am inceput sa dardaim, nu de frig, ci pentru ca moartea patrunsese in vagon. Un avion. Se roti si reveni, zumzetul crescu. Cu motorul urland zbura in lungul trenului. Steaua rosie tintea neindurator crucile rosii ce punctau acoperisurile convoiului. Aparatul lua inaltime, apoi cobori in picaj.

— Vino, diavol rosu! urla Micutul. Cainele iadului, vino, sa se termine o data!

Ca si cum pilotul l‑ar fi auzit, gloantele rapaira in pereti iesind pe cealalta parte. Se auzira tipete, apoi horcaituri. Legionarul fredona „Vino, dulce moarte, vino'. Cineva hohotea, altul gemea tinandu‑se de burta. Locomotiva suiera. Intram intr‑o padure.

Fara indoiala ca avionul se mistuise undeva, in cerul acestei dimineti senine si geroase. Rotile rasunau pe sine, frigul cumplit patrundea prin gaurile lasate de proiectile.

— Alfred!

De mult nu mai pronuntasem prenumele micului legionar. Nici nu stiu bine daca o facusem vreodata.

Alfred poate spun prostii. Nu ti‑ai dorit niciodata o casa a ta? Cu mobile si asa mai departe?

Nu, Sven, a trecut vremea aceea, spuse ranjind.

Cat de mult imi placea chipul sau smead.

— Am peste treizeci de ani.La 16 am intrat in Legiune, adaugandu‑mi doi. Sunt de prea multa vreme un porc. Gunoiul este elementul meu. Camera imputita de la Sidj‑bel‑Abbes va ramane ultima.

— Si asta nu te necajeste?

— Nimic nu trebuie sa te necajeasca. Viata e frumoasa, vremea e frumoasa.

— E atat de frig, Alfred.

— Si frigul e bun. Orice vreme e buna, atata timp cat esti in viata. Pana si o puscarie e buna, atunci cand inca mai traiesti si nu te gandesti la ce ar fi putut fi daca Acest „daca' ii supara pe oameni.

— Nu ti‑e frica de o rana la gat? intreba cel cu gangrena. Poate va trebui sa porti un colier de fier.

— Ei si! Cand toate se vor sfarsi, imi voi gasi o slujba intr‑un depozit al Legiunii. In fiecare seara o sticla, apoi si bursa neagra cu materialele. Si nu ma gandesc la ziua de maine; la moscheie de doua ori pe zi. De rest, putin imi pasa.

— Eu, spuse stegarul, dupa ce va fi dat jos Hitler, ma voi duce la Venetia. Am locuit acolo timp de doisprezece ani, impreuna cu babacul. Frumos oras. Cine cunoaste Venetia?

— Eu, rosti un glas stins intr‑un colt.

Era aviatorul pe moarte. Am incremenit. Uleiul incins ii arsese obrazul, ochii nu mai erau decat doua pete rosii intr‑o masa cenusie, cu reflexe vinetii.

Infanteristului ii curgeau balele; fara sa priveasca spre muribund, intreba:

— Ai fost deci la Venetia?

O tacere lunga, pe care nimeni nu cuteza s‑o intrerupa. Se intampla rar ca un om pe moarte sa vorbeasca despre un oras.

— Canalul cel mare[2] e mai frumos in lumina serii. Gondolele seamana cu diamantele lasand in urma lor jerbe de perle Este cel mai frumos oras din lume, in care mi‑ar fi placut sa mor, spuse cel aproape mort, stiind bine ca va muri intr‑un vagon de vite, undeva pe langa Brest‑Litovsk.

— Un soldat batran este intotdeauna multumit, visa mai departe Legionarul, pentru ca traieste si stie ce inseamna asta. Numai ca nu sunt prea multi soldati batrani. Cea cu coasa nici nu‑i stie.

Trenul frana scrasnind. Inainta in scuturaturi scurte, apoi frana din nou. Se opri cu un urlet prelung si locomotiva se indeparta sa se alimenteze cu toate cate trebuiau unei locomotive.

Ne aflam intr‑o gara. Zgomot de cizme, strigate, comenzi. Se auzira rasete, mai ales un ras autoritar, de gradat, un amarat de trupete nu putea rade in felul asta.

— Unde suntem? intreba pionierul.

— In Rusia, idiotule.

Cineva deschise usa vagonului si aparu fata natanga a unui subofiter sanitar.

Heil, camarazi! necheza el.

— Apa! se auzi un geamat ce iesea dintre paiele soioase.

— Putina rabdare, veti primi apa si supa. Aveti grav‑raniti aici?

— Te tii de bancuri! Suntem proaspeti ca tiparii, hohoti stegarul. Tocmai ne intoarcem de la un meci de fotbal.

Subofiterul disparu in graba. Trecu o vreme, apoi se ivira cativa prizonieri de razboi, paziti de un ostas teritorial, care duceau o galeata cu supa calduta. O turnara in gamelele noastre dezgustatoare. Am mancat‑o si ni se facu si mai foame. Ostasul ne fagadui sa ne mai aduca, dar nu facu nimic, in schimb sosira alti prizonieri sa dea jos cadavrele. Paispreze­ce cadavre, din care noua in urma atacului aerian. Au vrut sa‑l ia si pe aviator, dar acesta izbuti sa‑i convinga ca inca mai traia.

Ceva mai tarziu sosi un medic tanar, insotit de cativa subofiteri sanitari. Arunca ici si colo o privire si de fiecare data spuse acelasi lucru: „Trece, nu‑i nimic grav.' Cand ajunse langa Micutul, izbucni furtuna.

— Lepadatura de tarfa! Mi‑au smuls jumatate de cur, insa nu‑i nimic grav, ai? Culca‑te aici, fachirule, sa‑ti smulg pe al tau si sa‑mi spui daca‑i de ras!

Il apuca de glezna pe medic, care se lungi in paiele puturoase.

— Bravo! se bucura gangrenosul si incepu sa‑l loveasca pe medic peste fata cu bratul sau putred, din pansamentul caruia se scurgea sange si puroi.

Medicul fu tras afara de doi subofiteri in ultima clipa, plin de puroi si cumplit la vedere.

— Nu‑i nimic grav! zbiera Micutul. Nataraule!

— Asta te va costa scump! ameninta medicul furios.

— Du‑te dracului!

Cei trei au sarit jos si au tras usa glisanta. Trenul a pornit mai departe a doua zi dimineata, dar au uitat sa ne mai aduca micul dejun.

Aviatorul inca mai traia, un altul murise in timpul noptii si doi dintre noi se luara la bataie pentru cizmele sale. Cizme frumoase si moi, care meritau sa te bati pentru ele, fiind facute cu siguranta inainte de razboi, captusite cu piele de culoare deschisa. Le dobandi un Feldwebel artilerist. Pumnul sau pocni barbia subofiterului de vanatori, facandu‑l sa uite catvatimp de cizme.

— Ce cizme grozave! exclama Feldwebel‑ul, stralucind de bucurie.

Scuipa pe ele si le lustrui cu maneca.

— Mai bine ai da mortului pe ale tale, il preveni cineva, altfel s‑ar putea sa le pierzi pe cele noi foarte curind.

— Sa indrazneasca cineva! striga Feldwebel‑ul, ca un caine care isi apara osul.

— Jefuirea si despuierea cadavrelor, asta inseamna Consiliul de razboi, sa stii!

Subofiterul trase o injuratura, dar isi scoase cizmele, cu care incalta mortul. Dupa o ora, nici cadavrul nu si‑ar mai fi recunoscut propriul echipament, pana la cel mai neinsemnat articol.

Subofiterul Huhn, cel cu burta deschisa, cerea intruna apa. Legio­narul ii arunca o bucata de gheata s‑o suga. Mie au inceput sa‑mi arda picioarele si intreg trupul imi era strabatut de impunsaturi, oasele mele pareau cuprinse de flacari. Stiam despre ce e vorba: la inceput sunt dureri, care apoi se linistesc. Urmeaza flacarile, pana ce picioarele devin insensibile. Aceasta e gangrena si picioarele mor, atunci durerile urca si mai sus. La spital se taie capatul cuprins de gangrena. Ma infior Amputarea Numai asta nu! I‑am soptit groaza mea. Legionarului, care ma privi:

— Pentru tine asta ar insemna sfarsitul razboiului. Mai bine iti pierzi un picior decat capul

Da, razboiul ar lua sfarsit. Am incercat sa ma consolez in timp ce panica ma gatuia. Picioarele, fireste Cu mainile ar fi mai rau. Spaima ma facea sa ma cutremur. Nu, nu, fara carje! Nu vreau sa fiu invalid

— Ce te‑a apucat? ma intreba Legionarul uluit.

Strigasem „invalid!' fara sa‑mi dau seama. Am adormit din nou. M‑au trezit durerile, insa eram multumit; picioarele ma dureau, prin urmare inca mai traiau. Mai aveam picioare bune. Au urmat inca doua opriri. De fiecare data l‑am auzit spunand:

— Nu‑i grav.

— Pe barba Profetului, ce e grav atunci? Legionarul il arata pe aviator, care tocmai murise. Dar el, nici el nu‑i grav?

Nu a raspuns nimeni. Ciudatul tren sanitar auxiliar isi urma drumul spre vest. Dupa douasprezece zile de calatorie, la Craiova, 62% dintre raniti au fost descarcati sub forma de cadavre.

— Sleahta de smiorcaiti, bombani preotul. Ii cereti lui Dumnezeu sa va ajute, ce are insa Dumnezeu de a face cu niste talhari ca voi?

Chema infirmierele sa ia doi morti.

In dupa‑amiaza aceea, preotul cazu pe scari si isi rupse bratul in trei locuri.

— Geme cat voi toti la un loc! ne spuse infirmiera razand.

Infirmiera aceasta avea nevoie de doua imperecheri pe zi pentru a‑si pastra buna dispozitie.

— Ce oameni ciudati! murmura micutul Legionar.

Se intoarse cu fata spre noi si ne povesti despre un sihastru care se retrasese in desertul Riful‑ui.

MAGAZIA MORTII

In fostul seminar din Cracovia, care purta acum numele de „Spitalul auxiliar nr.3', medicii operau in tacere. Biroul staretului servea drept sala de operatie. Nicicand bunul parinte nu si‑ar fi putut inchipui ca aici vor muri atatia oameni.

Eram intins pe o targa, tare ca tabla ondulata, si asteptam sa fie operat un ranit la cap. Omul muri. Veni apoi randul unui vanator, ranit la burta. Muri si el. Dupa el au mai murit inca trei, dupa aceea doi au fost scosi afara inca in viata. Imi venise randul.

— Pastrati‑mi picioarele! au fost ultimele cuvinte pe care le‑am rostit inainte de anestezie.

Chirurgul tacea.

M‑am trezit intr‑o camera si mai aveam picioare. Primele ore au fost destul de placute, apoi au inceput insa suferintele. Dureri atroce, suferinte cumplite atat pentru mine cat si pentru ceilalti. In odaia ce putea a iod si fenol se inaltau neintrerupt gemete, in timp ce intunericul protector se lasa incet asupra paturilor.

O infirmiera se pleca deasupa mea, imi lua pulsul si isi vazu de drum mai departe. Febra crestea, chinurile mortii se tarau in jurul nostru, ma incolaceau ca serpii. Intr‑un colt al incaperii pandea Femeia cu coasa. Femeia cenusie, invaluita in negru, avea mult de lucru.

— Faina prada, mortaciune, nu‑i asa? Prada faina Dar nu cred ca mi‑e frica

Tremuram de frica.

— Pleaca de aici, putoare a fenolului! Asteapta tu putin, sa vina rusii, iti vor arata ei tie, mic‑burgheza nemtoaica!

Femeia cu coasa rase ragusit, tremurand de nerabdare. Era la capatul rabdarii. Legionarul fredona intr‑una „Vino, dulce moarte, vino'.

Mi‑am acoperit urechile cu palmele sa nu mai aud cantecul asta blestemat, dar mii de glasuri intonau in cor: „Vino, dulce moarte, vino'. Femeia cenusie ridica incantata privirile si incerca taisul coasei, o coasa stralucitoare. La fel de taioasa ca ghilotina de la Plotzensee sau de la Lengries. Cu toate ca Ursulei capul i‑a fost taiat cu o barda, la Kolima[3]

— Ce tot indrugi, nataraule? Doar stii bine ca iubita ta era la Berlin si se culca cu SS‑istii, sa mai treaca timpul Minunata fata! Nu te mai smiorcai, cretinule Era o vreme cand mai erai un soldat adevarat si acum tremuri de spaima inaintea Femeii cu coasa! Bate calcaiele, stai drepti, si ia‑ti ramas‑bun. Cum vei trece pragul, toti te vor uita. Vino, vulturule, vino si ia‑ma! Crezi ca mi‑e teama de tine?

Femeia cenusie se ridica. Invaluita in mantia ei neagra, se apropie de patul meu Incet Am scos un racnet. Infirmiera a venit in fuga sa‑mi stearga fruntea. Doamne, ce mangaiere racoroasa Ploua. Picaturile monotone imi potoleau nervii. Femeia cu coasa disparuse, luand cu ea pe doi dintre noi.

Dupa o saptamana am fost mutat in alt salon, unde i‑am intalnit pe Micutul si pe Legionar. Micutul se alesese cu sapte zile de carcera, la iesire, pentru ca strigase „Ura! Au venit tarfele! Repede in scutece, camarazi!' la aparitia infirmierei‑sefe, care era insotita de ajutoarele ei. A urmat un scandal monstru si bineinteles sanctiuni din partea medicului‑sef. Nefericitul nostru prieten nu mai pricepea nimic. Inca nu intelesese diferenta intre un spital si un bordel.

— Ciudate lucruri mai vezi pe aici! facu Legionarul in bataie de joc. Unele dintre infirmiere sunt rele de musca. Am prins toate ponturile de la Hansen, care‑i aici de 17 luni. Uite, de pilda, sora Lise, a incercat un regiment intreg nadajduind sa faca un baiat. Degeaba. Dar continua. Zice ca‑i o datorie patriotica!

Intr‑o zi cu vreme frumoasa am fost instalati, infofoliti in paturi, pe o terasa de unde puteam vedea Elba sclipind si slepurile trase impotriva curentului. In fata acestei privelisti, orele se scurgeau molcom, in zgomotul ritmic al ciocanelor de nituit din uzina de la Stulpen.

Picioarele mele intepenite trebuiau reeducate. Ultima schija de obuz, pe care o luasem pe cand ma cataram pe faleza, atinsese coloana vertebrala. O infirmiera ma invata sa merg. Am suferit cumplit, insa, incetul cu incetul, rabdarea acestei femei urate si devotate a facut minuni. Numele ei? L‑am uitat. Numele prietenilor il uiti, pe al dusmanilor niciodata.

Micutul isi preveni tovarasii sai de salon:

— E mai bine sa stiti dinainte. Daca da dracu sa ma lasati fara bere, va puteti numara mortii!

DICTATURA MICUTULUI

Rusia, sau mai exact ceea ce cunosteam noi din Rusia, adica frontul de est, parea departe. Numele acesta ramasese pentru noi simbolul iadului, insa un iad ale carui grozavii depaseau in sadism tot ce nascocisera religiile pentru a‑i inspaimanta pe pacatosi. Intr‑adevar, eram departe, insa eram raniti, bolnavi, desfranati, imbatati de viata si de dorinta de a uita. Ne bateam joc de toate, deoarece maine vom muri.

Hamburg. Un spital bun, cativa medici buni, altii mai putin buni, infirmiere de toate felurile. Pretutindeni pe unde fusesem ne‑au macelarit, dar acum se terminase. Eram pe picioare, aveam dreptul sa iesim, bordeluri, incaierari si toate cate ne lipsisera. Ne imperecheam cu orice femeie intalneam, exceptie facand desigur Legionarul, care nu mai era in stare, de cand fusese mutilat de SS‑istul din lagarul de la Fagen. Alfred Kalb se distra insa altfel: bea. Cand spuneam „nomadul se tine bine' insemna ca era intr‑atat de beat incat altii in locul lui ar fi fost morti.

Foarte curand, in trei carciumi din oras, ni s‑a dat in mod politicos a intelege ca prezenta noastra era nedorita. Politete care ii displacu Micutului si costa pe autori doua comotii cerebrale, un nas rupt si cateva fracturi de mica importanta. Dupa care namila se prabusi in propria‑i varsatura, in spatele statuii lui Bismark, de unde fu ridicat de patru haidamaci din Politia militara. Medicul‑sef hotari ca i‑ar trebui putin repaus. Zece zile in camera de izolare, zece zile care l‑au doborat. In fiecare zi spalaturi stomacale, in fiecare zi clisma, la fiecare doua zile test amibian, plus doua injectii impotriva „botii portului', cu urmarea ca sarmanul Micutul blestema toate femeile, din lume.

Dr. Hahler nu punea niciodata pe cineva in carcera. Nu, camera de izolare era suficienta; facea de zece ori mai mult decat orice masura disciplinara.

Ne aflam toti la spital din cauza febrei, febra mlastinii, malarie, tifoida, spaniola sau mai stiu eu care. Muream de febra ca mustele.

— E o chestiune de inima, spunea dr, Hahler, care isi impodobea intotdeauna frazele cu „well' sau „OK', asa cum Legionarul spunea „bon'. Unul traise multa vreme printre englezi, celalalt printre francezi. Maniile astea straine ii enervau pe unii, altora insa le inspira incredere. Nici medicul si nici nomadul nu erau de‑ai nostri.

Dr. Hahler nu purta nici una din numeroasele sale distinctii, si ele toate straine, acordate de dusmanii celui de‑al III‑lea Reich. Decoratii glorioase si umane, rau‑vazute in domnia brutelor. Dupa 20 iulie, 1944 au incercat sa‑l spanzure pe dr. Hahler, norocul insa l‑a ajutat si lucreaza si acum in acest spital de febrili, in care atata lume ii datoreaza viata.

In spital gasesti de toate, de la cele mai bune la cele mai rele: studenti la medicina nazisti, incapabili, formati in graba, si medici lipsiti de inima, care nu cunosc decat un singur lucru, regulamentul.

— Sa trecem in biroul meu, spunea dr. Hahler, de fiecare data cand se petrecea vreo dandana.

Dupa o jumatate de ora il vedeai pe impricinat iesind rosu la fata si rusinat.

— Secaturi! rezuma Hahler.

Era un conducator pedant, intelegator, invizibil si omniprezent. Toata lumea stia aceasta, incepand cu ticalosul doctor Frankendorf, medic de stat‑major, pana la soldatul Georg Freytag din salonul nostru.

Georg avea o boala ciudata care nu putea fi identificata. I se luau mereu probe de sange, dar fara nici un rezultat. Cand parea ca totul merge spre bine, febra incepea din nou sa urce.

Controlau, cautau, banuind ca simuleaza, insa febra era autentica. Se faceau razii fulger, la ordinul banditului de Frankendorf, pentru a descope­ri zaharul cu benzina, ori alt mijloc de provocat temperatura. Frankendorf conducea personal operatiile, magulea, ameninta, dar era nevoit sa se retraga invins. Georg avea febra.

Micutul si‑a pierdut o dupa‑amiaza intreaga fagaduindu‑i munti de minunatii ca pret al secretului, dar Georg clatina din cap:

— Febra mea e adevarata, poti sa ma crezi, camarade.

Un tip ciudat, nu bea, nu juca, nu‑l preocupau fetele. Se plimba intotdeauna singur. Era baiat frumos, un baiat bun pe care toata lumea il adora, mai putin Frankendorf, care incepuse a‑l uri pe ostasul acesta de 24 de ani.

Ocupam camera 72, cu vedere spre Reepersbahn[4] si Palatul Justitiei, de la capatul bulevardului. Legionarul scoase la iveala de sub saltea o sticla de bere. De fapt era o sticla mare de Kümmel , care trecu din mana in mana. Heinz Bauer se si imbatase.

— Ati vazut fetele care au fost racite? Afurisit de nostime! spuse Stein, aducand vorba de o serie de crime comise recent. Povesti ca fetele fusesera violate, apoi de fiecare data sugrumate cu un ciorap ori alta piesa din lenjeria lor intima, dupa care taiate cu cutitul pe burta. Fara indoiala, opera unui sadic. Politia era la capatul rabdarii.

— Poate ca‑i Frankendorf, emise Micutul. Ce bafta am avea daca l‑am putea turna!

— Toate astea vor sfarsi rau, striga sudetul Mouritz, un voluntar pe care nu‑l puteam suferi. Voi care va pierdeti vremea cu tarfele! Va balaciti in noroi! Mi‑e scarba de voi toti!

Tipul era cam puritan.

— Tu vorbesti? facu Micutul amenintator. Esti un Iuda vandut lui Adolf!

Mesteca un bot de slanina, din care zvarli o bucata in mutra cehului care pali si se indrepta spre el.

Cu un racnet de groaza, Mouritz se strecura sub pat, pe care Micutul se tolani asa incaltat cum era, tragand de slanina pe care nu izbutea s‑o rupa cu dintii. In clipa aceea, o infirmiera intredeschise usa, nu vazu altceva decat pe uriasul incaltat pe pat si alerga cu ochii iesindu‑i din cap s‑o cheme pe sora‑sefa. Aceasta veni in trap. Privelistea namilei care se lafaia cu slanina intr‑o mana si cu sticla in cealalta ii taie rasuflarea.

— Ai inebunit?

Micutul scoase sticla de la gura si scuipa pe deasupra patului drept in scuipatoarea de langa usa. Infirmiera se feri la timp. Trase cu putere aer in piept adulmecand.

— Ce vrei, sperietoare batrana?

Ne tineam respiratia. Era beat si in stare de orice. De curand se incaierase cu o fata, intr‑o camera de la etajul 3. Fata avusese pretentia sa faca baie inainte de a se culca cu ea. In chip de protest, aruncase cada pe fereastra si zgomotul i‑a facut pe toti sa se repeada in pivnita crezand ca e bombardament.

Ochii infirmierei‑sefe, poreclita „Bila de seu' disparusera de pe fata ei ca o luna plina.

— Indraznesti? suiera ea, si se apleca asupra uriasului, culcat foarte linistit pe pat.

— Ridica‑te, porcule! daca nu vrei sa faci cunostinta cu mine.

— Pastreaza‑ti munitia, graso. Te stiu eu. Te cheama „Bila de seu', dar eu iti zic „Gramada de slanina'. Haide, intinde‑o!

Chipul femeii se inrosi.

— Sus, vita!

Il insfaca pe Micutul, il ridica, spre uluirea noastra, si‑l arunca pe podea, unde ateriza zgomotos. Total vrajit, se aseza si o privi fara o vorba. Bila‑de‑seu intinse cearceaful, arunca slanina si rachiul in cutia cu gunoi si iesi fara a mai spune ceva.

— Sfanta Nascatoare, articula bruta, ce m‑as bate cu ea! Ce cafteala ar iesi, va puteti inchipui, baieti?

— Te‑ar strivi ca pe un pui de gaina, fu de parere Bauer.

— Ce‑as mai viola‑o pe sperietoarea asta, ah! Ce i‑as face!

Usa se deschise si Bila de seu obtura deschizatura.

— Ai zbierat destul, bestie. Mai sunt si bolnavi. Daca nu te potolesti, ai de a face cu mine.

Tranti usa fara sa se sinchiseasca de bolnavi.

— Ce femeie! spuse Micutul vesel.

Se duse sa pescuiasca sticla din cosul de gunoi si o goli dintr‑o sorbitura.

— Intr‑o buna zi iti vei frange gatul, de prost crescut ce esti, ii spuse cu blandete Legionarul, de pe patul sau de la perete. Era cel mai bun pat din sajon si il ocupase din prima clipa cand sosise. Patul era al cehului Mouritz, care protestase timid. Legionarul il privise de sus, fara a‑i raspunde. Cum Mouritz se incapatana, Kalb dadu ziarul de o parte si se ridica incet.

— Rahat, camarade!

— Ce‑ai zis? facu Mouritz., parind ca nu e inteles.

Simteam ca urmeaza caftul. Micutul veni mai aproape, ca un urs ce simte mierea, Mouritz nu vazu furtuna apropiindu‑se, dar se simti apucat de gheare de otel si azvarlit pe cel mai rau pat, cel de langa usa. Cel care il ocupa era vesnic trezit de ceilalti, care aprindeau ori stingeau lumina.

— Esti doar un porc, spuse incetisor uriasul, si ai cerut patul asta, nu‑i asa?

— Da, capitula Mouritz.

Micutul ridica o sprinceana.

— Domnule reangajat clasa I, se grabi sa adauge cehul.

— Bun, spuse celalalt, multumit.

Il sili pe Mouritz sa cante un psalm de 9 versete despre mantuirea lumii, dupa care ii porunci sa mearga la culcare. In schimb el se porni sa zbiere un cantec care l‑ar fi putut duce la streang, pentru inalta tradare, apoi arunca sticla pe fereastra deschisa; de jos se auzira proteste vehemente. Era din ce in ce mai beat. In cele din urma, un pumn bine tintit il ameti si in salon se lasa linistea.

Tanti Dora nu se gandea decat la bani. Traia in spatele tejghelei, chiar sub pestele‑spada impaiat si sorbea cat e ziua de lunga aquavit cu angustura, nelasand nimic sa‑i scape din cele ce se petreceau in local.

Micul Legionar sedea in fata ei si bea pernod.

— O nascocire a diavolului, spunea el, dar nu‑ti dai seama decat la al optulea pahar.

Rase si il dadu fetei pe al noualea. Aceasta se dezbraca intr‑una din nisele inguste. Avea lenjeria neagra ca noaptea si transparenta. Doar chilotii erau rosii, de un rosu corai. Dar numai Stein si Ewald i‑au vazut.

TANTI DORA

Ne petreceam timpul la „Vindstyrke II[6], o bomba din spatele garii. Tanti Dora, patroana acestei carciumi de lux, era o femeie dura si urata pentru care nu conta nimic altceva decat banii. Noi, craii mortii, nu puteam decat sa‑i dam dreptate: „Cu bani iti poti cumpara viata vesnica langa Allah, in vaile albastre', spunea Legionarul, aplecandu‑si fruntea catre sud‑est.

— Cu bani poti veni la Tanti Dora, am spus eu, trimitandu‑i bezele din varful degetelor.

Eram plini de bani, iar bursa neagra din Hamburg era cel mai bun vad din lume. Puteai cumpara aici tot ce‑ti doreai, pana si un cadavru.

La Tanti Dora lumina era rosie, difuza si se dansa, cu toate ca era interzis si politia isi facea aparitia destul de des. Dar gazda noastra era un diavol cu fusta, iar ginitorii nu observau niciodata nimic. Pe fisa stabilimentului era scris: „Local special, neinteresant politic', insa nu era loc unde sa se petreaca mai multe lucruri interzise ca la „Vindstyrke II'.

Veneau aici dame in cautare de experiente prohibite, care sovaiau, emotionate, sa treaca pragul, ori oameni care se imbatau inainte ca o mana misterioasa sa le taie beregata. Cadavrul era gasit apoi in Elba, iar vama il depunea in antrepozitul de langa Langenbrücke.

O fata cu rochia pana la genunchi il intreba pe Legionar daca danseaza. Nu‑i acorda nici macar o privire.

— Dansam, micule? insista fata, privind cu interes mutra brutala, strabatuta de o cicatrice lunga, de un rosu aprins.

— Du‑te dracului, stricato! marai Legionarul.

Fata incepu sa tipe furioasa. Un barbat tanar inainta pe la spate spre scaunul Legionarului si isi indrepta mainile catre gatul lui, dar in aceeasi clipa o lovitura intre picioare si alta in marul lui Adam il culcara la pamant. Legionarul se aseza la loc si mai ceru o votca. Tanti Dora facu semn portarului, un belgian solid, care ridica trupul neinsufletit si‑l arunca in spatele unei usi, de unde altii il transportara intr‑un loc departat. Fata s‑a ales cu o scarmaneala buna, intr‑o camaruta de langa bucatarie. Nu striga, fiind pe jumatate sufocata sub o perna murdara ce inabusise multe alte tipete. Un fost proxenet si‑a asumat sarcina s‑o pedepseasca cu un bici scurt cazacesc, primit candva de la un SS‑ist. Acesta avea doua: unul cumparat de la Ewald, calaul de la Tanti Dora, celalalt de la un agent de politie judiciara, care il socotise numai bun pentru a stoarce marturisiri cu el.

Intr‑adevar, biciul acesta contribuise la avansarea sa, deoarece intr‑o dictatura trebuie sa dai randament. SS‑istul cazu prizonier langa Shitomir si a fost spanzurat deasupra focului. Nu a marturisit mare lucru, caci oamenii de la GPU intinsesera putin prea tare plopul. Nu i‑au trebuit decat doua minute sa moara.

Ewald o biciui pe fata de doua ori, dupa care se culca cu ea, asa cum obisnuia. In ziua urmatoare, fata fu vazuta din nou la Tanti Dora primind ca de obicei 35% din incasari, nu‑i mai ceru niciodata Legionarului sa danseze eu ea.

Intr‑o seara, doua dame bine au luat loc langa Legionar. Nu erau tarfe, una dintre ele isi arunca privirea asupra camaradului nostru si se instala picior peste picior ridicandu‑si fusta. Se vedea coltul unui jupon alb, scrobit, si lenjeria parfumata. Legionarul isi aprinse o noua tigara de la vesnicul chistoc pe care il tinea intre buze si se uita chioris la sampania lor.

— Chateauneuf? E cu adevarat cea mai buna?

Damele se facura ca nu au auzit. Legionarul chicoti aplecandu‑se spre bruneta, pe care prietena ei o numea Gisele.

— Vreti sa ne jucam impreuna pe o suta de marci?

Dama nu raspunse, dar rosi si Legionarul izbucni in ras. Tanti Dora, care urmarea manejul printr‑o oglinda, se porni si ea sa rada.

— Daca am urca impreuna, ti‑as da doua sute de marci si o pereche de chiloti noi, sopti prietenul nostru.

Tanti Dora se ineca cu biterul ei, un amestec de rachiu danez cu angustura. Asta cica ar curata sufletul de pacate, spunea ea, dar un preot ii zisese ca sufletul ei era cam greu de curatat.

— Ar trebui sa‑ti fie rusine!

Lisa il respingea pe Legionar. Isi golise paharul dintr‑o singura sorbitura, in timp ce prietena ei abia se atinsese de al sau.

Legionarul rase pe sub mustata si facu semn chelneritei care o ajuta pe Tanti Dora la bar, aratandu‑i paharul gol. In paharul Lisei au fost turnate imediat cateva picaturi dintr‑o sticla al carei continut era secretul patroanei. Rezultatul era intotdeauna multumitor. Tanti Dora murmura in timp ce umplea paharul Legionarului:

— Esti un porc, dar sa fie intr‑un ceas bun; porcarioarele sunt rentabile, baiete.

Legionarul rase din nou.

— Doamna, patru sute de marci si lenjerie noua de la Paris? ii propuse scotand rotocoale de fum.

Trude sufla pe un pahar foarte curat si incepu sa‑l stearga cu indarjire. Stia la fel de bine ca noi ca Legionarul nu putea avea legaturi cu o femeie. Tanti Dora scoase o tigara lunga.

— Da‑mi un foc, bastard african.

Legionarul se executa si se trase de nas.

— Dupa tine, cam cat ar trebui sa dau doamnei pentru o raita prin pat?

Se intoarse spre Lisa:

— Ai picioare frumoase, doamna, ai picioare foarte frumoase. Mi‑ar placea sa te dezbrac. Sase sute de marci pentru a te dezbraca, inainte insa ai vrea sa dansezi cu mine, doamna?

— Nu! Lasa‑ma in pace, nu sunt ceea ce crezi.

Ridica dintr‑o spranceana.

— Adevarat? Mare pacat. Zambi politicos. Dar nu ne puteti parasi in felul acesta, doamna.

Gisele nu bea, in schimb fuma si ii era cald. Lua loc langa mine si o intrebai intr‑o doara daca vrea sa se culce cu mine. Eram si eu beat, imi dam seama ca sunt badaran, dar putin imi pasa. Gisele clatina din cap in timp ce isi balansa piciorul incaltat cu pantof de seara, din matase roz. „Trebuie ca e bogata', mi‑am zis.

— Culca‑te cu mine.

Se prefacu ca nu aude si, profitand de o noua incaierare a Micutului, disparu, uitandu‑si insa poseta. In ea era o carte de identitate impreuna cu adresa ei si bani, din care Legionarul lua o suta de marci.

— Asta‑i pretul experientei, spuse el si comanda cel de‑al optspreze­celea pahar. Va veni singura dupa acte, nu trebuie sa i le duci, urma el, ca si cum mi‑ar fi ghicit gandurile.

Lisa avea un nume cu von si locuia nu departe de Elba, era fara indoiala o femeie bogata.

— Trebuie ca‑i plina de bistari, facu Ewald, lingandu‑se pe bot.

— Daca te atingi de ea, incepu in soapta Legionarul, in timp ce se juca cu sisul.

Ewald se scutura ca de un fior si rase galben, ochii sai oribili de peste i se roteau in cap. L‑am vazut pe Micutul cum se ridica si arunca cutitul, care se infipse intre degetele lui Ewald, fara sa‑l raneasca.

— Ce esti tu?

— Un caine puturos, balbai Ewald, privind ca hipnotizat cutitul.

Acesta apartinuse unui om din indepartata Siberie, un om pe care il omorisem cu lovituri de cizma, langa Cerkasy, pentru ca scosese un ochi locotenentului de vanatori din regimentul 104. Micutul luase cutitul din cizma tipului si se folosea de el cu maiestrie. Intr‑o zi, pe frontul de rasarit, am plecat in recunoastere peste un pod ce parea vechi, nefiind nimeni care sa‑l intretina, era un pod din fier si din lemn. Am trecut podul in graba, cizmele noastre rasunau pe metal, printre traverse, raul ranjea rautacios, deoarece, stia ceea ce noi nici nu banuiam, bucuria pe care ne‑o pregatea Ivan.

Mergeam palavragind ca de obicei, iar Micutul venea din urma. Era foarte prost dispus caci de trei zile nu mai fusesem aprovizionati si mai ales pentru ca Batranul ii interzisese sa violeze una dintre femeile in uniforma, ce cazusera prizoniere noaptea trecuta.

— Te omor ca pe un caine daca te atingi de ea, maraise amenintator Batranul.

Prin urmare, Micutul ramasese in urma, imbufnat si framantat de ganduri ucigase. Patrula se mistuise in ceata din care mai razbatea doar zvonul glasurilor. Brusc, se opri. Iesind din pacla groasa, o umbra tacuta incalecase parapetul si aluneca dupa noi cu pasi de pisica. Intr‑o clipa, Micutul deveni un altul, cizmele sale incetara sa scartaie si gorila, preschimbata in pantera neagra, disparu in spatele omului, prin aburii cenusii.

Un tipat ragusit. Patrula amuti deodata, tresarind ca un singur om. Se auzira gemete, apoi pasi grei rasunand pe fier. Luasem automatele in mana. Batranul clipea, des, Porta pregatea o grenada, iar Stege tremura, ca de fiecare data cand se intampla ceva.

Din neguri aparu Micutul, tragand de picior o forma lipsita de viata. O arunca in fata noastra ranjind.

— L‑ati vazut pe asta?

Gatul siberianului era deschis, rosu precum urechile unui peste mare, iar sangele se scurgea pe pod.

Micutul isi sterse sangele intunecat de pe obraz.

— Porcul m‑a murdarit tot cand l‑am ucis.

Batranul trase adanc aer in piept.

— Unde ai dat de el?

— Iesea din rau, in spatele vostru, dar l‑am crestat putin pe stalinis­tul asta.

— Ne‑ai salvat, zise Batranul, si ne arata incarcatura de explozibil de sub haina mortului.

— Vanator sinucigas, balbai Stege cutremurandu‑se.

Porta suiera lung.

— Micutule, mai spuse Batranul, ne‑ai salvat viata.Individul asta ne‑ar fi transformat in rachete.

Uriasul se foi jenat, nefiind obisnuit sa fie laudat.

— Esti iute de cutit, zise Legionarul cu mandrie, fiindca ii fusese profesor Micutului.

Namila se umfla in pene de placere, privi spre Batranul implorandu‑l:

— Atunci pot s‑o iau pe aia cu fundul mare?

Batranul facu nu din cap, isi arunca automatul pe umar si porni din nou la drum. Il urmam in tacere. Micutul tipa si glasul sau puternic trebuie ca se auzea pana la rusi, pe partea cealalta a riului. Batranul se opri si puse arma sub nasul uriasului:

— Tine‑te departe de soldatoaica, ori te duci drept in iad si mi‑ar parea rau. Nu glumesc, Micutule!

Acesta tinu seama de amenintare, dar se perfectiona si mai mult in manuirea cutitului, spre marea multumire a Legionarului.

Ewald stia toate acestea si el insusi manuia cu destula indemanare sisul sau cu arc, luat candva unui marinar portughez. Marinarul era beat si din cauza lui Ewald se alesese cu cea de‑a doua condamnare. O poveste urata. Ewald scapase de lagarul de exterminare a criminalilor profesionisti,  nu se stia bine cum, aratandu‑se foarte discret in aceasta privinta. Secretarul sectiei judiciare, Nauer, din postul de politie din strada Stadthausbrücke 8, ii smulsese o ureche lui Ewald si ii zdrobise degetele de la picioare unul cate unul. Nu pentru asasinarea marinarului, nu, in vremurile acestea lucrul era de mica importanta. Erau ucisi atatia marinari! Cat timp cadavrele stau la coada, de ce sa starnesti atata zarva pentru mai nimic? Dar Herr Nauer credea ca Ewald stia ceva despre activitatea „Capelei rosii' si dorea cu infocare sa treaca la sectiunea anticomunista a politiei secrete, la inspectorul Kraus, cel mai mare asasin pe care l‑a rabdat vreodata pamantul, insa un politician abil, conform normelor celui de al III‑lea Reich.

Kraus a fost spanzurat in 1946, intr‑o zi ploioasa, intr‑o celula de la Fuhlsbüttel. Era intr‑adevar o zi mohorata. Kraus tipa ca un soarece care se ineaca si semana realmente cu acesti rozatori. A trebuit sa fie dus pe sus pana sub latul nou, ce mirosea placut a nou, pentru cei carora le place mirosul de funie. Doi tineri il sustineau pe scaunel in timp ce el topaia smiorcaindu‑se, apoi cineva lovi cu piciorul scaunul rasturnan­du‑l. Galgii putin, gatul i se lungi, ochii ii iesira in afara in mod ciudat. Unul dintre tineri spuse:

— Damnit! si pleca.

Celalalt mai ramase pentru a face o fotografie, la repezeala, deoarece era interzis.

— A damnet good souvenir! ii spuse el prietenei sale din Hamburg, o fata frumoasa care adora genul acesta de fotografii. Tatal ei fusese ucis de curand undeva in rasarit, impuscat in ceafa, cu un Nagan, pentru nimic, acum insa cand razboiul se incheiase Ivan trebuia sa mai ucida cativa cu Naganul in ceafa. Fata inca nu aflase; in fotografie se vedea limba mare a lui Kraus. Tanarul rase.

— Scoate limba la noi!

Nici el nu stia ca „Kriminalrat'* Kraus, din biroul 60 al sectiei anticomuniste a Gestapo‑ului, si‑ar fi vandut mama, tata si copii pentru a intra in serviciile secrete ale tarii tanarulii. Se oferise voluntar si dase informatii timp de un an intreg, acum insa scotea limba, asa cum fac toti serpii.

Ewald, pestele, sadicul si afemeiatul, izbuti sa scape din postul de politie fara a fi facut cunostinta cu Kraus. Se zvonea ca spusese multe, amestecand adevarul cu minciuna.

Tanti Dora trase din trabuc si zise:

— Astea nu ma privesc, daca insa porcul scapa o vorba care m‑ar face sa ajung la mana „Marelui Nauer', ei bine, atunci

Zambi si facu cu ochiul. Oare din pricina fumului din vesnicul ei trabuc, sau era un semn catre cineva care era asezat langa nisele cele mici? Nimeni nu o putea spune, dar Ewald iesi de‑a‑ndaratelea, ca un mascarici huiduit.

Atunci cand am aparut noi la Tanti Dora toate acestea erau de domeniul trecutului si in clipa aceasta Ewald era blocat intre doua scaune inalte din fata barului, tremurand ca un sacal ce era.

Micutul radea si se juca voios cu sisul de la care Ewald nu‑si putea desprinde privirea. Tanti Dora se scobea in dinti cu o furculita si se uita cand la, unul cand la celalalt.

— Fara bataie, baieti. Daca aveti de gand sa‑l impuscati pe cainele, asta scoateti‑l naibii afara, dar fara batai pe aici.

Ewald incerca sa scape, dar o piedica il facu sa se lungeasca pe parchet. Cand se ridica, un cutit ii suiera pe la ureche si se infipse in usa camerei in care obisnuia sa biciuiasca fetele. Se opri brusc si sopti ragusit:

— Doar nu v‑am facut nimic!

Stein se prefacu ca il ajuta, dar Ewald, care tremura, fu aruncat in sus printr‑o priza de judo si cazu greoi la pamant, unde ramase nemiscat. In clipa de incheiere, Micutul se apleca asupra trupului chircit si ii arse una cu piciorul, dupa care am parasit „Vindstyrke II', foarte multumiti de noi.

— Voi, evreii din lagarele lui Himmler, sunteti marfa de pret. Obiecte, si nu altceva, asta sunteti, spuse Brand, camionagiul.

— Nu‑i adevarat! striga batranul evreu in uniforma vargata.

Am izbucnit cu totii intr‑un ras lipsit de veselie. Evreul cel batran a ramas cu gura deschisa, cu ochii infundati, plini de durere.

— Nu‑i adevarat! Lanturile vor cadea, ca pe vremea lui Moise, care ne‑a eliberat din robie in Egipt.

Batranul rase cu amaraciune:

— Astazi n‑ar mai putea s‑o faca si, chiar daca ati scapa de haitele lui Himmler, altundeva veti da peste alti Himmleri. Oriunde veti fi, tot prigoniti veti fi.

Porta ii inmana mosului 200 de marci.

— Sa ai in noua ta viata, cand o vei incepe sa‑mi trimiti o carte postala!

Evreul mangaie banii zambind si intreba:

— Unde sa‑ti scriu?

Porta ridica din umeri.

— Cine stie?

Urma cu glas grav:

— Cand vei gasi o casca ruginita zacand pe pamant, ciocaneste in ea si intreaba: „Cine putrezeste aici?' Daca e casca mea iti voi raspunde: „Un tampit din armata germana'. Atunci lasa‑mi un biletel sub casca si voi veni sa‑l iau intr‑o noapte cu luna plina.

EVREUL

— Te iubesc, i‑am spus.

Era pentru cel putin a douasprezecea oara. Oare in sfarsit imi dau seama? Ea incepu sa rada incretindu‑si pliurile fine de la ochi, ne‑am asezat pe canapea sa privim Elba pe fereastra. Pe fluviu trecea leganandu‑se un vas vechi, supraancarcat cu oameni, isi trecu degetul peste nasul meu stalcit.

— Te‑a durut cand ti‑au spart nasul?

— Pe moment putin, mai mult dupa aceea.

— Ai ochii reci, Sven, chiar si atunci cand razi raman duri. Incearca sa‑i mai imblanzesti putin.

Am ridicat din umeri.

— Ostasii lui Hitler sunt facuti sa fie fara mila.

— Da de unde, tu nu ai nimic dintr‑un soldat de‑al lui Hitler. Esti un pusti care s‑a pomenit in uniforma, cu table la piept. Razboiul este rau, si nu oamenii. Saruta‑ma, strange‑ma la piept, arata‑mi ca tu nu esti rau!

Am sarutat‑o inca o data, am strans‑o la piept. Afara in strada un tramvai frana zgomotos.

— Cum arati in civil?

— Ca un imbecil.

— Vorbesti urat.

— Stiu, dar asa vorbim in meseria noastra. Nu poti ucide politicos. Nu poti spun: „Ma duc la toaleta', ca apoi sa te lasi pe vine langa calea ferata, de fata cu 800 de barbati si 50 de taranci, care iti aud basinile si te vad cum te stergi cu o frunza.

— Esti ingrozitor.

Se ridica intr‑un cot privindu‑ma drept in ochi.

— Nu izbutesti sa fi ca ceilalti, ti‑e frica de tine insuti.

Ma saruta cu si mai multa infocare.

Eram intinsi din nou alaturi si priveam plafonul.

— Mi‑ar placea sa merg la vanatoare, am visat eu cu glas tare. La vremea asta ratele sunt tocmai bune si vin dinspre est.

— Da, vanam rate impreuna cu sotul meu, spuse ea. Isi musca buzele, dar era prea tarziu.

— Unde e acum sotul tau? am intrebat, cu toate ca imi era indiferent.

— In Rusia, cu divizia lui. Este colonel, are frunzele de stejar la guler.

Am zambit.

— Noi le zicem salata. Barbatul tau e un erou? Probabil ca da, de vreme ce are crucea de fier si salata.

— Esti rautacios, Sven. Este ca si tine ofiter in rezerva.

— Eu nu sunt ofiter in rezerva, m‑a ferit Dumnezeu! am rabufnit eu.

— Vreau sa spun, este la fel ca tine, nu iubeste razboiul si nici pe Führer.

— E de necrezut cat de putini oameni il iubesc pe Adolf. Te intrebi cum de ne sta in carca.

— Cu adevarat, l‑ai putut suferi vreodata? intreba privindu‑ma cu atentie.

— Ba da, Gisele, candva, demult, am crezut in el. Doamne! Cum am fost in stare sa cred in mascariciul asta?

— Mascarici? rase ea neincrezatoare. Ce vezi de ras la el?

— Nu, ai dreptate, nu te face sa razi, acum insa nu mai cred in el. Si sotul tau il iubea?

— La inceput, da. Credea ca va salva Germania.

— De la ce?

— Nu stiu, asa spuneau toti. In orice caz, a dat de lucru si paine poporului.

— Painea este rationalizata, iar munca s‑a schimbat, dar taci acum, vrajitoareo, nu am chef sa vorbim despre asta.

— Esti imposibil, Sven. Se spune vrajitoare celei pe care o iubesti?

— Toate femeile sunt vrajitoare ori tarfe. Nu ai venit intr‑o seara la „Vindstyrke II' sa incerci sa fii tarfa? Doreai sa te prostituezi. Lisa a gasit ce cauta, tu insa ti‑ai pierdut curajul, in mod las.

— Esti ingrozitor.

— Bineinteles. Te poti astepta la altceva de la cei mai respingatori soldatoi pe care i‑a zamislit pamantul? Sarmana societate care ne va mosteni candva!

Isi arunca bratele in jurul gatului meu si ma saruta atat de salbatec incat am simtit gustul sangelui pe buze.

Era zapuseala. Purta un jupon mov, de tarfa, ii spusesem. Unul din acelea care te atata. Din strada rasuna zgomotul tramvaielor. Tunica mea neagra si urata zacea aruncata in mijlocul incaperii. Unul dintre capetele de mort ranjea catre tavan. In departare o sirena porni sa urle sinistru, trezindu‑ne.

— Alarma, zise dama in jupon mov, privind cerul fara nori, inrosit de inserare.

— Da‑o dracului de alarma, hai sa facem dragoste, i‑am spus rasturnand‑o pe spate.

Am facut dragoste pana s‑a rupt juponul. Eram nebun, ea striga, eu gafaiam.Uitasem lumea. Foarte sus, deasupra noastra, marile bombardiere lasau urme albe in urma lor, bombele cadeau, dar undeva departe, poate pe langa Kaiser‑Wilhelmstrasse. Ofta, apropiindu‑se din nou de mine. Ii simteam trupul frumos si subtire lipit de al meu, era suplu si neted si mirosea a proaspat. Ridicase un picior si sub ciorapul subtire se vedeau unghiile rosii. Avea picioare frumoase si lungi, pe care mana mea le urmarea de la glezna si pana la rotunjimea soldului.

— Daca ar veni sotul tau, ne‑ar omora?

— Nu va veni. Este cu divizia lui, o divizie de lupta, a 28‑a de vana­tori. Drept insigna are un soim.

— O stiu, ii spuneam divizia soimului. A fost la Gomei si la Nicopol, o adevarata divizie a mortii. Nu‑ti vei revedea niciodata barbatul.

— Nu vorbi asa.

Incepu sa planga tacut, lacrimile i se scurgeau neincetat, in timp ce o bateam usurel pe spate si ii mangaiam parul, asa cum mangai un pisoi.

— Toate astea sunt din cauza razboiului, sopti ea.

In cele din urma suna incetarea alarmei si zgomotul strazii urca iarasi pana la noi in zapuseala serii. Oamenii radeau linistiti, nu fusese decat o alarma marunta, doar cateva sute de morti si raniti.

— Povesteste‑mi putin cum e pe acolo.

Starui mult si nu intelegeam ce nevoie avea sa stie ce se petrece in iad.

— Crezi ca‑i bine sa ucizi oameni pentru ca sunt de alta rasa? De pilda evreii.

— Fac mai mult decat sa‑i ucida pur si simplu. Poti cumpara un sac cu evrei, sau tigani morti ca cenusa de ingrasamant.

— Nu se poate!

— Nu zau? Sunt altele si mai si. N‑ai idee cate poti vedea.

— Dar de ce sunt oare evreii atat de urati?

— Nu stiu. Eu nu am nimic impotriva lor, am intalnit insa adesea oameni care nu‑i inghiteau si totusi nu erau nazisti, dimpotriva.

— Sunt nebuni?

— Fara indoiala, insa ticniti suntem cu totii. Cei care nu‑s stau inchisi in spatele sarmei ghimpate. Lumea s‑a intors cu fundul in sus si doar nebunii mai au drepturi cetatenesti. Nu pot uita ziua cand am dat peste un evreu, pe cand vanam partizani.

— Povesteste, ma ruga, intinzandu‑se lenes.

— Povestea e destul de lunga, dar merita sa fie spusa. Eram pe atunci in muntii Cehoslovaciei, in cautarea partizanilor. O treaba placuta, pentru ca eram de capul nostru, impartiti in cete mici, fara nici o supraveghere. Din cand in cand mai trageam in aer, de forma. Risipa uriasa de munitie justifica rapoartele noastre, pe cat de razboinice, pe atat de mincinoase. In realitate nu se intamplase sa ne intalnim cu cineva. Si noi, si partizanii ne evitam reciproc. Lucrul de capetenie era sa gasim mereu ceva de mancare si atunci cand nu mai ramanea nimic, baietii plecau sa vaneze capre negre, o vanatoare care costa Reich‑ul o cantitate uluitoare de munitie. Se intampla destul de rar sa revenim cu o capra ori un cerb, de cele mai multe ori insa aduceam un porc sau un vitel, mai lesne de impuscat fiind legati.

Intr‑o seara, inainte de apusul soarelui, am ajuns la o coliba de munte parasita, unde ne‑am hotarat sa inoptam.

— „Noi'? Adica cine?

— Nu‑i cunosti. O sleahta de afurisiti dintr‑un regiment de trazniti, vesnic cu un picior in groapa. Cand am intrat in coliba am simtit un miros dulceag, patrunzator. In vreme ce mancam, mirosul deveni si mai staruitor. Porta urca sa vada despre ce e vorba si peste putin timp se intoarse ranjind si isi sterse jobenul cu maneca.

— Am gasit un natarau mort in pat, el pute asa.

— Ce nerusinare! facu batjocoritor Heide. Sa te inalti la cer in patul tau, pe vremurile astea!

— Porta avea joben? se mira Gisele.

— Da, Porta facuse rost de unul in Romania si nu se despartea de el nici in prima linie. Si, cum spuneam, am urcat toti doisprezece sa‑l vedem pe tipul mort in patul lui. Era un batran ce se odihnea cuviincios, in camasa lui alba.

— S‑a scapat in scutece, zise Porta, care strecurase o privire sub plapuma grea taraneasca. Ce porc! Un pat atat de fain!

— Ce pute! stramba Stege din nas.

— Domnului student nu‑i place parfumul? ranji Porta si intepa cadavrul cu baioneta.

— Ai grija sa nu gauresti partile pe unde pot scapa gazele, il certa Batranul, asta n‑am mai putea suporta. Am face bine sa‑l ingropam. Hai, apucati‑va de treaba si ingropati‑l.

Micutul si Porta au apucat fiecare de un capat al cearceafului si au carat cadavrul. Pamantul era insa atat de inghetat incat a fost cu neputinta de sapat groapa. L‑am ingropat in balegar, ceea ce era mult mai usor, dupa care ne‑am reapucat sa bem si sa jucam carti.

— E ceva in coliba asta blestemata! marai deodata Heide, privind nervos in jur.

Lampa cu gaz fumega aruncand o lumina sinistra.

— Mai taca‑ti clanta! se otari Porta. Joaca ori du‑te langa mos, in balegar.

Micutul scoase un marait, ii dadu un ghiont lui Heide si jocul continua. Dar acum ne era peste putinta sa ne concentram. Cu toate simturile treze, ciuleam urechile. Heide nu exprimase decat nelinistea care ne apasa pe toti. Era ceva care alarma instinctul nostru milenar; asupra colibei plutea un mister.

Dupa o jumatate de ora, Batranul nu mai rabda, azvarli cartile pe masa si striga cu glas tunator:

— Daca e cineva pe aici, sa se arate!

Tacere. O tacere apasatoare. Nici cel mai mic zgomot. Cu toate acestea ceva era, o simteam, ceva viu, ceva care nu facea parte din casa.

— E cineva ascuns aici, mormai Stege si se lipi de perete cu pistolul‑ mi­traliera la sold. Buzele ii tremurau de enervare.

— Poate am picat peste un cuib de partizani, sopti Batranul.

Micutul scoase la iveala o incarcatura de dinamita, din care avea vesnic buzunarele pline.

— Ce‑ar fi sa aruncam in aer cocina asta?

— Stapaneste‑te, il potoli Batranul. Sa cercetam peste tot, altfel innebunim.

Ne‑am catarat pe scara cate patru deodata, cu armele pregatite sa culce la pamant orice ar fi aparut in fata. O usa zbura in tandari dintr‑o lovitura de picior. In timp ce micul Legionar stropea din belsug incaperea cu o salva din pistolul‑mitraliera. Heide zvarli o grenada in camera alaturata.

— Pe ei, pe diavoli! urla Porta.

Pustile si automatele scuipau flacari manioase in bezna.

— Traiasca Legiunea! zbiera strident Legionarul, facand salturi de tigru. Deodata se auzi un zgomot ca de tunet, ca si cum am fi descoperit un cuib de partizani, dar nu era decat un dulap mare plin cu haine care se prabusise peste el, prinzandu‑l ca pe un soarece.

Dupa un sfert de ceas, etajul era devastat mai cumplit decat ar fi facut‑o un uragan. Din plapumile taranesti, pe care le spintecasem inspaimantati, fulgii ningeau asupra noastra, in timp ce ascultam cu urechile ciulite, muti ca pestii.

De la etajul de sus ne parveni totusi un fosnet usor.

— Dumnezeule! murmura Legionarul.

Frica ni se urca pe sira spinarii. Primul care si‑a pierdut stapanirea de sine a fost Heide.

— Cine‑i acolo? Sunteti incercuiti, diavolilor! racni el, facand sa rasune intreaga cladire.

Apoi tacerea se lasa apasatoare. Tremuram din crestet pana in talpi.

— Sa fugim! sopti Micutul, alunecand spre una din ferestre.

Din nou un zgomot nedeslusit deasupra noastra. Micutul scoate un urlet si sari prin fereastra, facand tandari geamul. Ne cuprinse panica, ne imbulzeam sa fugim. Heide isi arunca automatul care se blocase in timpul vanatorii de strigoi. Cand am ajuns afara, ne‑am dat seama ca lipseste Stege.

— Trebuie sa ne intoarcem sa‑l cautam, hotari Batranul, ceea ce ne facu sa dam din nou buzna in casa blestemata.

— Hugo, unde esti?

Am scaparat un chibrit sa aprind lampa cu gaz si, la lumina tremu­ran­da, am zarit o aratare inalta, in haine vargate.

Batranul isi reveni primul.

— Hei, zebratule!

Silueta mizerabila se indrepta ca la militarie, cu privirea atintita asupra Batranului si prezenta raportul:

— Domnule Feldwebel, prizonierul nr. 36789509 se declara fugit din compania de lucru de la calea ferata 4356 est.

— Nu se poate! izbucni Porta. Mai sunt si altii ca tine pe aici?

— Nu, domnule soldat.

— Ispraveste cu titlurile astea caraghioase, facu Batranul enervat.

— Ei, ei! interveni Porta. Ma simt magulit sa fiu gratificat cu „domnu­le'. Nu mi s‑a mai intimplat niciodata una ca asta!

Mosneagul in haine vargate privea temator in jur, ramasese in pozitie de drepti, in mijlocul incaperii.

— Ia loc, ii spuse Porta, aratandu‑i masa imbelsugata. Ia‑ti un colt de paine si o bucata de carne, cu o inghititura de cafea.

Batranul detinut isi misca buzele tremuraind.

— Domnule soldat de stat‑major, detinutul nr, 36789509 cere permisiunea sa vorbeasca.

— Da‑i drumul, fratioare, marai Micutul.

Detinutul cel varstnic ramase mut. Parea sa‑si caute cuvintele, stiind prea bine cat e de primejdios sa spuna ceva ce ar putea displace. O vorba nepotrivita putea insemna moartea. Pentru el noi eram dusmani, in ciuda banderolelor cu cap de mort, insemnul unitatilor disciplinare.

— Hai, vargatule! Ce vrei sa ne soptesti? latra Porta si intinse ca o pisica degetul spre chipul cenusiu al mosneagului, pe care murdaria se lipise in straturi intunecate.

Omul isi plimba privirile obosite ale ochilor sai injectati pe fiecare dintre ucigasii legali ce eram.

— Ce vrei sa ne spui? intreba Brand, camionagiul, care putea respingator ca intotdeauna. Nu indraznea sa se duca la dentist preferand sa indure suferinte chinuitoare. De toate ii bagasem in dintii lui stricati, de la praf de pusca si salpetru pana la gainat de pasare.

— Dar taceti o data, idiotilor! se rasti Batranul. Nu vedeti ca e mort de frica? Daca v‑ati uita in oglinda ati intelege de ce alaturi de voi si dracu‑i mai frumos!

Se duse la mosneag, il cuprinse cu mana pe dupa umeri si ii spuse in felul sau, scarpinandu‑si o sprinceana cu pipa:

— Nu‑ti fie teama, prietene, nu suntem chiar atat de fiorosi cum parem. Ce‑ai vrut sa spui?

Detinutul rasufla adanc privind omul scund, voinic, cu chipul cumsecade de sub casca neagra. Ochii lor se intalnira, cei atat de negri ai detinutului cu cei limpezi si albastri ai Batranului. Ne‑am dat seama ca cei doi au facut, dintr‑o singura privire, un legamant ce nu se mai putea desface.

— Herr Feldwebel, a lua cel mai marunt lucru de aici inseamna a jefui, am fost ascuns aici trei zile, dar nu am pus mana pe nimic.

Batranul se scutura de ras.

— Uita aiurelile astea. Asaza‑te si mananca.

Se intoarse catre Heide.

— Cauta ceva de mancare, dar misca‑te mai repede.

Heide ramasese cu gura cascata in fata detinutului, ca si cum ar fi avut vedenii. Micutul se apleca spre el:

— Fa pasi, bazoi de rahat, sa n‑o iei pe coaja!

Heide se trezi si se repezi in bucatarie. Batranul urma:

— Unde ai dormit in aceste trei zile?

— Pe jos, in bucatarie, Herr Feldwebel, pentru ca am paduchi si nu doream sa murdaresc cearceafurile astea curate.

— Maica Precista! hohoti Porta, prapadindu‑se de ras. Daca toti ar fi la fel de simtiti, razboiul ar deveni o adevarata placere!

Heide se intoarse cu bratele incarcate cu rachiu si slanina afumata. Arunca zgomotos totul pe masa. Stege descoperise o carte pe un raft si o intinse Batranului.

— Gazdele noastre sunt oameni cititi.

Cartea, era intitulata „Karl Marx'.

— Taman ce ne‑ar trebui la Gestapo, marai Heide.

— Gura, pupa‑ma‑n fund ori iti tai gramofonul sa nu te mai aud scartaind. Nu cumva crezi ca am uitat ca ai fost candva turnator?

Heide il privi cu ura pe vlajganul de Porta, cu joben pe cap; automatul cu care se juca neglijent il tinea insa la respect.

— E pacat de masa asta frumoasa, spuse detinutul, vazand cum Legionarul taie slanina direct pe tablie.

— Ia nu ne mai bate la cap, il repezi Brand, care facea la fel cu painea.

— Trebuie sa ai grija de lucruri, starui incapatanat mosneagul.

— Gura, jidane! racni Heide scuipand.

Se apleca peste masa, lipindu‑si aproape obrazul de cel al batranului. Ochii lui de alcoolic, strabatuti de vinisoare rosii, sclipeau de rautate. Ragai.

— Asculta, vargatule! Eu, Julius Heide, subofiter in regimentul 27 de blindate, spun ca esti un jidan imputit.

Privi triumfator in jur.

— Ce‑ai de zis de asta, scarnavie?

De pe scaunelul pe care sedea, mosneagul il privea uluit. Parea ca nu isi da seama ca despre el e vorba; insultele lunecau peste el, prea de multe ori i se vorbise astfel. Nu mai patrundeau in el, era imunizat. Heide se rasucea in toate directiile, ca un taur gata sa impunga toreadorul.

— Cu tine am vorbit, mortule, suiera el din coltul buzelor. Esti un jidan puturos, un rahat de jidan.

Isi arunca pe spate capul razand de propriile‑i cuvinte scarnave, repetandu‑le de cateva ori, ca pe o litanie pagana in care cuvantul jidan revenea obsedant. Se infierbantase, scuipa, zbiera, ii curgeau balele. Noi taceam. Batranul manca, nepasator, ca si cum nu ar fi auzit suvoiul de cuvinte scarboase. Porta zambea tragandu‑se foarte atent de ureche, Legionarul fluiera „Vino, dulce moarte, vino'. Batranul imparti cartile cu incetineala si mare grija. Brusc, in mana lui Heide aparu un revolver mare. Indeparta cu un pocnet sec piedica, un zgomot ce noua ni se paru de obuz.

— Iti zbor creierii, jidane!

Radea bestial in timp ce ridica incet revolverul tintind capul mosnea­gului. Se lasase o tacere amenintatoare. Mosul se ridica fixandu‑l pe Heide cu o privire ciudata.

— Daca vreti sa trageti in mine, domnule subofiter, nu am ce face. Daca ma omorati pe mine ori omorati un caine, tot un drac. Nu‑i decat o deosebire: cainelui ii e frica de moarte, mie insa nu. Trageti, daca asta va e pofta, sa iesim insa afara. Aici s‑ar murdari totul, nimic nu murdareste mai rau ca creierul, domnule subofiter, cand se imprastie si se scurge.

— Dracu sa te ia! zbiera Heide, al carui deget incepuse sa se zgarceasca pe tragaci.

Nici acum Batranul nu spuse nimic. Intoarse linistit o carte sa‑si termine pasienta; era dama de pica.

— Pune arma jos, ordona brusc.

Heide paru uluit.

— Ii urasc pe evrei! Intotdeauna am avut pofta sa ucid unul!

— Pune imediat arma jos!

Micutul se ridicase, actionand arcul sisului de transee. Batranul i se adresa direct:

Julius Heide, lasa revolverul.

Legionarul fredona „Vino, dulce moarte, vino' abia soptit. Heide lasa mana in jos, revolverul cazu zornaind. Pe fata i se citea o spaima vecina cu nebunia. Legionarul ii puse o piedica, trantindu‑l la podea. Micutul ridica sisul hotarat sa i‑l infiga in spate, dar mosneagul il opri la timp, apucan­du‑l de brat.

— Nu, nu‑l ucide, camarade.

Am incremenit. Micutul il lasa pe Heide si se uita furios la batranul evreu, palid si tremurand, ce i se agatase de brat.

— De ce te opui sa racesc bestia asta puturoasa? Doar te‑a insultat!

Detinutul clatina din cap.

— Nu, camarade, nu m‑a insultat, eu sunt evreu, iar el e bolnav. Toate astea se vor uita atunci cand lumea va fi vindecata.

— Bolnav? striga Porta. E prea putin spus, e cel mai mare ticalos pe care l‑a purtat vreodata pamantul!

Batranul facu un gest cu mana.

— Nu mai fiti atat de setosi de sange, lasati‑l in pace si asezati‑va sa putem juca in sfarsit. Vrei sa joci? il intreba pe fostul detinut.

— Nu, domnule Feldwebel.

— Nefericitule, nu‑mi poti spune camarade, asa cum i‑ai spus ban­ditului asta mare care e Micutul?

Mosneagul clatina capul si deschise gura, dar dura o vesnicie pana sa auzim:

— Voi incerca, insa va fi greu.

Am jucat in tacere pana cand Brand isi arunca cartile pe masa.

— Nu mai am chef, m‑am plictisit.

— Esti un tampit de calibru mare, se infurie Porta, am sa‑ti stalcesc mutra pocita.

Aruncandu‑se fulgerator intr‑o parte, Brand evita sticla care, azvarlita cu toata puterea, se sparse in mii de cioburi in perete.

— E pacat sa murdarim toate astea, murmura din nou batranul detinut. Cei care au abandonat casa au doi copii, care ii vor mosteni.

— De unde stii?

— In dulap sunt hainute de copil.

— Ia spune, de fapt ai si tu o casa?

— Am avut, insa mi‑a fost luata de mult.

— Cine ti‑a luat‑o? Portareii? intreba cu naivitate Kraus, SS‑istul ce fusese transferat la noi din pricina lasitatii dovedite pe front.

Ne‑a pufnit rasul, insa evreul cel varstnic conveni:

— Portarel? Da, se poate spune si asa.

— Oi fi sterpelit casa cuiva, pe vremea Republicii de la Weimar! ranji Kraus.

— Poate fara stirea mea, riposta sec detinutul.

— Cum te‑au inhatat, vargatule? il chestiona Porta.

Batranul evreu infuleca lacom inca o bucata de carne, isi sprijini capul in palma si incepu sa vorbeasca. Vorbea ca si cum ar fi fost singur, asa cum vorbesc doar cei care au fost inchisi si izolati un timp indelungat. Nu vorbesc, scuipa, tusesc cuvintele, viseaza cu glas tare.

— In '38 ne‑au luat. Eu am scapat pentru ca aveam relatii.

— Voi astia din Tara sfanta, aveti intotdeauna pile, zgandari Heide.

Ura lui era atat de mare incat nu sovaia sa si‑o arate riscandu‑si viata. Isi descoperise coltii precum un caine.

— Ai trebui spanzurat, spurcaciune!

Batranul evreu urma fara a se lasa batut.

— Traiam la Hamburg, pe „Hoch Allee', in apropiere de Rotherbaum, un loc incantator.

Ofta, gandindu‑se la Hamburg, cand orasul miroase a aer sarat de mare si fum de la vapoare, cand micile luntrii de pe Elba rasuna de rasete.

— Eram, chirurg‑stomatolog, aveam multi clienti si prieteni. Am izbutit sa obtin nu pasaport cu viza Partidului si m‑am gandit sa strabat Rusia pentru a ajunge in China. Clatina capul. Proasta idee. Noi, evreii, suntem prigoniti si acolo.

Batranul rase a lehamite.

— Intr‑adevar, sunteti prigoniti la sovietici, la polonezi, aproape in toata lumea sunteti prigoniti. De ce? Singur Dumnezeu stie.

Se intoarse catre Heide.

Julius, tu ar trebui sa stii de ce, odata ce‑i urasti pe evrei.

— Sunt porci si banditi! chelalai Heide. Dovada Talmudul.

Julius Heide ii ura pe evrei pentru ca cel mai inteligent baiat din clasa lui era un evreu pe numele de Mouritz. Micul Mouritz il ajuta pe voinicul Julius; ii sufla si ii pasa fituici. In decursul anilor, Julius resimtise fiecare cuvant soptit, fiecare fituica precum o umilinta arzatoare, iar ura lui crescuse tainic. In afara de asta, nici Heide nu stia mai mult decat noi despre ura de rasa. Doar ca invatase pe de rost lungile tirade naziste.

Am reinceput sa jucam in tacere, fara multa tragere de inima. Porta scoase flautul, isi sufla nasul, scuipa pe degete si incepu sa cante „Mica serenada'. Ascultam vrajiti. Era splendoarea primaverii, cantecul miilor de pasarele ce patrunsesera in coliba intunecata preschimband‑o intr‑un palat de cristal, in care printi in haine de matase pareau ca danseaza un menuet. Auzeam o orchestra intreaga dirijata de capelmaistrul curtii.

Evreul incepu si el sa cante. Avea un glas grav si ragusit. Visa, amintindu‑si Casa dinainte de '38, o femeie in rochie de un albastru deschis, cea care ii placea Ana lui iubita Cum mai radea! Radea aratandu‑si dintii albi, cat era de draguta! Ana, draga lui Ana, pe care a gasit‑o ucisa, sub o poarta, pentru ca era rusinea rasei. Erau barbati tineri si tare veseli, in uniforme brune, cei care au omorat‑o, isi aducea foarte bine aminte. Intr‑o seara se dusesera impreuna la teatru sa vada „Wilhelm Tell' si, pe cand se intorceau, el ramasese in urma sa‑si cumpere tigari. Ea o luase inainte, pe tocurile ei inalte, al caror tacanit fu dintr‑o data acoperit de zgomot de cizme tintuite. O auzise tipand de doua ori. Prima oara un strigat lung si ascutit, iar a doua oara ca un horcait. Ramasese inlemnit, vazand cum o culca la pamant. Mai auzea si acum loviturile fatale. Un pusti de la SA, blonziu si cu un chip angelic, pe care orice mama l‑ar fi adorat, o lovise cu o scandura in cap.

Era la 23 iunie 1935, chiar Ianga Darmator.

Inainte sa se intample aceasta, petrecusera adesea seri muzicale, el canta la fagot ori vioara, ea la pian. Ana canta aproape intotdeauna Mozart, cu aceeasi profunzime de sentiment ca soldatul acesta roscovan, jegos si cu joben turtit.

Legionarul isi lua muzicuta si acompanie un mars razboinic pe care nu‑l cunosteam, dar ne lasa visatori. Deodata rasuna un dans cazacesc imprastiind orice urma de melancolie. Deveniram si noi salbatici, beti si urland sa daramam coliba. Batranul evreu radea si el, uitand de sotia lui asasinata, de casa furata, de miile de lovituri incasate de la tineri in uniforme frumoase impodobite cu insigne cu cap de mort. Vru sa danseze si dansa cu Heide, care uitase cu totul ca ura pe evrei. Se bateau pe spinare si se clatinau in ritm. Topaiam toti. Legionarul, incantat, striga „Traiasca Legiunea!', participand la dans in aplauzele tuturora. In cele din urma, obositi, ne‑am prabusit pe scaune si am reinceput sa bem pana ne‑am cherchelit de tot. Pe sub grinzile batrane rasunau bolboroseli de betivi.

Evreul cel varstnic, care sughita un pic, reincepu sa povesteasca.

— Calatoria mea spre China mi‑au curmat‑o intr‑un orasel murdar. In sanatatea voastra.

Se ridica si trase o inghititura. Jumatate din lichid i se scurse pe barbie.

— Ma cheama Gerhardt Stief si cum suntem intre ostasi, locotenent de infanterie Gerhardt Stief.

Chicoti si facu cu ochiul, ca si cum ne‑ar fi incredintat un mare secret. Noi am izbucnit in ras pleznindu‑ne pe pulpe. Micutul se rasturna de pe scaun de atata ras si vomita. Brand ii turna in cap o galeata cu apa. Evreul continua netulburat:

— Eram in regimentul 76 de infanterie, de Ianga Altona. Vroiau sa ma trimita la regimentul de garda, Ia Potsdam, dar mie putin imi pasa de garda, in 1919 m‑au eliberat si mi‑am reluat studiile. Era la Göttingen, o epoca de aur.

Mai trase o inghititura.

— Da, e bine la Göttingen, spuse Batranul. Am fost acolo ca ucenic la tamplarul Radajsak. L‑ai cunoscut, zebratule? Domnule locotenent?

Toata lumea rase. Batranul isi indesa pipa lui veche cu capac.

— Stii cafeneaua aia faina, din colt, de‑i zice „Holzauge'?

— O stiu, aveau o fata pe care o chema Bertha! exclama Gerhardt, fericit de a‑si aminti fata pe care o chema Bertha.

— Si ce s‑a mai intamplat dupa aceea? intreba Brandt, scuipand pe Heide, care adormise.

— M‑au chemat la biroul NKVD‑ului. Unul maruntel, foarte amabil, m‑a poftit inauntru si, zambind intruna, mi‑a explicat ca sunt retinut fiind banuit de spionaj. Dar astea se vor lamuri, bineinteles, fara urma de indoiala. Desigur ca se vor lamuri! Voi fi impuscat ori ingropat de viu la Kolima, ce atatea fite juridice! Se pune o stampila si totul devine simplu. Am vazut multe in Rusia sovietica, de dupa sarma ghimpata, si am ajuns sa urasc doua culori, verdele NKVD‑ului si negrul garzilor SS.

Batranul scoase pipa din gura si clatina capul.

— Tovarasu' Gerhardt, te intelegem. O caciula cu cruce verde te poate face si ea sa te cutremuri.

— Pe cand eram la Borizov, trebuia sa ne ingrijim singuri de‑ale gurii. Mancarea o gaseam in fluviul ce curgea chiar in marginea lagarului. Borisov e in China, intr‑o mica republica amarata sovietica.

— Cand ai ce manca, inca mai merge, zise Brandt, muscand dintr‑un carnat.

Stief il privi lung si trase o dusca buna din sticla cu rachiu.

— Crezi? Ai auzit de pestele rosu?

Micul Legionar se apleca peste masa privindu‑l atent pe doctorul Stief.

— Cel care iti da viermi la ficat? Fluiera lung. Sunt dati naibii tipii de la Borizov. Prin urmare, ai paraziti in ficat, locotenente?

Stief incuviinta grav.

— Da, si asta doare. Te roade pe dinauntru, hapurile pe care ti le dau nu fac decat sa prelungeasca durerile. De la pestii rosii am trecut la ocnele de la Jaslanov. Le stiti, marele pustiu sarat din sudul Asiei. Dupa aceea ne‑au trimis in Urali. La Marrosov. la fabrica de locomotive. In cele din urma i‑au strans pe nemti, cehi, austrieci, polonezi si ne‑au dus la inchisoarea de triaj de la Gorki, apoi la Lemberg. Acolo ne astepta cea mai mare surpriza a vietii noastre. SS‑istii si sovieticii au incropit un adevarat targ de oameni. In strigate si rasete dispretuitoare am fost predati din nou SS‑ului, in schimbul celor pe care nazistii ii inapoiau rusilor. Camarazi, ati incercat vreodata sa ramaneti pe vine ceasuri intregi?

Lua tigareta pe care i‑o aruncase Brandt si trase un fum, inchizand ochii de placere.

— Ati fost vreodata inchisi in vagoane de fier, atat de inghesuiti incat jumatate sa se sufoce? Ati constatat cat de moale se pastreaza un cadavru atunci cand stai pe el cu orele? Asta e felul modern de a transporta carnea vie.

Stiam. Nu exagera cu nimic. Cunoscusem si noi Torgau. La fel si Lengries si Fort‑Plive. Gustasem si noi dictatura.

— La sovietici nu‑i mai rau? intreba fostul SS‑ist.

— Sunt exact aceiasi oameni. In lagarul 487, din Urali, ni se da peste vechi de o suta de ani, peste putred, sarat si imputitul peste tiulka, care si viu pute, asa se naste. La Majdanek, aveam parte de paine cu viermi, pilitura de fier si talas. Detinutii se inecau cu ea si mureau. Sa te bata cu patul armei ori cu pisica cu noua cozi e acelasi lucru, rusii foloseau si ei lanturi sa ne snopeasca peste sale, iar executiile erau mai ales cu Naganul in ceafa. SS‑istii preferau funia. Vezi si tu, SS‑istule, e cam acelasi lucru.

— Nu sunt SS‑ist, protesta Kraus.

Un zambet fin increti buzele lui Stief.

— Asta o vor spune multi cand va sosi ziua socotelilor.

Porta marai:

— Toti din NKVD si SS au fost voluntari. Il arata pe Kraus, care nega. Vei ramane intotdeauna un bandit de SS‑ist si daca nu ti‑am facut felul pana acum, e pur si simplu pentru ca te pastram pentru o ocazie festiva.

Stief interveni.

— Nu fii atat de sangeros. Cu siguranta ca e bantuit de cosmaruri, ceea ce e mult mai rau decat sa fii spanzurat. Dar sa continui. La Fort‑Plive cand voiam sa ne usuram trebuia sa ne asezam pe o scandura lunga. Cel care cadea in sant se ineca in rahat. SS‑istii puneau ramasag pe ragazul ce‑i trebuia sa dispara. La Majdanek, la rusi, era la fel, multi au crapat acolo inecati. Dispareau intr‑o bolboroseala de basici de aer.

Micutul scuipa un os de gasca si trase un gat de bere:

— La Bruckendorf 3, de langa Torgau, cand ne scapam in pantaloni, pentru ca guliile ne provocau diaree, ne puneau sa urinam unii pe altii.

Ne‑am uitat mirati la urias. Era pentru prima oara ca vorbea de vremea cand fusese la puscarie. Nu stiam ce facuse si nici unde fusese inchis. Urma, cu gura plina:

— Mi‑au rupt bratul in trei locuri si mi‑au smuls degetul mic de la picior cu clestele.

Se ridica, apuca un fotoliu greu si‑l facu tandari de perete.

— Uite asa ii voi face diavolului aceluia de la Torgau cand il voi gasi. Stiu ca lucreaza intr‑un lagar de langa Weser.

— La Fagen au castrat pe cativa doar ca sa rada, spuse Legionarul cu ochii aruncand scantei, cum au maurii cand simt ca se apropie clipa razbunarii.

— Eu am incercat sa ma spanzur, cand m‑am intors de la Fort‑Zinna, spuse Batranul.

Se facu tacere. Mai auzisem ca Batranul se spanzurase, dar sotia sa taiase funia la timp si un prieten l‑a readus la viata. Batranul nu mai incercase niciodata sa se omoare.

Am reinceput sa jucam. Gerhardt castiga cateva sute de marci si l‑am lasat sa castige cu buna‑stiinta. Nu parea sa‑si dea seama. Ne bucuram toti cand tragea o carte buna.

— La naiba, Gerhardt, te imbogatesti!

Cineva impinse sticla spre el.

— Trage o dusca, locotenente!

Stief bau si puse sticla jos lovind‑o de fund, asa cum faceam si noi. Gestul acesta avea un inteles, insemna obisnuinta cu sticla, un semn de barbatie.

Subofiterul Heide se adunase de pe jos si‑l imbranci pe Kraus de langa Gerhardt. Se isca nitica galceava, cateva injuraturi si Heide lua locul lui Kraus plesnind din limba. Se uita cu coada ochiului la Gerhardt.

— Hai sa‑i curatam pe cacaciosii astia.

Gerhardt incuviinta si am jucat cu mai multa atentie. Gerhardt continua sa castige. Heide parea jignit. In cele din urma se lasa pagubas.

— Sunt curatat!

Gerhardt rase.

— Poti sa imprumuti de la mine, daca vrei.

— Cu ce dobanda?

— Cu 60%, cum se ia atunci cand ai de a face cu tipi dubiosi, hotari Legionarul.

Afara stralucea luna, piina si rotunda, ca si cum privelistea celor treisprezece candidati la moarte ar fi amuzat‑o. Legionarul matura cartile si zvarli scaunul cat colo cu piciorul.

— Jocul asta ma plictiseste, mai bine hai sa ne batem!

Cat ai bate din palme am fost gata sa incepem boxul. Micutul si Heide s‑au infatisat drept primii combatanti. Ringul fu inconjurat cu funii luate din canapea si fotolii. Pachete de pansament devenira manusi de box. Cele doua mari brute s‑au incins intr‑o lupta ce degenera iute intr‑o bataie de pomina. Plini de vanatai si de sange, la fel de indarjiti amandoi: Heide neglija insa o clipa garda si asta i‑a fost fatal. Micutul, urland precum o gorila, il apuca de glezna facandu‑l sa cada si il lovi cu capul de podea, pana cand acesta atarna ca o carpa. Arunca apoi trupul neinsufletit intr‑un colt si se prabusi, la randul sau, doborat de un somn profund.

Afara, luna lumina mai departe copacii inghetati. Adormisem toti, claie peste gramada, precum cateii. Tacerea sinistra a muntelui invalui pe cei treisprezece candidati la moarte, in cabana in care pe vremuri veneau sa se odihneasca schiori veseli.

Micutul a fost primul care i‑a zarit in dimineata urmatoare. Veneau in sir indian, pasind grabit in timp ce coborau muntele, pe unde stanca era parca despicata. Maraitul Micutului ne aduna in graba. Eram inghetati.

Pareau mult mai numerosi decat noi si erau inarmati cu aruncatoare de flacari, trei mitraliere grele, precum si cu o bazooka din cele noi. Soarele care incepuse sa scalde in auriu culmile facea sa sclipeasca argintul capetelor de mort. Cu binoclul am putut observa ca in frunte era un Obersturmführer. Stege sustinea pe buna‑dreptate ca era o companie intreaga. Batranul lua binoclul de la ochi si, fara a intoarce capul, sopti:

— Spuneti lui Gerhardt s‑o intinda.

— Unde sa ma duc? intreba Gerhardt Stief, care era in prag si privea pe deasupra umarului lui Porta.

Intr‑adevar, unde? Ne‑am privit disperati. Micutul si Heide ridicara mutrele lor stalcite catre cer, clipind.

Ziua incepuse rau. Acolo sus, pe poteca ingusta, unul se impiedica si am vazut cum Oberscharführerul zbiera la el gesticuland cu un pistol mitraliera in mana.

— Niste gunoaie, marai Heide, pipaindu‑si ochiul umflat, o adunatura de gunoaie!

— Sa punem mitraliera in pozitie si sa le facem de petrecanie la toti, propuse Porta.

— Grozav, apoi ii si crestam! sughita Micutul jongland cu sisul sau mare.

— Taceti, natarailor, se stropsi Batranul la ei. Suntem unu la douazeci. Trebuie sa‑i ducem cu zaharelul.

— Nici tu nu crezi ce spui, mormai Stege. Ne vor casapi indata ce vor gasi urmele chiolhanului si pe Gerhardt.

— Bine zici, Hugo, interveni Legionarul. Chiar asta ne va ucide.

Ii arata matahala care repezea acum un alt vanator. Disparura cate unul in spatele unor brazi firavi. Intr‑un sfert de ceas vor fi dincoace si apoi foarte repede la noi.

Au aparut precum traznetul. Stege stranse dintii si puse mana pe automat. Batranul ridica dintr‑o spranceana facandu‑ne semn sa ramanem linistiti. Micutul isi alese alta pozitie. Armele companiei de SS‑isti clampaneau. Kraus, cel care fusese transferat la noi pentru lasitate, fu apucat de o tuse cavernoasa.

— S‑o intindem!

— Ti‑e frica de fratii tai? intreba incet Porta.

Legionarul suiera cantecul sau preferat. Obersturmfiihrer‑ul SS mergea repede, cu manecile suflecate, i se vedeau bratele acoperite de par negru. Simteam ca moartea e foarte aproape, narile noastre frematau ca la vanatul incoltit de gonaci. Gerhardt se facu nevazut in cabana, urmat de Micutul si de Bauer. Soseau Toti baieti tineri, frumosi si bine hraniti.

— Companieee, stai! la picioor arm! Pe loc repaus

Ordinele rasunau, seci si dure, asa cum era si dimineata.

Batranul clipi spre capetenia cu par negru si ochii lor se intalnira. Batranul pasi incet pe iarba incredibil de verde, care ii placuse atat de mult evreului cel varstnic. Micul legionar isi facea de lucru in spatele lui, in pozitie de tragere, strecurandu‑se fara a atrage atentia dupa o gramada de lemne.

Porta se instalase in casa si puteai banui o gura neagra‑albastruie in spatele ferestrei cu gratii, ascunsa de scanduri. Batranul era aparat de doi dintre cei mai buni tragatori ai frontului.

Ofiterul SS isi tragea tocmai nadragii ingreunati de Mauserul sau, cand dinauntrul casei se auzi clinchetul de farfurii si pahare. SS‑istii inaltara capul. Ce zgomot imbietor!

Raportul Batranului fu scurt si sec. „Nimic deosebit de semnalat'. Farfuriile si paharele rasunara din nou si suplul ofiter SS privi ridicand din sprancene spre  usa deschisa. Se indrepta usor, cu o incetineala ingrijoratoare, catre casa. Curelele sale noi scartaiau. Ajunse langa butucul de langa intrare, unde se opri, apuca toporul si reteza o bucata de lemn dintr‑o singura lovitura. Toporul fusese ascutit de un meserias. Dand cu piciorul in lemnul taiat, rase incetisor. Chipul i se inaspri cand se intoarse catre Batranul.

— Dumneata, Feldwebel, iti strangi oamenii si plecati repede de aici.

Cand ridica bratul pentru salutul nazist, la incheietura mainii sclipi un ceas mare de aur.

Glasul Batranului tuna:

— Inainte, mars, banditilor!

Ne‑am adunat, posaci. Ne imbranceam mormaind. Micutul si Heide au iesit din casa clatinandu‑se. Micutul tinea in mana cutitul sau lung siberian.

— Luati‑va armele. Inainte, mars! ordona Batranul cu glas de stentor.

Am trecut foarte aproape de SS‑isti, care ne priveau de sus.

— Cacaciosi! zise unul dintre ei.

Micutul tresari, dar Legionarul si Batranul il incadrara imediat. Taunii roiau intepandu‑ne cumplit, intotdeauna chiar langa marginea gulerului. Am strabatut bradetul fara sa intoarcem capul si abia cand am ajuns jos, langa podul cel vechi, ne‑am oprit. Fara un cuvant, ne‑am aruncat la pamant, cu capetele indreptate spre cabana, pe care soarele o lumina acum din plin.

L‑am vazut pe Obersturmführer‑ul cel inalt intrand in casa, urmat de doi SS‑isti. Au ramas mult timp inauntru, fara sa se intample ceva. Cativa se tolanisera pe iarba verde si jucau zaruri sau carti, fara nici o graba.

— Prietenul nostru, locotenentul Stief, s‑a ascuns bine, zise Porta.

— Sa nadajduim, sopti Batranul ingrijorat, muscandu‑si pipa.

Micutul dadu un rand de snaps si am baut indelung, cu lacomie. O data cu arsura alcoolului, in vine ni se scurgea furia, gustul sangelui. Micutul scuipa pe o frunza.

— Caini blestemati! Sa‑i casapim! Hai, Batranule! facu el ragusit batand darabana pe minerul cutitului.

Batranul sugea in continuare de mustiucul pipei. Deodata, linistea fu sparta de un tipat prelung.

Instinctiv ne‑am lipit si mai mult la pamant.

— Mosul nu s‑a ascuns destul de bine, gemu Stege.

Strigatul rasuna din nou, strigatul acela pe care noi il cunosteam prea bine, pentru ca il auzisem de atatea ori in inchisori si in lagare.

— Ce‑i fac? intreba prosteste Brandt.

— Moarte lenta, latra Legionarul, asezandu‑si aruncatorul de flacari in pozitie. Cand eram in Rif ne razbunam de fiecare data cand casapeau pe unul dintre ai nostri.

Privea catre Batranul, care sta intins in spatele unui tufis, cu privirea atintita asupra cabanei. Tocmai se pregatea sa continue, cand iesira afara tragandu‑l pe Gerhardt dupa ei. Mosul se tara in patru labe si tipa intruna. SS‑istii il loveau Cu cizmele si ii fransera un brat. Fiecare gest al lor ne sfredelea creierii, aproape innebunisem.

L‑au lovit peste fata si se prabusi. Oberscharführer‑ul se pleca asupra lui, cu un cutit in mana. Banuiam ce avea de gand sa faca, mai vazusem de astea si totusi de fiecare data ne lua prin surprindere. Tipatul acela, prelung si neomenesc, atunci cand trupul se destinde ca un arc. Membrul inca viu, aruncat pe poteca, cobora la vale saltand.

I‑au tinut capul pe butuc si capetenia nu lovi decat de doua ori cu toporul. Sangele tasni pana departe. Radeau in timp ce au sapat o groapa in balegar, in care indesara corpul impreuna cu capatana, apoi pornira la drum cantand. Curand disparura pe dupa brazi.

Stege plangea cu sughituri, Micutul blestema, iar Batranul ne implora:

— Fiti rezonabili!

Legionarul insa suiera precum un sarpe.

— Traiasca Legiunea! Sa facem ca pe vremuri in Rif!

Furia lui se intinse ca un incendiu de padure si in numai cateva secunde ne‑am hotarat. Lupii aveau sa se lupte cu lupi si mai feroci, o haita condusa de fiara marocana.

A‑ti ucide semenul poate fi uneori o usurare.

Cel care trebuia sa moara se prabusi. Zgarie pamantul cu unghiile si picioarele, ochii i se inchisera. Legionarul lovi gura care horcaise inca o data „Heil!', iar membrele ticalosului fura smulse de plopul brusc destins.

Soarele se inalta incet deasupra crestelor muntelui pentru a contempla razbunarea, iar victimele de la Auschwitz trebuie ca s‑au bucurat de adierea dreptatii.

RAZBUNAREA

Ascunsi in cotloanele muntelui, ii asteptam pe ucigasii lui Gerhardt.

Gandul de a‑i ucide ne umplea de fericire, o fericire care imi amintea de aceea pe care o simteam pe vremea copilariei, de Craciun, atunci cand asteptam in spatele usii inca inchise sa vedem pomul fermecat.

Stege plangea, avea sufletul cel mai sensibil din toata sleahta noastra. Porta injura, micul legionar mormaia blesteme arabesti.

Locul ales de noi era o adevarata fortareata naturala, o capcana de prins SS‑isti, un poligon de tras la tinta.

— Ce bascalie va fi, zise Brandt camionagiul, sugandu‑si intruna dintii gaunosi.

— Pe Oberu' ala mare il scalpez, striga Julius Heide, din inaltimea copacului de unde pandeau.

Nu, Julius, treaba asta eu o fac, i‑o reteza Porta sarutandu‑si cutitul.

— Sunteti nebuni de‑a binelea, interveni Batranul. V‑ati gandit ce urmari vor fi la cele ce aveti de gand?

— N‑ai spor, spuse Porta, scuipand pe jos. Poti sa ma crezi, nici unul dintre ei nu se va intoarce acasa la ma‑sa sa povesteasca ce s‑a intamplat. Pana la noapte corbii le vor hali la toti ochii.

— Sunteti niste tampiti! izbucni furios Batranul. Nu va dati seama ca‑i vorba de o crima?

Am ramas cu gura cascata.

— Cum ai spus? striga Porta, uitand ca in munte se aude pana departe. Dar ceea ce facem noi de patru ani incoace cum numesti, domnule Feldwebel?

— Nataraule! Pana astazi ai ucis doar dusmani, nu compatrioti.

— Dusmani! hohoti Porta batjocoritor. Dusmanii mei sunt numai   SS‑istii.

Plin de indignare, Batranul sari afara din groapa pe care o impartea cu Stege si cu mine si isi indrepta revolverul spre Porta, care se lungise dupa o stanca.

— Esti cam uituc, baiete, dar iti voi improspata memoria! Iti amintesti de NKVD‑istii pe care i‑am impuscat langa Bobrusk? Ai uitat cum Micutul si Legionarul le‑au taiat beregata voluntarilor sinucigasi la Kiev? I‑ai uitat pe bosniacul si femeile din compania de brandisti? Erau cumva prieteni? In acest caz ai un fel ciudat de a‑ti trata prietenii! Fara sa mai pomenesc de infanteristii de la cota 754, civilii din canalele Harkovului, de personalul penitenciarului din Poltava! Tot prieteni au fost? Sa mai continui?

Batranul se facuse rosu ca focul la fata.

— Ce limbarita mai ai! suiera Porta. Mai bine te faceai popa in trupele de soc ale Mantuitorului!

— Inchide gura ta spurcata de berlinez, ori te culc la pamant chiar acum! urla Batranul, scos din fire. Automatul tinut la sold tintea spre Porta.

S‑a facut tacere. Era pentru prima oara cand il vedeam in asemenea stare. Nu se mai intamplase nici macar o data in cursul celor trei ani de cand eram impreuna. Il priveam uluiti pe dragul nostru Wilhelm Bayer, care rasufla greu, ca si cum s‑ar fi sufocat. Reincepu sa vorbeasca balbaindu‑se.

— Sunt niste fiare, SS‑istii astia, asasini, e adevarat, ar merita tot ce le‑ati face. Si daca e cineva care sa va inteleaga, acela sunt chiar eu.

Duse mana la gat si arunca o privire spre culmea de unde ii auzeam pe SS‑isti cantand:

So weit die braune Heide geht,

Gehört das alles mir.

Cat se intinde castania campie,

Toate imi apartin numai mie.

— Dar uitati ca nu starpesti macelurile prin crima.

Glasul ii devenise o soapta. Porta incerca sa spuna ceva, dar Batranul il opri cu un gest.

— Va amintiti ziua in care l‑ati ucis pe ticalosul acela de locotenent la Lemberg?

Ne privea pe toti pe rand si privirea lui ne sfredelea.

— Va aduceti aminte?

Nu a raspuns nimeni. Ne aminteam ca si cum ar fi fost ieri. Un ofiter din politia frontului fusese ucis cu un glonte in cap, in plina strada Pahlevi, din Lemberg. In cursul raziei care a urmat au fost arestate saizeci de persoane, care au fost executate chiar in fata casei unde fusese gasit mort locotenentul. Printre victime erau nouasprezece copii sub doisprezece ani. Toate locuintele din jur au fost facute scrum. O femeie a fost omorata impreuna cu pruncul ei cu patul armei.

— Oare ucigasul ofiterului nu si‑a regretat fapta? incheie Batranul murmurand.

Isi smulse casca, iar aceasta se rostogoli pe panta, apoi isi continua voios cursa la vale antrenand grohotisul in urma ei.

— I‑ati uitat pe cei doi SS‑isti pe care i‑ati injunghiat la Stalino? urma el cu incapatanare. Rasplata a fost masacrarea locuitorilor din Brigaden­hof. Dar telefonista aceea care pretindea ca fusese violata de civili rusi? Treizeci de femei si copii au luat drumul robiei in lagarele Reich‑ului

Da, ne aminteam. Telefonista a marturisit mai tarziu ca nu fusese violata. Mintise. Au ridicat din umeri si au bagat‑o zece zile la parnaie pentru ca isi batuse joc de politia secreta, insa in sat copiii mureau de foame, in timp ce mamele lor crapau muncind in Germania.

Cu ochii inchisi, Batranul continua sa aminteasca multe altele. Porta clipea des, Stege gemea, Heide scuipa, Legionarul fluiera printre dinti „Vino, dulce moarte', doar Micutul nu parea impresionat.'

— Daca ii macelariti pe SS‑isti, urma Batranul, o faceti cu buna‑stiin­ta. Va plati intreaga populatie dimprejur, cat si detinutii, adauga el dupa o clipa. Voi veti purta vina pentru fiecare ce va fi impuscat. Fiecare glonte in ceafa al vostru va fi si cand totul se va incheia, veti putea spune cu mana pe inima ca intr‑adevar sunteti asasini.

Dupa ce ne privi din nou pe rand, ne striga:

— Si acum trageti, daca indrazniti! Nu uitati insa ca de fiecare daca cand un SS‑ist isi da ultima suflare datorita voua, ucideti in acelasi timp si douazeci de civili, cu siguranta femei si copii, prunci, elevi, bieti copii infometati, care in clipa asta inca se mai joaca, fara a banui ce‑i asteapta! Trageti si razbunati‑l pe evreul Gerhardt Stief, cel care refuza sa se bage in pat pentru a nu‑l umple de paduchi. V‑ar scuipa daca ar afla ce aveti de gand sa faceti. Vreti sa‑l razbunati? Atunci strigati in gura mare ce ati vazut. Sa nu uitati vreodata! Cand toata lumea se va infofoli in bunastare dupa razboi, voi sa strigati in continuare. Aceasta sa fie razbunarea pentru miile de Gerhardt pe care i‑au torturat.

Legionarul se ridica obosit.

— Ai dreptate, Batranule, ca intotdeauna.

Isi arunca manios teava aruncatorului de flacari, o strivi sub picioare si striga ragusit:

— Sa fie blestemati! Ni s‑a luat totul, bucuria, libertatea si curajul nu foloseste la nimic. Cat priveste armele, e sigur ca nu pot fi decat in slujba acestor ticalosi, manuite chiar de noi, porci in uniforma.

Se lasa la pamant, scoase covorasul de rugaciune, isi descalta bocancii, ingenunche cu fata catre rasarit si se ruga indelung. Priveam in tacere acest lup din muntii berberi, care nu putea nici macar sa muste cutitul care, incet, ne ucidea.

Unul cate unul, ne‑am ridicat. Batranul porni la vale, iar noi l‑am urmat cu inima grea. Porta scuipa cu naduf, isi indesa jobenul pe capatana, isi arunca arma grea pe umar, pasind si el in urma omului scund si voinic ce cobora fara a intoarce capul.

SS‑istii cantau si acum. Strangeam pumnii de durere si furie. Heide mormai:

— I‑am fi avut pe toti! Nu ar fi durat nici cinci minute.

Batranul grabi pasul in vreme ce noi il urmam greoi. Coborasul se mai indulcise cand un miros inabusitor ne invalui deodata, venind pe deasupra padurii. Ne‑am oprit foarte mirati sa vedem valatuci grosi de fum ridicandu‑se dintre copaci.

— Ce‑ar putea fi? murmura Batranul ganditor.

— Cred ca e in padure, cu toate ca pare a veni de mai departe, spuse Porta. Isi impinse palaria spre ceafa. Parca ar fi la Katowitze, dar de ce naiba arde?

Stege scoase harta si busola.

— Arde Tekolowich, ne anunta sec.

Ne‑am repezit ca nebunii de‑a dreptul pe munte in sus, printre stanci, pasuni si scurtaturi. Sudoarea ne patrundea in ochi. Legionarul scoase un strigat, aratand spre sud‑est, unde o alta coloana de turn se inalta catre cerul albastru.

Stege scoase din nou harta.

— De data asta arde la Branowich. Ce se intampla oare?

— Represalii, spuse Batranul. Dar pentru ce?

Brand isi salta la loc pe umar burlanul de plita si propuse:

— Trebuie sa mergem sa vedem despre ce‑i vorba.

Si dinspre sud se zarea alt incendiu.

— Ce dracu se intampla? izbucni Heide.

— Represalii, repeta Batranul. Vreun smintit care i‑a facut felul unuia dintre baietii lui Himmler si acum toti din imprejurimi trebuie sa plateas­ca.

Pe panta cobora un caine latrand intruna, Porta il prinse. Era o corcitura mare de caine lup, asa cum aveau pe aici cei mai multi dintre tarani, cu zgarda rupta si blana inrosita de sange. Bietul caine era innebunit de frica si durere.

Batranul trase ganditor din pipa, cu privirea atintita asupra cainelui.

— Animalul acesta vine de la o ferma de munte, si nu dintr‑un sat.

Legionarul, care mangaia cainele pe cap, se intreba:

Eseu: Simbol - complexa „figura de stil / semnificatie“ - eul poetic Proiect: Legenda - specia genului epic, in versuri sau in proza - mitologice / religioase si istorice

— Asta ar putea insemna ca lichideaza si gospodariile mici? Ce naiba s‑o fi intamplat?

Isi verifica cu atentie arma si, cum Batranul se pregatea sa continue coborasul, Legionarul il opri cu un gest. Asezand cu prudenta arma, privi catre est si ceru o tigara.

— Baieti, Batranul ne‑a tinut o predica mare, iar noi am fost intelega­tori pentru ca erau destule motive. Dar acum, acolo sus totul e cuprins de flacari. Se prea poate ca pe partea cealalta unii sa fi fost mai putin intelegatori. In acest caz eu consider ca nu mai avem nici noi motive sa fim in continuare intelegatori.

— Gura, facu Batranul. Adunati‑va armele, pornim.

— Asteapta putin, sa auzim ce are de spus nomadul.

Legionarul ranji rautacios. Ochii ii straluceau de ura fanatica.

— Pe Allah! Sa‑i ucidem pe SS‑isti!

— Nu, spuse Batranul.

— Cainii turbati trebuie omorati! racni Legionarul. Bastarzii lui Himmler nu sunt altceva! Cine ma urmeaza? Ridicati mana.

Porta, Micutul, Heide si Brandt ridicara pumnul. I‑am urmat cu inima indoita. Ultimul intra in rind Stege, privind in chip de scuza spre Batranul.

— Pe Allah! E o zi mare, spuse Legionarul ridicandu‑se.

Ii puse mana pe umar Batranului.

— Noi te intelegem, dar intelege‑ne si tu. SS‑istii nu se mai pot razbuna, si‑au terminat treaba, totul arde. Ne conduci, asa cum ai facut‑o intotdeauna pe front?

Batranul scutura din cap.

— Va urmez pentru ca nu am incotro, un asasinat insa nu voi conduce.

Legionarul ridica din umeri.

— Foarte bine. Baieti, Urmati‑ma.

Am atins liziera padurii catarandu‑ne peste obstacole care i‑ar fi facut sa sovaie pe vanatorii de munte, insa dorul razbunarii ne dadea aripi. Am inaintat astfel ore intregi, deschizandu‑ne drum prin maracinis cu topoarele si cazmalele noastre. Aveam mainile insangerate, dar Legionarul ne imboldea ocarandu‑ne, mai fanatic decat toti. Istoviti, il amenintam cu armele, el insa radea dispretuitor trimitand in toate directiile strigatul sau de lupta marocan.

Am ajuns in sfarsit la prima gospodarie. Ramasesera doar ruinele fumegande si trei cadavre chircite, doua femei si un copil.

Batranul inchise ochii, era livid. Eram fiare otelite in razboi, care vazusem de toate, insa mainile ni s‑au crispat strangand si mai tare armele. Ne‑am repezit mai departe, in urma Legionarului. Dupa o ora, am descoperit inca doua lesuri; doi batrani impuscati in ceafa. Legionarul le rasuci, chipurile lor nu mai erau deoat o gaura.

— P‑38, stabili Porta pipaind orificiul cu degetul.

Asupra cadavrelor nici o hartie. Totul fusese luat.

— Poate fi la fel de bine opera partizanilor, sugera Kraus, lasul.

— Bineinteles! facu Bauer, izbucnind in ras impreuna cu noi.

Batranul isi scoase pipa din gura si i se adresa SS‑istului:

— Iti pot spune cuvant cu cuvant ce va scrie maine in ziarele din tara. Taranii pasnici au fost asasinati de banditi. Ei au incendiat si trei sate si mai multe gospodarii. Represaliile vor urma cat de curand. Semnat, Heinrich Himmler. Dupa care, Standartenführer‑ul SS Blobel, numit de Führer seful politiei din Brach, va proceda la executiile uzuale. Pentru mai multa siguranta se va mentiona ca banditii purtau uniforme germane. Cei de la RSHA se gandesc la toate.

Porta isi puse degetul pe rana uneia dintre victime, apoi il mirosi.

— Gangrena in prima faza.

— Ia te uita! Exact la fel ca la cadavrele galbene de la Dobrovina, spuse Legionarul.

Porta inclina capul, mirosind din nou.

— Celalalt s‑a scapat in pantaloni.

— Asa faceau intotdeauna atunci cand ii gazam la Birkenau, zise deodata SS‑istul Kraus.

Se lasa o tacere cumplita. Am uitat de cadavre pentru ca se produsese ceva care era al dracului de interesant. Toate privirile s‑au intors catre voinicul SS‑ist, cel ce fusese izgonit dintre ai sai, degradat si trimis intr‑un regiment disciplinar ca dezertor.

— Ca sa vezi Si ce‑ai mai vazut la Birkenau?

SS‑istul pali, facandu‑se aproape verde. Ceea ce ascunsese cu atata grije timp de trei ani ii scapase acum fara voie. In noptile de nesomn se temuse sa nu fie tradat, de cineva de la secretariat, de pilda subofiterul Julius Heide, printre altii, pe care il reintalnise la noi. Ce spaima trasese atunci cand il vazuse pe Heide!Oare trebuia sa‑l implore sa taca, platindu‑i orice? Dar poate ca Heide nu stiuse totul Altfel era inexplicabil ca tacuse atata vreme Kraus incercase desigur sa fie mutat, capitanul von Barring insa hotarase: „Nici vorba'. „Ticalosul acela de von Barring, la fel ca toti ceilalti din plutonul asta blestemat! Tradatori de patrie care ar trebui neaparat lichidati'.

Se produsese un lucru de necrezut, nimeni nu‑l tradase, o facuse el, cu gura lui. Adresa o rugaciune lui Dumnezeu, de care se lepadase in 1938, cand intrase in SS. Cat de mandru fusese sa se impauneze acasa la el in uniforma nazista, verde, cu capete de mort argintii! Cu cata grija cosese banderola neagra purtand literele de argint „Totenkopfverband' (Uniunea Capului de Mort) pe maneca stanga. Izbucnise in ras vazand spaima mamei sale atunci cand aparuse acasa imbracat in uniforma aceasta mult‑urata. Il amenintase pe tatal sau cu inchisoarea cand acesta invocase dreptatea lui Dumnezeu. Ce fericire sa vezi toate lepadaturile din cartier privindu‑te terorizati! Toti cei care fusesera obraznici cu el se intreceau sa‑l tamaieze. Cand carciumarul refuzase a‑i da pe credit, aruncase pe tejghea cateva marci soioase si in tacerea grea ce se lasase, i‑a strigat: „Foarte curand va veni vremea cand te vei tari la picioarele mele!'

Nu a durat mult, intr‑adevar Un biletel strecurat in cutia de scrisori a unitatii, cea pe care nu o deschidea decat Eicke, seful SS, cu numele si adresa carciumarului, purtand mentiunea „Tradator de patrie'. Dupa trei saptamani carciumarul a fost chemat si, in aceeasi zi, i s‑au aplicat zece bastoane, intins pe o capra de lemn. Sa se invete minte, marsavul! Intr‑o zi de ianuarie, in 1938, a fost prins in sarmele ghimpate si apoi ingropat impreuna cu vreo cincizeci de evrei, spanzurati in ajun in spatele grajdurilor.

Apoi ziua in care sosise la Gross Rosen, una dintre cele mai frumoase din viata lui. Si‑o amintea mereu cu emotie. I se incredinta grija cainilor. Adora cainii, dar Hauptsturmführer‑ul SS Streicher era un natarau. Pentru faptul ca unii dintre tradatorii de patrie fusesera muscati putin de cainii sai, Streicher facuse taraboi. E adevarat, fusese si un mort, ce importanta avea insa aceasta? Oricum ar fi murit. Un bosorog, fost ministru al Republicii, care lesina de fiecare data cand lua un baston pe spinare

Hauptsturmführer‑ul Streicher ceru ancheta si, daca nu ar fi fost si povestea cu „Hopa‑hop!', afacerea ar fi fost clasata. Kraus recunostea ca sarise nitelus peste cal cu „Hopa‑hop', chiar si fata de niste tradatori de patrie. Fusese inventia lui Steinmüller, Oberscharführer‑ul din blocul 7, iar jocul avea mai multe variante.

De pilda, cativa detinuti erau adusi pe platoul cel mare din spatele stanei; li se aseza o cutie pe cap si trebuiau s‑o tina sub amenintarea cu bataia. SS‑istii trageau apoi in cutii si, desigur, se mai intampla ca un detinut sa se aleaga cu un glont in scafarlie. Dar ce minunat exercitiu de tir si cat de amuzant era!

Se mai organizau de asemenea si alergari pe deasupra santurilor latrinelor, iar cand detinutii treceau peste scanduri, li se trageau de sub picioare. Era haios sa‑i vezi zbatandu‑se in rahat,  unii mureau incet, e adevarat, dar ce importanta mai avea?

Doamne, cat radeau in batalionul acela! Mai erau inca multe alte tetun de a juca „Hopa‑hop'!; intr‑o zi insa, Steinmüller a depasit totusi masura. Legase impreuna trei detinuti, in pielea goala, de agregatul de caldura, sa vada daca erau curajosi.

Bruta aceea de Streicher ii descoperise. Ce taraboi se iscase! In cele din urma insa ticalosul de Streicher a patit‑o si el. A aparut in fata consiliului de razboi, pentru a fi luat apararea tradatorilor de patrie, a fost alungat din SS si transferat la aviatie. Se spunea ca fusese doborat in Polonia.

Dupa Gross Rosen, Kavensbrück. Numai femei. Era acolo un Stabsführer care purta insigna de sange a partidului din 1923 Un vizionar. Cate putea nascoci cu fetele Puteai sa innebunesti dupa asemenea sedinte! O detinuta, fost avocat, cuteza sa acuze pe SS‑isti de abuz de putere. A fost snopita in bataie cu o coada de matura, dupa care au sarit pe ea de la inaltimea mesei, sfaramand‑p ca pe o coaja de ou. Comandan­tul de la Ravensbrück nu a cerut ancheta, cel putin el stia cum trebuie tratata pleava aceasta. Si ce distractie sa biciuiesti femeile! Te dureau coastele de atata ras; s‑a intamplat totusi intr‑un rand ca lucrurile sa se incurce, pentru ca una dintre scorpii protestase cu tarie, sustinand ca fusese insarcinata de Kraus. Avusese grije ca iapa sa crape la timp, multumita bunelor sale relatii cu medicul‑sef. De necrezut cat era de greu sa omori o femeie Fusese nevoie sa‑i faca o injectie cu benzina.

Un lucru bun fusese si numirea lui la Birkenau, la compania de exterminare. La inceput erai totusi, cat de cat, impresionat atunci cand soseau mii de evrei pentru a‑si primi portia de Cyclon B. Dar te obisnuiesti cu toate. Intr‑adevar nici nu mai stia numarul evreicelor pe care le lichidase.

Intr‑o buna zi insa norocul l‑a parasit, a fost ziua cea mai intunecata a vietii sale, cea in care a fost dat afara din echipa de exterminare. Multumita Untersturmführer‑ului SS Rochner si doar pentru ca violase o romanca. Sa mai ai incredere in camarazi! S‑au inversunat impotriva lui si a celor patru complici ai sai, hotarand sa fie trimisi la sectia de instruire de lupta din Cracovia. Dar scapa datorita unui picior infectat. O mie de marci l‑a costat infectia de la picior, cu toate acestea, ghinionul se incapatana sa‑l urmareasca. A fost varsat direct la regimentul SS „Der Führer'. Un regiment de ticalosi, care nu visau decat o moarte eroica

Au urmat luni de sudoare, de disperare si spaima, pana fugi de pe front, la Harkov, chiar din prima zi. Consiliul de razboi, degradarea, inchisoarea de la Torgau. Si acum tremura amintindu‑si de Torgau, cea mai cumplita dintre puscarii! Dupa care culmea regimentul acesta ingrozitor disciplinar, cu ucigasi de cea mai josnica speta.

Iar acum, tocmai nelegiuitii astia indrazneau sa‑l judece, pe el, ostasul Führer‑ului, veteran nazist!

Se umfla, dar, privindu‑i pe Micutul si pe Porta, curajul il parasi prin toti porii. Nu puteai sti niciodata de ce erau in stare smintitii astia adevarate brute puteau nascoci ce e mai rau. Kraus isi aminti de capitanul Meyer, de Obersturmführer‑ul Gratwohl, de Sonderführer‑ul Hansen Sudoarea inghetata ii picura de pe frunte. Sa ceara ajutor? Poate ca in vecinatate s‑ar afla cativa camarazi din SS? Ce placere sa‑i denunte in sfarsit pe porcii astia! S‑ar lasa cu cateva gloante in ceafa si inca ar fi prea putin!

Dar ce naiba e asta? Iata‑l pe Porta apropiindu‑se foarte incet. Nu ma atinge! vru sa strige, de pe buzele sale insa nu iesi nici un sunet. Avea limba umflata, uscata, pe spate ii curgea sudoarea. Legionarul, monstrul acesta marocan, fiara asta cu cicatrice, se indrepta zambind spre el. Si gorila de Micutul ba chiar si Julius Heide, fratele sau de arme veneau putin adusi de spate, ca si cum s‑ar pregati sa‑l atace. Brandt, hotul de Brandt, scoase cutitul.

Doar nu‑l vor omori! Nu se poate! Batranul vorbise de crima. Cu toate acestea il ucisesera pe Hannsen, incet, fusese un omor. Iar pe Gratwohl il spanzurasera, tot omor fusese. Pe capitanul Meyer il impuscasera, alt omor Acesti oameni ingrozitori! Acesti tradatori de patrie. Se va apara va trage

Un zgomot metalic. Dumnezeule! Porta il facuse sa scape arma din mana.

— Nu! striga cand Legionarul il lovi cu bocancul intre picioare.

Zambeau, tacuti, cu dintii inclestati si descoperiti. Urma sa moara astazi? Dar era cumplit viata, frumoasa viata! Nu isi facuse decat datoria si nimic altceva. Oare puteau intelege asta ucigasii?

Batranul il privi, fara o vorba, cu privirea intunecata, cu ochi care nu mai erau ai sai. Era dusmanul sau, nu spuse „Este un asasinat'.

Cercul se strangea. L‑au inconjurat, foarte de aproape. Kraus era in mijloc, precum pata alba din centrul tintei. Au inceput sa loveasca. O durere insuportabila ii stabatu corpul din cap pana in picioare. Scoase un tipat in timp ce se ptabusea, asa cum tipase si Gerhardt.

— Isuse Christoase, ajuta‑ma. Sfanta Fecioara, ajuta‑ma. Ah! implora fara a fi auzit, ma voi face preot pentru restul vietii. Doamne, te voi sluji, nu te voi renega niciodata. Salveaza‑ma de diavolii astia!

Muntii s‑au rasturnat, cerul s‑a deschis L‑au legat strans cu funii si l‑au lasat acolo, sangerand, fara a‑i acorda importanta, in timp ce fumau in tacere.

Apoi plopul a fost indoit catre pamant. Stia ce avea sa urmeze. Urletul sau era de fiara, poate pentru ca innebunise. Dar nu‑l auzi decat Satan, care se bucura.

Astfel muri SS‑istul, cu membrele si articulatiile smulse. Zbiera zece minute inainte de a muri. Porta fu de parere ca avusese parte de o moarte prea rapida. Am aruncat hoitul intr‑o rapa ingusta si batalionul isi continua drumul. In apropierea unor alte ruine fumegande am dat peste o banda de SS‑isti, insa nimeni nu a tras, iar strigatul Legionarului „Allah el Akbar!' nu rasuna in munte. Setea noastra de razbunare era potolita.

Gisèle dormea. Am imbratisat‑o, se trezi, se intinse si ma saruta cu foc. Dormise foarte mult timp.

— Si, spuse, evreul pe care l‑ati intalnit a murit in cele din urma?

Am sarutat‑o fara a‑i raspunde. Rase si am recazut inlantuiti, apoi ma intreba din nou:

— A murit?

— Nu, evreii nu mor niciodata.

— Pana intr‑o zi tot trebuie sa moara, facu ea mirata.

— Nu. Nu poti ucide un evreu. Continua sa traiasca, in ciuda urii, in ciuda persecutilor.

— Nu inteleg, dar n‑are a face. Lucrurile astea ma plictisesc, prefer sa facem dragoste.

In bordelul cel mare se facuse curatenie cu prilejul sosirii noilor pensionare.

Pestele urias, cel care fusese spanzurat deasupra biroului la care sedea Tanti Dora, disparuse si fu inlocuit cu un cap de taur. Cine­va agatase de un corn un ciorap foarte fin; de celalalt atarna o pereche de chiloti albastru‑des­chis.

O femeie complet dezbracata dansa pe sirul de mese, in timp ce proiectoarele faceau sa joace lumini colorate pe partile cele mai intime ale anatomiei dansatoarei.

Publicul racnea, Micutul depasea orice inchipuire. A fost nevoie sa‑l doboram cu o sticla in cap pentru a‑l potoli.

MICUTUL SE LOGODESTE

In ziua aceea am sosit la spital chiar inainte de vizita.

Doctorul Mahler se opri la patul lui Mourtiz si, asa cum facea intotdeauna, arunca o privire pe hartiile pe care i le prezenta Bila de seu. Suiera putin printre dinti, apoi il privi cu atentie pe Mouritz, voluntarul sudet.

— Cum se simte astazi flacaul nostru?

— Nu prea bine, domnule medic‑sef, spuse Mouritz, respectand cele mai bune traditii militare.

— Adevarat? Nu esti chiar atat de bolnav, draga prietene. Se rasuci examinandu‑l pe Micutul, care era intins ca o scandura pe pat, cu mainile asezate in lungul trupului pe cearceaf si arbora o mutra cat se poate mai tampita.

Doctorul Mahler zambi si reincepu sa fluiere subtire.

— Pacientul se simte mai bine?

Micutul sughita de frica, medicul insa nu parea ca observa.

— Starea pacientului este in general buna. Cere sa fie trimis la batalionul de convalescenta al diviziei.

Micutul se ridica dintr‑o singura miscare, cu o privire potrivita a sfasia inima.

— Am putea sa‑i semnam iesirea, sa vedem cand

— Marti, pe sapte, ii sufla Bila de seu.

Doctorul Mahler zambi pe sub mustati.

— De acord, sora, pe sapte.

Micutul deschise gura, frica i se vedea in ochi si nu pricepea, la fel ca noi, ce il apucase pe doctorul Mahler. Dar, spre usurarea generala, medicul se intoarse brusc spre Mouritz intinzandu‑i mana.

— Mult noroc! Nadajduiesc ca te‑ai odihnit bine la noi.

Micutul se prabusi la loc pe perna, avand impresia ca se afla in paradis.

— Pacientul pare cam palid, afirma doctorul cand ajunse in dreptul patului uriasului.

Bila de seu pufni pe nas si ii inmana o foaie in care era vorba mai mult de pedepse disciplinare decat de boala. Medicul se dedica unei ascultari atente a zdravenei cutii toracice.

— Pacientul are dificultati evidente de respiratie, dicta. Respiratia remarcabil de rau mirositoare, iar limba foarte incarcata. (Limba Micutului atarna afara precum o halca de carne putrezita in tutun si alcool.) Si altfel, cum o mai duci, prietene? urma doctorul sarcastic.

— Domnule doctor, cand stau lungit, destul de bine, insa indata ce ma ridic, mi se face rau, raspunse cu glas de muribund.

— Hm, hm inteleg. Lipsa de apetit, doar sete mare?

— Da, spuse Micutul, care habar nu avea ce putea sa insemne cuvantul apetit.

Doctorul zambi si dicta:

— Pacientul va trece la regim, timp de opt zile. Nu se va ridica din pat, se vor alterna bai si spalaturi stomacale.

Bila de seu isi arata dintii galbeni cu un rinjet diabolic, cand doctorul saluta si isi continua inspectia.

Abia dupa ce intreg salonul fu trecut in revista, Micutul si‑a dat seama de napasta care se abatuse asupra lui. Dar nu era nimic de facut. Veni ora spalaturii, administrata de Bila de seu personal.

Sedinta a ramas de pomina.

— Voi chema jandarmii si vei ajunge in fata consiliului de razboi, urla Bila de seu, impungind cu toate puterile canula ir fundul cel mare al Micutului.

— Nici un consiliu de razboi nu ma poate impiedica sa fac pe tine, riposta Micutul tragand o basina.

Apa incepu sa clocoteasca si se revarsa din irigator. Infirmiera tipa, Micutul necheza, dar spalatura a fost cu toate acestea inghitita pana la ultima picatura.

— Si ai s‑o tii in tine! tuna Bila de seu.

Injurand si blestemand, Micutul pastra lichidul mai mult de o ora in el, stiind ca infirmiera se va intoarce sa‑i faca o injectie.

Acul era intotdeauna cel mai vechi si mai mare din cate putea gasi, il infigea foarte incet pentru a‑l auzi pe urias zbierand. Era clipa ei de razbunare.

In ziua aceea, nici nu se aplecase bine deasupra fundului paros, cand un gheizer rasunator izbucni cu putere. Bila de seu sari inapoi scotand un strigat de spaima, in timp ce rasul Micutului facea sa se cutremure paturile. Infirmiera, improscata de sus pana jos, putea sa‑ti mute nasul.

— Porc nerusinat! balbai, voi avea grija sa te inchida pana la sfarsitul zilelor tale!

— Taci din gura, burduf de pipi! hohoti Micutul vesel.

Bila de seu emise cateva sunete salbatice si apucand pacientul de urechi, il lovi cu capul de marginea patului.

— Drace! spuse cu admiratie Legionarul, dupa care se cufunda din nou in citirea Coranului.

O sora isi strecura capul prin deschizatura usii si dupa ce vazu scena, disparu ca prin minune. Cu toate acestea, Micutul a avut ultimul cuvant, caci, incepand din ziua aceea, spalaturile au fost suprimate.

Peste o saptamana, in calitate de convalescent, dupa ce bau precum o gura de canal, patrunse in camera in care Bila de seu isi petrecea ora de odihna, intinsa pe pat si citind romanul ei favorit „Femeia cu doi barbati'.

Deodata, se auzi un taraboi monstru, pe care nimeni nu indrazni sa‑l intrerupa. Medicul de serviciu, unul nou, anuntat in graba, se dovedi destul de precaut sa‑si lipeasca doar urechea la usa, fara insa a interveni in aceasta batalie a titanilor.

Dupa lungi minute de asteptare, deodata se instaura tacerea. Ne temeam sa nu se fi lasat cu moarte de om. Tacerea a durat doua ore si jumatate si toata lumea incepuse sa se nelinisteasca de‑a binelea, cand am vazut aparind pe Bila de seu brat la brat cu Micutul, coborand scarile.

Micutul avea un ochi invinetit si uniforma uimitor de bine periata. Cizmele si centura, lustruite, straluceau ca niciodata mai inainte.

Bila de seu arbora un palton rosu si o palarie bleu, impodobita cu pene de fazan multicolore. Fara a ne acorda o privire, perechea se facu nevazuta in directia Reeperbahn si nu reveni decat tarziu in cursul noptii. Micutul mort de beat, iar Bila de seu izbucnind in rasul de femeie ametita si jucandu‑se cu un balon dintr‑o basica de oaie, pe care il avea legat de incheietura mainii.

Namila se lasa sa cada pe un pat strain, locatarul fiind silit sa se mute in capatul celalalt al salonului. Radea si sforaia ca un porc ghiftuit, imputind aerul cu miasme de carciuma.

In ziua urmatoare, ne anunta ca este indragostit si incepu sa se ferchezuiasca intr‑un fel de care nimeni nu cuteza sa‑si bata joc.

— Briantina! sopti Legionarul.

Briantina, intinsa cu peria de haine, nu putea face nimic la o asemenea chica.

— Sunt frumos, nomadule?

Legionarul se invarti in jurul lui incretind din nas.

— Esti frumos, cu toate ca ai prea mult cur in pantaloni. Poate ca totusi nu se va observa, adauga impaciuitor. Fugi si fii fericit.

Nu trecu mult si iata‑l inapoi, coborand treptele vertiginos, ca un taur furios. Cu privirea crunta, patrunse in salon ca un bolid si se aseza pe jos mormaind.

— Plosnita! Scarboasa! Ce scroafa! M‑a dat pe usa afara zicandu‑mi ca put a parfum ca un bordel in pragul falimentului!

— Si ai inghitit tu asa ceva? intreba Legionarul facand pe miratul.

— Da, m‑a luat prin surprindere; dar o sa vada ea! Doar sunt un razboinic!

— Si un natarau, spuse amabil Legionarul. Eu, Alfred Kalb, din Legiunea Straina, imi permit s‑o spun.

Uriasul din palid se facu rosu. Dadu cu piciorul intr‑o galeata, ii trase un pumn lui Mouritz, il ameninta pe Stein ca‑l ia la palme si se rasti pe fereastra la un ciclist nevinovat.

Apoi porunci lui Mouritz sa ne cante psalmi. Cum nefericitul se codea, il fugari pe sub toate paturile pana ajunse in sfarsit la al sau, din care se inaltara apoi cantece lesinate. Ai fi zis ca e glasul unui crestin din groapa cu lei.

Micutul isi puse capul sub robinet, se sterse cu cearceaful si deodata ordona:

Stein, Bauer! La drum, mergem la curve!

— La ora asta? intreba Stein, in vreme ce Bauer incepea sa se echipeze.

Legionarul se prapadea de ras.

— Bineinteles, se simte nevoia de exercitiu.

Am pornit cu galagie mare. In drum, pe coridorul principal, am dat de o galeata, pe care Micutul o rasturna dintr‑o lovitura de picior. Apa se revarsa pe podeaua imaculata. Femeia de serviciu, indignata, se repezi la urias.

— Ai facut‑o inadins, ticalosule!

— Ce‑ai zis? Zgripturoaica hitlerista!

Galeata se alese cu un nou sut, care o proiecta drept prin usa de sticla. Geamurile se sparsera cu zgomot de tunet, in timp ce femeia porni sa urle ca din gura de sarpe. Aparu in fuga subofiterul de serviciu, cu casca pe cap si inarmat potrivit regulamentului. Era un tinerel lipsit de experienta, cu ochi foarte albastri, care aruncau scantei, ceea ce de asemeni facea parte din regulament.

— Drepti! ordona el.

Am pocnit calcaiele destul de moale luand o atitudine care semana cumva cu pozitia de drepti. Chipul femeii se insenina. Isi sterse mainile pe sortul murdar, impodobit in dreptul burtii cu un vultur spalacit si se dezlantui zbierand pe culoar.

— Pe tine, porcule, te voi invata ce‑i ordinea, spuse subofiterul.

Micutul inclina capul privindu‑l piezis pe zelosul tablagiu, cu casca prea mare pentru el, ca si cum ar fi cautat pe chipul sau primele semne ale nebuniei.

— Cu tine vorbesc, golanule!

— Cu mine? spuse Micutul mirat, aratandu‑se cu degetul. Ati mai pomenit asa ceva? ne surase confidential. Conform regulamentului trebuie sa mi se adreseze cu gradul pe care il am, chiar daca as avea pantecaraie.

Ii puse subofiterului maneca sub nas, atat de aproape incat acesta facu un pas inapoi, pentru a nu fi rasturnat.

— Asa cum domnul subofiter poate vedea, eu sunt Obergefreiter si atrag atentia ca in felul acesta trebuie sa fiu numit.

Ne‑am invinetit de ras. Nimeni nu l‑ar fi crezut pe Micutul in stare de asemenea raspuns, demn de Porta.

— Vrei sa ma inveti pe mine? racni subofiterasul. Drepti si nu vorbi decat atunci cand te voi intreba.

— Esti un cur cu urechi, spuse Micutul.

Gradatul exploda ca o bomba:

— Sunteti martori la ce mi‑a spus! balbai nestapanit.

Legionarul rase incetisor, ceea ce mari si mai mult furia celui din fata noastra.

—‑ Si tu, de ce razi, idiotule, negru scopit! Ma ocup eu si de tine!

Zambetul se sterse de pe fata Legionarului si ochii i se facura ca de sarpe. Novicele subofiter avea acum un dusman de moarte.

Stein interveni foarte repede:

— Va raportez, domnule subofiter, ca nu putem fi martori. Nu am vazut nimic.

— Rebeliune! urla racanul. Sa vina garda!

S‑au infiintat apropiindu‑se in zgomot infernal zece soldati infirmieri, iesiti din camera de garda.

— Arestati‑i!

Nimeni nu se misca.

— Nu avem dreptul, facu un batran Obergefreiter, taraganand cuvintele. Nu putem, adauga el.

— Asta‑i rebeliune! Rebeliune!

Batranul Obergefreiter, incantat, ne facea cu ochiul, in timp ce noi urmaream desfasurarea evenimentelor nadajduind ce‑i mai rau.

Subofiterul, izbutind sa se stapaneasca, ii striga:

— Gandeste‑te bine! S‑ar putea sa te coste capul. Sunt Führer in Hitlerjugend!

Smulse pistolul sau greu P‑38 din toc, il arma si balbai, mai mult scuipand cuvintele:

— In numele Führer‑ului, sunteti arestati cu totii si vi se va taia capul!

Atunci se intampla ce era firesc sa se intample. Revolverul se slobozi singur. Din recul, responsabilul cu hardaiele se sperie atat de tare incat mai trase un foc, trezind ecoul in intreg spitalul si facand‑o pe femeia de serviciu s‑o ia la sanatoasa, neuitand totusi sa‑si ia galeata si carpa de sters podelele.

S‑a deschis o usa facand loc Hauptfeldwebel‑ului Domas, pe buze inca avand urmele micului dejun. Cantari situatia dintr‑o privire, si se intoarse suparat spre subofiterul care ii dadea inainte cu „rebeliune' si „sabotaj'.

— Esti sigur ca raportul dumitale corespunde realitatii? intreba ciocanind cu degetele pe nasturele de sus al tunicii impecabile a subofiterului. Cine a tras?

— Eu! latra micul responsabil cu hardaiele.

— Nu zau? Si asupra cui, ma rog? Nu vad nici un mort.

Privi in jur cautand un cadavru, care ar fi jignit spiritul sau pentru ordine.

— Asa se intampla intotdeauna cand se apuca bobocii sa traga. Si de ce ati tras, domnule subofiter?

Pronunta „domnule' si „subofiter' astfel incat sa exprime intregul sau dispret. Nu primi raspuns.

Feldwebel‑ul spitalului se amuza. Arata cu degetul acuzator cele doua gauri de noua milimetri din usa laboratorului, din care ieseau acum cateva fete blonde precum griul. Feldwebel‑ul plutea. Ce situatie minunata! Sa le arate cum striveste paduchele asta de subofiteras! Se lingea pe bot de placere.

— Ai innebunit? Rebeliune? Asemenea lucruri nu se pot petrece in spitalul „meu'. Cred ca esti de acord cu mine, raspunde!

— Herr Feldwebel

— Fara cuvantari idioate! i‑o reteza superiorul, incantat de el.

Deodata, spre nesfarsita sa deziluzie, l‑am vazut aparand pe coridor pe doctorul Mahler in carne si oase. Bluza lui alba flutura afara, intr‑un fel prea putin militar. Se opri in fata grupului adunat la picioarele scarilor si cu mana facu un gest a lehamite.

— Ce mizerie! Adjutant, scoate‑mi astea de aici. Te‑ai crede intr‑o gara bombardata.

Ni se adresa noua:

— Sunteti invoiti? Dati‑i drumul! Apoi, aratand spre usa din sticla: Si vedeti sa fie pus geamul la loc, totul e cu dosul in sus. Aici e spital, nu circ.

Doctorul Mahler spunea intotdeauna „spital', si nu „lazaret', cum se obisnuia in armata. Mai arunca o privire scurta si asupra numeroaselor dame ce se adunasera pe coridor.

— Infirmierele mele n‑au altceva mai bun de facut decat sa se bage in chestiuni soldatesti?

Saluta si isi vazu de drum. Infirmierele s‑au volatilizat, cei din garda s‑au intors zgomotos in camera de garda, iar noi ne‑am facut nevazuti prin usile rotative. Adjutantul suiera subofiterului:

— Vin eu sus imediat, sa ma ocup de tine. Pentru inceput vei intra in carcera.

— In carcera! striga nefericitul, atat de tare incat doctorul Mahler, din celalalt capat al culoarului, se intoarse brusc.

— Ai spus ceva, adjutantule?

— Nu, domnule medic‑sef.

Intre timp, pentru noi, dimineata se anunta promitatoare. Am navalit cu harmalaie in bordelul in care o femeie urata isi astepta clientii in spatele biroului. Pe perete era afisat un aviz care facea cunoscut ca, in caz de nevoie, sa fie chemata Jandarmeria militara nr. 0001 si, in cazuri de extrema urgenta, unitatea 0060.

Mutra de puscarias a Micutului nu‑i spunea bineinteles nimic bun, asa incat femeia cea grasa se gandi din capul locului la nr. 0001. Micutul se apleca deasupra biroului.

— Stii nemteste? o intreba. Da? Atunci asculta, graso, suna alarma la tarfele tale, dar mai repejor! Astazi suntem pusi pe fapte mari!

Rase multumit, se indrepta la adevarata sa inaltime si astepta. Tanti se ridica, cat un munte, pieptul i se zbatea sa scape din sutien, ochii ei mici si spalaciti aruncau fulgere, iar cele cateva fire din barbie i s‑au zburlit bataioase.

— Iesi afara! zbiera, sau chem Feldgendarmeria!

Se stropsea la noi toti. De sub tejghea scoase un baston de jandarm si ii aplica Micutului una peste capatana.

Acesta scoase un zbierat si dupa aceea totul se petrecu cu viteza fulgerului. Din Tanti nu mai ramase decat un papuc. Restul plutea prin salonul in care o cireada de fete, pe jumatate dezbracate, se ingramadisera prin colturi, crezand ca peste bordelul hamburghez aterizase un V2.

— Haideti, frumoaselor! urla uriasul, bine dispus, iata‑ne din nou aici! De baut si apoi repede in scutece!

— Nu avem nimic de baut, spuse Elfriede. Cheile sunt la doamna.

Aplecandu‑se asupra muntelui de carne ce zacea pe jos, Micutul scotoci gasind cheile intre sani. Fetele, fermecate, se repezira in pivnita si se dezlantui un chiolhan monstru. Ne‑am imbatat cu totii, turnam alcool pe gatlejul tarfelor. Stein picta cu cerneala pe fundul uneia dintre ele, Bauer isi facea de lucru cu voinica Trude pe pian, intreaga incapere era plina de pahare sparte sj de varsaturi. Micutul, prea obosit sa calareasca, se opintea cu Isabele culcat pe podea, in timp ce noi dadeam masura cantand:

Schön ist die Liebe im Hafen,

Schön ist die Liebe zur See

Buna‑i dragostea in port cand esti,

Frumos e marea sa iubesti

Si soseau alti clienti, cascand ochii mari de uimire.

Nici nu am parasit bine asezamantul, cand cei din Feldgendarmerie au descins in iures. Jandarmii erau inarmati pana in dinti si pareau pusi pe fapte mari. Dinauntru rasunau tipetele isterice ale femeilor.

— Putorile o iau pe coaja, zise Micutul, mai beat ca de obicei.

Fara nici un motiv se opri in mijlocul strazii si, cu mainile palnie la gura, racni pe ruseste:

— Stoi!

Trei jandarmi ce ramasesera langa masina se intoarsera ca fripti spre noi. Il vazura pe Micutul fluturand din maini si sfidand gloata de jandarmi.

Se auzi tropot de cizme, zanganit de arme, un motor puternic porni. Jandarmii, care snopisera in bataie nu numai personalul bordelului, ci si clientii gasiti la fata locului, si‑au indreptat acum atentia asupra unei prazi mai de soi.

— Apropiati‑va, paduchilor, sa va masacrez! racnea Micutul catre jandarmii setosi de macel si foarte hotarati sa hacuiasca tot ce intalneau in cale.

In nici una din politiile din lume nu poti gasi pe cineva care sa se poata compara cu brutele germane care poarta pe piept semiluna de metal. Tipilor din Feldgendarmerie le placea la nebunie sa rupa bratele in mai multi timpi. Se pricepeau sa loveasca un individ fara a‑l face sa lesine, aducandu‑l, insa in pragul nebuniei; si, intr‑adevar, nu putini soldati au trecut din celulele cu zabrele ale jandarmeriei in cele capitonate ale azilurilor; pe care nu le mai paraseau decat cu picioarele inainte.

— Allah e mare! zise Legionarul, in timp ce isi cauta boxul spaniol cu tepi.

Micutul se protapea in continuare, cu picioarele departate, pe linia de tramvai, ce mai prada pentru brute! Stein injura, Bauer radea ragusit, infasurand in jurul incheieturii cureaua la capatul careia atarna teaca baionetei — o arma cumplita pentru cine stia s‑o foloseasca, iar Bauer trecea drept un maestru.

Feldwebel‑ul de jandarmi Braun, un taur caruia ii placeau mai ales anumite lovituri joase — care faceau totul harcea‑parcea — cobora strada fara sa se grabeasca, urmat de ucigasii lui.

Casca parea mica pe teasta lui enorma. Oberfeldwebel‑ul Braun, din brigada a 3‑a, era cel mai mare ticalos ce purtase vreodata uniforma aceasta. Milog in fata superiorilor si odios fata de toti cei care depindeau de el, avea scoala comandoului politiei din Hamburg. Multi grevisti ramasesera ologi dupa ce‑i lucrase Braun, multe tarfe din Sankt‑Pauli jurasera razbunare dupa ce beneficiasera de tratamentul special de la Dispensarul nr.7 din Davidstrasse. Cum aerul din Hamburg incepuse a

deveni nesanatos pentru el, ceruse mutarea la Berlin, dar la declararea razboiului revenise la Hamburg, in fruntea unui comando special.

Intr‑un rastimp foarte scurt, Parisul s‑a bucurat si el de binefacerile sale, insa de groaza rezistentei franceze revenise in orasul‑port. Ii placea sa loveasca soldatii pana ce mureau. Strigatul pe care il scotea victima atunci cand o lovea intre picioare era pentru el cea mai inaltatoare muzica si pe cand se apropia in fruntea brutelor sale de Micutul, semana cu un demon atras de mirosul sangelui. Bata i se lovea de cizme, o bata care, sustinea el, ucisese doi soldati dintr‑o singura lovitura. I se spunea „Gorila', o porecla care il infuria.

Strigatul Micutului bubui precum tunetul:

— Gorila! Malai mare, vino sa te casapesc!

— Pe el! Vreau sa‑l prindeti viu!

Sapte jandarmi s‑au napustit asupra uriasului, care ii astepta, infipt ca o stanca, chiar in mijlocul drumului. Se auzira busituri inabusite, un jandarm horcai. Micutul mugea precum un cerb, cei din comandoul lui Braun galopau pe strada. Totul nu a durat nici cinci minute. Legat ca un burduf, Micutul fu aruncat in masina Feldgendarmeriei.

Allah Akbar! racni Legionarul si se napusti lovind cu boxul in ceafa unui jandarm. Sclipi un cutit, izbucni un foc de arma. In lungul strazii, umbre abia banuite se strecurau pe langa case fugind in fata jandarmilor atat de urati. Legionarul ii sari unuia in carca si il stranse de beregata pana se prabusi. Stein radea ca un nebun, cu dosul mainii dobori pe unul care incerca sa scoata revolverul din toc.

Deodata se auzira fluieraturi stridente. O femeie striga dand alarma:

— Fugiti, baieti, va ataca acum tot comandoul!

Dinspre Reeperbahri se auzea urletul unei sirene, se aprindeau lumini, strada rasuna de cizme tintuite. Fara a mai cere restul si carand cu noi trupul inert al Micutului, am sters‑o catre beraria Sankt‑Pauli, unde portarul ne‑a deschis o poarta scufundata in bezna. Am auzit rapaitul unei mitraliere.

Micutul era pe departe cel mai ponosit, obrazul ii era zebrat de doua rani mari ce sangerau din belsug. Ne‑am dus dupa un infirmier al spitalului, care, fara prea multe menajamente, il cusu pe camaradul nostru. Nenorocitul blestema de durere, din fericire insa mai avea mainile legate, ceea ce il impiedica sa se impotriveasca. Dupa ce a trecut destul timp, pe drumuri ocolite, acelasi infirmiier ne‑a condus inapoi la spital.

Dupa trei zile, in saloane au patruns triumfator zece jandarmi cu casti, sub comanda personala a lui Braun, care il recunoscu imediat pe Micutul. S‑au aruncat asupra lui si l‑au luat cu ei. Pe noi insa nu ne‑au mai gasit niciodata.

S‑au mai scurs doua zile. Spre uimirea generala, am vazut‑o atunci pe Bila de seu parasind spitalul, tocmai cand era mai multa treaba de facut. Era in mare tinuta: palarie rosie, bluza galbena si umbrela verde, ceea ce o facea sa semene cu marele pavoaz al Braziliei. Intreg spitalul o urmarea de la ferestre. Infirmiera‑sefa o lua iute pe Zirkusweg si disparu pe scara statiei Sankt‑Pauli a metroului. Se intoarse pe la ora 17 si un sfert tinandu‑l pe Micutul de mana. Ce s‑a intamplat nu am fi aflat niciodata daca un jandarm nu ar fi istorisit fantastica intamplare.

Bila de seu avea relatii inalte, printre care chiar si un general. Au vazut‑o intrand ca o furtuna in Feldgendarmerie, urmata de un general de artilerie, de trei ofiteri de stat‑major si de un Gruppenführer SA. Acesta din urma nu stia sa zica decat „Ah, da?' la orice.

Inca din prag generalul incepu sa trambiteze:

— Drepti! Disciplina lasa de dorit aici! repetand aceste cuvinte de trei ori, in rastimp de treizeci de secunde. Herbert Freiherr von Senne, artilerist ca si generalul, ceru sa‑l vada pe Oberfeldwebel‑ul Braun Hans. Pronunta „Hans' ca si cum ar fi dat cu barda.

Ceilalti doi ofiteri isi ciocaneau voiosi tocurile revolverelor, pe care le purtau in dreptul burtii, contrar regulamentului. Generalul isi puse monoclul si dadu un sut Bibliei care zacea pe jos. O sentinela miorlai:

— Jandarmeria 7, nimic de semnalat!

— Porcule! ii raspunse Bila de seu, impungand sentinela cu umbrela.

— Da, doamna, admise omul, caruia vederea unui general ii dadea ameteli.

Oberfeldwebel‑ul Braun veni in fuga din cusca lui din spatele coridorului cu celule, lua pozitia de drepti si insira un raport lipsit de stralucire pe care nici nu izbuti sa‑l termine.

— Culcat, Oberfeldwebel!

Braun rasuci capul fara sa inteleaga. Trecusera pe putin zece ani de cand se dezobisnuise de asemenea exercitii. Generalul il atinti prin monoclu. Bila de seu impinse inainte gusa ei dubla.

— La pamant, porcule!

Precum se naruie un munte minat, Braun se pravali la pamant si se vazu silit sa execute regulamentar exercitiul, pana cand maiorul se declara multumit.

— Sleahta asta are nevoie de disciplina! tuna generalul de artilerie scuipand pe fotografia unei capetenii razboinice, pe nume Ludendorff.

Se ocupa energic de intreg personalul jandarmeriei, ceru punerea in libertate a Micutului, aminti de frontul de est si incheie cu aceste cuvinte inspaimantatoare:

— Toata porcaria asta va fi raportata Führer‑ului. Voi trimite urgent propunerea de mutare intr‑o unitate combatanta.

Se auzi slab un „Da, domnule general'. Micutului ii spuse raspicat:

— De tine ma voi ocupa mai tarziu!

In aceeasi clipa insa observa insigna regimentelor disciplinare si rosi. Respira adanc:

— Frontul de rasarit te asteapta!

Facu un semn si Bila de seu il insfaca. Micutul parea din ce in ce mai naucit.

— La prima incercare de fuga, doamna se va folosi de arma!

Dupa care s‑au retras.

Micutul scuipa pe jos si spuse:

— Vino, Emma, sa‑i lasam.

Ea il lua de mana si‑l duse ca pe un baietel. L‑am culcat, insa se imbata impreuna cu Legionarul si in linistea noptii i‑am auzit soptind indelung. Din cand in cand la urechi ne parveneau cuvinte precum 'jandarmi' si „Gorila'

Intr‑o sambata seara s‑au hotarat sa se duca dupa „Gorila'. Erau in plina forma, forma care se imbunatati si mai mult inca multumita sticlei de votca pe care Legionarul o luase cu el. Braun tocmai se dezbraca si paru surprins de vizita aceasta neprevazuta. Nu‑l recunoscu din prima clipa pe Micutul, care era deosebit de prietenos, il gadila cu varful cutitu­lui, il ciupea de obraz si ii fagaduia sa‑i taie beregata. Oberfeldwebel‑ul Braun nu izbuti decat sa emita un strigat slab, fiind pe jumatate sufocat de degetele de otel ale Legionarului care il strangeau de gat.

— Vreau sa‑l omor eu, cu mana mea, protesta Micutul atunci cand Braun se invineti.

Chiar atunci din dormitor a iesit doamna Braun, membru activ in organizatia femeilor national‑socialiste. Inainte de a‑si da seama de ce se petrece, ordona:

— Liniste! Imediat liniste!

In penumbra i se puteau zari moatele din par si camasa de noapte, care, ca totul din apartament, apartinuse fostului proprietar, o evreica vaduva, moarta la Neuengamme. Apartamentul constituia un vechi vis al doamnei Braun, pe care intr‑o buna zi si‑l realizase. Vaduva, impreuna cu cei trei copii, fusese ridicata de SS, fara a putea lua cu ea decat ceea ce aveau pe ei, la ora trei dimineata. Doamna Braun fusese de fata, imbracata in piele de sus si pana jos. Pe scari prichindelul de trei ani planse spunand ca‑i este frig in ploaie. Un SS‑ist il palmui. Doamna Braun o scuipa pe vaduva in obraz si o lovi cu piciorul in fluierul piciorului.

— Tu si tancii tai veti fi pusi bine in lagar.

Apoi, urca sa schimbe apartamentul dupa gustul ei, inainte de a‑i sosi barbatul. Evreica si cei doi micuti au fost trimisi la camera de gazare, iar fata de treisprezece ani sfarsi intr‑un bordel de lagar.

Micutul aflase despre toate acestea pe cai tainice, cunoscute doar de cei care traiesc in marginea societatii. Isi ridica privirea asupra doamnei Braun. Cand a apucat‑o de par s‑a auzit un mormait. Femeia tipa, nu prea tare. O lovi cu capul de tocul usii, lasand‑o apoi sa cada fara viata.

— A fost un diavol, ii spuse Legionarului, strivind capul doamnei sub cizmele sale.

Il sugruma pe Braun cu un cablu de otel si, dupa ce se asigura ca a murit, murmura cateva cuvinte latinesti ramase in strafundurile memoriei din vremea cand fusese in pensiunea catolica din Minden.

La plecare au verificat cu grija broasca de la usa.

— Bantuie atatia tipi dubiosi pe aici, ar putea sparge apartamentul! spuse Micutul.

Isi trase pantalonii in sus si‑l urma pe Legionar la Tanti Dora, care le puse cate un pahar dinainte zicandu‑le:

— Inca un paharel, baieti?

Ca si cum tocmai terminasera un dans.

Skôl! facu Legionarul dandu‑l peste cap.

— S‑a facut? sopti Tanti Dora turnandu‑si un biter.

Legionarul o privi si clipi ridicand paharul.

— Skôl! repeta el.

— In sanatatea tuturor celor pe care ii vei aranja, spuse Tanti Dora, care era gata sa jure oricui ca cei doi clienti nu se miscasera toata noaptea din bomba ei.

Nu intreba insa nimeni.

In ziua urmatoare, avioanele canadiene bombardau cartierul in care locuise „Gorila', transformandu‑l intr‑o mare de flacari. Micutul ii spuse Legionarului:

— Ce bafta pe noi ca ne‑am hotarit sa mergem ieri, altfel am fi ajuns prea tarziu! Si nu am mai fi putut intra in paradisul lui Allah, nu‑i asa, nomadule?

— Nu‑ti bate joc de lucrurile serioase, raspunse Legionarul.

— Trebuie sa ai relatii, spunea Tanti Dora. E la fel de necesar ca aerul pe care il respiri.

„Frumosul Paul' era o relatie excelenta. Trimitea oameni la spanzura­toa­re sau le comuta pedeapsa in munca silnica dupa bunul sau plac si de altfel nu facea nimic pentru nimeni, Tanti Dora insa nu era nici ea o relatie de neluat in seama.

„Frumosul Paul' era unul dintre cei mai veninosi serpi ai celui de‑al III‑lea Reich. Tanti Dora nu se temea de muscatura lui. Rase, scarpinandu‑si pulpele groase, in timp ce urmarea din ochi cum ies zbirii Serviciului de Securitate.

Rachiul de ienupar, pe care „Frumosul Paul' doar il mirosise, fu golit in chiuveta, pentru mai multa siguranta: Micutul zicea ca‑i pacat de el!

„VINDSTYRKE II'

Fisa noastra de iesire a fost semnata intr‑o miercuri oarecare. Doctorul Mahler ne‑a strans mana privindu‑ne in ochi, avand pentru fiecare cateva vorbe bune.

Ne‑au trebuit trei zile sa ne luam ramas‑bun de la toata lumea, iar Micutul se intrecu pe sine la bordel. Legionarul si cu mine ne‑am imbatat zdravan la „Vindstyrke II', insotiti de Tanti Dora, care mormaia din vreme in vreme cuvinte neinteligibile, privindu‑l pe Legionar intr‑un fel ciudat. Eram asezati intr‑una din nisele cele mici, sub lumina rosie voalata.

— Ce veti face voi doi dupa razboi? am intrebat eu, mai mult sa zic si eu ceva.

— Dupa razboi? visa Legionarul, privind cu interes cum isi schimba absintul culoarea in timp ce rotea paharul in mana. Poate ma voi ocupa putin cu comertul.

— Trafic de carne vie, sugera Tanti Dora.

— De ce nu? O marfa ca oricare alta Sunt locuri unde femeile sunt rare si costa mult. Daca te‑as fi intalnit acum cativa ani, draga mea grasa, ti‑as fi gasit o slujba buna. Te‑ai fi distrat cu un intreg batalion la BMC‑ul din Alger.

— Scarnavie, raspunse Tanti Dora.

— Daca as izbuti, dar asta numai dupa ce as taia beregata la cativa care o merita, m‑as fofila sa traiesc ca un bogatas dincolo de Ocean. Undeva unde sa nu fie politia asta indracita.

Rase singur la gandul acesta.

— Nici tu nu crezi ce spui, i‑o taie Tanti Dora, aprinzandu‑si o noua mahorca. Vrei sa‑ti spun eu ce vei face indata ce se va incheia razboiul? Te vei prezenta la primul centru de recrutare francez si vei pocni din calcaie pentru a obtine un contract in Legiune.

Legionarul o privi lung. Cicatricea lui intinsa devenise rosie ca focul, ca si cum sangele era pe cale sa tasneasca prin pielea subtire. Strivi tigara pe jumatate fumata in scrumiera.

Usa rotativa scartai si perdeaua din margele ce atarna in fata ei zornai. O perdea din margele cum se intalnesc in sudul Spaniei ori in Filipine, darul facut de mult de un marinar. Intr‑o noapte, marinarul acela strigase in nasul unui tip de la Gestapo: „Sa te ia dracu, pe tine si pe Adolf!' si ii aruncase in fata un pahar pe cand tipul isi scotea revolverul. Tanti Dora era putin mai departe, dar iute ca fulgerul ridica mana aruncand o piatra. Gestapovistul fu gasit ceva mai tarziu intr‑un sant dinspre Hamburg.

In ziua urmatoare marinarul trebuia sa se imbrace, insa veni sa aduca perdeaua de margele. Peste putin timp iesi in larg, la bordul lui Bismarck, si muri in apa inghetata, cu ochii mancati de pescarusi, pentru drapelul pe care il urase.

— Alfred! spuse Tanti Dora cu o dulceata neasemuita in glas, de care nu ai fi crezut‑o in stare. Ramai langa mine, vei putea face tot ce vei dori, iti fagaduiesc, tot, din clipa in care iti vei lepada uniforma si pana in ziua mortii.

Oare era o iluzie sau erau intr‑adevar lacrimi ce sclipeau in ochii acestei femei dure — ochii aceia spalaciti ca ai unei cobre ce se repede asupra prazii. Semanau intre ei, patroana de bordel si soldatoiul parlit de cei cincisprezece ani petrecuti in deserturile Africii. Ciudateniile vietii

— Dora, batrana mea prietena, sopti. Legionarul tainic, sa incercam sa fim tari, sa nu devenim sentimentali. Floarea albastra nu‑i de noi. Tu te simti bine printre tarfe si banditi, iar eu in desert, cu o pusca‑mitraliera pe umar. Cu toate acestea, intr‑o buna zi cand vom fi cu adevarat batrani, ne vom reintalni si vom cumpara un local mititel, cu un bar si sapte scaune.

Tanti Dora ofta.

— Alfred, nu va veni niciodata vremea sa avem un bar si sapte scau­ne, pentru ca la ora aceea tu vei fi muscat de mult tarana, pierzandu‑ti sangele in nisip, iar eu voi fi moarta in urma unui delirium tremens.

Legionarul se ridica, aduse cateva sticle, facu un amestec si intinse un pahar mare lui Tanti Dora.

— Bea, femeie. Stim amandoi ce inseamna gandurile negre.

O sirena incepu sa sune alarma, dezlantuind un adevarat concert.

— Alarma! spuse cineva, ca si cum nu am fi stiut‑o si jumatate din local se goli.

O doamna cu parul saten intra si intreba unde este adapostul. Era frumoasa, cu tocuri inalte si fusta stramta, cu ciorapi deschisi, foarte fini. Nu era o tarfa.

Primele bombe au inceput sa cada cutremurand casa, dupa care o baterie antiaeriana incepu si ea sa traga. Sus pe cer pluteau mici nori albi.

— Ii auziti? zise cineva.

Intr‑adevar, se auzeau bombardierele grele descriindu‑si cercurile deasupra Hamburgului, in zumzet de motoare.

— Unde e adapostul? intreba doamna.

— Aici, spuse cineva aratand taburetul gol din fata barului.

Un nou sir de bombe se abatu asupra strazilor.

— Sunt unii care acum fac pe ei, rase un marinar de la submarine, bagandu‑si mana pe sub fustele unei fete.

Doamna care cauta adapostul iesi, urmata de un domn gras, foarte nervos. In aceeasi clipa, casa fu zguduita ca de traznet si lumina clipi amenintator.

— Asta a fost una faina! zise marinarul aplecand pe spate fata, care incepu sa geama.

Doamna si domnul cel nervos au venit inapoi in mare graba. Ea era dragalasa, cu parul in dezordine si obrajii inrositi de frica. Desigur ca nu era inca obisnuita cu moartea. Se aseza la bar, privind cu teama in jur. Marinarul, care isi pierduse panglica de la bereta, abandona fata si se apropie de doamna. Fara o vorba, isi strecura mana sa mare in lungul piciorului subtire.

— Lasa‑mi sotia in pace, spuse domnul cel gras, ridicandu‑se.

Marinarul nu‑l vazu si, aplecandu‑se spre cucoana, ii sopti ceva din care se auzea mereu cuvantul „pat'.

— Las‑o in pace pe sotia mea, marinarule! spuse din nou domnul indignat.

— De ce? intreba curios marinarul.

— Pentru ca‑i nevasta‑mea.

— E barbatul tau? facu marinarul sceptic. Da? Imi plac femeile maritate.

Domnul il apuca de brat:

— Vezi bine ca‑i sotia mea!

— Ei si? zise marinarul, care era destul de beat. Vreau sa ma culc cu nevasta‑ta, intelegi, fratioare?

Isi lipi palma de pulpele doamnei, care il palmui, furioasa. Rase cu hohote, trase o dusca si racni:

— Imi placi, ador sa mi se opuna rezistenta, dar maine plec in larg cu U‑l89. Adauga confidential: Este ultima mea calatorie.

Un troznet cumplit ne acoperi deodata cu praf marunt de gips. Mari­narul isi trase capul intre umeri zambind.

— Asta a fost foarte aproape, dar la mine nu se prinde. Mi s‑a prezis ca ma voi curata in urmatoarea calatorie. La prima torpila fasss! U‑l89 e o hodoroaga, iar comandantul von Grawitz o lepra. Tu, harsitul desertului, l‑ai cunoscut pe lepra de von Grawitz, cu crucea lui de la gat, primita drept recunostinta pentru toti cei pe care i‑a trimis la fund?

— Gura, facu Legionarul, care tocmai ii explica lui Tanti Dora, cu lux de amanunte, reteta unei anumite supe ce se manca la Damasc.

Domnul cel gras, care cazuse greoi pe un scaun la troznetul bombei, se ridica indreptandu‑se topaind spre marinar. Se opri amenintator in fata celui de la submarine.

— Iti ordon sa‑mi lasi sotia in pace si sa‑i ceri scuze.

— Rahat! zise Legionarul. Nataraul vrea sa se bata cu marinarul?

— Treaba lor, rosti Tanti Dora, scotand un rotocol de fum.

Matelotul se apleca si o saruta pe doamna drept pe gura. Domnul se clatina, il lovi in barbie si striga lucruri de neinteles. Sotia lui striga si ea. Domnul ridica mana si‑l nimeri inca o data pe marinar, rasturnandu‑i berea, o halba „ingefar', greu de procurat. Tocmai aceasta starni mania omului. Ii arse un sut domnului, care se prabusi, apoi se napusti asupra femeii, rasturnand‑o pe spate. Sotul se ridica, palid. Puse mana pe un scaun vrand sa‑l sparga in capul adversarului sau, nu‑l nimeri insa si o lovi pe femeie, care cazu la pamant ca o papusa nearticulata.

Marinarul se repezi asupra lui.

— Porcule! Sa dai intr‑o femeie! Iti arat eu, tie!

Domnul se narui cu fata inainte, cu nasul in pulbere si portarul belgian il arunca in strada.

— Ia muierea! zbiera un feldwebel infanterist. Da‑i la buci!

— Taca‑ti clanta! se enerva Tanti Dora.

Usa s‑a deschis si un gardian de strada intra clatinandu‑se.

— Arde intreg Kirchenhalle! anunta el. Arde ca‑n iad.

Isi scoase casca si se vazu ca pe chipul foarte palid avea dungi de negreala. Uniforma ii era imbibata de fum.

— Dumnezeule, cum arde

Ceru un rachiu dublu si‑l bau dintr‑o sorbitura.

— Afara in strada e unul gras care se smiorcaie. Voi l‑ati aruncat afara?

Fara sa mai astepte un raspuns, arata catre doamna intinsa pe tejghea, care misca din cap gemand.

— Ce‑i cu ea, e lovita la cap?

— Tare curios mai esti! tipa Feldwebel‑ul clatinandu‑se. Vrei sa te bati cu mine, combatantule?

— Bineinteles ca nu, raspunse gardianul, stergandu‑si gura cu dosul palmei, ceea ce‑l facu sa para si mai murdar.

— Esti un las! striga Feldwebel‑ul.

— Asculta, pifanule, spuse gardianul cu rabdare, linisteste‑te. Ce mai arde! relua apoi intorcandu‑se catre Trude. Inca o bere, fumul asta iti da o sete Si tu, pifanule, intinde‑o, nu ma bat cu ranitii.

Feldwebel‑ul cu capul bandajat incerca sa ajunga la politaiul de strada, dar isi pierdu echilibrul. Cu foarte mare osteneala apuca o sticla si o azvarli in capul gardianului, care sari inapoi ferindu‑se.

— Esti nebun? isi trase revolverul.

— Da, balbai betivanul, nebun de legat.

Se scotoci prin buzunare si scoase un petec de hartie, pe care il vari sub nasul gardianului uluit.

— Ia te uita! exclama acesta, stergandu‑si sangele ce‑i curgea dintr‑o zdrelitura provocata de sticla. Ca un permis de vanatoare! Unul adevarat! Ai noroc, fara hartia asta erai un om mort. Ce lovitura mi‑a dat, bestia!

Marinarul isi infunda iarasi mana pe sub fustele doamnei.

— Am s‑o gadil. Veti vedea cum isi va reveni, zise razand.

Doamna gemu. Cu o singura miscare marinarul ii smulse fusta de pe ea.

— Chilotei roz! jubila el, dandu‑i o palma peste fese. Hai, trezeste‑te! Heinz nu se va mai intoarce niciodata la Hamburg.

O noua serie de bombe. Paharele s‑au rasturnat sunand, lumina s‑a stins, una din fete tipa de frica. Feldwebel‑ul incepu sa cante. Politaiul tusea. Casca i se rostogolise intr‑un colt in momentul exploziei. Marinarul saruta femeia care gemea intruna.

— In sanatatea mirilor! se auzi un glas.

Toata lumea a ras si am baut in sanatatea marinarului si a doamnei.

— Misca‑te, putoare, se auzi in intuneric. Maine e ultimul meu drum cu U‑l89, azi insa e randul tau.

Trude aduse lumanari si in penumbra am deosebit doua trupuri intinse pe jos. Doamna scoase un tipat ascutit. Politaiul marai:

— Porcule, las‑o in pace!

Tanti Dora se ridica in tacere si inainta pe intuneric spre barbatul culcat deasupra doamnei. Imbracamintea femeii era sfasiata, se apara violent, dar matelotul era pe cale de a‑si atinge scopul. Gardianul se pleca spre marinar si ii smulse victima.

Barbatul se ridica zbierand bezmetic Se repezi la usa.

— La prima miscare trag! ameninta politaiul.

Marinarul disparu mormaind pe scari. Atunci am auzit cum pocnesc bombele incendiare. Pe asfalt se raspandi un lichid arzator, iar flacarile s‑au inaltat, vii, iscand o caldura ca de cuptor. Cineva striga cerand nisip. Umbrele oamenilor se alungeau in lumina aceasta de iad. Strada intreaga ardea.

Tanti Dora aprinse calma un trabuc, al douazecelea de la inceputul alarmei. Legionarul canta „Vino, dulce moarte, vino'. L‑am vazut prin fereastra pe marinar aprinzandu‑se precum o torta, se topi incet pana cand din el nu ramase decat un fel de papusa rosiatica.

Femeia violata sedea pe jos si privea drept inainte, fara a vedea ceva. Se clatina tipand mereu si incepu sa se loveasca cu capul de pereti, din ce in ce mai repede, ca un tren care prinde viteza. Glasul ei urca intr‑un vaiet ascutit.

— A innebunit, spuse un subofiter de pionieri.

Tanti Dora isi arunca privirile asupra femeii care se balansa.

— Du‑o in spate, porunci, facand semn lui Ewald.

Din nou bubuit de tunet. In apropiere casele se prabuseau, strigatele insa fura inghitite de furtuna de flacari care matura, precum un uragan totul din Hansaplatz.

Tanti Dora, calma in continuare, ne‑a adus un platou cu castane coapte, pe care le‑am mancat cu sare pana cand o patrula a Serviciului de Securitate isi facu o intrare zgomotoasa. Intai s‑au uitat la gardian, care isi puse la loc pe cap casca, iar Oberscharführer‑ul care comanda trupa fluiera lung.

— Aha! Iata un agent care sta la caldurica, ce surpriza placuta!

Gardianul lua pozitia de drepti prezentandu‑si raportul.

— Inspector de politie Krull, de la infirmeria Garii Centrale. Nimic de semnalat.

SS‑istii au izbucnit in ras.

— N‑ai imaginatie, tataie! Jumatate din cartier arde si tu n‑ai nimic de semnalat? Afara, chiar langa intrare, sunt doua cadavre si nu ai nimic de semnalat?

SS‑istul intinse mana razand. Fara o vorba, politaiul i‑a inmanat ordinul de patrulare si carnetul. SS‑istul rasfoi nepasator carnetelul cenusiu, fara sa citeasca ordinul de serviciu, baga totul in buzunarul de la piept si i se adresa:

— Iti doresti un glonte‑n ceafa, tataie?

Politaiul clipi des, isi agita capul si rosti ceva neinteligibil.

— Sa te pui la adapost in bordelul asta, in timp ce noi ne facem datoria, e prea de tot!

Il perchezitiona atent, invartindu‑se in jurul politaiului. Mauserul disparu in buzunarul SS‑istului.

— Hai, cu fata la perete, dar mai repede!

Cu automatul il impinse catre zid.

— Te vei balabani de‑o funie, nene politaiule, cu un anunt pe burdi­han: Dezertor!

Ceilalti SS‑isti se prapadeau de ras.

— Mainile la ceafa, ori iti smulg urechile! zbiera seful.

Intorcandu‑se catre bar comanda:

— Cinci halbe, repede.

Tanti Dora se ridica facand cu ochiul lui Trude, care disparu in spate, acolo unde era telefonul si lua locul ei de la bar. Pufaia nervoasa. SS‑istul o privea insistent. Siguranta sa parea ca scade in fata acestei femei grase cu ochii duri, care‑l masura cu indiferenta.

— Am zis cinci halbe.

Tanti Dora isi scoase foarte incet tigara din gura si ii sufla fumul in obraz.

— Nu.

Toti au ramas inmarmuriti. Cuvantul rasunase ea pocnetul unei carabine. Legionarul isi descoperi dintii. Se ridica si el asezandu‑se pe taburetul de langa Oberscharführer.

— Crezi ca‑i meserias, omul? o intreba pe Tanti Dora aratandu‑l cu capul.

— Nu, cu siguranta insa un prost.

— Cine‑i prost? Hei, matroano! racni SS‑istul.

Tanti Dora ii sufla din nou fumul in obraz.

— Tu. Daca ai fi fost mai smecher, de mult te‑ai fi carat de aici.

Din spatele pravaliei aparu Trude, care facu un semn abia vazut catre Tanti Dora si‑l privi cu voiosie pe SS‑ist. Acesta se rasti furios:

— Ma ameninti, zdreanto? E timpul sa ne faci o vizita. Ma voi ocupa personal de tine, copila mea!

Oamenii sai rasera tare si unul dintre ei isi puse automatul pe bar. Legionarul ii impinse ca din greseala si arma cazu pe jos cu zgomot.

— Nataraule! urla SS‑istul.

Tanti Dora o privi din nou pe Trude, care incuviinta din cap.

— Apleaca‑te si culege‑ti arma, ordona seful omului sau. Apoi, catre Tanti Dora: Ce se aude cu halbele alea? Trebuie sa ni le luam singuri?

— Nu primiti nimic, spuse Tanti Dora, asezand o sticla pe penultimul raft din spatele ei.

— Ce‑ai zis? Refuzi sa ne servesti?

Un SS‑ist se strecura in spatele tejghelei.

— Fa ce ti se spune, plosnito, sau e vai de capul tau.

Feldwebel‑ul cel cu permis de vanatoare se ridica si se apropie impleticindu‑se de bar.

— Lepre de SS, cine vrea sa se bata cu mine?

SS‑istul ii arunca o privire indiferenta.

— Intinde‑o, secatura!

Felwebel‑ul, clatinandu‑se din ce in ce mai tare, isi lipi obrazul de cel al sefului.

— Va sa zica o cauti, lepadatura!

Celalalt nu‑l lovi decat o singura data cu patul revolverului si Feldwebel‑ul se prabusi ca un bolovan. Din nas i se scurgea un firicel de sange.

— Acum ajunge! marii Tanti Dora, punand jos tigarea. Daca nu dispareti la repezeala toti cinci, o patiti sa tineti minte. Azvarli automatul de pe bar. Acesta e local, nu arsenal.

Se apuca sa stearga frenetic tejgheaua, uitandu‑se pe furis catre usa. Legionarul deschise gura sa spuna ceva, dar ii sopti:

— Taci, vezi‑ti de treaba ta.

— Pe toti dracii! tuna Oberscharführer‑ul. Tarfa batrana, te casapim, sa vedem cum iti arata hoitul!

Ii dadu un picior Feldwebel‑ului in nesimtire, facand sa‑i cada pansamentul. Aparu o cicatrice lunga, recenta. Era deschisa in mai multe locuri, se putea vedea carnea rosie strabatuta de un dren. Una din fete se apleca asupra ranitului:

— Hans! Oh, sarmanul Hans!

Il tari cu mare greutate pana la una dintre nise. SS‑istii radeau, iar seful ridica din umeri.

— La plecare sa‑l luati si pe decazutul asta, il vom da putin la darac. Si acum sa vina berea, ori ati dat de dracu!

Exact in clipa aceea portarul tusi usor. Tanti Dora ridica repede capul si zambi. Aparuse un barbat maruntel, cu un fular alb in jurul gatului, intr‑un impermeabil cenusiu si cu manusi albe. Avea ochii ciudati, opalescenti, ca la morti.

Tanti Dora isi aprinse alt trabuc, pocni din degete si spuse:

— Buna seara, Paul.

Maruntelul inclina capul.

Heil Hitler!

Pantofii lui scartaiau. Fara sa se grabeasca, introduse o tigara intr‑un lung tigaret de argint, cu capatul de fildes, in timp ce SS‑istii il priveau hipnotizati. Indrepta tigaretul catre Oberscharführer‑ul catarat pe taburet. Capetenia zbirilor se tulbura. Nu prea stia ce sa faca. Sa se ridice si sa‑si prezinte raportul, ori pur si simplu sa racneasca: „Gura!', ceea ce i‑ar fi placut mai mult. Glasul ii era insa prea familiar, ii amintea de cazarma sau de coridoarele intunecate de la politie. Nu indraznea. Pe de alta parte, experienta il invatase ca sub toalele ridicole ale civililor se puteau ascunde surprize de necrezut.

Aluneca de pe taburet, insa incet, si nu‑si apropie decat pe jumatate calcaiele, fara a le pocni. Spuse ca facea o razie obisnuita si gasise un gardian de strada suspect de dezertare.

Barbatul cel scund arunca o privire nepasatoare spre agentul in picioare de langa perete.

— Ordinul de razie?

SS‑istul sovai. O manusa de piele alba se intinse poruncitoare.

— Ordinul?

— Nu am, domnule.

Un ochi mirat il privi, unul singur, cel stang de pe chipul palid. Celalalt privea in gol, era din sticla, la fel de nesimtitor ca si inima omuletului, foarte potrivit insa pentru a‑i ingrozi pe inculpati.

— Ce inseamna asta? Nu ai ordinul?

— Nu, domnule SS‑istul sovaia sa‑i acorde un grad. Cine naiba era? Am crezut de cuviinta sa controlez putin cloaca asta de aici.

Omuletul ridica un colt al buzelor intr‑un suras ce semana cu o grimasa infioratoare.

— Cine a crezut de cuviinta? Si ce intelegi prin cloaca? Aici nu‑i decat un singur porc, iar acela esti chiar dumneata, Oberscharführer.

Urma o tacere prelunga. Undeva departe se auzeau bombele cazand.

— Dumneata conduci trupa?

— Da, domnule.

— Nu mai spune! Prin urmare, dumneata esti vinovat de ilegalitatea asta? Razie pe cont propriu, fara ordin. Consiliul de razboi, nu‑i asa, Oberscharführer? Iti recunosti desigur vinovatia?

SS‑istul se balabanea nesigur de pe un picior pe celalalt. Avea acum calcaiele apropiate, iar degetul mic era pe cusatura pantalonilor. Ceva nu era in regula cu civilul asta. Tanti Dora stergea in continuare tejgheaua, cu ochii stralucitori de bucurie rautacioasa.

Oberscharführer‑ul SS Brenner raporteaza ca recunoaste.

Barbatul cel scund ridica o sprinceana. Ochiul viu se mai intuneca putin, cel mort ramase de gheata.

— Vom mai sta de vorba la Cartierul general. Poti pleca cu oamenii dumitale.

— Va rog sa‑mi spuneti, domnule, unde sa‑mi inaintez raportul?

Omuletul dadu roata localului fara sa raspunda. Privi in numeroasele nise, iluminate cu cate o lumanare, si arata catre agentul de strada, care sta drept, lipit de perete, cu mainile la ceafa.

— Pe asta luati‑l cu voi.

Oberscharführer‑ul, in continuare in pozitie de drepti, se rasucea pentru a se gasi mereu cu fatta la maruntel.

— Unde trebuie sa ne prezentam, domnule?

Nici un raspuns. Barbatul in negru era acum in fata barului si privea sticlele. Tanti Dora freca mai departe, fara a privi la nimeni. Trude ii turna un pahar de rachiu de ienupar. Mirosi paharul.

— Din Olanda, spuse, ca si cum si‑ar fi vorbit singur.

Rasucea paharul privind lichidul. Incepu sa fredoneze:

Judenblut soll spritzen

Sa curga sange de evreu puse paharul pe bar, il mai adulmeca o data si murmura:

— Amsterdam. Keizersgracht.

Il mai duse o data la nas, facu un semn din cap si se ridica fara a fi gustat. Se indrepta repede spre usa, dar, in trecere, ii puse mana pe umar lui Ewald.

— Tu te prezinti maine la ora 12 si 10 la mine. Adresa ti‑o spune seful tau.

Proxenetul se facu alb la fata ca un mort. Il asteptau vremuri grele. De langa usa tipul cel scund se mai intoarse catre capetenia zbirilor.

— Sunt consilierul judiciar Paul Bielert, de la Siguranta Nationala, Sectia a 4‑a, II A.

Si disparu.

— Drace! sopti Oberscharführer‑ul, naucit. „Frumosul Paul' in persoana!

Isi privi trupa. Asta insemna plecarea apropiata spre frontul de rasarit, intr‑o unitate combatanta. Sleahta l‑a luat pe gardian in suturi;    l‑au amenintat pe portar si l‑au scuipat pe Ewald, dar n‑au spus nimic la adresa lui Tanti Dora. Era aici ceva ce nu puteau pricepe.

Suna incetarea alarmei. Pretutindeni in oras rasuna urletul sirenelor pompierilor, care strabateau strazile. Ardea peste tot. Pana la noi ajunse miros de carne arsa. Carne de om. Feldwebel‑ul cu permisul de vanatoare nu isi mai reveni si muri in bratele fetei care se vindea pe unt si cafea, mai pretioase decat lingourile de aur.

— Fir‑ar sa fie! exclama Legionarul. Ce seara!

O privi pe Tanti Dora, care isi sorbea rachiul.

— Cine‑i Bielert si de unde il cunosti?

— Esti curios, nu‑i asa? zambi ea. Paul Bielert este scula mare la politia judiciara, aici la Hamburg. E consilier. Semnatura lui te poate trimite fara judecata in capatul celalalt al lumii. Sturmbannführer, sau asa ceva.

— Si tu frecventezi asemenea monstru?

Tanti Dora urma, fara a‑i pasa de intrerupere.

— Pe vremuri, Paul nu era mare lucru, un smecher oarecare de la „Kripo[7]'. L‑am scapat o data dintr‑o belea (se scobi in dinti cu un chibrit). Fara mine, „Frumosul Paul' si‑ar fi f norocul, dar, bineinteles, mi‑am luat masurile mele de siguranta.

Rase incetisor.

— Cand ai de a face cu serpi de soiul asta, iti trebuie ser bun.

Legionarul se scarpina dupa ureche.

— Hm facu el dus pe ganduri. S‑ar putea sa fie cam nesanatos. Ce s‑ar intampla daca „Frumosului Paul' i‑ar trazni prin minte ca e mai prudent sa scape de tine In locul lui, eu asa as face, iepurasule.

Tanti Dora se puse pe ris.

— Ia spune, Alfred, chiar ma crezi ultima cizma?

— La dracu, fireste ca nu! Daca ai fi fost fata mare, de mult n‑ai mai fi pe aici Dar baiatul asta are o mutra! Mie nu mi‑ar placea sa stiu ceva care i‑ar putea ii daunator.

Tanti Dora se distra.

— Daca cineva ar fi atat de prost incat sa ma raceasca, tot ceea ce stiu ar iesi din mormant, iar tribunalele ar trebui sa faca 80 ore suplimentare. O stiu toti. Este in interesul lor sa nu mi se intample nimic si sa scap cu viata din razboiul asta, poti sa ma crezi. E foarte posibil de altfel sa sfarsesc singura, cu cateva dintre tarfe, in cautare de clienti, undeva in spatele bisericii Sfantul Michael. Atunci insa Adolf va fi crapat de mult.

Dadu peste cap rachiul si isi infoi chica neagra cu amandoua mainile.

— Ceea ce stii despre el e de natura politica?

— Fireste. Crezi oare ca tipii de soiul asta se tem de o simpla crima?

Am baut in tacere.

Politaiul care intrase doar sa‑si spele gatlejul de fum a fost judecat de un tribunal exceptional, in numai douazeci de minute. Judecatorul, un judecator batran, avea de judecat mii de oameni, ceea ce era cu mult peste puterile lui. Sotia sa studia dosarele, in timp ce el manca si semna nenumarate documente din care nu citise nici macar un singur rand. Dupa razboi s‑a retras la pensie, cultivand lalele si garoafe langa casuta sa din Aumühle, la cinci minute distanta de statuia lui Bismark.

In ziua cand a pronuntat verdictul nefericitului gardian, avusese o dimineata deosebit de incarcata si se grabea sa vina acasa la pranz. In numele Führer‑ului, acuzatul va plati cu viata dezertarea, avand insa in vedere numerosii ani petrecuti in cadrul politiei, este iertat de decapitare si va fi executat prin impuscare. Pronunta „Heil Hitler' cand aproape ca parasise sala.

Politaiul de cincizeci de ani, care avea treizeci de ani de serviciu, se prabusi hohotind. Cineva povestea ca amantul era pe jumatate mort de frica inainte chiar de a fi strapuns de douasprezece gloante. Un ostas din pluton il atinse la cap, mutilandu‑l. Asta era impotriva regulamentului, si putea trece drept act de violenta — ceva ce nu‑si are locul in cadrul unei executii militare.

Locotenentul de politie care comanda plutonul se inrosi de suparare si‑l pedepsi pe vinovat, care, dupa doua saptamani, pleca in Polonia sa urmareasca partizani. Intr‑o noapte intunecos, compania lor a fost trimisa undeva la nord de Lemberg. Doua camioane s‑au impotmolit. In timp ce munceau sa le elibereze, au izbucnit deodata focuri de arma. Un foc intens, cu mici flacari albastre. Veneau din dreapta, din stanga si din fata lor. Totul nu a durat decat exact patrusprezece minute, apoi s‑a lasat tacerea; nu se mai auzea decat trosnetul flacarilor care mistuiau camioanele si cateva gemete.

Umbre imbracate taraneste s‑au ivit din intuneric. Au dat cu piciorul in morti, iar ranitilor lovitura de gratie. Nu le luase mult timp sa lichideze 175 de soldati din politie, locotenentul Wasilij Polonef disparu apoi tacut, asa cum venise. Cei 175 de soldati omorati erau toti oameni in varsta, care batusera ani de‑a rindul strazile din Hamburg, Bremen sau Lübeck, fara a fi banuit vreodata existenta unor asemenea ucigasi fanatici, de teapa lui Wasilij Polonef.

Dupa un anumit timp, familiile vor primi cate o carte postala: „Sergentul major Schultz (sau Müller) a cazut la datorie, pentru Führer si patrie. Führer‑ul va multumeste'.

Mai ales nu trebuia sa plangi, caci a‑ti arata durerea nu e demn de un german, asta putea fi considerat drept sabotaj; pana si anunturile mortuare nu trebuiau sa pomeneasca de suferinta.

„Am primit cu mandrie vestea mortii fiului nostru, locotenentul in rezerva Heinz Müller, cazut pentru patrie'

Trei saptamani mai tarziu, familia Müller primise o scrisoare lunga care anunta expedierea a 147 marci si 25 de pfeningi, recunostinta armatei pentru sacrificiu. Batranul Müller s‑a infuriat si spuse o multime de lucruri pe seama pretului sangelui, dar fu auzit de cineva care supraveghea casa.

In seara urmatoare, au aparut doi domni bine imbracati, care il saltara pe Müller. A fost si un proces. Defetism, purtare necorespunzatoare pentru un bun german, ofense aduse Führer‑ului si indemn la rascoala. Intr‑o dimineata de noiembrie, pe cand ploua marunt, calaul ii taie capul lui Müller‑tatal.

Doamna Müller, care traise atata vreme alaturi de Hans Müller, a fost trimisa la Ravensbrück, pentru reeducare.

Un cor de strigate si chemari se inalta din mii de guri. Bombele cadeau ca grindina. Pe strazi alergau torte umane, prefacandu‑se apoi in mici mumii.

Il chemau in ajutor pe Dumnezeu, dar Domnul nu‑i auzea.

Biserica Sfantu Nicolaie era o mare de flacari. Preotul incerca sa salveze Sfintele Odoare, dar un Christ mare de piatra se prabusi peste el rupandu‑i salele.

Ardea Hamburgul.

Noi beam in pivnita spitalului, in timp ce stabii Partidului benchetuiau intr‑un restaurant subteran din Baumwall, unde Paul Bielert cauta un asasin.

Pentru jefuitorii de cadavre, noaptea se dovedea fructuoasa.

BOMBARDAMENT DE NOAPTE

Asupra spitalului cadeau torpilele aviatiei inamice. Caminul de copii dinspre Landungsbrücke fusese distrus inca mai inainte. Un nor urias de fum si caminul disparuse, impreuna cu soimii hitleristi si toti ceilalti copii din pivnita. Tot atunci au disparut si cei noua baieti de doisprezece ani, servantii tunul antiaerian.

O aripa a spitalului, cea care avea fatada pe Nachtstrasse, fusese pe jumatate rasa. Se mai puteau vedea resturile contorsionate ale paturilor de fier, un picior gol smuls de la genunchi sub un roi bazaitor de muste si o mana, o mana mare, aspra, cu un inel neted pe deget. Si‑o disputau doi caini costelivi, ceea ce ne facu sa radem.

— Mare porcarie, camarazi, sufla Legionarul. Sfarsitul e aproape, Reich‑ul devine linia intai.

In fata berariei Sfantu Paul, o femeie pe jumatate infasurata intru‑un covor roz, vechi, acoperita toata de praf de calcar cenusiu, plangea de una singura. In ziua aceea erau multi care plangeau singuri. Pe poarta dinspre miazanoapte a Hamburgului fu vazuta o lunga procesiune, erau muncitorii straini care lucrau cu contract. Nimeni nu incerca sa‑i aresteze, politia se prabusise. Cu poveri grele pe umeri, muncitorii strabatura Neumünster, trecura podul de la Rensbourg si se indreptara catre granita. Erau satui de razboiul german. Au trecut granita fara a fi controlati, Germania toata parea cuprinsa de flacari.

In ceea ce ne privea, iesirea din spital a fost amanata fara explicatii si am fost repartizati la degajarea ruinelor, dar cea care ne comanda era mult prea lipsita de experienta, pentru catane vechi ca noi. Era o infirmie­ra‑sefa, nou‑venita, care purta un coc mare in varful capului, o femeie tipic germana, slaba si plina de ea. Pe piept, deasupra brosei de argint, se lafaia emblema Partidului, toata din aur. Vorbea gutural si ragusit.

— Voi aia patru, nepricopsitilor, faceti bine si miscati‑va mai repede! Faceti rost de o lopata si degajati statia 3.

— O singura lopata? se interesa Micutul.

— Obraznicule! latra muierea cea slaba.

Legionarul se ridica foarte nepasator si zise in frantuzeste:

— Allons‑y, les gars![8]

— Aici se vorbeste in germana! zbiera ea.

— Mai du‑te dracului!

Femeia scrasni din dinti si disparu pe scari. O infirmiera maruntica, care vazuse scena, ne sopti:

— Feriti‑va de Mathilda! Are un frate la Gestapo

Legionarul se adresa Micutului:

— Aminteste‑mi s‑o trec pe Mathilda pe lista lui Porta.

— De ce? facu mica infirmiera mirata.

Legionarul o prinse de barbie.

— Pentru ziua rafuielilor, draguto. Facem lista din fuga calului.

— Dumnezeule! exclama prostuta, n‑oti fi comunisti?

Camionagiul cel voinic Willy Bauer izbucni in ras si fata clatina capul vazandu‑ne plecand.

— Sa ai grija ce spui, Grethe, sopti unei colege. Comunistii isi noteaza numele, e timpul s‑o stergem.

Sora Grethe se porni sa rada.

— Nu e cazul meu, fato. Tatal meu e de cinci ani intr‑un lagar de concentrare. Era national‑socialist, dar nu stia sa‑si tina limba‑n frau. Intelegi, am astfel o polita de asigurare pentru viitor.

Cealalta se scarpina ganditoare.

— Macar daca as putea spune la fel. Din pacate insa tatal meu este maior intr‑o divizie SA „das Reich'.

Continuara sa spele in tacere canule si seringi, iar dupa un timp cea mica zise, pierduta in ganduri:

— Poate ca ar trebui sa raportez sefului? Asa spune regulamentul cand e vorba de cuvinte subversive.

Grethe se uita lung la ea.

Margaret, sa nu faci asta! Se poate intoarce impotriva ta in ziua cand Adolf nu va mai fi. Regulamentele astea sunt facute sa le calci in picioare, aminteste‑ti sfatul meu: n‑ai vazut, n‑ai auzit, n‑ai vorbit!

Se rasuci sa plece si ii mai zise o data:

— Daca vrei sa te tii la suprafata, tine minte ce ti‑am spus. Mananca, dormi, culca‑te cu cine vrei, dar tine‑ti gura, asta e principalul.

Sora Grethe lucreaza si astazi intr‑un spital. Timp de patru ani a ingrijit soldati, a inchis ochii mortilor, i‑a toropit cu morfina atunci cand erau in pragul nebuniei, s‑a culcat cu ei cand era la capatul nervilor. Timp de doi ani a ingrijit soldati englezi, facandu‑le injectii, ocarindu‑i cum facuse si cu soldatii germani. Apoi, civilii au luat locul soldatilor, cu boli ciudate si necunoscute pana atunci. Infirmiera Grethe de la Crucea Rosie refuza sa urce scarile ierarhice si continua sa faca injectii. Din cand in cand intalnea cate un fost pacient, german, norvegian, danez, englez ori negru congolez, arab din Alger, vreun legionar tremurand de febra care se intorcea din Indochina. Se bucura revazandu‑i, bea cu ei, uneori se culca cu unul ori cu altul.

— Intotdeauna nu‑i decat o fiinta omeneasca, spunea ea, si am vazut atat de multe!

Grethe a fost o mare infirmiera, pe care unii o dispretuiau in numele moralei, dar altii — mult mai omenosi — o salutau cu respect. Cititorule, daca vei trece vreodata prin Hamburg, du‑te la Landungsbrücken, nu departe de Reepersbahn. La stanga fata de Hafenkrankheit, intr‑o casa retrasa, care este o clinica de specialitate, o vei gasi pe sora Grethe si multumeste‑i in numele tuturor barbatilor necunoscuti in uniforma verde sau kaki.

Mica Margaret a fost spanzurata intr‑o zi de mai din anul 1945, murind tot atat de prosteste precum traise, in numele moralei si din cauza numarului prea mare de rapoarte.

Odihneasca‑se in pace, nu e singura de felul ei.

In ceea ce ne privea, gasisem mijlocul sa chiulim de la degajarea terenului si jucam carti in pivnita, la infirmierul Peters.

— Caci, spunea Legionarul, daca ajutam la degajari, ajutam in acelasi timp si pe cei pe care ii uram.

Peters castiga. Ne ghiftuia cu carnati stropiti cu alcool de 90 de grade, indoit cu apa si eram fericiti ca suntem in viata. La Hamburg, in 1944, acesta era lucrul de capetenie. Fratiorul arata catre un borcan in care plutea ceva greu de definit.

— Ce mai e si asta? intreba, lungind gatul.

Peters privi inapoi si raspunse:

— Un apendice infectat.

Plin de interes, Micutul il culese cu varful degetelor si fluiera cainele al carui bot se vedea se sub aparatul cu raze X.

— Esti un porc! ii zise Legionarul animalului, observand cum inghite bucata de intestin.

— Ai sa vezi, profeti Peters, pun ramasag carnaciorii mei contra snapsului tau ca il da afara.

Cainele, tolanit intr‑un colt, ne privea cu ochii sai infometati, deodata se ridica, sughita violent si scuipa apendicele.

— Adu rachiul! striga Peters incantat. Am stiut‑o.

Cu un gest de mare senior i‑a inapoiat totusi Micutului un carnacior, anuntandu‑ne ca in plutonul 7 este un artilerist in stare sa inghita orice.

— Aiurea, facu Legionarul, care nu credea. Am mai vazut eu unii care inghit serpi, sticla sau scuipa foc.

— Hai sa vedem, propuse Micutul, daca nu‑i de acord, il cotonogim.

In drum catre plutonul 7 am cules in gradina o broasca. Artileristul era un muntean zdravan cu palmele cat lopetile. Pe fruntea joasa si tesita, sprancenele i se impreunau si ochii sai mici si negri ne fixau timp. Rase, foarte mandru, cand Peters il intreba daca ar putea manca broasca.

— Inghit orice daca mi se da ceva pentru aceasta.

— O palma! zise Micutul.

— Pentru asta, raspunse artileristul, va pot snopi pe toti, cu tine in frunte, secatura!

Fratiorul tresari. Un vanator de munte se apropie si ingaima intr‑un dialect aproape de neinteles:

— Emil poate rupe cu mana piciorul mesei, poate ameti o vaca, uite asa! Si vaca se prabuseste. Poate ridica un cal de artilerie, cu harnasament cu tot.

Micutul trase aer in piept, plin de dispret. Se duse la fereastra tripla, apuca rama, o zgudui de cateva ori, apoi isi puse intreaga forta. Zidul incepu sa crape, uriasul ramase cu rama in maini, triumfator. Azvarli totul prin golul ferestrei in gradina, de unde se inalta un zgomot de tunet insotit de proteste. Artileristul ridica barbia. Se ridica incet, apuca masa cea mare din mijlocul incaperii, smulse un picior si‑l sfarama de coltul patului. Micutul, ridicand din umeri, lua patul cu cel care il ocupa cu tot si, in urletele de spaima ale bietului om, il arunca in celalalt capat al camerei.

— Liniste! racni un Feldwebel din patul lui.

Doua palme il cumintira. Cat il priveste pe artilerist, un pumn il facu sa se intinda pe jos, cu gura deschisa de mirate.

Legionarul ne facu semn. L‑am incadrat pe Micutul luandu‑l cu noi.

— Asta se lasa cu parnaie, dragul meu, profeti Peters. Se vor da semnalmentele tale, cel mai rau e buclucul cu fereastra.

— Vezi‑ti de treaba, pe vremurile astea dispar atatea

Scoase broasca din buzunar si o arunca pe biroul infirmierei, care sari fripta scotand un tipat de groaza.

Avioanele au revenit noaptea. Rugurile, reanimate de fosfor, s‑au aprins din nou facand alte victime. Copiii se repezeau desculti in adapos­turi pentru a pieri, prinsi in cursa ca soarecii. Undeva, in zona portului, o coloana de prizonieri paziti de gardieni din SS se indrepta de asemenea catre un adapost. Nimeni nu auzi urletul bombei care il lovi din plin. Nu ramase decat o gramada de carne sangerinda, care se contorsiona, urmata de putoarea obisnuita de sange, salpetru si carne arsa. Un SS‑ist fara picioare se tari plangand pana la un prizonier care nu mai avea pantec. Murira unul in bratele celuilalt. Aruncatoarele de flacari ale genistilor i‑au prefacut apoi in cenusa.

Pe langa Monckebergstrasse se putea vedea cum luneca o umbra, care din cand in cand se apleca asupra trupurilor ce zaceau acolo. O lama de cutit sclipea, sectionand cate un deget si inelul disparea intr‑un buzunar incapator. Umbra mergea mai departe, catre cadavrul urmator, un geamat, o lovitura de maciuca si degete agile care pipaiau trupul inca frematand Pretutindeni, langa Elba, pe Hansaplatz, in Kraiser Wilhelmstrasse, se putea vedea acelasi lucru. In coltul lui Alter­wall o femeie urla de groaza. O silueta scunda si felina se arunca asupra ei, degete de otel ii inabusira strigatul in gatlej Cu genunchiul, barbatul ii puse piedica rasturnand‑o, o mana scotoci pe sub fusta stramta, sfasiind lenjeria subtire. Picioarele femeii se zbatura cu disperare, in timp ce o pulpa supla si muschiuloasa le departa Vorbe fierbinti si dulci i se sopteau la ureche, in timp ce o gura lacoma ii mangaia chipul crispat

— Lasa‑ma nu vreau sa‑ti fac rau.

Femeia il lasa, mai bine asta decat moartea. Plangea de spaima Deasupra lor un pom de Craciun stralucitor se legana in aer, apa clipocea in canalul Elbei, proiectoarele iluminau cerul, livid de praf si flacari. Pa­man­tul tremura, la fel ca femeia sub mana celui care o viola. Cu precautie, mana urca in lungul picioarelor desfacute, dezbracand victima. Era o fe­me­ie tanara care se grabea spre adapost si daduse peste unul din monstrii pe care ii zamislesc astfel de nopti. Se arunca asupra ei Nici nu mai striga. O bomba exploda nu departe Nu‑i acordara atentie, nu simtira pamantul care se cutremura sub ei. Cu delicatete, barbatul scoase unul din ciorapii subtiri de matase, isi plimba buzele pe el, isi infunda obrazul Respiratia ii deveni suieratoare, ochii ii luceau in lumina flacarilor. Musca obrazul femeii, o apuca de par si, foarte repede, ii infasura ciorapul in jurul gatului Stranse Femeia horcaia, zbatandu‑se cu indarjire. Barbatul rase. Buzele i se invinetira, ochii i‑au iesit din cap, gura i s‑a deschis. Trupul se facu moale si muri. Barbatul scoase cu infrigurare chilotii mici ai victimei si ii puse in buzunar, dupa care viola cadavrul inca o data, sarutand gura lipsita de viata. Se linisti, zambi cadavrului siluit, cazu in genunchi si isi impreuna mainile.

— Doamne, sunt mana Ta. Inca un diavol de femeie a fost pedepsit, asa cum mi‑ai poruncit.

Se apleca asupra trupului si, cu varful cutitului, cresta o cruce pe frunte, apoi disparu ca o pisica printre gramezile de moloz si ruinele fumegande.

Putin mai tarziu, doua femei tinere au gasit cadavrul, dar, cuprinse de groaza, au fugit cat le tineau picioarele. Era al cincilea asasinat in numai cateva saptamani, politia era la panda. Afacerea trecu de la politia judiciara la Gestapo, iar consilierul Paul Bielert prelua ancheta, „Frumosul Paul' in persoana, protectorul lui Tanti Dora.

In palton si manusi albe, cu tigaretul de argint intre buze, si cu nasul ascuns intr‑o batista parfumata, privi indelung cadavrul, in tacere. Tocmai se incheiasera masuratorile si fotografiile, un medic se ridica de langa trupul neinsufletit, un medic varstnic, care se uita dintr‑o parte la „Frumosul Paul'.

— A violat‑o inainte de a o sugruma. Ranile si taieturile au fost facute dupa ce a murit.

— Mai bine mi‑ai spune cine le‑a facut! marai Bielert. Ar fi fost mai folositor!

Ii intoarse spatele medicului si se indrepta incet spre Mercedes‑ul sau. Mintea ii lucra din plin, mintea aceea care nascocise torturi diavolesti pentru „inamicii Reich‑ului' si care era in sfarsit preocupata de ceva rezonabil.

La etajul trei al Prefecturii din Karl Muck Platz se inregistrau victimele bombardamentului, desigur cu o aproximatie de cateva sute, caci era imposibil a alcatui statistici exacte. O functionara in varsta, roasa parca de molii, aduna listele. Dupa multe discutii, se ajunsese la 3 418 morti, atatia raniti si atatia disparuti, caci foarte multe corpuri fusesera preschimbate in cenusa, dupa ce genistii curatasera locul cu aruncatoarele de flacari. Au fost mazgalite fise, acestea trimise la arhive, a fost timbrat un vraf de certificate de deces, in asteptarea atacului urmator. Este nevoie de ordine intr‑o societate civilizata.

La numarul 367, de la etajul doi, „Frumosul Paul', inconjurat de cativa colegi, studia fotografiile celor cinci femei asasinate. Cea mai tanara de 16 ani, cea mai varstnica de 32, toate strangulate cu un ciorap, toate avand pe frunte o cruce sangerie; in toate cazurile criminalul luase chilotii cu el.

— Tipul e soldat, spuse brusc Paul Bielert si se ridica.

Cei trei colegi l‑au privit inmarmuriti. Un SS‑ist il ajuta sa‑si imbrace paltonul. Isi trase cu grija manusile albe pe maini si, pufaind din tigaretul sau lung, parasi Prefectura.

Timp de ore in sir a putut fi vazut plimbandu‑se prin strazile rau mirositoare, cu o batista parfumata la nas, privit cu dispret de unii si salutat umil de altii. A fost vazut si la Tanti Dora, palavragi cu fetele, se rasti la Ewald, apoi rataci pe Neuer Wall intrand in diverse locuri.

Catre seara ajunse la un restaurant de lux, de langa Baumwall, la cateva etaje sub pamant. La suprafata nu se vedea decat o veche pivnita cu vechituri, dar dupa ce coborai o scara abrupta, care ducea mult sub nivelul strazii, o noua lume ti se deschidea. Lojele cu aer conditionat cuprindeau mese acoperite cu tesaturi imaculate, cu vesela de portelan si argintarie. Lampile colorate, fotoliile comode si covoarele adanci contribuiau la atmosfera intima. O armata de chelneri in vesta alba, cu revere rosii, se ingrijea de clientii eleganti si veseli.

In aceste restaurante subterane de lux nu gaseai liste de mancaruri si nici de vinuri. Comandai orice doreai, iar pretul era in functie de comanda. O cucoana foarte sumar imbracata ii lua paltonul „Frumosului Paul', care se arunca nepasator intr‑un fotoliu, fara a‑l invrednici pe oberul frant de la mijloc nici macar cu o privire. Potarniche cu ciuperci, cartofi prajiti, sticla de Oppenheimer dupa care Paul Bielert se lasa pe spate incepand sa studieze numeroasa adunare. Eleganti ofiteri in uniforma cenusie sau verde, ofiteri de marina in albastru inchis, cu fireturi aurite si camasi de o albeata orbitoare, SS‑isti in negru cu gulerele cusute cu argint, functionari de partid, atat de incarcati cu aur incat pana si un maresal de pe vremea lui Franz‑Joseph i‑ar fi pizmuit, toti radeau, nepasatori, cu damele imbracate in matasuri si blanuri. Un amiral se umfla in pene intre doua

doamne foarte vesele, la gat ii atarna crucea de cavaler cu spade si frunze de stejar si cea 'pentru Merit', din primul razboi mondial. Paul Bielert pufni dispretuitor vazand ca amiralul ii arunca o privire de sus, amiralul insa ar fi inghetat daca i‑ar fi citit gandurile Standatenführer‑ului SS Paul Bielert.

„Frumosul Paul' ii ura la fel pe ofiterii superiori cat si pe junkeri, ceea ce o demonstra cu prisosinta dupa atentatul din 20 iulie cand, in calitatea sa de Gruppenführer SS, intra sub comanda directa a sefului Gestapo‑u­lui, Kaltenbrunner.

Pana una‑alta, isi devora in tacere potarnichea, muscand de pe oase precum un animal de prada, fara sa‑i pese de privirile pline de dispret ale celor din jur. Oasele trosneau intre dintii sai puternici, din cand in cand scuipa cate unul si se scobea cu furculita. La sfarsit scapa un ragait usor.

Fu salutat politicos, mult prea politicos, de un domn in civil, care trecea pe langa masa lui urmat de o doamna. Bielert raspunse fara a scoate din gura copanul de potarniche, pe care il tinea cu amandoua mainile.

— Agent al Gestapo‑ului, foarte sus pus. Dumnezeu stie ce cauta aici! sopti domnul insotitoarei sale.

Un functionar de la Partid, in uniforma ou de rata, isi facu aparitia flancat de trei femei. Ceru coniac si, in trecere, o plesni peste fund pe prietena unui cavalerist care vru sa se supere, insa cand recunoscu pe vinovat deveni brusc numai zambete. Omul Partidului mai trase o palma peste fesele dansatoarei unui maior din Luftwaffe. Acesta protesta si profera slab cateva amenintari. Nazistul pufni in ras, privind crucea de razboi a maiorului, care stralucea singuratica pe panglica in doua culori.

— Tanjesti dupa o moarte de erou?

Ofiterului i se urca sangele in obraz, insa partenera lui zambi omului de la Partid. Aviatorul, vanat, se indrepta si spuse incet:

— Vei avea vesti de la mine.

— Si tu de la mine, raspunse celalalt, luandu‑si cardul de dame la bar, unde se urca semet pe un taburet.

„Frumosul Paul' isi sterse gura cu servetelul si ceru o moca. Foarte departe se auzea tipatul de alarma al sirenelor.

Portile grele de otel, prevazute cu rasuflatoare, au fost zavorate, gonind afara lumea flacarilor. Se simtea caderea bombelor prin usoare zguduituri. Oberii serveau ca de obicei, fara graba, fara teama; nici cea mai mica compasiune pentru cei care, in urlete de groaza, topaiau acolo sus pe asfaltul arzand sau pentru copiii care se topeau in lumina orbitoare a fos­forului. Orchestra canta muzica languroasa pentru floarea Hamburgu­lui si a Partidului, siragurile sclipeau pe decolteurile adanci ale femeilor; pietrele de o valoare inestimabila straluceau la mainile rasate ale dansatoarelor.

Afara, pe strazile invecinate, umbrele fantomatice ale noptilor de alarma erau la panda O bomba asupra elegantului local de noapte, ce mana cereasca ar fi insemnat pentru jefuitorii de cadavre! Unele umbre aveau zvastica la butoniera.

Printre mese trecu, strecurandu‑se, o femeie frumoasa, intr‑o rochie albastru‑deschis si cu pantofi decupati cu tocuri inalte, se opri langa Paul Bielert.

— Buna ziua, Paul. Tu, aici?

Cu ochii pe jumatate inchisi ii facu senin sa ia loc pe scaunul din fata sa.

— Asaza‑te, Elsebeth, sa palavragim.

Elsebeth se aseza ridicand nitelus fusta, ceea ce descoperi picioarele ei lungi, in ciorapi extrem de fini.

— Chestiuni personale sau de serviciu?

„Frumosul Paul' tuguie buzele. Ochiul viu lucea amenintator.

— E razboi, Elsebeth, suntem intotdeauna de serviciu.

Ea rase sarcastic.

— Mi‑am dat seama, Paul. Chiar dupa ce am pierdut pe sotul meu si trei frati.

Isi aprinse o tigara. Dupa o clipa de gandire, adauga:

— Si un fiu. Unicul meu fiu. Intelegi ce inseamna asta, Paul?

— Nu inseamna nimic, Elsebeth, absolut nimic. Singurul lucru care conteaza este victoria Germaniei. Sa mori pentru Führer trebuie sa fie dorinta fiecarui german, barbat ori femeie, si este o moarte frumoasa, Elsebeth, o moarte de pizmuit. Nu oricine se poate fali cu cinci eroi cazuti la datorie.

Femeia privi lung ochiul mort.

— Ai spus eroi?

— Da, eroi cazuti pe campul onoarei, pentru Führer, raspunse Paul, indreptandu‑se cand pronunta „Führer'.

Elsebeth rase fortat.

— Baietelul meu avea sapte ani, o grinda i‑a frant spatele. Micutul meu Fritz Sa‑l fi auzit cum plangea

— Nu‑i victorie fara lacrimi, draga mea, e legea vietii. Pentru a birui trebuie sa suferi. Pana si Führer‑ul trece prin clipe grele.

— Ai fost vreodata pe front? intreba ea dulce.

— Nu, nu pe frontul la care te gandesti, insa pe un altul, spuse Bielert taios. Adolf Hitler — se ridica — are nevoie de oameni care sa faca sa mearga masina, oameni fara mila pentru tradatori, defetisti, care sa apere eroicul popor german de ciuma asta. Sa nu crezi ca munca noastra e usoara, fata mea. Trebuie sa fim duri, tari ca otelul lui Krupp, sa nu avem nimic din sensibilitatile copilaresti. Crede‑ma, nu stiu ce inseamna sa ai inima.

— Te cred, spuse, privindu‑l lung.

„Cautatorul de eroi' avea un ochi pretutindeni, rascolea spitalele, batalioanele de supraveghetori, unitatile de politie, fabricile, birourile. Invalizi, batrani, pusti, cu totii ii cadeau in plasa.

— „Inainte, camarazi!' Plecau cantand spre unitatile de instruire. „Este atat de frumos sa fii soldat!' Traiasca Germania, traiasca Adolf Hitler si traiasca moartea eroilor!

„Frumosul Paul' ratacea pe strazi in continuare, era vazut pretutin­deni. Cand se plictisea, ordona sa i se aduca doua femei pentru „vizita'. Asta ii lua catva timp, dupa care, putin cam rosu in obraji si putin cam obosit, Paul Bielert pleca de la „Judiciara'. Fetele „vizitate' erau eliberate. Totul are pretul sau.

Dupa alte trei zile avu loc o noua crima, tot o femeie, la cativa pasi de Reepersbahn, in Hein Hoyerstrasse, din apropierea spitalului. Consilierul juridic Paul Bielert crezu ca innebuneste de furie. Carand dupa el o duzina de experti, ii asmuti precum o haita amenintandu‑i de toate relele.

— Sa nu va intoarceti, gramada de neputinciosi, inainte de a aduce un rezultat! Aveti cinci zile, nici o secunda mai mult. In caz contrar, va asteapta divizia SS din sectorul central al frontului de est. Sa crapati acolo reglementar, in mijlocul mlastinilor!

Copoii parasisera cladirea cenusie din Karl Muck Platz, doi cate doi. Al saselea asasinat a fost cel al unei infirmiere de la noi din spital, o fata de 21 de ani. Ca si celelalte, a fost violata, iar chilotii disparusera si ei.

Principiile marginite ale unei mame absurde au fost in mare masura cauza crimelor sale. Omora pentru a face bine, fiind incredintat de meritele lui.

Tot ceea ce ii spusese mama ramasese insemnat cu litere de foc in mintea bolnava, incetosandu‑i intelegerea. Nimeni insa nu incerca sa‑l inteleaga.

Noi insine eram ucigasi, insa ucigasi in serviciu comandat, ceea ce era cu totul altceva fireste nu insa si pentru cei ucisi!

UCIGASUL DE FEMEI

Hans Bauer a fost cel care a descoperit chilotii. Aceasta descoperire a starnit, cum era si de asteptat, glumele cele mai josnice, pana cand Stein ne‑a pus ziarul sub nas.

Era vorba de o noua crima. Inca o femeie. Cadavrul, ca si cele ale victimelor anterioare, fusese dezbracat de chiloti de catre ucigas, un adevarat sadic.

— La naiba! striga Bauer.

Privea aiurit sacul din care scosese chilotii si ii numara nervos: sase! Am verificat si noi, cu acelasi rezultat. Legionarul fluiera a paguba.

— Taratura! Sase chiloti si sase cadavre, socoteala se potriveste!

Micutul se intinse si arunca o privire scurta in sacul rasturnat langa pat. Continea cateva pachete cu biscuiti de secara si ceva lenjerie, impatu­rita regulamentar, cu vulturul aviatiei la vedere.

— Cum i‑ai gasit? intreba Micutul, lovind sacul cu piciorul.

— In ce rahat m‑am bagat, cotrobaindu‑l! Cautam ceva de scris si am simtit ca aluneca ceva, asta‑i! spuse Bauer intorcand capul.

— Minti! hotari Micutul. Adevarul este ca adulmecai ceva de manglit si te‑ai aruncat pe sacul lui Georg.

In camera nu eram decat noi cinci, toti ceilalti erau la corvoada sau la vizita medicala.

— Ce ne facem? intreba stupefiat Bauer.

— Vrei sa spui ce o sa faci? il corecta Stein. Tu i‑ai gasit, nu noi. Noi nu ne bagam nasul in lucrurile altora.

Bauer rase rautacios si ridica un deget, pe cat de acuzator pe atat de jegos.

— Tu vorbesti?! Poate ca nu esti tu cel care i‑a sutit snapsul Micutu­lui in timp ce era la bordel? Ai ? Nu mai spui nimic, gauzarule?

Micutul sari ca ars. Il prinse pe Stein de ceafa si racni la el, scutu­randu‑l: „Porcule! Este adevarat ca tu m‑ai furat?'

Stein statea inspaimantat in mainile uriasului.

— Furi de la un prieten! Ce porcarie!

Il smuci pe Stein mai sa‑i rupa beregata, apoi il lasa injurand:

— Ai sa‑mi aduci in cea mai mare viteza trei sticle, te priveste de unde le furi. Dar cat mai repede, ai inteles? Lua un chilot si‑l adulmeca: Inca mai pute a muiere.

— Gura! spuse Legionarul, intorcandu‑se catre Bauer, care statea tolanit in pat. Ce spui? Aruncam o vorba la politie?

— Esti nebun? sari Bauer. Drept cine ma iei? Crezi ca am legaturi cu sticletii?

Legionarul clatina din cap:

— Chiar la asta ma gandeam, oricum trebuie sa facem ceva. Ai o alta idee? Atunci am eu una si, fara sa mai astepte raspuns, ii arunca lui Bauer sisul. Foloseste‑l cum trebuie, sa putem uita povestea aceasta cat mai repede.

Bauer tinea sisul in mana si privirea lui inspaimantata trecu de la arma la Legionarul, ce‑si fuma pipa linistit.

— Vrei sa‑l ucid pe micutul Georg? Nu se poate!

Legionarul il privi uimit:

— Cretinule! Vrei s‑o fac eu, sau Sven, sau Stein? Tu l‑ai descoperit, e treaba ta, dar pentru ca ne‑ai povestit, acum e si a noastra. De asta vrem sa facem ceva. Nu‑i cazul sa mergem la Kripo, ai dreptate. De mult nu ne mai intelegem cu politia. Deci trebuie sa o facem noi. Georg a omorat sase femei, imi vei spune ca noi am ucis mai multe, este adevarat, dar nu‑i acelasi lucru. Si micuta infirmiera? Era o colega. Ucigand‑o, Georg a facut un lucru josnic, caci era si colega lui. Vezi bine ca nu mai are dreptul la viata si ca asta ne priveste pe noi.

Bauer inchise ochii. Albise.

— Nu pot sa‑l ucid. Nu mi‑a facut nimic si imi ceri sa fac o crima. O sa fiu prins si dus in fata plutonului de executie.

Aceste cuvinte il cutremurara.

Legionarul se ridica, merse la Bauer, ii smulse cutitul din maini si si‑l puse la cizma. Scrisni:

— Tu trebuie sa‑l suprimi, lasule!

Bauer se clatina inainte si inapoi, incovoiat de ura Legionarului. Micutul se oferi sa taie el gatul lui Georg.

Legionarul se intoarse si‑l privi indelung.

— De ce vrei sa o faci tu?

Uriasul se puse pe ras:

— Pentru ca trebuie sa‑i suceasca gatul cineva si daca o fac eu sau altul tot una e!

— Si nu‑ti pasa? continua Legionarul.

— De ce? Georg este un gunoi, ai spus‑o chiar tu, nomadule.

Legionarul izbucni in ras si se tranti pe pat:

— Pe Allan! Esti grozav. Georg este un gunoi si pentru asta ii tai beregata cu sange rece! Se ridica intr‑un cot: Camarade! In numele societatii ce va veni iti doresc o moarte eroica inainte ca razboiul sa se fasaie!

Scoase de sub saltea o sticla de coniac si trase din ea un gat inainte de a face turul camerei.

— Bun, deci o sa‑l cureti pe acest Georg?

— Iti mai spun o data! striga Micutul, care tocmai se ocupa de Stein. Pe cand snapsul meu, hot de la prieteni! Dadu cu piciorul unui chilot albastru care zacea, pe jos. Si cat timp vor mai zacea aici ambalajele astea de buci, ca sa excite lumea?

Bauer se grabi sa adune lenjeria feminina si s‑o indese in sacul lui Georg, impingandu‑l apoi la loc, sub pat. Se intoarse spre Legionar, care jongla cu trei zaruri.

— Doamne Isuse Christoase! murmura Bauer cu o voce sugrumata. Intinse mana. Da‑mi cutitul si o sa‑l fac bucatele, de nici maica‑sa n‑o sa‑l mai recunoasca.

Legionarul isi ridica privirea; un zambet viclean i se intipari pe chipul dur. Fara un cuvant, scoase cutitul siberian din cizma si‑l intinse lui Bauer, care, tremurand, si‑l ascunse sub perna.

Usa se deschise. Georg, insotit de altii, isi facu o intrare vesela si zgomotoasa. Aducea un tort primit de la o infirmiera, caci toate il adorau pe micutul aviator de douazeci de ani, care parea de saisprezece. Un zambet rautacios aparu pe mutra lui Bauer. Isi trase arma de sub perna.

— Ia asta, camarade! Poti sa tai cu el la fel de bine si prajituri si tarfe.

Bauer incremeni, apoi incepu sa rada in felul sau copilaresc si imparti prajitura.

— Cine merge la bordel? striga Erich, genistul.

Isi umplu gura cu tort si incepu sa boxeze cu un adversar imaginar.

— Prea multa risipa de energie! striga Micutul cu o voce grava. Ia‑ti banii si cara‑te dupa bere, altfel iti arat eu box!

O lovitura bine tintita il arunca pe genist in patul lui Thomas Jensen. Acesta se ridica si se aseza pe un alt pat. Thomas nu se amesteca nicioda­ta. Se soptea ca fusese voluntar in 1939 si el insusi nu spunea da sau nu. Dar ca‑i era dor de casa, asta aflasera cu totii. Voluntar ori ba, nu mai suporta razboiul si se spunea ca‑si taiase venele, scapand la un fir de par de curtea martiala. Thomas se retragea in carapace cum devenea cineva mai curios. Legionarul ii ordonase Micutului s‑o traga de limba pe infirmiera‑sefa, care stia totul despre Thomas, dar sarmanul idiot ratase totul marturisindu‑i acesteia din capul locului intentiile sale. Infirmiera Emma il privise ganditoare pe Micutul, clatinase din cap, apoi se culcase cu el. Ceva mai tarziu l‑a cauta insa pe Legionar, care dormea impacat si l‑a aruncat pe jos dintr‑o singura lovitura.

— Sarpe marocan! L‑ai pus pe Micutul sa ma spioneze! Esti un nemernic.

Apoi il sarutase pe Micutul si iesise in timp ce acesta ii trimitea bezele.

— Esti cel mai mare imbecil pe care l‑a suportat vreodata pamantul! strigase Legionarul enervat.

— Sunt un prost, nomadule, o stiu. Dar, vezi tu, eu nu pot sa mint.

— Asta e, renunta Legionarul.

— Nu vii cu noi, Georg, s‑o facem lata? il intreba Bauer privindu‑l fix. Douazeci de ani, asta‑i varsta ideala.

— Multumesc, dar nu‑i de mine. Eu urmez sfaturile lui Goebbels pentru tinerii soldati. Sa se tina departe de bautura, tutun si femei.

Bauer incepu sa se scobeasca intre dinti cu sisul.

— Ai dreptate. Toate femeile sunt niste diavoli, ele raspandesc sifilisul si toate celelalte. Ar fi mai bine sa le curatam pe toate, nu‑i asa? Izbucni in ras si misca sugestiv sisul. Sa bagi in toate o scula ca asta! si se porni pe ras.

Georg se opri din mancat si ramase cu gura cascata in fata lui Bauer, care isi rotea amenintator cutitul deasupra capului sau.

— De ce spui asta? intreba el linistit.

— Femeile sunt niste gunoaie, nu‑i asta parerea ta? supralicita Bauer.

— Nu inteleg, spuse Georg. Nu te‑am mai vazut asa. Isi puse felia jos si incepu sa se plimbe nervos prin camera. N‑am nimic impotriva femeilor, iar cele pe care le cunosc sunt foarte dragute cu mine. Si mama era buna cu mine: era atat de bine cand ma saruta, inainte de culcare, cand eram mic. Dar acum e moarta. arsa cu fosfor. Cred ca se afla in cer.

— Doar Domnul stie unde s‑o afla, spuse Bauer brutal. Nu mai radea si il privea pe Legionar care se juca indiferent cu zarurile. Nu te‑ai culcat niciodata cu o femeie? relua Bauer aplecandu‑se ca sa‑l observe mai bine pe tanarul soldat.

Stein, prea nervos, incepu sa fluiere. Simtea ca si noi ca Bauer merge prea repede.

— Nu! striga Georg. Urasc asta! Ai inteles in sfarsit! Urasc sunteti niste animale, niste fiare murdare atunci cand va ganditi la femei! Si cand femeile au aceleasi ganduri ca voi, ele sunt uneltele Diavolului!

Bauer se retrase, ingrozit, in fata privirii lui Georg, in ochii lui se citea nebunia. Tanarul soldat isi prinse parul in pumni, ca si cum ar fi vrut sa si‑l smulga, apoi cazu pe pat cu fata ingropata in maini si incepu sa planga.

Se lasa o tacere apasatoare. Toti il priveau inmarmuriti pe tanarul soldat, dar, din cei cincisprezece, doar noi cinci intelegeam despre ce‑i vorba. Micutul se ridica, isi trase pantalonii si porni spre Georg, dar, ca o pantera, Legionarul sari, ii puse mana pe umar si rosti ferm:

— Vino, Micutule, sa bem ceva.

— Faci cinste? spuse uriasul multumit.

Legionarul confirma si il lua de acolo.

— Trebuie sa‑l omor? intreba inocent Micutul, aratandu‑l pe Georg care zacea in pat hohotind de plans, fara sa‑i mai pese de ceva.

Stein si cu mine l‑am incadrat imediat si se indupleca sa iasa. La intoarcere, cateva ore mai tarziu, era liniste. Georg se afla la infirmerie si ajuta un elev sa pregateasca bandajele. Radeau amandoi fericiti, ii auzeam de pe culoar. Bauer se intinse in pat murmurand:

— O fac in seara asta, trebuie.

Legionarul clatina din cap:

— Cu cat mai repede, cu atat mai bine.

Ne‑am pus pe baut fara teama, asa cum o faceam in fiecare zi, fara sa ne pese de interdictii, in timp ce Micutul a urcat la Emma. Seara se scurgea, iar noi eram tot mai beti. Deodata, aparu infirmiera‑sefa, fara uniforma, avand pe ea o rochie de casa verde. Un spectacol inedit!

Cu pasi de pisica, ea se apropie de Bauer, intinse mana si sopti:

— Da‑mi‑l!

— Ce vreti sa spuneti?

Se apleca deasupra lui si, ca sa nu trezeasca toata incaperea, sopti:

— O stii foarte bine, da‑mi‑l!

Bauer se ridica si o privi neintelegator.

— Ah! Nu pricepi. Ei bine, poti sa fii multumit ca sunt eu si nu politia!

Cotrobai sub perna camaradului nostru, lua cutitul si‑l ascunse sub rochie. Iesi fara sa priveasca pe nimeni.

— Magarul de Micutul a trancanit! sari Legionarul.

— Ce‑i de facut? intreba Bauer disperat.

— Ce se intampla aici? se auzi o voce in intuneric.

Nimeni nu‑i raspunse. Tarziu, spre dimineata, aparu si Micutul, vesel nevoie mare si strigand cat il tinea gura. Legionarul il intampina, susotira ceva, iesira si isi continuara discutia la toaleta. La intoarcere, Micutul era sobru, tacut si chiar putin trist.

Legionarul se tranti in pat si isi aprinse o tigara, fara sa scoata un cuvant si fara sa raspunda la semnele noastre.

Dimineata continua ca de obicei cu vizita medicala, cu doctorul Mahler in frunte. Sora‑sefa era de o rigiditate regulamentara, chipul ei nu trada nimic in legatura cu cele petrecute. Un artilerist cu piciorul amputat, un nou‑venit, incepu sa rada prosteste cand Mahler il intreba cum se simte.

— Bine, domnule macelar‑sef, minunat! Am fost sa beau cu fetitele un coniac. Scrieti ca ma simt al naibii de bine, domnule macelar! Hai, spala putina!

Toti tresarira, asteptand o explozie, dar doctorul il privi o clipa, apoi il batu linistitor pe umar.

— Cu atat mai bine, Fischer, as vrea sa putem spune cu totii asta.

Legionarul ma privi, ciocnindu‑si fruntea. Sora‑sefa il urma pe doctor si, chiar inainte de a iesi pe usa, cauta privirea Legionarului. Se intelegeau foarte bine: barbatul dur si femeia nu mai putin dura, unul slab si uscat, cealalta obeza buhaita. Usa se inchise cu un zgomot sec. Micul Georg se ridica si isi rascoli in sac. L‑am vazut cum isi inalta fruntea uimit, cautand ceva apoi cum privi din nou in sac si, luand o hotarare brusca, l‑a legat si l‑a aruncat sub pat, scotand un tipat si iesind pe usa ca un nebun.

— Ce are? il intreba Legionarul pe Bauer.

— Nu inteleg. S‑a sonat si asta!

— Se rotesc, se rotesc deasupra ta si te zdrobesc! Striga artileristul izbucnind intr‑un ras dement. Te zdrobesc incetisor Os cu os Uraaa, camarazi, inainte! La lupta! Noi, blindatele, porcii, cea mai buna carne de tun din lume! si se puse din nou pe ras.

— Gura! urla unul din Prusia Orientala, cu stomacul perforat.

Fischer il privi politicos, saluta si‑i vorbi in falset:

— Da, generale! Ii terminam. Cred doar in Sfanta Treime si in victorie. In numele lui Adolf, amin!

— Este complet nebun!

Legionarul ii facu semn Micutului si amandoi se postara in fata lui Fischer, care, plangand, incerca sa ia pozitia de lupta.

— Repaus, artileristule! comanda Legionarul ca la instructie.

Fischer se relaxa. Il privea pe Legionar, dar nu parea sa‑l vada.

— Culca‑te si dormi! continua vocea aspra.

Artileristul latra: „Baterie la posturile de lupta. Foc! Adapostiti‑va!' Dintr‑un salt se tranti in pat, se rostogoli pe spate si tintui tavanul.

— Rahat! exclama prusacul. E nebun de‑a binelea!

Masa tocmai se incheiase, cand, deodata, usa se deschise, lasand sa treaca un veteran cu palaria tiroleza lasata pe ceafa, urmat de un individ negricios, masiv, cu palaria infundata pe cap ca si cum i‑ar fi fost prea mare.

Heil! striga veteranul.

Cincisprezece oameni isi ridicara nasurile din supa de urzici, privindu‑l cu interes.

— Rahat! spuse prusacul.

Noul‑venit se puse pe ras:

— Sa treci pe la mine, erou de trei parale, si o sa‑ti incalzesc boasele de‑o sa zici ca‑s oua rascoapte.

— Santeti de la garnizoana? intreba Micutul, privindu‑i curios pe cei doi civili.

— Intr‑un fel, baiatule, si‑i facu semn amuzat celuilalt.

Legionarul ii privi printre gene.

— Politia? ii intreba.

— Ai ghicit, Kripo. N‑ati mai vazut asa ceva, ai? Care dintre voi, eroi de doi bani, se numeste Georg Freytag, din regimentul 7 antiaeriana?

Toate privirile se indreptara spre Georg, care, alb ca cearceaful, se sprijinea de masa; cel varstnic se opri in fata lui.

— Prin urmare, ingerasule, tu esti Georg Freytag?

Georg deschise gura fara sa scoata un cuvant. Politistul se apleca spre el.

— Ti‑a pierit glasul, iepurasule? Pentru ca nenea Kripo a venit sa te vada? Poate ca aducem o veste buna poate ai primit o mostenire neasteptata Daca ai constiinta curata, nu‑ti e frica de Kripo!

In sala se lasase o liniste de mormant.

— Nu vrei nimic de la nenea? Pacat, te deranjeaza daca ne uitam prin bagajele tale, sa vedem daca nu ai mostenit cumva ce cautam?

Fara sa astepte un raspuns, se apleca si trase sacul tanarului soldat spre el.

— Nu! urla Georg. Nu‑l atinge, e al meu!

Politistul ramase surd la cuvintele lui, iar negriciosul i se posta in spate ca o stanca. Politistul incepu sa cotrobaie. Haina de piele neagra se intredeschise si‑am zarit curelele care sustineau tocul unui pistol 38. Georg il privea hipnotizat. Cu brutalitate, omul ii ravasi efectele militare atat de constiincios impaturite; o cutie de bomboane cazu urmata de fotografia unei doamne cu parul gri.

— Mama! striga Georg disperat, vazand fotografia.

Cateva manuale au fost si ele aruncate, apoi o Biblie si la sfarsit un cutit in teaca — un cutit finlandez. Politistul il trase din teaca din piele de ren si examina otelul stralucitor, marcat de o zgarietura adanca.

— Este al tau, micutule? si arma disparu in buzunarul hainei. Cu doua degete, politistul tinea acum un chilot de dama alb, apoi unul albastru, inca unul alb In total sase.

Se ridica. Aerul malitios ii disparuse, ramasese Hiena.

— Destul cu gluma!Tu ai asasinat fetele. Daca negi, nu faci decat sa‑ti ingreunezi situatia. Hai! si cei doi il apucara.

— Lasati‑ma, sunt bolnav! striga Georg disperat. Ara febra, spuse, incercand sa‑i loveasca pe cei doi colosi.

— Fii calm, spuse negriciosul care vorbea pentru prima data.

De departe, de pe scari, inca se mai auzea vocea lui Georg care striga: „Lasati‑ma lasati‑ma, am febra!'

Cand, peste cateva clipe, masina se opri la coltul cu Reepersbahn, Georg reusi sa le scape si, alergand pe soseaua Glacis, sari peste bariera de la Sportplatz. Cei doi alergau pe urmele lui.

— Stai! strigara de trei ori, regulamentar. Stai!

Apoi se auzira impuscaturile. Proiectilele automatului il aruncara in aer, o clipa paru ca pluteste, apoi cazu zdrobit. Racai pamantul si spuse ceva de neinteles.

Politistul se intoarse pe calcaie.

— Mort. Misiune indeplinita. Sa ducem corpul la morga.

Cu negriciosul la volan, pornira spre Kripo.

— Tot noi suntem cei mai buni. Nici de data asta nu ne paste frontul de est.

— Inca nu s‑a nascut omul care imi va cuceri inima, spunea mereu Tanti Dora.

— Sa iubesti o singura femeie este impotriva naturii, pretindea Legionarul.

Dar cuvintele astea datau dinaintea intalnirii lor.

Acum, redevenisera copii si visau un paradis, adica un bar cu sapte locuri.

Tanti Dora il ruga sa dezerteze, dar el era prea batran si prea viclean ca sa faca asemenea nebunie.

Trenul porni separandu‑i ca pe atatia altii.

Razboiul continua mai salbatic ca niciodata.

INTOARCEREA PE FRONT

Ofiterul de serviciu din gara ne verifica actele si spuse scurt:

— Trenul Berlin‑Varsovia‑Lemberg, peronul 4.

— Atunci, asta e! suspina Legionarul.

Capitanul il privi si ii raspunse mucalit:

— Cam asa ceva a zis si Cezar cand a trecut Rubiconul.

— Da, alea jacta est.

Uimit, ofiterul il studie pe soldatul cu cicatrice.

— Esti student, Obergefreiter?

— Nu, batalionul 2 din Legiunea Straina, raspunse Legionarul, amuzat de surpriza ofiterului.

— Si stii ce inseamna? insista celalalt.

— Da, inchipuiti‑va!

Ofiterul rosi si ne lasa sa trecem. Micutul racni si porni ca la curse. O descoperise pe Bila de seu care, spre surpriza generala, venise sa‑si ia ramas‑bun. Se repezira unul la celalalt ca doi elefanti de lupta.

Trenul, ca un sarpe flamand, astepta soldatii care se inghesuiau pe peron. Priveam marea pendula din gara ale carei limbi se roteau negre si amenintatoare. Limbile se invarteau, se invarteau, se inghiteau una pe alta In curand se va termina totul.

Prusacul si Thomas Jensen sosira incet, cocosati sub bagajul infanteristului. Stein si Bauer se aplecara pe fereastra compartimentului si strigara ca au cinci locuri. Cum tocmai le intindeam bagajele, o maicuta de la Crucea Rosie ne intreba daca vrem cafea, adica o fiertura de sac de iuta.

— Imbarcarea! striga ofiterul de peron pentru a patra oara, caci nimeni nu‑l baga in seama.

Impinse brutal cativa oameni, printre care si pe Micutul, care ii raspunse prompt cu un suvoi de injuraturi, dar stiind ca nu‑i bine sa te pui cu cei de pe front, jandarmul se facu nevazut. Trenurile acestea pareau facute sa te innebuneasca. Se auzi o voce de femeie care, striga: „Alfred!' Legionarul se intoarse si alerga spre chioscul langa care Tanti Dora, cu gulerul ridicat, se ascunsese cu greu.

Puse mana pe umarul micului legionar si ii sopti:

— Ti‑am adus haine civile. Grabeste‑te sa te schimbi la toaleta si fugi!

Legionarul isi pleaca ochii.

— Dora, micuta mea, fara prostii! Ii stii pe cainii din jandarmerie. Nici unuia dintr‑o mie nu‑i izbuteste lovitura si, daca ma prind la tine, o patesti si tu.

— Nu‑mi e frica de inchisorile lor!

— Nu, dar mie imi este de gloantele lor!

Scoase un articol decupat dintr‑un jurnal si i‑l puse sub nas. Ea isi musca buzele citind: „In atentia dezertorilor si lasilor! — Cer poporului german si mai ales femeilor sa fie cu ochii in patru ca sa‑i descopere pe lasii care se ascund in coloanele de refugiati ca sa treaca de la est la vest. Nici o mila pentru acesti mizerabili dezertori! Voi, demne femei germane, national‑socialiste, denuntati‑i fara mila, fie ca este vorba de straini, fie ca sunt soti, fii sau frati. Locul lor nu este in marea noastra Germanie national‑socialista! Semnat Heinrich Himmler'.

Tanti Dora isi inalta privirea:

— Ce monstru! Dar ai putina rabdare, se va gasi ac pentru cojocul lui!

— Sau pentru al nostru, daca ne purtam ca prostii. Singura sansa de supravietuire este sa urmam miscarea generala.., in tacere. Sa te ascunzi pe cat este posibil. O prinse de barbie. Si sa ai in buzunar hartii care sa te faca sa treci de cel mai afurisit control.

Il arata pe Feldwebel‑ul ce semana ou un hipopotam:

— Priveste‑l pe ala cu ceafa groasa, s‑ar infiora de placere sa aresteze un dezertor si sa‑l spanzure cu o pancarta pe piept. Plangi, batrana mea Dora? Ce inseamna asta? Dora, potoleste‑te! si incerca stangaci sa‑i stearga lacrimile.

— Esti un natarau, un natarau, hohotea femeia cu capul pe umarul lui. O sa‑ti scriu, Alfred, in fiecare saptamana

Mangaia cicatricea lui privind locomotiva care sta gata sa plesneasca sub presiunea vaporilor ce tasneau in jeturi albe si se gandea: „Parca ar fi o fiara care se hraneste cu sangele vostru! Unde crezi ca va duce?'

Inainte de a‑i raspunde, Legionarul privi podul pe care zdranganeau tramvaiele:

— Batranul ne‑a scris ca regimentul se afla aproape de Orsa, in sectorul central. Orsa este la intersectia drumurilor intre Minsk, Tula si Moscova. Drumul merge pana in Siberia si se termina la Kolima, acolo unde camarazii nostri lucreaza in mine.

„Orsa!' gandi ea. Un nume. Un nume necunoscut, un punct pe harta nemarginita. Un loc trist si murdar in imensitatea Rusiei, prin care trec mii de soldati, dintre care cei mai multi nu se mai intorc.

Ea ii mangaie mainile, pe care soarta nedreapta le obliga sa aduca moartea altor soldati si pe care ar fi preferat sa le vada amestecand bauturile

— Alfred! murmura ea, inghitindu‑l din priviri. Nu intelegi, imbecilule, ca te iubesc? De ce? Habar n‑am. Am fost violata la doisprezece ani, la cinsprezece am inceput sa iubesc chestia asta, dar acum nu mai imi pasa. Copii, noi doi nu mai putem sa avem, dar suntem doua fiinte care se inteleg si se pot iubi. Amandoi stim ca viata este un carnaval mizerabil in care trebuie sa porti masca cea buna. Alfred, te astept si treizeci de ani daca este nevoie. Intr‑o buna zi ne vom trezi din acest vis urat si atunci o sa vindem sandramaua si o sa plecam undeva unde putem munci.

Legionarul izbucni in ras:

— Unde, Dora? In Tibet?

— Nu, in Brazilia. Sora mea are un bordel, unul adevarat, este loc acolo si pentru noi doi. Fara jandarmi, fara Gestapo, sa poti respira in liniste.

O micuta infirmiera, proaspat iesita din scolile Führer‑ului, topaia in lungul peronului agatand ici si colo cate o ramura de brad, asa cum vazuse intr‑un film de razboi. Isi stergea ochii cu batista si, aruncandu‑si capul pe spate ca o walkirie, striga: „Va multumesc, eroi! Va multumesc ca luptati pentru a ne apara pe noi, femeile germane, de ciuma sovietica!'

Un infanterist cu mutra de vulpe trase un vant si ii spuse in fata: „Tie iti lipseste ceva, fetito!' si o pocni peste fund in rasul general.

— Grabeste‑te spre casa, vin invingatorii!

Micuta infirmiera, ultragiata, smulse ramura de brad si fugi sa se planga unui Feldwebel din jandarmerie, care ridica indiferent din umeri si o indeparta.Mai incolo, o intreaga familie insotea un pusti de saptespreze­ce ani, care pleca in Polonia la o unitate de instruire.

— Sa fii curajos si demn! striga tatal, consilier ministerial. Si sa faci cinste familiei tale.

— Si asteptam o scrisoare cat mai curand, nepoate! chelalaie un mos cu parul alb, intr‑o uniforma fantezista de colonel din primul razboi mondial. Sa ne scrii cum F hrer‑ul ti‑a inmanat Crucea de fier!

— Sa trimiti o fotografie cat de repede o sa poti, murmura mama, stergandu‑si o lacrima.

— Femeile germane nu plang, Luise! ii spuse tatal cu repros.

Un pastor cu palarie rotunda isi trecu bratul peste umerii femeii si ii spuse, consolator:

— Este o onoare sa‑ti trimiti fiii la lupta impotriva barbarilor care ne ameninta patria!

Un alt membru al familiei, in tinuta nazista, il privi cu asprime:

— Cum? Inamicul ne ameninta patria? N‑a explicat atat de clar Führer‑ul ca e vorba doar de ajustari ale liniei frontului?

— Ajustari pana la Berlin! ranji un subofiter de la o alta fereastra a trenului.

Preotul clipi inspaimantat. Isi baga degetul intre gulerul tare si gat, iar marul lui Adam incepu sa i se agite in timp ce‑l privea cu umilinta pe omul Partidului.

— Voiam sa spun ca inamicul a navalit in Ucraina, care, dupa spusele Führer‑ului, este tot patria noastra.

— Cand a spus Fiihrer‑ul asa ceva?

— De mai multe ori, vorbind despre marele Reich ce se va intinde pana in Caucaz, unde sunt inamicii nostri acum.

Nazistul ii facu semn sa taca.

— N‑ar fi mai bine pentru dumneata, pastore, sa tragi o raita pe frontul de est, sa‑i ajuti pe eroii nostri sa‑l infranga pe dusman? si radia de fericire vazandu‑l pe pastor cum tremura.

O silueta gri se strecura in lungul trenului si Bauer urla de bucurie recunoscandu‑l pe Ewald de la Tanti Dora, in uniforma de campanie.

Cu doua zile in urma intrase pe poarta cenusie a cartierului general al Gestapo‑ului din Karl Muck Platz si, dupa o lunga asteptare, se trezise in biroul lui Bielert.

Bielert, asezat pe coltul mesei, luase din mainile lui Ewald raportul obisnuit, scris cu litere mici. Lovi raportul cu dosul palmei.

— Cate minciuni si inventii sunt aici?

— Nici una, domnule Brigadenführer. Totul este adevarat!

— Renunta la „domnule'. La noi se spune direct Brigadenführer, ranji Bielert. Incearca sa tii minte!

Un potop de injuraturi cazu peste Ewald, mut de uimire. La sfarsit, Bielert scoase o hartie alba cu dunga rosie si i‑o puse sub nas.

— Uite, incorporarea ta intr‑un regiment disciplinar. Ai fost soldat doar sase saptamani, asa‑i?

Da, Brigadenführer, zbiera Ewald, pocnind din calcaie ca si cum ar fi invatat asta pe terenul de instructie de la Grafenwehr.

O amintire care‑l ingheta. Mai bine la inchisoare decat intr‑o cazarma de infanterie, spusese pe atunci. Si fusese luat de acolo, descoperindu‑se ca totul era o eroare si ca ar fi trebuit dus la inchisoare pentru furt si alte cotcarii. Scapat de armata, dupa ce isi ispravise condamnarea, traise in mediul interlop al Hamburgului, dar ii era tot mai greu. Frontul ii aduna pe toti, chiar si pe cei ca Ewald, iar regimentele disciplinare erau create tocmai pentru banditi ca el.

Bielert se aplecase deasupra lui spunandu‑i:

— Mai este si o alta solutie, prietene.

Mutra lui Ewald se lumina, se vedea scapat. Din parnaie scapase devenind turnator. Putini erau cei care mai ieseau de la Gestapo in urma denunturilor sale, iar Paul Bielert ii datora chiar numirea ca Brigandenführer, caci turnatorul, din intamplare, cazuse peste o afacere importanta.

— Fac tot ceea ce doriti, Brigandenführer, se balbai Ewald cu o privire de caine batut.

— Poti sa alegi intre doua variante: batalionul disciplinar sau tribunalul cu procedura de urgenta pentru dusmanii poporului.

Ewald se sufoca:

— Dar n‑am facut nimic! gemu el. Nu m‑am amestecat niciodata in politica!

— Nu mai spune! ii raspunse Bielert aratandu‑i raportul. Si astea? Sunt oare stiri mondene? Esti bagat pana la gat in politica, scumpule.

Se intoarse catre usa si striga: „Geige, Potz!' Aparura imediat doi giganti in uniforma SS.

— Procedura de urgenta pentru asta! ranji Bielert, aratandu‑l pe Ewald caruia ii clantaneau dintii si era gata sa lesine.

Cei doi SS‑isti il apucara de maini, spunandu‑i rece:

— Vino, micutule.

— Nu, nu! urla nefericitul. Nu puteti sa‑mi faceti una ca asta, Brigandenf hrer! V‑am servit corect, v‑am executat toatei dorintele!

— Nu am decat o singura dorinta, imputitule, sa nu‑ti mai vad mutra! ii rase Bielert in nas.

Ewald striga innebunit. Mizerabilul turnator fusese destul de prost inspirat sa o pomeneasca pe Tanti Dora in ultimul sau raport. Totul se terminase pentru el, nimeni nu se atingea de Tanti Dora.

— Bine, gasiti‑i o uniforma si sa plece cu primul convoi.

Asta era pricina pentru care Ewald se strecura acum in lungul trenului, intr‑o uniforma fara epoleti si fara insemne de arma. Bielert nu se multumise sa‑l trimita intr‑un regiment oarecare disciplinar, ci chiar in batalionul 919 de reeducare disciplinara, aflat la Brest‑Litowsk. Daca Ewald ar fi banuit ce‑l asteapta, ar fi intins‑o in mahalalele Hamburgului. Ar fi avut mai multe sanse sa scape asa decat din cea mai celebra unitate a armatei germane, acolo unde Stabsfeläwebel‑ul Neuring te primea invariabil cu aceleasi cuvinte:

— Daca va trece cumva prin cap ca va puteti scapa pielea fugind de aici, va inselati. La amiaza veti capata un glonte regulamentar in ceafa.

In lungul trenului alergau cativa jandarmi, cu placile stralucitoare pe piept. Micul legionar o stranse pe tanti Dora la piept.

— Asta este, Dora, trebuie sa plec. Acest razboi nu se poate termina fara caporalul Alfred Kalb din al 2‑lea, regiment al Legiunii. Gandeste‑te, daca Hitler invinge, n‑o sa ne fie bine!

Tanti Dora il ingropa la pieptul ei urias. Gurile lor se cautara, puteai sa crezi ca n‑o sa‑i mai dea niciodata drumul.

Alfred, sopti ea, o sa te intorci sigur!

Era aproape un ordin dat lui Dumnezeu. Legionarul nu trebuia sa moara pentru o cauza idioata. Inalta privirea si se forta sa surada.

— O sa ma intorc, scumpa mea Dora, pe Allah ca o sa ma intorc. Rusii n‑or sa poata ucide un caporal din Legiune! Doar un cabil ar putea‑o face.

Alfred, scrie‑mi, scrie‑mi! Innebunesc daca ma uiti! Ii spuse, imbratisandu‑l salbatec, cu inima sfasiata. Plangea, iar lacrimile lasau dare pe obrazul pudrat.

— In vagoane! striga un jandarm. Se inchid usile!

Legionarul urca incet si ramase in cadrul usii. Dora insa ii mangaia fata slabita.

— Adio! spuse el cu o voce sugrumata.

— Nu, marocane, nu adio, ci la revedere, spuse ea muscandu‑si buzele.

— Ai dreptate, la  revedere! rase si el.

Micutul isi arunca pe geam sacul, apoi farfuria cu trei carnati, o paine de secara si cateva sticle de rachiu. Se repezi apoi inca o data in bratele lui Bila de seu si o ridica in sus intr‑o ultima imbratisare.

— Ai grija de tine, ursule, sa nu te adun din bucatele, rase ea. Dupa ce ne casatorim o sa avem douazeci si trei de copii la fel de uriasi ca tine.

— La naiba! rase Micutul. O sa fie lucrul cel mai bun din viata mea. Traiasca infrangerea! Douazeci si trei de mucosi, Doamne!

— O sa scot om din tine, hot de buzunare! si ii dadu o palma pe obraz.

Micutul rase fericit:

— M‑am indragostit de tine! Esti cea mai tare dintre fetele din sandra­maua de pe Wiener Neustadt si totusi esti atat de simpatica! Emma, spuse el luminat, cand se termina razboiul o sa ne aciuim amandoi intr‑un bordel si vei vedea ca esti cea mai buna tarfa!

— Porcule! striga Bila de seu ultragiata. Sunt o doamna, nu o taratu­ra, incearca sa tii minte asta. De altfel o sa am eu grija

Micutul isi pleca teasta uriasa.

— Iarta‑ma, daca te‑am suparat, dar adu‑ti aminte ca nu sunt un gentleman! Si ai grija cand englezii o sa‑si arunce bombele, sa‑ti ascunzi tartita!

Ea ii surase, si ochii ii disparura in pernutele de grasime.

— Ursule, murmura ea, esti prost ca un bou! Dar imi placi prea mult. As vrea sa te intorci, chiar si cu un picior lipsa, asta n‑are nici o importan­ta. Ba chiar ar fi mai bine, ai fi mai ascultator.

Un jandarm se planta in fata lor, cu picioarele cracanate, si il impinse pe Micutul spre tren:

— Spune‑mi, Obergefreiter, astepti o invitatie speciala?

— In cincisprezece zile ma intorc, Emma! Permisie pentru insuratoa­re, gasesc eu ceva, striga uriasul.

Trenul se urni cu o smucitura si capul lui se lovi de un fier, ranindu‑l.

— Isuse, mi‑am spart capul! Ma voi intoarce!

— Intoarce‑te, intoarce‑te! striga Emma. Alerga alaturi de tren, tinandu‑si poalele fustei cu mana si agitand cu cealalta boneta rosie de infirmiera. Fata ii era scaldata in lacrimi. Intoarce‑te, ursule, intoarce‑te!

Tanti Dora, pe jumatate ascunsa de chiosc, ii facea semne Legionaru­lui care inca se tinea in usa deschisa. O femeie de cincizeci de ani cazu, avand in brate un copil de trei luni care se rostogoli pe asfalt. Se auzi tipatul ingrozit al unui puscas marin.

Mai repede, mai repede Nesfarsitul tren se tara ducand cu el trei mii si opt sute de capete de vite in uniforma, printre ruinele Hamburgului, spre Berlin.

Un jandarm isi taia drum pe culoar:

— Inchideti ferestrele, se trage asupra celor care se arata la fereastra.

— Musca de rahat! exploda un subofiter de la inaltimea plasei pentru bagaje.

Intr‑un alt compartiment cineva incepu sa cante:

— Intoarce‑te, intoarce‑te, te astept, caci pentru mine tu esti fericirea

Pe peron, sute de iubite, de mame, de femei si de copii inca mai fixau linia orizontului, acolo unde trenul disparuse, lasand in urma lui o colona de fum care se inalta spre nori. Cei mai multi urmau sa nu se mai vada. Tanti Dora, singura langa chiosc, privea absenta si buzele ii tremurau.

— Intoarce‑te, Alfred Pentru numele Domnului, intoarce‑te la mine, nu conteaza cum, chiar si in carje, dar intoarce‑te

Bila de seu ajunsa la capatul peronului, continua sa‑si agite boneta rosie. Gafaia, obosita, dupa acest exercitiu neobisnuit.

— Urs prost, sopti ea, sa nu ramai pe acolo

Si facu un lucru de care singura nu se credea capabila: in mijlocul peronului, sub geamurile sparte, isi impreuna mainile si se ruga.

Incepu sa ploua, o ploaie fina si apasatoare. Peronul se goli incet, iar sirenele incepura sa urle. Oamenii alergau care incotro. In departare cazu prima bomba.

La intrarea pe peron ramasese doar o tanara cu fata impietrita, care isi sfasia batista cu dintii.

Otto, baiguia ea cu vocea sugrumata. Of, nu, Otto!

Deodata, scoase un tipat ascutit si incepu sa‑si smulga parul de disperare: „Otto, nu‑i lasa sa te ucida! Hitler e un asasin! gemu ea. Hitler e un asasin!'

Doi tineri civili in haine negre au aparut brusc langa ea. O insigna de argint straluci intr‑o mana si se auzi: „Gestapo'. S‑a zbatut cu indarjire, dar izbutira s‑o tarasca in penumbra misterioasa a cladirii Politiei.

In tren, infanteristul Otto murmura:

„Lotte, draga mea, o sa ne revedem in curand'. Impartasi unui camarad faptul ca Lotte era insarcinata.

Dar copilul lui Lotte nu a vazut niciodata lumina zilei. Mama sa spusese adevarul intr‑o tara in care adevarul echivala cu o condamnare la moarte.

Trenul strabatea Germania. Se oprea cateva clipe in gari supraaglomerate pentru a inghiti noi valuri de soldati extenuati. Se catarau peste munti de saci, marmite, masti de gaze, pusti, mitraliere, paturi facute sul si peste trupuri imbracate in verde, in albastru, in negru, in cenusiu.

Toate armele. Soldati din marina in varsta de saisprezece ani, cu insigna celor de la submarine pe maneca; SS‑isti fanatici cu ochii ficsi, crescuti in casa statului dictatorial cu nume de institutie educativa; politisti intre doua varste, intr‑un verde veninos, in drum catre un post de politie de tara, meniti sa fie tinta partizanilor inamici, care ii vanau ca pe fiare. Erau soldati din diviziile de blindate, in jegoasele lor uniforme negre, putind a benzina si ulei; cavaleristi solizi, ca orice taran, cu epoletii galben‑tipator; scunzi vanatori de munte cu floarea de plumb pe maneca; artileristi fara decoratii; genisti cu fetele impietrite de oboseala dupa munci inumane, tristi ca epoletii lor negri. Erau artileristi din marina, inalti si grasi, multumiti ca apartin unei arme indepartate de front, in lungul coastelor; agenti de legatura cu ochii inteligenti, care isi impopotonau spusele cu cuvinte straine, pentru a arata cate limbi stiu. Dar cei mai multi erau infanteristi in uniforme atat de rapciugoase incat dezminteau denumirea glorioasa de „regina a armelor'.

Prin toate colturile se bea, se juca. Un grup susotea in jurul unui infirmier, un Obergefreiter.

— Cu hepatita, nu‑i nimic de facut, spunea infirmierul, cu varsatul si gripa, nici atat pentru atat de putin va trimit la plimbare. Arunca in jurul lui o privire prudenta, dar nu i se paru ca are vreun ascultator primejdios in apropiere. Continua soptind: Tifoida, baieti, un adevarat tifos, asta e ceva. Asta‑i doboara! Febra, sa le crape termometrele. Daca unul singur este aproape mort, nici ei nu mai rezista. Nici nu crezi cat de buni devin crezand ca esti gata sa urci la ceruri. Si apoi boala dureaza foarte mult.

— Si cum poti sa faci tifoida? intreba un infanterist desirat.

Cateva pliculete isi schimbara proprietarul si infirmierul isi mai infunda niste bani in buzunar. Zambi confidential, dupa o alta privire imprejur.

— Praful din pachete il puneti in cafea si pe urma trageti o dusca de vodca.  In cel mult cincisprezece zile sunteti intr‑un pat bun si ati terminat‑o cu razboiul pentru sase luni.

—Poti sa crapi? intreba un cavalerist mai sceptic.

— Ai avut parte vreodata de ceva fara riscuri, cretinule? spuse un aviator intr‑o eleganta uniforma gri‑bleu, cu pieptul plin de decoratii. Avea aproape douazeci de ani, dar razboiul il imbatranise cu cel putin zece ani. Se saturasera pana si ei, eroii zburatori ai lui Herman Goering.

Traversarea Berlinului a avut loc noaptea, in timpul unei alarme. Peste tot, in lungul trenului intesat, ne zbateam sa ajungem la toalete, in atmosfera pestilentiala se schimbau replici stupide.

Legionarul, inghesuit intre Micutul si mine, il avea in fata pe Ewald, vanat de ciuda, incadrat de Stein si Bauer. De la inaltimea plasei pentru bagaje, prusacul glumea si imita diverse personaje.

— Ia spune‑ne ce parere are Hitler despre situatie! striga Stein.

Prusacul isi ridica filtrul mastii de gaze ca pe un microfon, isi potrivi o suvita pe frunte si isi impinse inainte buza de jos. Semana cu o caricatura ingrozitoare a lui Hitler, vocea insa era uimitoare.

— Femei germane, barbati germani! Niciodata nu am fost atat de aproape de victorie! Linia frontului este sinuoasa si face operatiile dificile. Ne vom replia pe pozitii dinainte stabilite, pentru ca actiunile noastre sa se desfasoare conform planului. Dusmanii poporului spun ca este vorba de o retragere, dar stiti ca acolo unde se afla bravii mei soldati nu poate fi vorba de retragere! Inca un mic efort si a noastra este victoria finala. Dar, asteptand‑o, fiti siguri ca veti muri ca niste eroi!

Ridicandu‑si bratul pentru salut, isi pierdu echilibrul si se prabusi.

— F hrer‑ul a cazut, spuse Bauer.

Micutul isi rasucea meticulos o tigara. In timpul celor patru luni petrecute la spital adunase constiincios toate mucurile si avea acum un saculet de tutun. Trecuta lui saracie il invatase sa nu risipeasca nimic, orice putea deveni folositor.

— Credeti ca o sa primesc o permisie daca ma insor cu Emma? intreba trecand cu limba pe foita.

— Bineinteles ca nu. Hauptfeldwebel‑ul Edel va spune ca esti idiotul regimentului si ca idiotii nu trebuie sa se insoare. Si pe urma de ce sa lasi vaduva o fata atat de draguta? izbucni Legionarul in ras.

— Mai taci! Intai si intai ca Emma n‑are nimic dintr‑o fata draguta. Este un tanc care l‑ar dobori chiar si pe Edel dintr‑o lovitura.

Edel va spune de asemenea, continua Legionarul, ca moartea eroica este singura ta sansa, altfel, dupa razboi, o sa ajungi intr‑un lagar de exterminare, ca pericol public!

Aceasta evocare ne facu pe toti sa ne strambam.

— Nu inteleg! spuse Micutul.

— Nici nu ma mira, rase Bauer.

— Nu sunt decat un porc scos din scoala de corectie. Mamei nu‑i pasa de noi, iar pe batranul il stiu mereu beat. La internat ne bateau si in restul timpului ne bateam intre noi. Stie vreunul dintre voi ce‑i aia o scoala de corectie? Nu? Ma asteptam la asta. Iadul! Nici vorba de scoala. Nici n‑o sa aveti nevoie, spunea supraveghetorul, un raspopit din Türinen, Se spunea ca femeia organistului ii fusese amanta si de asta fusese izgonit din biserica. Si este adevarat ca n‑aveai nevoie sa stii sa scrii si sa citesti ca sa cari grinzi de fier sau sa sapi santuri. Pe urma, am devenit soldat, nu uitati ca fac parte dintre cei activi, nu sunt rezervist. Mi s‑a spus: „Pleci la razboi ca sa‑ti aperi patria'. In sinea mea m‑am intrebat de ce trebuie sa o apar, daca ea nu a facut nimic pentru mine si nici macar nu eram eu cauza acelui razboi. „Impotriva barbarilor, a dusmanilor fara mila', au spus. Bun. Deci te lupti cu barbari si oameni fara mila. Probabil ca ei stiu acolo sus ca dusmanii sunt si mai rai ca tine, Micutule. Tu esti doar carne de tun. Am dus‑o asa, tragand asupra a tot ceea ce mi se dadea ordin, pana cand mi s‑a spus: „Cara‑te!', si am intins‑o. Si timp de sase ani      m‑am plimbat cu 'gaina' nazista pe piept.

Micutul se opri si ne privi rautacios.

— Dar acum s‑a ivit ceva nou si asta ma tulbura. Sunt logodit si o sa am douazeci si trei de copii cu cea mai buna femeie din lume, spuse, stergandu‑si fata. Si este ceva ce nu merge. Celui de dincolo, de la Harkov, Kiev, Sevastopol si din celelalte locuri in care ne‑am aparat patria, daca ii spui: „Asculta, Ivan Ivanovici, de ce tragi in mine?' O sa‑ti spuna: „Tovarisci Frit, n‑am nici o indoiala! Tatuca Stalin a spus ca trebuie sa o fac.' Si, poc, te pomenesti cu o gaura in frunte. Zi‑mi daca nu suntem sonati amandoi?

Legionarul privi ingrijorat in jurul lui, inchise brusc usa compartimentului si spuse cu asprime:

— Taci, cretinule! Daca nu, o sa te spanzure chiar daca te intelegi cu Ivan.

— Tocmai asta si spun! striga Micutul. Mereu ti se spune ce sa faci, mereu aceeasi placa: „Gura, fa ce ti se spune, sau o sa atarni la capatul funiei'. Uite ca eu nu inteleg.

— N‑are nici o importanta, spuse cu cruzime Legionarul. Supune‑te. Este mai sanatos si pentru tine, si pentru noi. O sa te imbolnavesti, gandindu‑te; capul tau nu‑i facut pentru asa ceva, el trebuie sa poarte casca si atata tot.

Micutul ridica din umeri:

— Probabil ca ai dreptate, nomadule.

—Stiu ce‑i asta, spuse Legionarul.

Ne uitam la soldatii spanzurati care se balabaneau in vant. Hienele politiei aveau mult de lucru in acel moment. Se respecta cu strictete noul ordin al F hrer‑ului: Curtea martiala sau procedura de urgenta pentru urmatoarele cazuri:

Defetism, dezertare, sabotaj.

Amenintare la adresa sigurantei statului.

Banditismul, jefuirea cadavrelor, tradarea.

— Stiu ce‑i asta, repeta Legionarul. Este inceputul sfarsitului. Razboaiele se pierd intotdeauna in acelasi chip.

ROCADA

Calatoria noastra a durat douasprezece zile si s‑a incheiat la rocada Pinsk‑Gomel, putin spre sud‑vest de David Gorodok.

Dupa Serviciul de informatii, regimentul ar fi trebuit sa se afle fie la Petrikovo, fie la Skrigalov.

Cel care a vazut macar o singura data rocada aceasta nu o va uita niciodata. Este un drum de peste patruzeci de metri latime, batatorit de trecerea a milioane de roti si senile. Nu este decat un drum si totusi este la fel de important pentru armata cum este aorta pentru inima. Zi si nopte se scurg mii de vehicule intr‑un suvoi necontenit, care daca s‑ar opri ar provoca si moartea frontului.

Intr‑un sens trec coloane lungi cu munitii, merinde, tunuri, tancuri si vehicule ale postei. In celalalt sens, piese de artilerie distruse, vehicule tandari, epave de blindate, fiare rasucite care s‑au numit candva avioane si un sir nesfarsit de ambulante pline cu trupuri de oameni.

La urma‑urmei, tot ceea ce inseamna cuvantul razboi. Aceasta rocada era un supliciu pentru soldati. Iarna, un patinoar, vara, un fluviu de praf, in timpul ploilor o mlastina, in care masini, animale si oameni raman innamolite.

Ne taram tusind, injurand si scuipand in lungul unui val de pamant, sperand, ca toti ceilalti, sa gasim un mijloc de transport. In timpul unei opriri, Micutul pleca dupa ciordeala, asa cum ii era obiceiul, si nu se intoarse decat dupa trei ore. Tara dupa el un sac plin cu haleala.

— Esti nebun! spuse prusacul. Jaf, baiete. Daca te prind te asteapta funia.

— Lasule, ranji Micutul. Tu nu vezi ca se rectifica linia frontului, altfel spus, ca ne retragem? Aveam ordin sa aruncam totul in aer si nu va aduceti aminte de Kuban, atunci cand au fost aruncate in aer doua sute de tone de haleala? Isi mangaie sacul surazand rautacios. Vitamine pentru victorie! Apoi, izbucnind in ras, isi indesa dintr‑odata doua banane in gura.

— De cate ori revad drumul asta, spuse Bauer aruncand mucul tigarii, ma apuca toti dracii!

Micutul, care incepuse sa se plictiseasca si care avea chef de o cafteala, il stranse de gat pe Bauer si nu stim ce s‑ar mai fi intamplat daca nu s‑ar fi oprit langa noi o cisterna. Aparu un Feldwebel:

— Incotro, lenesilor?

— Spre regimentul 27 blindate.

— Nu o sa ajungeti niciodata in ritmul asta! latra el, rautacios.

Toate capetele se ridicara. Uniforma croita pe masura, cascheta eleganta, centura neregulamentara, cu revolver ofiteresc. Desi tinea de intendenta, isi permisese trese galbene de cavalerist, in locul celor albastre, atat de urate, ale trupelor de pe front, pe care trebuia sa le poarte si intendenta. Cum eram singurul care se sculase in picioare, in timp ce toti ceilalti ramasesera intinsi in iarba, complet indiferenti, Feldwebel‑ul sari din camion, ragand ca un magar.

— In picioare, golanilor! Si la drum! Cu fata spre rasarit, acolo unde va asteapta o moarte eroica!

S‑au ridicat cu o incetineala exasperanta. Micutul isi arunca sacul pe spate ca un hamal si porni la drum fara sa‑i mai arunce vreo privire.

— Hei, Obergefreiter, ce‑i cu sacul ala?

— Un sac de iuta.

Subofiterul se sufoca de furie:

— Iti bati joc de mine! Ce‑i inauntru?

— Posta si haleala comandantului nostru, locotenent‑colonelul Hinka, raspunse Micutul fara sa clipeasca.

— Arata‑mi!

— Nu pot, spuse Micutul, legand gura sacului.

— Ce spui?

— Gekados[9]! murmura uriasul, facand semn cu ochiul.

— Bine jucat! sopti Legionarul cu admiratie.

— Ce‑i balamucul asta? urla Feldwebel‑ul.

Micutul isi pleca privirea:

— Locotenentul mi‑a spus: „Soldat, nimeni sa nu‑si bage nasul aici. Este secret'. Asta este adevarul adevarat, domnule Feldwebel! si facu un gest energic cu mana.

Feldwebel‑ul ne privi dezarmat, observand ca ne adunam in jurul Micutului. Sari in camion strigand.

— Intindeti‑o! O sa anunt jandarmeria despre voi.

Camionul disparu intr‑un nor de praf, in timp ce Micutul impartea cu marinimie ciocolata. Am pornit la drum fara nici o graba, la fel ca tiganii care au toata viata inaintea lor, iar la capatul a zece kilometri am cazut de acord ca trebuie sa facem un nou popas.

Se asternuse deja noaptea cand ne‑a trezit zgomotul unui motor. Drumul era intesat cu vehicule: camioane, masini, tunuri, branduri, transportoare de trupe, blindate, o intreaga armata.

— Pe onoarea mea! striga Bauer. Ai spune ca‑i parada militara!

— Da, si inca spre vest! completa Stein.

— S‑a terminat razboiul, camarade? striga Micutul unui rezervist batran, aflat la volanul unui camion cu munitie.

— Repliem linia frontului! ranji celalalt.

Un maior sosi in fruntea altei coloane si sari in mijlocul drumului, agitandu‑si revolverul.

— Faceti loc pentru regimentul meu, striga el, sau va sparg capetele.

Nu l‑a bagat nimeni in seama si celelalte vehicule au continuat sa inainteze cu viteza unui mele. O limuzina Horsch cu stegulet metalic isi taia cu greu drumul. Inauntru se zareau ofiteri de stat‑major. Aparu imediat un locotenent‑colonel de jandarmerie inconjurat de un intreg pluton.

— Faceti loc generalului‑comandant de armata!

Toata lumea se calca pe picioare si generalul nu reusea sa avanseze. Atunci, jandarmii au dat ordin sa fie impinse peste creasta talazului vehiculele care blocau trecerea. Am inceput sa impingem mai multe dintre ele.

— Asta‑i culmea, spuse cineva. Din pricina individului astuia, stricam masinile. Este o rusine!

— Peste cativa ani de razboi o sa sfarsesti prin a intelege, baiatule! rase Legionarul.

Un colonel, comandand regimentul de artilerie tractata de cai, protesta violent, vazandu‑i pe jandarmi cum ii impingeau vehiculele, iar in momentul in care locotenent‑colonelul de jandarmerie a pus mana pe fraiele calului sau, l‑a lovit de mai multe ori cu cravasa peste fata, strigandu‑i:

— Jos labele!

Indemnandu‑si calul care necheza, pleca in galop spre general, descaleca, lua pozitie de drepti si incerca sa vorbeasca, dar nu i se lasa timp.

— Ce vrei, colonele? schelalai generalul. Am dat un ordin sau nu? Crezi ca am de gand sa mucegaiesc in vagauna asta?

— Generale, raspunse colonelul pe un ton rece, bateriile mele nu pot parasi drumul. Caii sunt obositi si nu pot urca pe taluz nici macar un singur tun.

— Asta nu ma priveste. Trebuie sa plec imediat.

— Refuz sa execut ordinul dumneavoastra. Oamenii mei vor ramane pe sosea.

Generalul il masura cu privire amenintatoare.

— Daca refuzati sa va supuneti, atunci

Colonelul se indrepta. Il intrecea cu un cap pe general, iar la gat ii atarna o decoratie.

— Atunci, generale?

Ochii generalului se micsorara.

— Am sa uzez de puterea mea si o sa va trimit in fata Curtii Martiale. Nu avem nevoie de ofiteri ca dumneavoastra in armata germana.

Colonelul pali.

— Este ultimul dumneavoastra cuvant, generale?

Generalul nu‑i raspunse si se intoarse catre ofiterul de jandarmi care se tinea dupa el.

Oberstleutnant Scholl.

Colonelul isi duse mana la tocul armei, isi soase pistolul si il arma.

Generalul facu un pas inapoi, palid ca un mort, in timp ce ofiterul de jandarmi incremeni, uimit. Toata agitatia din rocada se opri brusc.

Pe buzele colonelului miji un zambet.

— Nu te teme, generale, esti prea respingator ca sa te impusc, dar refuz sa mai servesc in actuala armata germana.

— Arestati‑l, latra generalul.

Inainte ca jandarmii sa apuce sa faca vreun gest, colonelul duse teava armei in cerul gurii si trase. Ramase inca o secunda in pozitia de drepti, se clatina inainte si inapoi, pe urma se prabusi la picioarele generalului, ca un trunchi de stejar doborat.

Generalul se intoarse pe calcaie si se urca in masina, o ordonanta ii acoperi picioarele cu o patura. Il auziram spunandu‑i sefului sau de stat‑major: „Prea multi imbecili in clipele astea'.

Jandarmii reusisera sa impinga echipajele de partea cealalta a talazului, caii nechezau disperati alunecand pe panta, corpul colonelului fu aruncat intr‑un camion, si, in scurt timp, Horsch‑ul disparu in lungul drumului.

— Pe cinstea mea! exclama prusacul. Colonelul asta s‑a priceput cum sa paraseasca scena.

Urletele Micutului il intrerupsera.

— Un camion de‑al nostru!

Intr‑adevar, un camion cu prelata, marcat cu semnul nostru distinctiv, doua cruci albe pe fond albastru, inainta pe drum.

— Hei, camarade, striga Bauer. Unde te duci? Putem sa urcam?

Soferul, un Obergefreiter, marai fara sa ne priveasca.

— Ma duc la Köln, idiotule!

— Unde? spuse Legionarul uimit.

— Ai dopuri in urechi? Am spus Köln, si cuvintele lui ii facura pe cei din jur sa izbucneasca in ras.

— Ai auzit, nebunul vrea sa mearga la Köln!

— Nu uita sa schimbi trenul la Breslau!

Rasetele continuara.

Un artilerist sari pe scara cabinei:

— Tine! Uite un permis ca sa o iei pe scurtatura, si ii arunca una dintre acele, hartii pe care orice soldat de pe frontul de est o avea in buzunar, in ciuda pedepselor severe. Erau manifeste sub forma de permis de trecere pe care avioanele rusesti le aruncau cu miile.

— Vrei sa ne duci pana la Berlin? se ruga Legionarul. Macar pana la prima statie de metrou.

— Urca‑te, daca ai chef, spuse netulburat soldatul.

Nu a trebuit sa o spuna de doua ori. Prusacul il intreba pe sofer prin, geamul spart:

— Este adevarat, mergi la Köln?

— Bineinteles, misiune importanta.

Ne arata foaia de drum si am citit mirati ca mergea in misiune speciala la Köln, trecand prin Lemberg, Varsovia, Breslau, Berlin si Dortmund.

— Asa! striga Bauer. In viata mea nu am vazut o trasnaie mai mare! Sa faci mii de kilometri cu o rabla, chiar si pentru ceva important.

— Ce poate fi atat de important? intrebara mai multe voci.

— Mantale englezesti, pentru trupele de pe front, camarazi! Se catarasera si alti soldati in camion.

— Razboiul se termina in curand, spuse un subofiter jegos, scuipand pe drum.

— Asteptand asta, continuam! rase un infanterist scund si foarte palid.

— Stiti de ce nu mai apare Adolf pe front? Ii este teama ca‑i vom striga: „Führer, te urmam!' si o sa pornim dupa el, pana la Berlin.

Un soldat de optsprezece ani, pe a carui uniforma tipator de noua apareau initialele HJ ‑ Hitlerjugend, se ridica palid ca un mort.

— Va interzic sa vorbiti astfel! Asta‑i defetism. O sa va notez. Caci este de datoria mea sa denunt orice tentativa de razvratire.

Stein il prinse de umeri si‑l arunca in fundul camionului.

— Gura, neispravitule! Stim noi ce facem cu tradatorii ca tine.

Baiatul incepu sa strige si, pentru a‑i acoperi tipetele.

Incepusem deja un cantec, cand Micutul s‑a pus pe urlat:

— Avioanele!

A sarit imediat peste oblonul camionului si s‑a intins pe camp: Legionarul si prusacul il urmara si ei.

Debandada a pus stapanire pe drum. Un zgomot de tunet! Trei avioane de vanatoare rusesti ne tinteau cu mitralierele lor. Ne‑am lipit de pamant cu capul intre umeri, simtind curentul de aer rece provocat de aparatele care zburau la rasul ierbii. Pe aripile lor steaua rosie stralucea sinistra.

— Pe toti dracii! injura un Obergefreiter. Am in camion zece mii de litri de benzina. Isuse, daca asta pocneste va fi un adevarat foc de artificii bengalez.

Cele trei avioane survolara din nou soseaua. Vedeam trupuri de oameni aruncate in aer. Cativa infanteristi tineri au inceput sa traga in sus urland.

— Se impute treaba, murmura prusacul, lipindu‑se de pamant.

Mai multe vehicule ardeau pe sosea. Se auzeau strigate: Infirmieri! Infirmieri!

Dar cui ii pasa! Prusacul il trase violent pe Legionar in groapa in care ne ascunsesem in clipa in care sase avioane coborau in picaj, unul dupa altul.

„Pana aici ne‑a fost!'Ideea imi trecu prin cap in timp ce ma rostogoleam in fundul unui crater. Undeva, sus, flacari albastre ieseau din armele avioanelor de vanatoare, iar pamantul tasni in sus precum un gheizer urias si auziram strigate inspaimantatoare. Un capitan cu privirea tulbure ameninta cu pumnii avioanele care virau si veneau din nou asupra noastra. Capitanul s‑a prabusit intr‑un rau de sange si capul sau cu ochii larg deschisi s‑a rostogolit ca un pepene pe sosea. Cascheta i‑a sarit ceva mai departe. Un infanterist de optsprezece ani, urland, alerga pe niste cioturi, cu ambele picioare taiate deasupra gleznelor. Lasa in urma lui o dara purpurie. Panica ii cuprinsese pe soldati. S‑au ridicat toti si au facut cel mai rau lucru care putea fi facut, adica sa fuga in lungul soselei.

Aviatorii se dedara atunci unui veritabil masacru si salvele rapaira pe corpurile tremurande. Un locotenent in uniforma neagra a tanchistilor sari in groapa noastra si bocancul sau il lovi pe Micutul care injura. Locotenen­tul incepu sa rada, prezentandu‑se: „Ohlsen'.

Era cu adevarat tipul ofiterului de front, cu mitraliera atarnata de umar si pieptul plin de decoratii.

Legionarul isi ridica privirea, il cantari si se prezenta la randul sau.

In jurul nostru totul plesnea, frigea, ploua cu foc. Avioanele atacara din nou. O explozie asurzitoare ne smulse din adapostul protector. Peste noi trecu un val de foc, toata rocada era in flacari.

— Cei zece mii de litri ai mei! gemu Obergefreiter‑ul.

Cazu o ploaie de bombe; totul sari in aer. Era sfarsitul.

Avioanele disparura spre rasarit, fuselajul lor argintiu stralucea in lumina soarelui.

Ne‑am sculat incet, descoperind ca drumul era intesat cu morti. Un ofiter de aviatie a luat comanda si am inceput sa adunam cadavrele si vehiculele carbonizate. Obergerfreiter‑ul care trebuia sa mearga la Köln privea distrus camionul in flacari.

— Doamne, hartiile mele! Hartiile mele! Totul a ars.

Soldatii care nu faceau parte dintr‑o anume unitate au fost adunati intr‑o companie eteroclita, veritabil mozaic cu toate armele si toate tarile Axei. Unguri, bulgari, romani, un caporal finlandez, cativa iugoslavi, ba chiar si un bersaglier italian, cu pene de cocos pe cap.

Micutul, pe care aceasta adunatura il enerva, pocni un soldat din politia poloneza: „Intinde‑o, tradatorule!'

Se auzira murmure in compania in care mai mult de un sfert erau voluntari. Locotenentul Ohlsen incerca sa‑i calmeze pe scandalagii enervati de cuvantul „tradator'. Un cazac din Tiflis isi scoase chiar cutitul si injura in germana. Micutul izbucni in ras si‑l striga pe Legionar, care mergea in fruntea companiei, alaturi de locotenentul Ohlsen.

— Mai lasa‑ne in pace! veni raspunsul.

Locotenentul incepu sa rada si‑l ameninta pe uriasul al carui cap rasarea deasupra adunaturii. Se auzira ocari si incepu sa razbata un murmur de furie, in timp ce o piatra il lovi pe Micutul in umar. Fusese aruncata de un ceh, care purta uniforma politiei de pe front. Uriasul isi musca buzele si porni spre omul care batea in retragere, o mana de fier il apuca de gat si‑l arunca ingrozit la marginea drumului. Pe urma, camaradul nostru ni se alatura si incepu sa cante.

Trei zile mai tarziu am ajuns la Proskurow, unde ciudata companie a fost dizolvata, urmand ca fiecare sa se descurce cum poate. In acelasi oras am vazut pentru prima oara ingrozitorul preludiu al unei stari de lucruri si mai ingrozitoare.

Doi infanteristi batrani erau spanzurati, fiecare de cate un stalp de telegraf, avand pe piept cate o pancarda pe care parca ardeau litere rosii:

„Prea las ca sa‑si apere patria!'

Ne‑am oprit ca sa privim trupurile care se leganau in vant.

— Pentru ei razboiul s‑a sfarsit, filozofa prusacul.

— Stiu ce‑i asta, spuse Legionarul, scarpinandu‑si nasul. E semn bun. La fel puteai vedea si in muntii Rif, inainte de rascoala insurgentilor.

Am continuat sa strabatem orasul in cautarea unui loc de dormit. In fata noastra a aparut o cladire care semana cu un hambar, din care te trasnea un miros puternic de cartofi stricati si de fan mucegait.

— Mare scofala, spuse prusacul. Trebuie totusi sa inoptam aici.

— Bine, spuse Micutul, dar tu o sa fii primul care o va intinde.

Se repezi inauntru precum o locomotiva, in bezna din care se auzeau numai injuraturi si blesteme. Doua trupuri au zburat afara si in cateva minute eram la adapost.

Locotenentul Ohlsen rase cand auzi o voce in noapte.

— Micutule, tu esti?

Legionarul isi aprinse lanterna si il recunoscu stupefiat pe Ewald, de la Tanti Dora.

— Sfanta Nascatoare! Si tu esti aici, exclama Micutul. Ai rabdare pana maine, sa‑si capeti chelfaneala pe care o meriti!

Dintr‑o data, un urlet de bucurie izbucni deasupra oamenilor adormiti. Un tipat de femeie ii tinu isonul.

— Am gasit o femeie! se auzi, in ciuda protestelor furioase ale unor glasuri feminine. Veniti, baieti, e aici un intreg bordel de campanie.

Se aprinse inca o lanterna ce facu sa straluceasca in noapte insemne­le unui capitan. Ceea ce Micutul luase drept bordel era un detasament de Cruce Rosie si de telefoniste din aviatie. Uriasul se vaita, a trebuit sa‑l asezam cu forta, iar locotenentul Ohlsen si‑a folosit intreaga diplomatie pentru a‑l calma pe capitan, care ameninta cu Curtea Martiala pentru tentativa de viol.

S‑a pogorat linistea. La miezul noptii, am fost treziti de pasii unor bocanci tintuiti. Lumini alergau de colo‑colo, glasuri brutale cereau livretele si foile de drum. Erau hienele politiei. Inarmati pana‑n dinti si solizi ca stancile, verificau intreg hambarul, placile in forma de semiluna de la gatul lor luceau amenintatoare in penumbra, de o mie de ori mai ingrozitoare decat mitralierele inamicului.

Frica, o frica cumplita ni se strecura sub piele. Cu Ivan te mai puteai intelege cateodata, cu aceste brute niciodata. Erau intruparea bestialitatii. Pusesera deja mana pe unul, un subofiter de artilerie care se zbatea si tipa: „Lasati‑ma, lasati‑ma! Doar n‑o sa ma ucideti! Am trei copii si femeia mi‑a fost ucisa intr‑un bombardament. Trebuie sa ma intorc la copiii mei!'

— Gura, porcule! marai Feldwebel‑ul a carui placa arunca luciri ucigase.

Subofiterul innebuni: „Lasati‑ma, marsavilor! Ucigasi de camarazi! Nu vreau sa mor, nu vreau sa mor!' dar se zbatea inutil.

L‑au tabacit bine. Un Oberfeldwebel i‑a tras un sut intre picioare, ceea ce l‑a facut sa se prabuseasca, urland. Cei care il tineau i‑au dat drumul. Dintr‑o data s‑a napustit asupra celui mai apropiat politist, doborindu‑l la pamant prin acest atac neasteptat. Frica de moarte daduse nefericitului forte noi. Isi musca victima de fata, scotand urlete de fiara, dar ceilalti venira in ajutorul camaradului lor, lovindu‑l cu paturile armelor, transformandu‑i fata intr‑o masa sangeranda.

Subofiterul a fost aruncat intr‑un camion si, fara sa clipeasca, brutele si‑au continuat razia. Un Oberfeldwebel ne‑a cerut actele.

— Un regiment de blindate in misiune speciala! murmura el.

Il cantari pe Legionar si ii arunca Micutului o scurta privire.

Trecu apoi de la mine la Stein si la prusac.

— Un mic ocol, ei, lenesilor! Asta imi miroase a dezertare, nu‑i asa?

Ultimele lui cuvinte ne‑au inghetat. Tribunalul cu procedura de urgenta nu asculta explicatiile, graba era mult prea mare; doua minute de deliberare si pe urma plutonul de executie sau streangul.

— Ultima unitate? marai el, tintuindu‑ne.

— Spitalul 19, Hamburg, i‑a raspuns Legionarul.

— Si‑acum iata‑va aici, jefuitori de cadavre. Credeti ca puteti sa asteptati linistiti terminarea razboiului, ai? si striga unui subofiter cu arma la piept. Ocupa‑te de turma asta de porci, sunt suspecti de dezertare. Hai, la drum!

Ne‑am ars, ma gandeam. Si ii priveam pe Legionar si pe Micutul, care ieseau din cladire impinsi de la spate, albi ca varul, dar cu un aer indiferent.

Ne‑am suit intr‑un camion cu caroseria proaspat vopsita. Dupa noi au fost aruncate si telefonistele.

— Faceti loc doamnelor, rase un politist, scuipand‑o pe una dintre ele drept in fata.

Femeia s‑a intors instinctiv.

— Capul sus, fetito! O sa ai ocazia sa‑l pleci, ti‑o promit!

Patru infirmiere au iesit alergand si una a cazut punandu‑i‑se piedica. Urma o lovitura in spate. Tipa si un murmur se auzi printre noi.

— Gura! Golani dezertori, striga un politist.

Ewald fu si el tarat, urland, spre camion, de catre doua brute. Legionarul sopti; „Daca scapam, ma angajez la Ivan, sa le extermin pe brutele astea'.

Unul dintre ei arunca o privire in camion, dar nu descoperi cine vorbise; „Liniste, porcilor!'

Trei camioane pline ochi se indreptara spre fosta inchisoare GPU aflata in centrul orasului, unde am fost primiti cu suturi si injuraturi. Din celule cenusii si umede, intesate cu femei si barbati, urcau gemete, blesteme si rugaciuni. Un mitralior ii blestema, urland, pe Hitler, Himmler, razboiul si pe Stalin. O telefonista se dezbraca si se oferi unui politist: „ daca ma lasi pe urma sa fug', sopti ea O taranca rusoaica, sigura ca va fi impuscata pentru ca ascunsese dezertori, isi striga cu fanatism ura impotriva lui Hitler.

La celalalt capat al culoarului, un capitan ingenuncheat se ruga in tacere. In cate locuri fusese invocat Dumnezeu in timpul razboiului? Pretutindeni, fara nici o indoiala, prizonierii cereau indurare cu aceeasi infocare. Am vazut un general de divizie rugandu‑l sa‑l ajute impotriva blindatelor sovietice, in timp ce trupele ii erau in debandada, Hitler il amintea in timpul discursurilor despre Germania mare, in timp ce SS‑istii ii spanzurau pe preoti in lagarele de exterminare. Se auzea numele Domnului in baraci sinistre, colcaind de viermi, inainte ca funia sa sugrume ultimul tipat. SS‑istii, cu buzunarele pline de lucruri furate, condamnati la moarte dupa procedura ide urgenta, implorau si ei mila cereasca. Adica cereau ajutorul Domnului ca sa reimbrace hainele naziste Dar Dumnezeu parea ca nu‑i aude nici pe condamnatii la moarte din inchisorile GPU, nici pe preotii din lagare; nici pe generalul inconjurat de tancurile sovietice, nici pe amputatii care gem prin spitale.

Unul dupa altul au fost dusi in fata tribunalului toti prizonierii facuti de jandarmi si ii s‑a pus aceeasi intrebare. Numele, varsta, regimentul. Cateva soapte intre cei trei judecatori, un fosnet al hartiilor, totul in 60 de secunde Pe urma o intrebare pusa de un judecator maruntel cu ochelari fara rama.

— Aveti ceva de spus in apararea dumneavoastra?

Dar cum deschidea gura inculpatul

— Da, da, am mai auzit asta.

Din nou soapte. O semnatura pusa pe cateva hartii, sugative.

— In numele F hrer‑ului si al poporului german, condamnat la moarte prin impuscare. Urmatorul!

In felul acesta cel de‑al III‑a Reich credea ca mai poate sa castige razboiul.

La celalalt capat al culoarului, acolo unde incepeau scarile, se auzea un murmur de glasuri ragusite: tocmai sosise plutonul de executie. Cu viteza fulgerului erau deschise usile celulelor, dar intotdeauna fara o ordine precisa, in asa fel ca prizonierii sa nu stie cui ii venea randul. O infirmiera de cincizeci de ani, care fusese dusa in curte, se arunca la pamant.

Au legat‑o de stalp cu mainile deasupra capului. Trei ordine si douasprezece focuri de arma. L‑au adus pe urmatorul si, cu mici pauze, asa s‑a scurs toata ziua. La fiecare doua ore se schimba plutonul. Capitanul a fost tarat de picioare.

Se agata de cea mai mica crapatura si a primit atatea lovituri de picior peste maini, pana i le‑au zdrobit. Striga ca un animal ranit si a fost executat culcat. Ewald urla ca un nebun. Le‑a scapat temnicerilor, a fugit si s‑a aruncat de le etajul trei, fracturandu‑si ambele picioare. A trebuit legat de stalp ca sa fie impuscat.

— Si asta e o onoare prea mare pentru el, spuse Legionarul.

Soferul camionului trimis la Köln, ale carui acte ramasesera in masi­na arsa, a mers zdrobit si s‑a asezat singur langa stalp. Doua zile mai tarziu, regimentul ii confirma depozitia, dar era tardiv.

Norocul inca mai era cu noi. Inainte sa ne vina randul, hienele poli­tiei, spre marele lor regret, au fost obligate sa ne elibereze. Locotenentul Ohlsen sosise cu acte de la regiment care dovedeau ca eram in timpul serviciului, si nu niste dezertori.

Salvati in ultima clipa, am pornit spre Drubnia, unde se aflau pozitiile noastre.

Feldwebel‑ul necunoscut trimise o salva la intamplare spre inamicii invizibili din padure.

In chip de raspuns, asupra noastra s‑a abatut o ploaie de gloante ridicand praful in jur.

— Idiotule! sari Legionarul, smulgand mitraliera din mainile Feldwebel‑ului. Nu asa se trage!

Urca pe marginea transeei si, lipindu‑se de pamant, trase ochind fiecare tufis.

Patru siluete au incercat sa fuga, dar au fost doborate de gloante bine tintite.

Legionarul isi schimba incarcatorul si izbucni in ras.

DIN NOU PE FRONT

Hauptfeldwebel‑ul Barth a fost cel care ne‑a luat in primire la compa­nia a 5‑a. Il poreclisem „Barosanul'. De sub uriasa cascheta de cavalerie, neregulamentara, pe care o purta, ochii lui mici si rai ne‑au inspectat din cap pana in picioare si ceea ce a vazut l‑a infuriat intr‑un hal fara de hal.

Cu aerul unui copil rasfatat, care face mofturi in fata mancarii, se bosumfla si incepu sa se joace cu coltul unui carnetel care aparea intre al doilea si al treilea nasture al vestonului sau.

Inaltandu‑si capul, ca si cum cele mai rele vise ale sale se implinisera, se posta in fata prusacului si marai:

— Numele!

Vocea lui rasuna in burnita ceausie si deprimanta, rostogolindu‑se peste tristele case taranesti.

— Obergefreiter Otto Bülow, Herr Hauptfeldwebel, m‑am prezentat, conform ordinului primit, la regimentul 27, compania a 5‑a, dupa ce am fost eliberat din spitalul 19, Hamburg.

— Culcat! suiera Umflatul, si omul se arunca in noroi cu viteza fulgerului si lua apoi pozitia regulamentara.

Umflatul il privi atent, apoi se planta in fata Legionarului, dar, inainte sa apuce sa scoata un cuvant, acesta pocni din calcaie si striga asa cum stiu sa o faca doar catanele batrane:

Obergefreiter Alfred Kalb, Herr Hauptfeldwebel, la ordinele dum­nea­voastra, dupa ce am fost eliberat din spitalul 19, Hamburg.

Nu se intampla nimic. Legionarul se tinea drept, asa cum doar un soldat aflat sub arme ani in sir stia s‑o faca!

Barth ii lua boneta si constata scurt:

— Parul de lungime neregulamentara. Culcat, bastard african, si asta? continua el, punandu‑mi mana pe umar.

— Stegar Sven Hassel, Herr Hauptfeldwebel, la ordinele dumnea­voastra, dupa ce am fost eliberat din spitalul 19, Hamburg.

Trase de centura mea:

— Prea larga, echipament neregulamentar. Culcat!

La fel s‑au petrecut lucrurile si cu Stein. Veni randul Micutului, care era la fel de inalt si solid ca Hauptfeldwebel‑ul Barth, dar altfel construit. Pieptul sau se bomba deasupra burtii supte, mutra lui cu frunte ingusta era luminata de ochii vii, stralucitori ca cei ai unei vulpi; nasul turtit de pumni si gura intredeschisa ii dadeau aerul unei maimute. Umflatul il privi stupefiat.

— Si asta de unde a mai rasarit? N‑am vazut nici odata ceva mai hidos!

— Nici eu! raspunse Micutul, multumit si surazand cu capul aplecat. Mi se spune, de altfel, Micutul, dar nu asta e numele meu. Mama m‑a botezat Wolfgang, ca pe un oarecare Mozart, pentru cazul in care as fi devenit muzician. Si ma mai cheama si Helmuth, din cauza maresalului von Hindenburg. De la batranul meu, un betivan, am mostenit numele de Kreutzfeldt. In plus am hemoroizi si imi put picioarele. Iar dumneavoastra, dumneavoastra sunteti Hauptfeldwebel‑ul Barth. Si acum ma arunc singur la pamant, ca sa nu va mai obositi sa‑mi spuneti. Face rau la gat sa tipati.

Si Micutul se intinse langa noi.

Dumnezeu stie ce se petrecea in creierul Barosanului, pe care discur­sul il paralizase o clipa. Nimeni nu indraznise vreodata sa‑i raspunda pe acest ton. Incepu sa strige si sa injure ca orice subofiter care e pe cale sa explodeze de furie. Asta iti lasa intotdeauna timp de gandire. Si a urlat indelung. Micutul il privea cu interes.

— In noroi, porcule! striga el. Drepti! Salt inainte! Mai repede, lenesilor!

Campul rasuna. Micutul radea, alerga, sarea, se tara razand mereu. Barosanul isi pierdu suflul.

— Cand vad gradele tale, suiera el scuipand, mi se face parul maciuca. Dupa mine, orice individ care a ajuns Obergefreiter, a trait destul! si scuipa din nou, privindu‑l pe Micutul, teapan in fata lui si acoperit de noroi din cap pana in picioare.

Ochii lor se intalnira si ar fi ramas asa mult timp daca Micutul n‑ar fi rupt tacerea.

— Obergefreiter Mic, dar se grabi sa rectifice. Wolfgang Kreutzfeldt va roaga sa‑i acordati‑o permisie, trei saptamani de permisie, pentru insuratoare. Pe logodnica mea o cheama Emma, Herr Hauptfeldwebel.

Barosanul se sufoca. Buza de jos ii cazu ca o usa iesita din tatani.

— Ce‑mi ceri?!

— O permisie, spuse Micutul, surazand. Trebuii sa ma insor, Herr Hauptfeldwebel.

Orice culoare disparu de pe fata Barosanului. Incepu sa se legene, ochii bulbucati devenira ficsi. Asta putea sa fie sfarsitul pamantul urma sa se deschida sub talpile sale nu putea sa fie adevarat ca un individ cu care facuse instructie disciplinara o jumatate de ora cuteza sa‑i ceara permisie, cu un asemenea zambet tamp pe fata! Si inca unul care lenevise patru luni prin spitale Unul care de‑abia scapase de Curtea Martiala! Barosanul visa. Era un cosmar Dar nu! Era cat se poate de adevarat Ursul statea in fata lui surazand, un suras josnic, imbecil, bun sa te innebuneasca! Si asta in fata lui Hauptfeldwebel‑ul Herbert Barth, supranumit „Herbert cel taios' inca de la scoala de subofiteri din Berlin, cel mai aspru subofiter al trupelor de blindate!

Incepu sa tremure, sa paleasca, sa se inroseasca. Din gat ii scapa un horcait salbatic Dar se opri imediat. Observase ca Micutul suradea in continuare si, ca orice batran Hauptfeldwebel, stia ca poti sa‑ti bati joc oricat de un Obergefreiter, pana cand incepe sa surada. Pe urma devine periculos Incepe nebunia. O nebunie pe care o poate opri doar un glonte bine tintit, inainte de asta insa, el, Barosanul, ar fi fost facut farame.

Il privi pe Micutul si spuse cu o voce stinsa:

— Fugi, fugiti cu totii! Si sa citesc numele vostru pe lista celor cazuti in lupta. Iar tu, tu sa nu mai apari in fata mea, si disparu aproape alergand.

Ne‑am intors pe pozitiile noastre impreuna cu cei de la intendenta si am descoperit ca din regimentul de blindate, ca de obicei ramas fara tancuri, batalioanele 1 si 3 devenisera batalioane de infanterie. Porta se prapadi de ras vazandu‑l pe Micutul.

— Iata‑te din nou acasa, vita incaltata! Imi face o deosebita placere sa te revad! Curul tau a supravietuit operatiei? Este adevarat, ca nu mai ai decat jumatate din el?

— Cand o sa pun mana pe tine, tu n‑o sa mai ramai cu nimic!

Porta evita la timp o grenada goala, in timp ce Batranul, care se balabanea ca de obicei, ne privi in felul lui, sobru, dar calduros.

Müller nu mai este. Ivan l‑a rapit in cursul unui atac si l‑am gasit trei zile mai tarziu va inchipuiti cum.

Prusacul ridica o spranceana: „Rastignit?'

— Da. Hugo Stege este in permisie la Berlin, desi ar fi trebuit sa ajunga la Dortmund. O poveste cu o fata, asa ne‑a scris in ultima scrisoare.

— Cine stie peste ce tarfa a dat! marai Micutul.

Nu i‑a raspuns nimeni. Ne strecuram, indoiti de sale, in lungul transeei care ducea in linia intai, cand s‑a auzit un glonte suierand. Un subofiter scoase un strigat si se prabusi. Exact intre ochi, sub marginea castii de otel.

— Un tragator siberian, spuse Porta.

Am ridicat trupul aruncandu‑l pe deasupra parapetului de pe care se rostogoli intr‑un nor de praf.

— Amin, spuse Porta, continuandu‑si drumul.

Spre seara, locotenentul Ohlsen ne‑a descoperit intr‑un adapost in care ne ascunsesem ca sa jucam carti. Preluase comanda companiei, dupa moartea locotenentului Halter, cazut cu putin timp in urma. Ohlsen s‑a asezat pe un container cu masti de gaze si ne‑a privit pe rand. Porta i‑a intins burduful cu coniac. Isi puse degetul la gura burdufului, il rasturna si trase o dusca, asa cum faceam si noi, apoi tusi sa‑si dreaga glasul si se sterse la gura cu dosul manecii.

— Beier, spuse el intorcandu‑se spre Batranul, voi si grupa intai va trebui sa plecati la noapte in patrulare. Dar poti numi pe altcineva sa ia conducerea. Regimentul a dat ordin sa fie capturati prizonieri.

— Sfanta Fecioara! striga Micutul furios. Cum ne gasim si noi un locsor linistit, cum se trezesc cei de sus sa ne bage pielea‑n saramura.

Locotenentul zambi.

— Cine ti‑a spus ca iei parte la actiune?

— Locotenente, trebuie, eroii astia imbecili au nevoie de o dadaca. Cautati‑l pe Julius Heide.

Batranul incepuse sa se echipeze cand Legionarul s‑a ridicat in picioare.

— Ramai aici, voi comanda eu grupa. Ai copii si va fi nevoie de oameni ca tine dupa razboi. Noi, toti astia, suntem niste gunoaie fara importanta.

— Nu, nomadule, spuse Batranul. Eu plec, nu grupa intai, ci grupa a doua, pe care o conduc eu a fost desemnata pentru misiune. Stegarul Paust va conduce plutonul in absenta mea.

— Cerule! gemu prusacul, imbracandu‑si haina de piele. Ce adunatu­ra de eroi, nici nu stiu cum mai poate fi vorba de retragere!

La unsprezece noaptea eram gata de drum. Comandantul regimentu­lui, locotenent‑colonelul Hinka, veni chiar el in persoana. Micutul mormaia.

— Doctorul Mahler mi‑a prescris sa evit eforturile, dar cui ii pasa? Sfanta Fecioara, ce mizerie si razboiul asta!

— Gura, Micutule, spuse Hinka blajin. De‑abia ai scapat de streang.

Ne‑am potrivit ceasurile; era ora 23 si 9 minute dupa spusele lui Hinka.

In flancul drept bubuia artileria, un zgomot nu tocmai linistitor.

— E zona regimentului 104, spuse Legionarul, urmarind cu privirea coada ca de cometa a unui obuz.

In spatele lui, Barosanul, sosit cu merindele, l‑a descoperit pe Micutul stand pe taluz si indopandu‑se cu biscuiti. S‑a facut stacojiu.

— Iata‑te, banditule! Ah, daca aflu ca s‑a furat un singur biscuit, nu mai dau doi bani pe pielea ta! Si va fi cea mai frumoasa zi din viata mea.

Da, Hauptfeldwebel, spuse Micutul cu calcaiele lipite, dar fara sa se ridice in picioare.

— De unde ai biscuitii? insista celalalt.

Micutul isi pocni din nou calcaiele fara sa se ridice.

— De la o tarfa din Dubrasna. Mi i‑a trimis prin curier special.

Subofiterul marai stingherit de privirile locotenent‑colonelului Hinka. Daca i‑ar trece cumva acestuia prin cap sa‑i dea comanda patrulei Barosanul tremura numai la gandul asta. Hitler, cel putin, care era si el un simplu subofiter, si nimic mai mult, se stergea undeva cu toti impopotonatii astia de ofiteri

Barosanul izbucni in ras la gandul generalilor stand drept in fata unui subofiter. Locotenent‑colonelul Hinka il privi uimit si‑l intreba ce gaseste atat de amuzant. Barosanul sovai.

— Ma gandeam la ceva, domnule colonel.

— Intr‑adevar?spuse Hinka. Poate la o trupa de soc pe care ai vrea s‑o comanzi?

— A si facut pe el, rise Micutul.

Hinka il privi sever pe urias.

— Mai taci, cu gura ta spurcata. Hauptfeldwebel‑ul este superiorul tau, nu uita asta.

Micutul sari in pozitie de drepti.

— Da, domnule colonel, n‑o uit niciodata, dar mi‑ar placea s‑o fac.

Hinka isi pastra cu greu seriozitatea, reusind sa murmure:

— Fiti atenti!

— Gata, Beier? sopti Ohlsen batandu‑l pe umar pe Batran.

Micutul porni tinandu‑si pistolul‑mitraliera ca pe o cazma, ceea ce‑l facu sa tresara pe colonelul Hinka, dar acesta renunta sa mai pomeneasca despre regulament unui asemenea cap patrat.

— Tineti‑va armele in asa fel ca sa nu se loveasca intre ele, spuse Batranul. Si tineti‑va aproape, sa nu va rataciti.

Ne‑am rostogolit de cealalta parte a taluzului, in no man's land, spre pozitiile rusilor. Strecurandu‑ne fara zgomot pe poteca lasata intre campurile, de mine, ne‑am tarat pe sub sarma ghimpata, ca niste pantere, in noaptea ce se intindea in fata noastra ca un zid de catifea. Legionarul si cu mine eram chiar in spatele Batranului, urmau Micutul si cu Porta, iar Heide tara sacul cu grenade de mana, legate snop, pentru aruncarea in aer a adaposturilor. Respira zgomotos ca intotdeauna cand ii era frica.

O tacere rau‑prevestitoare ne inconjura, pamantul respira, din mlasti­na se ridicau vapori, se simtea miros de lemn ars. Aveam senzatia ca sun­tem singuri pe lume cu moartea pe urmele noastre.

Batranul verifica mitraliera grea, iar Micutul vru sa‑si aprinda o tigara.

— Imbecilule! sopti Legionarul. Vrei sa ne omori?

— Mai taceti odata! sufla Batranul nervos.

Bauer isi sprijini capul pe sacul cu grenade, zicand ca lucrurile se incurca.

Culcati unul langa altul, priveam pe deasupra unui damb pozitiile rusilor, aflate neplacut de aproape. Daca intindeam mana, puteam atinge campul de mine al dusmanului.

Micutul isi planta mitraliera pe trepied si il privi intrebator pe Batranul.

— Cum vom strabate asta?

Muscandu‑si buzele, Legionarul ne avertiza ca o sa sarim in aer. Un zgomot ne parveni un clinchet slab. Fiecare muschi ne‑a tresarit. Porta ne facu semn sa fim atenti in stanga. Alt clinchet.

— Io tvoi mati!

Ivan in persoana, spuse Micutul linistit.

Batranul ii trase un sut enervat. Ne tineam respiratia Porta, ai caror ochi luceau in noapte, isi pregati baioneta. Am auzit un ras in intuneric, pe urma au rasarit chiar langa noi patru siluete. Trebuia doar sa intinzi mana ca sa‑i faci prizonieri nimic mai simplu.

Haidem! sopti Batranul.

Ca pisicile am urcat tacuti catre ei, in timp ce isi vedeau nepasatori de discutia lor. Deodata s‑a auzit un zgomot si un tipat scurt: Heide cazuse intr‑o groapa.

Cat ai clipi, totul s‑a schimbat. Cei patru rusi au tasnit spre pozitiile lor tipand:

— Germanski! Germanski!

Micutul, urland, si‑a aruncat lopata scurta de infanterist catre rusul cel mai apropiat, dar, dinspre liniile inamice, au si inceput sa suiere trasoare care scaldau zona intr‑o lumina orbitoare. Heide, iesind din groapa, matura locul din fata sa cu mitraliera. O silueta se repezi la mine. Am reusit sa disting figura crispata a unui asiatic. Avea o voce aproape de copil.

Trei gloante drept in fata cu ochii oblici si s‑a rostogolit la pamant, unde a ramas nemiscat. De la rusi se tragea rafala dupa rafala. Brandt, incarcatorul nostru, fu lovit si cazu cu sangele siroindu‑i dintr‑o rana urata intre ceafa si umar. Vazandu‑l, ne‑am pierdut capul si ne‑am batut ca nebunii, uitand de misiunea noastra de a captura prizonieri.

— Pomoji, pomoji! (mila, mila), gemea un ranit care zacea la mica distanta.

— N‑ati facut nici un prizonier? spuse Batranul cu repros cand ne‑am regasit gafaind intr‑un crater. Nu putem sa ne intoarcem, ordinul e ordin.

Ne intreba ce‑i cu rusul care striga.

— E harcea‑parcea! ridica din umeri Micutul. Am indoit lopata pe el.

— Nataraule, mereu imi faci de‑astea! Nu sti decat sa lovesti! Mare ghinion ca te avem cu noi.

— Sigur ca da! urla Micutul, fara sa‑i pese de rusi. Mereu e vina mea! Dadu cu pumnul in pamant si se ridica cat era de mare si racni de rasuna campul: Bine, bine! Ma duc la Ivan si‑l voi aduce chiar pe comandantul lor, sper ca asa o sa fiti in sfarsit multumiti!

— Micutule! striga Batranul ingrozit. La pamant!

Dar uriasul isi continua cursa spre liniile inamic, indiferent la suierul gloantelor, si disparu in noapte urland.

— E nebun de legat! gemu Batrinui. Trebuie sa‑l prindem inainte sa ajunga la ei.

Ne‑am grabit si l‑am ajuns intr‑o groapa pregatindu‑si grenadele. Cearta noastra se auzea pana departe. Deodata, tirul a incetat de ambele parti, toti se credeau in fata unei crize de nebunie colectiva. O ora mai tarziu ne aflam in liniile noastre, fara prizonieri si eram primiti de locotenent‑colonelul Hinka, in culmea, furiei.

— Compania asta este cea mai nenorocita sleahta de idioti din tot regimentul! Mai stam noi de vorba! si disparu fara sa ne mai salute.

Micutul asculta sprijinit de peretele transeei. In noaptea urmatoare, compania a primit ordinul sa trimita doua grupe in spatele liniilor inami­cu­lui, pentru a cerceta ce se intampla acolo. Ohlsen remarca imediat ca misiunea ne va costa scump, dar Hinka i‑o reteza:

— Destul, locotenente. Datoria soldatului nu este sa‑si scape pielea, ci sa lupte. Divizia mi‑a dat ordinul, eu nu fac decat sa‑l execut. Gandesti prea mult, locotenente. Trebuie sa te supui, daca nu vrei sa ajungi la Torgau. Uita ce ai in cap cat timp porti casca de otel. Aici, in 27, suntem ultimii dintre amarati, intelege odata. Astept raportul peste sase ore.

Locotenentul a ramas incremenit, cu receptorul in mana.

De catva timp se auzeau zgomote de motoare de partea rusa, dar aviatia nu descoperise nimic. Ca de obicei, totul era camuflat cu multa abilitate. Orice urma de senila era stearsa de genisti si trebuia folosita vechea metoda de recunoastere, cu infanteria. Simteam cu totii ca se intampla ceva.

— Linistea asta nu‑mi spune nimic bun, anticipa Batranul. Ivan a adunat mult material acolo, in spate.

— Dar de ce noi suntem mereu cei care trebuie sa plece? marai Heide. Cum e rost de scarmaneala, inainte, compania a 5‑a!

— Pentru ca esti un rahat, ranji Porta si pentru ca te afli intr‑un regi­ment special, care trebuie sa fie macelarit asa cum gandesc eroii Germani­ei mari. O sa‑ti vezi portretul tau scris cu litere de aur. Bineinteles in cazul in care nu te vor curata mai inainte!

— Mie nu‑mi e teama! bombani Micutul. Si, oricum, sunt cel mai curajos dintre voi, golanilor.

In aceeasi clipa aparu locotenentul cu posta.

— Ai si tu o scrisoare, Micutule.

Uriasul ramase stupefiat: „O scrisoare pentru mine?'

Privea cu teama plicul cenusiu si soios pe care o mana stangace scrisese: „Tanchistului Obergefreiter Wolfgang Kreutzfeldt, plutonul II Paderborn'. Expeditorul nu stia nimic despre camaradul nostru de foarte mult timp, caci el nu se mai afla de mult la Paderborn. Garnizoana era aceea care notase sectorul postal: 23 745.

— Sfanta Nascatoare! Este prima scrisoare din viata mea, sopti uriasul. Cum se deschide chestia asta?

Stangaci, rupse plicul si scoase o hartie de ambalaj acoperita cu un scris marunt. Am ramas uimiti vazandu‑l cum paleste in timp ce descifra cu greu.

Julius Heide ridica o spranceana:

— Vesti proaste, camarade?

Uriasul nu‑i raspunse, continuand sa priveasca hipnotizat hartia.

Heide ii trase un ghiont:

— Ce‑i, spune‑ne!

Micutul sari, il prinse de ceafa, il izbi de parapet si isi scoase baione­ta, dar un sut al Legionarului il arunca la picioarele lui Heide, innebunit de spaima.

Micutul se ridica si‑l privi pe Legionar:

— Asta o sa te coste capul, scursura arabeasca!

Legionarul isi aprinse o papiroska fara sa arate cea mai mica emotie.

— N‑o sa fie niciodata un domn! murmura Heide, palid.

— Gura! spuse uriasul.

Se trase de o parte, ridica scrisoarea si o netezi pe genunchi. O recitea pe indelete. Batranul se aseza langa el si ii intinse o tigara, fumara apoi in tacere. Batranul ii puse mana pe umar.

— Pot sa te ajut, camarade?

— Da, murmura celalalt, lasandu‑ma in pace pana cand Ivan sau un SS‑ist o sa‑mi gaureasca pielea!

Se ridica, il impinse pe Batranul, arunca scrisoarea departe si pleca lovind cu piciorul sacul cu grenade:

— O singura vorba, gasca de eroi, si va sucesc gatul.

Ne arunca automatul in cap, apoi disparu.

Batranul, clatinand din cap, ridica scrisoarea si o despaturi.

— Trebuie sa fie ingrozitoare, daca l‑a adus in halul asta!

— Un cretin! spuse Heide, frecandu‑si ceafa.

— Am putea cere sa fie mutat, propuse un nou‑venit, Gefreiterul Trepka, al carui tata era colonel de infanterie.

— Daca vrei sa te ocupi tu de treaba asta, spuse Heide, frecandu‑si in continuare ceafa.

— De ce nu? si Trepka porni spre masa. Este doar un criminal si locul lui este la zid.

Legionarul injura in franceza si il privi pe Batranul.

— Vrei sa‑l denunti pe Micutul? intreba Heide.

— Nu‑i greu, spuse Trepka, scotand o foaie de hartie si incepand sa mazgaleasca un raport.

— Minunat! ranji Heide. Daca Hinka citeste asta, te‑ai ajuns.

— N‑o sa ajunga la colonel, raspunse Trepka, ci la NSPO[10].

Puse mana pe raportul care ar fi insemnat executarea Micutului.

Batranul ne chema, pe Legionar si pe mine si ne arata faimoasa scrisoare.

Era de la mama Micutului:

„Dragul meu Wolfgang, ma dor picioarele, dar trebuie sa‑ti scriu ca sa te anunt ca nu mai esti copilul meu, desi eu te‑am adus pe lume. Blestemata fie ziua aceea. Tatal tau, acel nenorocit, era un golan adevarat, tu esti insa si mai rau. Tu esti criminal si mama ta suporta consecintele. Am primit ieri o pereche de ciorapi de lana de la doamna Schultz, stii, cea care m‑a ajutat sa te bag la scoala de baieti. Iti voia binele, la fel ca toata lumea, dar ai fost nerecunoscator si ai intins‑o de acolo pentru ca uneori te mai si bateau. Mereu mi‑ai adus numai necazuri. Au fost atatia domni si doamne care au vrut sa te ajute, pentru ca le faceam menajul si am fost atat de umilita cand ai furat o marca de la zarzavagiul Molerhans. Politistii erau sa te omoare in bataie cand ai baut laptele gardianului Grüner. Am facut atatea pentru tine, eu, sarmana ta, mama. Ai primit incaltari noi cand ai intrat la scoala si te‑am batut de cate ori trebuia, in ciuda reumatismelor mele. Toate petele de pe scrisoare sunt urmele lacrimilor mele. La biroul de plasare mi s‑a spus ca esti un criminal notoriu, iar directorul Apel, care este un domn atat de bine, mi‑a spus ca daca ai fi mort as putea gasi de lucru, dar tu esti un dusman al societatii si nefericirea mamei tale. Abia dupa ce o sa mori pentru patrie or sa aiba grija de mine. Deci fii baiat bun, Wolfgang, si ofera mamei tale aceasta mica bucurie, toata lumea imi spune ca este usor, dar stiu ca n‑o s‑o faci. Nu mai avem deloc carbuni si este vina ta, asa spun cei care dau cota. „Nemernicul dumneavoastra de fiu mai traieste, sarmana doamna Kreutzfeldt?' a spus domnul Schneider. Mojicul! Mamei tale ii este frig, Wolfgang; avioanele vin in fiecare noapte si este ingrozitor; ieri am schimbat un tichet de unt pe unul de cafea. Trebuie sa fii bun si sa cazi pentru Führer, daca asta imi rezolva problemele. Imi vine sa plang cand ma gandesc ce fericiti am fi fost daca te‑ai fi inscris in Partid, asa cum a facut Karl al doamnei Schultz. Karl este acum un domn elegant si cu multe decoratii, iar doamna Schultz spune ca‑i in anturajul lui Himmler. O face fericita pe mama sa si i‑a adus un inel, un colier de aur adevarat cu pietre rosii si tichete de unt. A luat totul de la un inamic al poporului, care spera astfel sa‑si salveze viata, el, un 133 monstru care ne tradeaza, dar iti dai seama cum ii trateaza Karl pe acesti oameni ingrozitori. Wolfgang, doamna Schultz ma cheama sa beau o cafea. Fii baiat bun, hot de buzunare, si mori ca un erou pentru ca mama ta sa capete carbune. Nu‑ti trimit salutari, bastardule, caci n‑ai stiut niciodata sa faci ceva bun pentru mama ta.

P.S. — Dupa ce o sa cazi pentru Führer, spune camarazilor tai sa‑mi trimita o fotografie a mormantului, sa o pot arata domnului director Apel'.

— Pe Allah, ce mama cumplita! exclama Legionarul.

— Prinde‑l pe Micutul inainte sa se intample o nenorocire, spuse Batranul crispat.

L‑am gasit ascuns intr‑un cuib de mitraliera, iar la vederea noastra a mormait ceva neinteligibil.

— Am citit scrisoarea, spuse Batranul. Mama ta este ingrozitoare.

Sarmanul isi fuma papiroska, si cand ne‑a raspuns am crezut ca o sa sara la noi.

M‑a trimis odata la Kripo pentru ca sparsesem un distribuitor au­to­mat. Voia jumatate din bani, dar nu m‑am prins, asa ca m‑a denuntat. Intr‑o zi, cand Stapo a descoperit la noi manifeste pe care le uitase amantul ei, ea a spus ca sunt ale mele, desi toti cei care ma cunosc stiu ca nu ma bag in astfel de chestii. Asa era de fiecare data si va jur ca dadea mereu fuga la Gestapo sa ma toarne. Si‑a bagat in cap ca daca mor sa se ajunga — ochii sai straluceau amenintatori —, vezi, Batranule, m‑am nascut ca un sobolan, am fost vanat ca un sobolan si ea vrea sa fiu ucis ca un sobolan.

Batranul il lovi pe umar:

— Linisteste‑te, Micutule, aici toti te iubim, chiar si colonelul Hinka si comandantul von Barring tin la tine si te vor feri de SS.

Legionarul ii dadu o palma amicala:

— Cand razboiul asta nenorocit se va termina, poti sa vii cu mine.

— Si Emma? Crezi ca nu era sincera?

— Ba da, dar stii cum sunt femeile.

— Eram asa fericit ca am primit o scrisoare, prima din viata mea.

— Nu te mai gandi, spuse Heide, amestecandu‑se in discutia noastra, se scriu atatea lucruri care le regreti mai tarziu!

— Crezi? spuse Micutul. Ar fi prea frumos.

Si se petrecu un lucru neasteptat: izbucnira lacrimi din ochii nefericitului, acei ochi care nu zambeau niciodata, chiar atunci cand uriasul se scutura de ras. Lacrimile lasau dare pe obrajii lui murdari.

Heide isi petrecu mana peste umerii lui:

— Pe naiba, opreste‑te camarade,sau incep si eu, sa plang! Da‑o‑ncolo pe maica‑ta, nu merita sa plangi pentru ea si daca cineva vrea pielea ta, trimite‑l la Julius Heide.

Dar uriasul hohotea de plans. L‑am indopat cu rachiu, cu tigari, cu fotografii de fete, ii indesam toate in ranita. Prusacul ii intinse pumnalul sau si‑i spuse cu lacrimi in ochi:

— Ia‑l, ti‑l daruiesc.

Sarmanul ramanea de neconsolat. O intreaga viata nefericita fusese scoasa la lumina; nimeni nu‑i spusese noapte buna cand era mic, nimeni nu‑l mangaiase Locotenentul Ohlsen, atras de zgomot, veni sa ne intrebe ce s‑a intamplat. A ramas uimit in fata spectacolului. Batranul i‑a intins scrisoarea, fara un cuvant.

— Doamne! Cand te gandesti ce rai pot fi oamenii

Il batu pe umar pe Micutul:

— Capul sus, baiete, ne ai pe noi si noi iti suntem prieteni. Scrisoarea asta o sa ajunga la comandant.

Ofiterii superiori ai diviziei benchetuiau si vinul le dezlegase limbile. Nimeni nu‑si ascundea opozitia fata de guvernamant.

— Partidul? spuse colonelul regimentului de artilerie, lasandu‑si privirea sa rataceasca pe cercul de oameni care‑i inconjura — un cerc bine garnisit cu decoratii. Ce s‑ar face fara noi?

A fi in opozitie era blanda manie a ofiterilor superiori, dar era facuta „antre patru ochi'. Era la moda sa gandesti astfel. Totusi declaratiile lor, intotdeauna retinute, nu dovedeau o opozitie de principiu. Nu erau decat niste egoisti. In fond, nu aveau prea multe motive sa se planga impotriva Partidului, dar acceptau cu greu refuzul acestuia de a recunoaste indepen­denta deplina a Armatei. Nu‑i reprosau lui Hitler razboiul, ci reprosau doar soldatului simplu ca pozeaza in strateg.

Domnii acestia, ofiterii de stat‑major, se invoisera pe deplin sa castige razboiul pentru Partid, dar doreau sa‑l castige numai prin propriile forte.

IN SPATELE POZITIILOR INAMICE

Era cu putin inainte de miezul noptii. Asteptam ora atacului.

— Ratie dubla de bautura si odihna toata dimineata, constata Porta. Stim noi ce inseamna asta!

Pe la pranz, ordinele au fost schimbate; acum nu mai plecau in recu­noastere doua plutoane, ci toata compania a 5‑a, impartita in douaspreze­ce grupe, ce aveau sa actioneze independent.

— Nici unul n‑o sa scape cu viata, spuse, locotenentul Ohlsen clatinand din cap.

Legionarul isi curata cu insufletire automatul, un MG 42, arma cea noua cu tragere rapida.

— Te simti totusi cineva cu un puscoci ca asta, spuse el sufland un fir de praf. Am multe de spus impotriva plimbarilor prin padure, dar nimic impotriva sculei asteia, cu ea te simti in siguranta atunci cand misuna rusii.

Eram cu totii imbracati din cap pana‑n picioare in tinuta de camuflaj. Adevarate naluci! Un sir de naluci, toate la fel, inarmate pana‑n dinti.

— Treizeci de secunde, murmura locotenentul Ohlsen, care statea cu ceasul in mana intre Micutul si Legionarul. Inainte! ordona el.

Oamenii incepura sa treaca peste parapetul transeii. Un locotenent de grenadieri anunta sumbru:

— Am incurcat‑o!

— Cacanarule! striga Porta, care se grabea sa‑i urmeze pe Legionar si pe Heide.

Grupa dupa grupa, toata lumea se mistui in noapte. Un scurt atac de artilerie bubui in sectorul vecin, ca sa le abata rusilor atentia.

— Pazea! ne preveni Micutul. Pe‑aici sunt mine, le miros de la zece metri. Inainte taras in fruntea grupei, calauzind strabaterea campului. Inainte, eroilor, tineti‑va de Micutul!

Fara sa intampinam rezistenta, am reusit sa ne strecuram prin liniile rusilor si am ajuns intr‑un sat, la sase sau sapte kilometri in spatele frontului. Porta a fost cel care a descoperit, primul, tancurile excelent camuflate.

— Sfanta Fecioara din Kazan! exclama Micutul. O armata de T‑34!

— Daca o iau din loc, o sa trebuiasca sa strangem bucile!

— Taceti odata, zise Batranul, care privea nervos in jur.

— Va dau un sfat bun, marai Micutul. S‑o roim in viteza spre pozitiile noastre. Aici miroase de la o posta a glont in ceafa.

— Ai dreptate, spuse Legionarul. Hai s‑o stergem urgent, am vazut  ce aveam de vazut.

— Da, s‑o stergem, aproba Batranul.

— Gasca de lasi, ranji Trepka. Fugiti de bestiile astea!

Micutul privi curios fata ascutita a lui Trepka, pe care luceau ochii plini de ura. Marai:

— Ramai aici si asteapta‑i. Nimeni nu te‑mpiedica.

Cu Micutul si cu Porta in frunte, ne‑am napustit ca nebunii in padure, unde un instinct sigur ne‑a calauzit pe potecile inguste care brazdau mlastina, cele mai acoperite de apa. Tocmai ajunsesem pe teren descoperit cand tasnira patru rachete verzi, luminand scena cu o licarire palida. Ne‑am aruncat cu nasul in pamant, dar, ca si cum cineva ar fi apasat pe un buton, totul incepu sa tremure in jurul nostru. Voci aspre dadeau ordine, aerul rasuna de huruit de motoare, senilele tancurilor grele zanganeau, pamantul se cutremura sub picioarele noastre la trecerea artileriei si a tancurilor T‑34, care inaintau spre pozitiile de atac.

— La dracu, striga Micutul, ridicandu‑se pe jumatate, am picat chiar, in toiul ofensivei.

— Ce‑o sa ne facem? gemu grenadierul Schmidt.

— Ramai culcat si numara stelele, apoi ia‑te dupa noi cand o vom sterge, zise Legionarul.

— Eu hotarasc cand o roim, i‑o reteza Micutul. Si‑am hotarat ca o roim imediat, caci intr‑o clipa o s‑avem infanteria pe cap si ne vom alege cu cate‑un glont in ceafa. Eu nu pot ramane aici, i‑am promis lui Emma sa ma‑ntorc.

— De unde stii ca vine infanteria? intreba Trepka neincrezator.

— Prostule! suiera Heide. Mai ai de invatat! Dupa tancuri vine infanteria, si daca ne gaseste aici vei uita ca trebuie s‑o faci pe eroul.

— Priviti, zise Porta, aratand spre marginea padurii.

Un sir lung de siluete, inaintand in sir indian, iesea din tufisuri, era infanteria sovietica. Imediat, tancurile incepura sa inainteze in directia liniilor germane.

— La revedere, spuse Micutul si disparu.

Batranul il urma indeaproape, apoi Legionarul si eu. Trepka incerca sa‑l tina pe Heide, dar se alese cu un pat de arma. Rachetele se inaltau in spatele nostru, iar infanteria urla:

— Ura, Stalin!

Se auzeau detunaturi in toate partile. Val dupa val, infanteristii cenusii sareau in transeele dusmane, iadul s‑a dezlantuit, grenadele rascoleau pamantul. Artileria rusa si cea germana se intreceau in tumult.

Legionarul si cu mine am sarit intr‑o groapa de brand, calda inca de pe urma exploziei. Pe fundul ei zacea un trup facut bucati. Cineva imi cazu in spate si urlai de groaza.

— Taci din gura, vita! facu glasul Micutului.

Tocmai doborase un rus si era manjit de sange din cap pana‑n picioare. Deodata, un zgomot de senile ne ingheta sangele in vine.

— Un T‑34! Ne‑au vazut Culcat, cand va fi foarte aproape, o stergem!

Zgomotul inspaimantator se apropia. Simteam fiori de spaima pe sira spinarii, dar stiam ca a fugi o clipa prea devreme inseamna moartea. Legionarului ii tremurau buzele ca unui iepure si isi infipsese degetele in pamant, dar Micutul parea pe deplin nepasator. Brusc, urla: „Roiul!'

Am vazut tancul aplecandu‑se peste marginea gropii Cum am iesit din ea? Nici pana astazi n‑am aflat. Picioarele ni se miscau mecanic. Tancul se legana deasupra gropii strivind tot ce se afla inauntru, apoi isi urma drumul. Ne repeziseram in alta groapa, cu gurile cascate, gafaind, uniformele noastre de camuflaj ne strangeau sa ne inabuse Micutul lega impreuna sase grenade si sopti:

— Ii aranjez eu pe ticalosii astia care nu vor sa ma lase sa ma‑ntorc la Emma!

Zgomotul de senile se auzi din nou Ne facea sa ne pierdem mintile!

— Nu mai pot, nu mai pot! urlai disperat.

— Trimite‑le o telegrama ca sa‑i anunti, spuse batjocoritor Legionarul, ridicandu‑si foarte putin capul.

Vazu tancul incetinind, turela invartindu‑se si tunul cel lung cautand o tinta Apoi tancul pleca mai departe, cu senilele zanganind O bubui­tura puternica, si un obuz zbura spre un cuib de mitraliera german, care disparu intr‑un gheizer de foc. Bratul Micutului se arcui inapoi, cu un snop de grenade in mana.

— Arunca‑le, arunca‑le! striga. Legionarul, privindu‑i hipnotizat mana.

Astepta o clipa care ni se paru un secol, apoi se rostogoli in groapa. Ne‑am strivit fetele de pamant. Explozia ne smulse timpanele o mare de flacari

— Am sters‑o, baieti! urla Micutul triumfator.

Din tancul incendiat atarna un trup ce se contorsiona, pe care Legionarul il achita cu o rafala. In aceeasi clipa, din padure, iesi alergand locotenentul Ohlsen, urmat de o duzina de recruti proaspeti. Un T‑34 ii descoperi. O racheta se inalta si ii prinse in conul ei de lumina.

— Fugiti! urla locotenentul, dar nimeni nu‑l auzi.

Din adancitura unde se ascunsese, vazu gloantele secerandu‑i pe cei doisprezece recruti. Feldwebel‑ul Schneider fugea spre transeele noastre surpate. Un obuz de brand calibrul 15 cazu in fata lui si flacara il inghiti Subofiterul Grünert si soldatul Hauber au fost vazuti dintr‑un tanc care   s‑a intors si a tras asupra lor. Un glont strabatu pieptul lui Hauber. Cazu inainte urland. Tancul trecu peste trupul lui, ii strivi oasele, carnea si sangele fura improscate de‑o parte si de cealalta a senilelor. La vederea monstrilor de otel, Grünert impietri cu mainile intinse in fata, ca si cand ar fi vrut sa le opreasca. Tancul se legana pe senile, ca intr‑un dans sinistru. De senila din stanga atarna una din mainile lui Hauber, care parea ca ne face semne. De pe botul tancului se prelingea sangele. Lui Gr nert ii iesira ochii din cap, tipa, incepu sa alerge, cazu, si, intr‑o clipita, tancul de 52 de tone trecu peste picioarele lui. Nenorocitul se tara pe pamantul rascolit, tragandu‑si dupa el picioarele. Un infanterist rus il vazu, injura si‑i trase in spate o rafala de pistol‑mitraliera. Se prabusi si ramase nemiscat, dar infanteristul doar ii ciuruise umarul si Grünert nu muri decat doua ore mai tarziu.

Loctiitorul comandantului, locotenentul Burgstadt, calca pe o mina care‑i sfasie pantecul. Doi rusi il gasira apasandu‑si abdomenul cu mainile si incercand sa opreasca intestinele ce se revarsau, sangele ii curgea printre degete, avea gura larg deschisa, dar din ea nu iesea nici un sunet.

— Ciort germanski! spuse unul dintre rusi, infigandu‑i in piept baioneta cu trei muchii. O infipse incet, foarte incet Sora lui fusese spanzurata de SS‑isti la Harkov.

Plutonul 3, comandat de Oberfeldwebel‑ul Dorn, galopa innebunit in no man's land. Trei T‑34 deschisera focul. Oamenii incercara sa se ascunda intr‑o groapa, unde se ingramadira unii peste altii, iar infanteria sovietica se napusti asupra lor din padure. Dorn dadu cateva ordine si incepura sa traga in rusi cu cele trei mitraliere MG‑42, dar tancurile ripostara cu grenade. In ciuda amenintarilor Dberfeldwebel‑ului infuriat, soldatii ridicara mainile. Infanteristii rusi ascunsi iesira si ei la vedere, ridicara pistoalele‑mitraliera si facura un exercitiu de tragere la tinta asupra plutonului 3, pana cand cazu si ultimul om.

— Macar stim ce ne‑asteapta, spuse Batranul. Nu avem decat un singur lucru de facut, sa ne intoarcem cat mai repede posibil.

Porta sedea pe marginea parapetului, cu o cutie mare de carne conservata in mana. Vorbea vrute, si nevrute, cand a fost intrerupt de bubuitul a o suta de tunuri.

Violenta exploziei a fost atat de mare incat Porta si cutia lui zburara in capul Micutului, care era asezat turceste pe fundul transeei.

In caieva minute, intreaga retea de transee ajunse de nerecunoscut. Avioanele de vanatoare ieseau din nori si coborau toate odata in picaj; ploua cu bombe incendiare.

Nu mai exista pamant, nici cer, nici soare. Lumea nu mai era decat explozii, urlete, uruit, gemete sfasietoare si strigate. Cei morti erau aruncati in aer a doua oara; cei vii se imbaiau intr‑o mare de foc.

Divizia incetase sa existe.

PARTIZANII

Ramasitele comaniei a 5‑a se gaseau intr‑un colt de padure, la 27 de kilometri de ceea ce fusesera pozitiile germane, doisprezece oameni cu totul: locotenentul Ohlsen, Barosanul, Porta, Micutul, Legionarul, Bauer, Prusacul, Stein, Heide, Trepka si cu mine.

Micutul molfaia o bucatica de lemn umed, cu speranta ca‑si va potoli setea nestinsa, locotenentul imbatranise peste noapte cu zece ani. Ochii lui ficsi, infundati in orbite, erau injectati de sange.

— Doisprezece oameni! gemu el. Doisprezece din 225! Ce sa fac, Dumnezeule, ce sa fac? Privirea lui se muta de la unul la celalalt, disperata.

— Domnule locotenent, spuse Barosanul, dati‑mi voie sa va propun ceva. Locotenentul facu un semn de dezgust cu mana. Propun sa ne predam rusilor.

Micutul izbucni in ras si‑l striga pe Legionar, care se odihnea pe un trunchi cazut:

— Balosu s‑a saturat! Ne ofera o vacanta la Ivan!

Barosanul sari:

— Taci din gura, Obergefreiter!

— Dupa propunerea pe care ai scuipat‑o, nu mai ai dreptul sa dai ordine, pufni Micutul.

Barosanul era gata sa explodeze.

— Domnule locotenent, cer un tribunal exceptional sa‑l judece pe individul asta pentru neindeplinirea ordinului!

— Usurel, usurel, spuse Julius Heide. Micutul si cu mine putem alcatui pe loc un tribunal exceptional si sa te spanzuram chiar de copacul asta.

— Domnule locotenent, asta‑i razvratire!

Nu, Hauptfeldwebel. Propunerea dumitale de a ne preda dusma­nului te face vinovat de trei lucruri pentru care ai merita streangul.

Micutul rase si il gadila pe Barosanul dupa ureche:

— Te‑ai prins, ai?

— Lasa‑l, spuse Batranul, a fost totdeauna un ticalos si‑acum, in plus, mai e si las. Ne rafuim cu el cand ne intoarcem daca ne intoarcem.

Arunca o privire spre drumul pe care rusii se scurgeau intr‑un suvoi navalnic spre rasarit: Lemberg, Brest‑Litovsk, Tolosine. Zgomotul coloanelor te facea sa te gandesti la cel al furtunii. Tancurile haraiau, motoarele torceau, senilele zanganeau, caii nechezau, artileria inainta precum un sarpe nesfarsit.

Porta si Micutul gasisera provizii — nu mare lucru, cateva conserve, niste pachete de biscuiti umezi si o pisica. Toti se uitara cu scarba la pisica, dar Micutul rase, dandu‑si pe spate melonul.

— O sa va razganditi, soldati de lux! Arata padurea: Valea asta are o suta de kilometri latime si e intesata de partizani. Peste cateva zile o sa clampaniti orice si‑o sa zbierati dupa un copan de mita!

— Porc scarbos! Striga rafinatul Trepka. Imi vine greata cand vad ca un individ ca tine are dreptul sa poarte uniforma!

Micutul se intoarse dintr‑o miscare:

— Inca o vorba si‑ti rup salele!

Trepka pali. Cu o privire inveninata, mormai ceva neinteligibil si intinse mana spre revolver, dar se opri brusc cand observa expresia din ochii lui Heide.

— Domnule locotenent, spuse Micutul, vreti sa impartiti proviziile?

Locotenentul Ohlsen facu semn ca da si imparti douasprezece portii riguros egale. La sfarsit, inmuia fiecaruia un sfert de pesmet. Micutul ridica pisica deasupra capului.

— Cine vrea o portie de pisica? Nici un raspuns. Fraierilor! Dar sa nu mai veniti dupa aceea sa‑mi cereti! Isi scoase din buzunar punga cu tutun. Uite tutun. In fiece dimineata voi face douasprezece tigari si fiecare o sa primeasca cate una, dar sa nu va inchipuiti ca le fac cadou! Imprumut cu dobanda 25%. Isi ridica unul din pumnii sai mari. Si sa dea dracu sa ma trageti pe sfoara! Panimaesi?

— Ce munitii mai avem? intreba locotenentul.

— Foarte putine, domnule locotenent, raspunse Porta, care zvarlea cu pietre pe suprafata apei unui mic iaz. Cat sa ne tragem fiecare un glont in cap.

— Ma obosesti, Porta. Locotenentul impinse lazile de munitie spre Batranul. Astea sunt pline. Mitraliera functioneaza? Si ce arme mai avem?

Batranul rascoli intr‑un musuroi de furnici cu o creanga uscata si raspunse pe un ton foarte obosit:

— Trei pistoale‑mitraliera, unul dintre ele rusesc. Saptesprezece grenade de mana, un aruncator de flacari si un brand fara munitie.

— Sfinta Fecioara! ranji Porta. Cu ce s‑o ducem pana la sfarsitul razboiului. Numai sa nu afle Ivan, altfel s‑ar pune pe fuga.

— Taci odata! striga furios locotenentul, tampeniile tale nu folosesc la nimic, mai bine ti‑ar veni vreo idee. Trebuie sa strabatem sectorul asta cu partizani ca sa ajungem la liniile noastre. Trebuie sa se fi oprit pe undeva!

— In vecinatatea Berlinului, marii Micutul.

— Declaratii defetiste! striga Trepka. Cer procedura de urgenta conform hotararii nr. 8 a Führer‑ului!

Locotenentul se intoarse incet spre pustiul cel sangeros.

— Esti mult prea tampit. Crezi ca avem timp sa ne ocupam de asemenea cacanarii in spatele liniilor rusesti?

Trepka ii arunca o privire fanatica. Pocni din calcaie si declama ca un cocosel pitic:

— Domnule locotenent, orice soldat neamt, oricare ar fi gradul sau, poate cere aplicarea procedurii de urgenta impotriva tradatorilor si defetistilor! Scoase din buzunar denuntul cu privire la Micutul si il intinse lui Ohlsen.

Acesta il citi in tacere, il rupse si il privi intr‑un fel ciudat pe Trepka, drept ca un „i' in fata lui si mandru nevoie‑mare.

— In locul tau nu m‑as umfla atata in pene! Hotarat lucru, ai boala procedurii de urgenta!

— Cand o sa puna Ivan laba pe noi, striga Micutul, o sa vedem daca rahatul asta mai vrea procedura de urgenta!

— Termina cu urlatul sau ne trezim la Kolima cat ai zice peste!

— La naiba! marii Legionarul. Prefer Sahara decat Siberia!

— Le dau dracului pe amandoua, spuse Porta. Vreau acasa, la Berlin‑Moabit[11].

— Poti sa ne spui cum ai de gand sa faci?

— Sterpelim o masina de la Ivan, e mai bine decat sa mergem pe jos, spuse nonsalant Porta.

Locotenentul se uita la Batranul si dadu din cap: „Nebun de legat!'

Porta se ridica, isi arunca pe umar pistolul‑mitraliera si o lua la pas inspre padure. Micutul, ca un caine credincios, ducea lada cu munitii. Locotenentul, cu o infatisare resemnata, ordona:

— In coloana cate unul, dupa mine.

Si, timp de doua ore, ne‑am croit drum prin padurea de pini, sleiti, epuizati, plangand uneori, injurand incontinuu, dar instinctul de conservare si groaza de ceea ce le faceau rusii prizonierilor ne fortau sa mergem mai departe. Cu simtul sigur al lupilor de stepa, Porta si Micutul ne calauzeau prin desisuri si mlastini si, dupa patru zile de sfortari supraomenesti, am zarit deodata lumina catorva focuri. Ne‑am ascuns cu iuteala fulgerului si toti, cu exceptia calauzelor, am fost de acord s‑o stergem discret. Dar, in cele din urma, parerea lui Porta avu castig de cauza, cu toate ca, in sinea lui, locotenentul o considera nebuneasca.

— Acolo unde‑i foc e Ivan, si acolo unde‑i Ivan sunt masini. Si noua ne trebuie una. Vino, Micutule, hai sa cercetam terenul. Au disparut in bezna, insotiti de injuraturile inabusite ale comandantului.

Doua ore mai tarziu, i‑am vazut intorcandu‑se si amandoi s‑au asezat turceste alaturi de noi. Micutul isi dadu melonul pe spate si incepu sa rada.

— De mult ar fi trebuit sa ne cunoastem, Joseph Porta. Cate‑am fi putut face impreuna pe Repersbahn!

— Masina avem, nimic de zis! Blindata, de teren, cu plinul facut, cat s‑ajungi cu ea pe Bornholmerstrasse!

— Si rusii? intreba locotenentul fixand cu privirea varfurile negre ale pinilor.

— Nici o grija. Opt maimutoi tineri care le sugeau in jurul focului. Panimaiesi? Au cel putin zece litri de vodca sterpelita de la intendenta. Pun pariu ca sarbatoresc intoarcerea acasa cu masina. Porta izbucni in ras. Si noi tocmai de‑aia suntem aici, pentru masina!

Se lasa tacerea. Porta isi rasuci o tigara. In sfarsit, locotenentul se ridica:

— Bine, hai sa luam masina.

In spatele pozitiilor inamice se petrecu apoi una dintre nenumaratele tragedii de care nici un comunicat nu pomeneste. N‑au ramas decat douasprezece nume sterse din efectivele armatei.

Caporalul Vasili Rostov si soldatul Ivan Skolienski, din brigada 347 blindate, se indreptau spre minunatul lor tanc nou‑nout ca sa mai ia pastrama de oaie, cand niste degete de otel s‑au infipt in gatlejurile lor. Totul li se sterse incet din fata ochilor, vehiculul nou parea ca pluteste in aer. Vasili reusi sa‑si duca mana la gat, apoi muri. Ivan revazu intr‑o strafulgerare imaginea celor doi copii, incerca sa strige, dar nici un sunet nu iesi de pe buzele sale. Se zbatu, Legionarul stranse mai tare si astfel muri. Porta si Micutul imbracara la repezeala vestoanele rusesti peste tunicile lor si isi pusera pe cap castile mortilor. O soapta ne‑am strecurat spre focul la care se incalzea restul echipajului.

— Io tvoi mati, injura Porta cu voce tare.

Langa foc, rusii incepura sa rada si unul dintre ei striga: „Hai, mai repede! Asteptam haleala'.

— Imediat, baiete, imediat, murmura Legionarul. O sa capeti in gradina lui Allah.

Inaintam prin fum, tacuti, ca panterele. Julius Heide avea in mana lantul de otel, Legionarul pumnalul sau arab, altul lopata scurta, de infanterist; fiecare cu arma lui preferata Toate scanteiara deodata in lumina focului. Un geamat de groaza trupuri zbatandu‑se

Heide se arunca asupra sergentului, ii strivi fata in taciunii care se stinsera sfaraind si nu‑si lasa prada decat atunci cand nu mai misca. Locotenentul Ohlsen incepu sa verse. Totul se petrecuse fulgerator, in tacere, fara eroism. Priveam uimiti cadavrele calde inca, unul dintre ei mai avea in mana o bucata de paine, altul o gamela din care mancarea i se varsase pe piept.

Batranul, care isi cuprinsese capul in maini, era livid, isi aruncase departe lopata insangerata; locotenentul continua sa vomite. Acestia doi nu se vor obisnui niciodata. Dar Micutul si Porta sarisera deja in tancul nou‑nout, Porta la volan, Micutul la mitraliera. Heide si Stein urcara prin spate si tipara de bucurie descoperind armele: doua mitraliere si un excelent aruncator de grenade rusesc. Porta, radios, porni motorul care trezi ecoul in padure.

— Ce scula! Noi n‑avem asa ceva!

Locotenentul si Batranul tresarira:

— Esti nebun? Se‑aude tot in vagauna asta! Fa motorul sa mearga mai incet!

— Imposibil, dom'locotenent, Ivan nu stie sa fabrice motoare silenti­oase, asa ca partaie!

Mai facu o roata cu vehiculul greu, frana brusc, improscand cu pamant, si aprinse farurile, ceea ce‑l facu pe Ohlsen sa sara iarasi in sus.

— Farurile, Dumnezeule mare! Stinge‑le!

— Dom' locotenent, daca fac asa cum ziceti, n‑ajungem departe. Nu mai suntem nemti care fug in debandada, ci Ivani invingatori, atunci de ce sa mergem pe‑ntuneric si in tacere? Multa lumina, mari de lumina, victoria‑i a noastra! Traiasca tatuca Stalin! Io tvoi mati!

Locotenentul, zapacit, se lovi peste frunte, uitandu‑se la Batranul. Porta ii trezea cele mai vii nelinisti. Conducea ca un nebun tancul prin noapte; Micutul si el, travestiti in uniformele rusesti, stateau in fata; atunci cand ajungeam la o taraba cu neputinta de ocolit, amandoi accelerau si faceau cu pumnul semnul „frontului rosu' catre barbatii barbosi, cu infatisarea salbatica in vesmintele lor ciudate, care ne raspundeau ridicandu‑si armele deasupra capului.

— Ura pentru Stalin! Traiasca Armata Rosie! strigau partizanii — caci ei erau — imbatati de bucuria victoriei la vederea blindatului.

— Jos nemtii! striga Porta. O sa ne spalam fundurile la Berlin!

— Luati‑ne cu voi! raspundeau incantati partizanii.

Ceas dupa ceas, carul blindat inainta din greu prin padure. Cand ne opream in timpul zilei, camuflam cu atata grija vehiculul incat nu putea fi vazut de la cativa metri. Jumatate dintre noi facea de paza la mitraliere, in vreme ce jumatatea cealalta dormea adanc.

In ziua aceea, acolo unde padurea era mai deasa, o grupa de partizani comandati de un locotenent al armatei sovietice se ocupa cu un fel de procedura de urgenta. Prinsesera o tanara rusoaica, de fel de langa Volga, ce slujise, pentru casa si masa, ca femeie de serviciu la cartierul general al unui regiment german. A inceput ofensiva. Mai mult sau mai putin voit, rusoaica a fost data uitarii, erau atatea fete, peste tot! Uniformele cu fireturi rosii au fost dintotdeauna pe gustul fetelor. Prin urmare, fata s‑a pomenit privind in urma norilor de praf ridicati de regimentul in retragere si, adunandu‑si in graba lucrurile, s‑a aruncat in suvoiul armatei germane ce se scurgea pe sosea. Ocarata de brutele de jandarmi, cadea, se ridica iar si se clatina, plangand. Cativa kilometri s‑a agatat de saua unuia dintre compatriotii sai cazaci, dar cazacul pleca in galop si fata cazu. Omul o lovi cu nagaica lui cea lunga spunand „nicevo', scuipa pe ea si dadu pinteni calului, in vreme ce soarele se rasfrangea pe insigna de pe caciula lui rosie.

O bucata de drum a putut merge in remorca unei bucatarii de campa­nie, pana cand un locotenent a alungat‑o. De pe atunci inca, fara ca ea s‑o stie, soldatii Armatei Rosii erau pe urmele ei.

Innebunita, a intrat in padure, cu toate ca aici se aflau dusmanii ei de moarte, care nu erau soldatii de front, ore intregi a ratacit, paralizata de teroare, apoi, intr‑o dimineata, dadu peste doi partizani barbosi si fu tara­ta in fata locotenentului Turieta, comandantul plutonului. Era un barbat inalt si slab, cel mai bun din clasa la scoala militara de la Omsk. La pai­spre­zece ani isi denuntase mama pentru ideile ei contrarevolutionare, si femeia a murit intr‑o alunecare de teren in lagarul de deportare SibCikogo. Cand a aflat vestea, Piotr Turieta a ridicat din umeri si a spus: „A merita­t‑o'. Era inteligent, fanatic si tragea repede concluziile. Cand Maria aparu escortata de cei doi partizani, observa numaidecat ciorapii nemtesti. Surise glacial.

— Tradatoareo! suiera el. O scuipa in fata si o lovi cu caciula de blana. Cum te numesti? Ce faci aici? De unde vii?

Fata isi inalta capul sub loviturile lui. Incapatanarea stramosilor ei iesi la iveala. Inchise pe jumatate ochii ei frumosi, de un albastru ca marea, isi linse sangele care‑i curgea pe buze si striga:

— Vin din pantecele mamei si fug de nemti. Tu poate nu stii ce se petrece prin sate, tu, care te‑ascunzi in padure si ucizi pe la spate!

— A, deci asa, tarfo! Isi chema loctiitorul, un calmuc scund, sergen­tul‑major Igor Poltonek. Ocupa‑te de fata asta.

Calmucul zambi intelegator, incepu prin a o bate pe Maria, ii rupse doua degete, apoi o mangaie.

— Marisa, spuse dupa aceea locotenentul, faceai spionaj pentru nemti?

— Niet, gemu nenorocita.

— Ai vrut sa ne vinzi? spuse locotenentul zambind si‑i suci gatul, rupandu‑i‑l pe jumatate.

Fata incepu sa tipe.

— Esti o tradatoare care s‑a culcat cu nemtii.

Au lovit‑o cu picioarele, apoi i‑au smuls hainele si au aruncat‑o    intr‑un copac unde a ramas agatata de o creanga, in vreme ce‑i jupuiau fasii subtiri de pe trup si‑i presarau sare pe rani. Au dat‑o jos si ea a marturisit. A spus tot ce voiau, ca tradase Rusia, ca luptase impotriva Armatei Rosii, ca‑si batuse joc de Stalin, ca era o tradatoare din clica lui Vlasov. Au obligat‑o sa bea vodca, turnandu‑i‑o direct pe gat, apoi locote­nentul ridica din umeri: „Faceti ce vreti cu ea'.

Calmucul se napusti la ea si o viola, apoi ii scrijeli pe frunte o svastica cu varful unui cui inrosit in foc. Au ras‑o pe cap si i‑au ars parul, au scui­pat‑o si, in sfarsit, au lasat‑o in pace, lesinata. In zori au plecat. Turieta il intreba pe Igor daca murise.

— Da, zise calmucul, izbucnind in ras.

Nadajduia ca va muri cu incetul in padure, dar ea n‑a murit. Era o fata de prin partile Volgai, si oamenii de pe Volga sunt rezistenti.

Cand si‑a revenit, un singur gand mai ramasese in mintea ei arzand de durere: sa‑l ucida pe calmuc inainte de a muri. Clatinandu‑se si plan­gand, porni la drum; instinctiv, se indrepta spre est.

Trei zile mai tarziu se aseza pe un trunchi de copac, nadajduind ca va muri. Suferintele cele mai chinuitoare se imblanzisera, arsura de la frunte nu o mai tortura, dar se simtea cuprinsa de o oboseala de moarte. Mesteca mladite pline de seva ca sa‑si insele setea, dar isi stricase dintii si isi ranise gura.

Deodata, o mana se inclesta pe gatul ei si o trase inapoi. Crezu ca moare vazand mutra de talhar a Micutului sub casca ruseasca.

— O fata! striga el. O fata cu semnul pe frunte!

— Idiotule! zise Batranul, da‑i drumul bietei fete, o sugrumi.

Micutul o ajuta pe Maria sa se ridice in picioare, nu fara a‑si plimba mainile mari pe trupul bine facut, abia acoperit de cateva zdrente.

— Sfanta Fecioara din Kazan! Ce bucatica!

— Trebuie s‑o ducem la locotenent, marai Batranul. Daca te atingi de ea, trag. Ii arata revolverul.

Micutul o pipaia pe fata asa cum se incearca o gaina de oua.

Doamne! Ma ia cu cald in fata! gemu el.

— Ajunge! Inainte, mars!

Au facut cativa pasi printre brazi, cand deodata Micutul exclama: Io tvoi mati!

Maria tipa, in vreme ce Batranul se intorcea inspaimantat.

— Puicuta n‑are chiloti, acum mi‑am dat seama!

— Ajunge cu porcariile! marai furios Batranul. Il lovi pe Micutul cu patul armei peste mana. Partizanii sunt poate foarte aproape si tu nu te gandesti decat la porcariile tale!

Pus la punct de Batranul, Micutul i‑a dat drumul fetei si toti trei au ajuns la noi. Porta fluiera ca un cunoscator vazand‑o pe Maria cu vesmintele in zdrente si fata vesela a Micutului care zbiera: „O gagica!     N‑are chiloti pe ea, baieti! E o bucatica pe cinste!'

Locotenentul sari in sus si se opri in fata Batrinului.

— Ce i‑ati facut?

Batranul il privi cu ochii sai linistiti si ramase tacut. Ohlsen se tulbura.

— Iarta‑ma, Beier. Daca dumneata ai fost acolo, nu se putea petrece nimic rau.

Ii intinse mana Batranului care i‑o stranse, apoi o interoga pe fata. La inceput o asculta cu neincredere, dar svastica insangerata de pe fruntea ei era un argument mult prea clar ca sa se mai poata indoi de povestea ei. Maria vorbi cu intreruperi vreme de un ceas si jumatate.

— Unde sunt partizanii acum? intreba locotenentul.

Maria arata spre rasarit: in padure.

— Sunt multi? spuse Batranul.

— Da. Plecati repede. Davai, davai. Nix nema.

Da, spuse locotenentul, s‑o stergem.

Fata se aseza intre Porta si Micutul, pe capota blindatului. Cu boneta de infanterist rus pe cap si cu ochii ei migdalati parea un soldat dusman.

Heide ii intinse un pistol‑mitraliera si ea ranji simtind raceala otelului.

— Eu razbun. Calmucul Igor trag, moare. Pot trage? spuse ea intr‑o germana stalcita.

Porta ridica din umeri:

— E mai bine sa nu‑l intalnesti, fata mea, si mai ales nu acum, cat esti cu noi. Ti‑ar trebui pe putin cincisprezece zile sa crapi.

Am pornit din nou de‑a lungul drumului ingust. La fiecare oprire, Maria ne povestea aventurile ei si am auzit lucruri care ne‑au umplut de manie, dar de cele mai multe ori locotenentul intrerupea istorisirea zorindu‑ne sa plecam. Se schimbase cu totul de cand ne aflam in spatele liniilor rusesti nervos, agitat, n‑avea nici un chef sa ajunga un erou.

— Graba asta ma innebuneste, maraia Julius Heide.

— Ai zice ca vrea sa capete o decoratie, adauga altul.

Intr‑o zi, pe cand bombaneam, locotenentul, ca si cum ne ghicise gandurile, veni la noi.

— Stiu ce spuneti despre mine, dar va inselati. Nu‑mi place tinutul, asta‑i tot, si n‑am decat un singur gand: sa ies din padurea asta infernala si sa scap. Scoase un portofel si trase din el o fotografie. Sotia si baietelul meu. Are sapte ani, nu l‑am mai vazut de trei ani. Asa ca va man de la spate din egoism. Singur nu pot scapa din tinutul asta blestemat.

Parea ca asteapta un raspuns, dar noi taceam. Heide fredona:

E foarte lung drumul care duce in patrie,

Atat de lung, atat de lung

— Am nevoie de voi, asa cum si voi aveti nevoie de mine, continua locotenentul. N‑avem de ales: ori crapam ca robii in tara asta cu taigaua ei nesfarsita, ori incercam sa ne intoarcem la ai nostri. N‑are sens sa murim in padurea asta putreda.

Porta ridica capul:

— Toata lumea vrea sa traiasca, cei de dincolo la fel ca si noi si totusi trebuie sa fim de acord ca foarte putini vor scapa.

— Vite nascute pentru abator, zise Legionarul. Avem doar nitel mai mult instinct de conservare decat camarazii cu rat.

— Ai dreptate, aproba Heide. Dobitoace proaste, prea lase ca sa renunte.

— Nu! striga locotenentul. E fals. Zelul nostru nu trebuie pus in slujba lui Hitler sau lui Stalin, ci in slujba vietii! Sa supravietuim, sa traim! Trebuie sa ne croim drum prin munti si prin paduri pentru a ne intoarce! Isi sterse fruntea si lovi cu piciorul o casca de otel, facand‑o sa se rostogoleasca departe.

Batranul inspira adanc:

— Nu vreau sa va descurajez, dar nu cred ca ne vom mai intoarce. Am nevasta, trei copii si un atelier care ma asteapta si stiu ca n‑am sa‑i mai vad niciodata.

Locotenentul il apuca de guler pe Batranul si‑l trase spre el. Soptea, aproape il implora:

— Batrane, n‑ai dreptul sa vorbesti asa! Trebuie sa crezi din tot sufletul ca ne vom intoarce Razboiul e pe sfarsite, trebuie sa se termine. Rusii ne vaneaza ca pe iepuri, recrutii nu sunt buni de nimic, nu mai avem arme, nici benzina, nici hrana. Politia ne terorizeaza si acasa orasele se prabusesc. E o problema de saptamani sau de luni ca sa vedem sfarsitul acestui iad!

— Da, dar invingatorii? spuse batjocoritor Legionarul. Ce‑o sa mai incasam noi, soldatii! Sa nu va inchipuiti ca am scapat pentru ca razboiul s‑a sfarsit. Dupa aceea o sa fie alte garduri de sarma ghimpata, foamete si o sa sfarsim sfasiindu‑ne unii pe altii.

— Nu, striga disperat locotenentul, asta nu!

— Ba da, urma Legionarul. De noi, lancieri obositi si tabaciti, cine va avea nevoie? Intram in categoria materiale. Cu cat crapam mai repede, cu atat mai bine. Oricum, am uitat ce‑i aia o meserie. Ridica din umeri si sufla un fir de praf de pe teava pistolului‑mitraliera. Ramaneti in armata, ca mine. Casa, masa si imbracaminte. Ceva bani si o moarte rapida.

— Ce grozavie! Asta nu‑i de mine, il contrazise Porta. Gasesc eu un mijloc sa ies deasupra adunaturii asteia de cacaciosi. Plesni din limba si ridica un deget, ca pentru a ne incredinta un secret. Stiti cum? Voi aduna femei pentru un bordel a‑ntaia, unde voi fi director. Se castiga o gramada de bani cu fetele! Se sterse la gura cu dosul mainii: Ce mi‑ar placea, baieti!

— Un porc! spuse locotenentul cu dezgust.

— De ce, dom'locotenent? intreba mirat Porta. Fetele se dau in vant dupa asa ceva, e clar, dar n‑au prea des ocazia.

Si incepu sa imparta slujbe in stanga si‑n dreapta tuturor celor pe care i‑ar fi interesat, dupa razboi, viitorul lui stabiliment de la Berlin.

Doua zile mai tarziu ne‑am intalnit cu cei din Feldgendarmerie.

Heide i‑a vazut primul. Intrase in padure cu Micutul si cu Maria sa caute ceva, nu stiam prea bine ce, dar eram calauziti de instinct. Micutul, ranjind, isi si pregatise latul de otel, dar Heide ii facu semn sa se potoleasca. Am venit din urma, impreuna cu locotenentul Ohlsen. Brutele — trei jandarmi — au fost uimiti cand ne‑au vazut, dar au devenit repede obraznici. Uniformele neobisnuite ii faceau sa semene vag cu infanteristii. Unul dintre ei, un locotenent‑colonel de vreo cincizeci de ani, inalt si gras, ii ceru cu brutalitate ordinul de mars locotenentului, care‑si pierdu rasuflarea.

Urma un moment de tacere, apoi ofiterul vorbi din nou:

— Ti‑a pierit graiul, locotenente? Sau pricepi greu? Vreau sa‑ti vad hartiile ca sa‑mi dau seama daca ai dreptul sa te plimbi prin padure.

— Ce zapacit! spuse Heide.

— Liniste! marai ofiterul amenintator. Teava pistolului sau mitraliera atingea pieptul locotenentului Ohlsen.

In aceeasi clipa, o voce dura, spargand linistea padurii, rasuna in desisul din spatele jandarmilor.

— Mainile sus!

Cu iuteala fulgerului, trei perechi de maini se ridicara si armele cazura cu zgomot. Porta si Legionarul iesira din padure. Porta ducea pe umar mitraliera grea si Legionarul ii trase un pumn locotenent‑colonelului.

— In genunchi, bastardule! In curand o sa ai un fund si mai greu ca acum!

Cei doi subofiteri primira o palma de la Micutul: „In genunchi', zise el.

— Lasati‑i in pace, incepu locotenentul Ohlsen.

— O sa platiti scump! zbiera locotenent‑colonelul. Stiti ca paragraful 987 pedepseste cu moartea pe oricine maltrateaza un jandarm in exercitiul functiunii?

— Iar dezertarea e pedepsita cu spanzuratoarea, i‑o reteza locotenen­tul.

Cele trei bestii nu stiau ca noi o intalnisem pe Maria, care ii cunostea. Slujise la ei catava vreme si ii auzise spunand ca se vor preda rusilor, deghizati in infanteristi, dupa ce vor lasa sa treaca ofensiva. Odata ce spatele frontului avea sa se linisteasca, puteau sa treaca drept comunisti, cu acte excelent falsificate. Dupa aceea, urmau sa ajunga in Balcani, mergand pe drumuri de munte. Maria stia ca aveau buzunarele pline cu foi de drum in alb, cu semnatura unui general, falsificata, cu stampila, locotenent‑colonelul avea un ordin de misiune menit sa‑i deschida toate usile.

— Ati cazut din caruta cu balegar? spuse batjocoritor Porta, intepan­du‑l pe Iocotenent‑colonel cu baioneta.

Ofiterul bolborosi:

— O sa platesti scump, ticalosule!

— Asta o vom afla, cu siguranta, inainte de rasaritul soarelui, dar in clipa aceea tu o sa ai curul rece, baiete. Micutul moare de pofta sa te sugrume.

— Ajunge! zise locotenentul. Perchezitionati‑i! adauga el pe un ton sec.

— Protestez! urla ofiterul de jandarmi. E o jignire adusa onoarei mele.

— Nu, spuse Micutul, e pregatirea pentru spanzuratoare.

Batranul ne arata actele lor, printre care am gasit trei ordine speciale in alb, cu semnatura unui general.

— Totul e perfect limpede, spuse locotenentul fluturand teancul de acte.

Micutul isi lungi gatul, scotand din buzunar o bucata de sarma de otel cu doua minere de lemn, care alcatuiau latul:

— Trebuie sa‑i execut, dom'locotenent?

— Nu! striga, furios locotenentul. Ii ducem la pozitiile noastre. Atata vreme cat comand eu, nu poate fi vorba de asa‑zisele proceduri de urgenta, sa va fie clar.

Heide si Barosanul primira ordinul sa‑i duca pe cei trei in vehicul, unde au fost legati cu mainile la spate. Exact in clipa aceea au vazut‑o pe Maria. Au palit. Fata s‑a indreptat incet spre ei, s‑a oprit in fata jandar­mului gras si l‑a scuipat in fata, suierand: „Ciort!'

Maria ii suportase mangaierile intr‑o coliba parasita de langa cariera. Pentru ca se zbatea, aproape o sugrumase, ii smulsese rochia de pe ea si, libidinos, o umpluse de bale, muscand‑o de piept. Era o bestie grasa, imbracata in uniforma de ofiter, in care clocoteau pofte animalice. Dupa ce s‑a saturat, a dat fata pe mana camarazilor sai. Din gura jandarmului gras iesira cuvinte de dragoste pe care le socotea necesare chiar si in timpul

unui viol. Fata a stat nemiscata in vreme ce barbatul o poseda. La sfarsit, jandarmul ii desclestase dintii si, foarte linistit, scuipase in gura ei. Maria vomitase. Fusese mai rau decat torturile partizanilor.

O piatra il lovi pe Feldwebel in ceafa si fata rase ca o hiena. Micutul ii dadu inca una:

— Arunca‑i‑o in mutra!

Dar ea izbucni in plans si scapa piatra. Micutul ridica din umeri si, punandu‑i piedica, il facu pe Feldwebel sa se intinda pe jos. Privi o clipa matahala ce se prabusise, apoi, tintind cu grija, ii trase un sut puternic intre picioare. Un urlet animalic rasuna in padure si trupul se incorda ca un arc gata sa se rupa.

Locotenentul Ohlsen sosi alergand si‑l ocari pe Micutul care statea nepasator in pozitie de drepti. Locotenent‑colonelul, cu mainile legate la spate, latra indignat:

— Asta‑i tortura! Sadism! A lovit un subofiter activ! Il va costa capul!

Nimeni nu catadicsi sa‑i raspunda. Cand aveam sa ne intoarcem in liniile noastre, judecata lor va fi scurta: dezertare, falsificare de acte, stiam prea bine ce urma sa se intample.

In zori insa, putin inainte de rasaritul soarelui, Batranul descoperi ca evadasera. Am fost uimiti Barosanul fusese santinela, l‑am gasit lesinat, langa copacul de care fusesera legati prizonierii, si n‑a fost in stare sa‑i spuna nimic locotenentului Ohlsen. Nu stia nimic. Isi amintea doar ca lesinase brusc. Locotenentul injura, spumegand de furie, si ii aminti ca santinela care adoarme in post e pasibila de judecata Curtii Martiale, dar Barosanul se jura, plangand, ca nu adormise; tremurau suncile pe el vazand cat de furios e locotenentul.

— Au ajuns departe, spuse Micutul, uitandu‑se la Legionar si la Porta, care, asezati langa Maria, molfaiau o sfecla.

Batranul ii privi linistit pe fiecare dintre cei trei si pe femeie. Dadu din cap, tacut, isi arunca pistolul‑mitraliera pe umar si intra in padure.

— Suntem prieteni, nu‑i asa? striga Porta.

Batranul se intoarse fara sa spuna nimic, apoi isi urma drumul.

Terminasem de incarcat lucrurile in vehicul cand se intoarse.

— Ai gasit ceva? spuse locotenentul.

— Da, raspunse scurt Batranul, aruncand o privire spre Porta si Micutul, care jucau linistiti zaruri si radeau, batandu‑se peste coapse.

— Ce s‑a intamplat? insista locotenentul.

— Tocmai asta nu stiu

Legionarul se apropie, mergand nepasator, curatindu‑si unghiile cu pumnalul.

— Ce este? Vesnica lui tigara tremura putin in coltul gurii.

— Te‑ai plimbat azi‑noapte?

— Bineinteles, in fiecare noapte ma trezesc sa urinez.

— N‑ai observat nimic?

— Nu mi‑era prea somn, spuse el inveselit.

— Maria era cu tine?

— Da. In glasul lui se ghicea o usoara amenintare. Dar, ia spune, nu cumva esti de la Gestapo?

— Am gasit prizonierii, articula chinuit Batranul.

— Ce? sari locotenentul.

— Ce noroc! striga Legionarul, aruncand pumnalul in sus si prinzan­du‑l. De data asta ii spanzuram!

— Degeaba, zise Batranul. S‑a facut.

Locotenentul Ohlsen se facu stacojiu.

— Hai sa vedem, spuse el scurt, si sa‑l pazeasca Dumnezeu pe cel care a facut‑o!

Ne‑am repezit in padure si, dupa o bucata buna de drum, am zarit cele trei trupuri goale. Furnicile si incepusera sa misune pe fetele vinete; muste mari, albastre, bazaiau pe ochii iesiti din orbite ai locotenent‑co­lonelului. Era o priveliste ingrozitoare.

Porta se apleca deasupra cadavrului ofiterului:

— Partizanii, spuse el.

Batranul il privi in ochi:

— Si eu am crezut tot asa, dar cand am vazut ce aveau in gura cele doua cadavre mutilate, m‑am gandit la povestea Mariei si am o banuiala urata. Arunca o privire Legionarului si continua, apasand pe fiecare cuvant: Nu fac asa femeile in muntii Riff‑ului?

— De mult au prins rusii miscarea! zambi sarcastic Legionarul.

Locotenentul isi puse bratul pe dupa umerii Batranului:

— Mai bine sa credem ca au fost partizanii. Ticalosii au reusit sa scape si au cazut in mainile lor.

Batranul dadu din cap:

— Cum pot sa fie oamenii! murmura el. Si cum Micutul tipa cat il tinea gura, sari si‑l apuca de guler: Daca mai deschizi o data gura, te‑am terminat!

Legionarul se juca in continuare cu pumnalul, privind scena cu coada ochiului. Vorbi printre dinti:

— Gunoaiele astea nu meritau altceva. Asta‑i razboiul.

— Chiar asa? spuse Batranul, intorcandu‑se dintr‑o miscare.

— Da, si mai cred ca ar trebui sa‑ti tratezi nervii la intoarcere.

Batranul rase obosit si se uita la locotenent:

— Nu‑i rea ideea ta: sa‑i inchizi pe oamenii normali si sa‑i lasi in libertate pe ucigasi!

Am vazut pumnalul Legionarului zburand cu iuteala fulgerului si infigandu‑se in copac, chiar deasupra capetelor Batranului si locote­nentului.

— Mi s‑a parut ca vad o veverita, spuse zambitor micul legionar.

— Noroc ca nu‑ti tremura mainile, i‑o taie scurt Batranul, altfel ti‑ar tremura constiinta.

Ne‑am intors incet la tanc sa ne terminam pregatirile de plecare si catre seara am facut un nou popas pe malul unui rau adanc. Micutul se apropie discret de apa si Batranul il vazu cum isi arunca latul de otel, dar se feri sa spuna ceva. Legionarul incepu sa rada, in vreme ce Barosanul, asezat pe un trunchi de copac, se porni din nou sa se jure. Il durea capul si nu putea sa inteleaga cum reusisera trei prizonieri legati sa se elibereze si sa‑l doboare pe el, un Haupfeldwebel din serviciul activ!

— Nu pricep nimic! Ma uitam la cei trei cacaciosi, cand mi‑a bubuit capul!

— Mai mult ca sigur ca a fost un partizan, sugera Micutul impaciui­tor, pipaind cucuiul nefericitului subofiter, care era cat un ou de gaina.

— Si stia meserie, adauga Porta, mangaindu‑l pe cap.

Se lasa noaptea. Trebuia acum sa‑i trecem raul pe doi dintre ai nostri, Barosanul si Jrepka, care nu stiau sa inoate.

— Stai aproape de mine, te trec eu, ii propuse Micutul lui Trepka.

— Si pe mine cine m‑ajuta? gemu Barosanul.

A fost un ras teribil cand Porta i‑a spus ca nu are decat sa ramana pe malul acesta al raului. Intunericul ne‑a cuprins repede. Deodata, plesni un foc de arma, era o carabina 98. Ne‑am repezit: nu departe de noi, la liziera padurii, zacea Maria, cu capul sfaramat. Isi pusese teava pustii in gura si apasase pe tragaci cu degetul mare de la picior. Micutul mormai ceva din care razbatea regretul masculin si lovi furios cu piciorul o bucata de iedera infasurata in jurul gleznei. Treaba asta il infurie de‑a binelea si asta tinu Mariei drept slujba de inmormantare.

La miezul noptii, am trecut raul inot. Trepka a fost gata‑gata sa se inece si a scapat doar datorita Micutului, ceea ce l‑a facut sa puna cruce faimosului denunt. Barosanul, care gafaia de spaima, se agatase de Heide si de Porta.

Inainte de asta rasturnaseram blindatul rusesc intr‑o mlastina, nu departe de rau. Era mormantul Mariei.

Toata gasca l‑a condus la gara. Micul Volkswagen de patru locuri era gata sa se prabuseasca sub greutatea celor zece pasageri.

Pe capota se cocotasera Heide si Micutul, pe care i‑am pierdut de doua ori pe drum. Intr‑o ocazie atat de importanta, toti il tutuiam pe locotenent.

Trenul a plecat si am stat pe loc facand semne de ramas‑bun, pana cand ultima suvita de fum a disparut. Locotenentul Ohlsen, sprijinit in coate la fereastra, visa. Nu vedea copacii arsi, ruinele, ramasitele masinilor, locomotivele distruse aruncate langa rambleu. Nu‑i vedea decat pe Inge si pe Gunni. Inima ii batea nebuneste de fericirea revederii. Inge si Gunni, cantau rotile de tren. Vedea zambetut cald al lui Inge, ochii ei surazatori. De pe acum auzea glasul de copil al lui Gunni:

— Tata, incotro se duc norii?

INTOARCEREA

Locotenentul Ohlsen pleca in permisie — prima permisie in trei ani! Mai este nevoie sa spun ca se despartea de noi nebun de fericire? Iar, cand trenul se opri in gara din Breslau, in compartiment patrunse neasteptat chiar un prieten.

Minunata intalnire dupa atatia ani, aveau atatea sa‑si spuna!

Prietenul in cauza era actor.

— Vino cu mine la Pariem, cand ajungem la Berlin. Fac parte dintr‑un soi de trupa de teatru‑teatru de razboi, adauga el razand zgomotos. Ne distram de minune! Fete, suvoaie de sampanie, icre negre cu polonicul! Tot ce‑ti doresti. Director este un Obergruppenführer SS. Rase din nou.

Locotenentul O hlsen clatina din cap in semn de refuz.

— Nu vreau decat un singur lucru, Heinrich, sa ma intorc mai repede acasa! Mainile i se crispasera de nerabdare. Imi vine sa cobor din tren si s‑o iau la fuga Inainte, pe linie!

— Te inteleg, batrane, rase iarasi Heinrich, dar vino sa ne vezi intr‑o zi. Iti pun de‑o parte o fata clasa‑ntai! O vrajitoare oachesa Foc, dragul meu, sa te lase lat! Sa‑i vezi si pe SS‑istii nostri, sunt in stare de orice, crede‑ma. Si daca misca unulHop! L‑au si terminat. Cu siguranta ca n‑ai vazut ceva asemanator.

— Nu stiam ca te‑ai inscris in Partid.

— Nici nu m‑am inscris, Bernt, dar ce vrei? Prefer sa lucrez cu ei decat sa putrezesc in transee. Si chiar daca as fi impotriva, s‑ar schimba oare ceva?

— Fratele tau n‑a fost spanzurat la Buchenwald? intreba mirat locotenentul.

— Ba da, si tata la fel, raspunse foarte firesc Heinrich. Dar ce pot face? Au vrut sa faca pe desteptii, cu atat mai rau pentru ei! Trebuie sa stii sa schimbi macazul la timp. Liselotte si cu mine am fost mai smecheri: am simtit ca trebuie sa jucam pe cartea lui Hitler si ne‑am descurcat.

— Dar fii atent sa schimbi linia la vreme, il preveni locotenentul.

— Nu‑ti face griji! Azi SS, maine NKVD sau FBI, daca eu sunt deasupra, putin imi pasa de restul. Daca vrei sa‑mi urmezi exemplul, Bernt, n‑o sa mai vezi niciodata frontul.

— Mi‑e teama ca nu sunt destul de smecher sa schimb linia atunci cand trebuie, zambi Ohlsen.

Au ajuns la Berlin seara si s‑au despartit in gara Silezia. Heinrich ii dadu locotenentului adresa, apoi cobori in fuga Scarile, razand si disparu.

Locotenentul lua un tren de navetisti care se oprea la Friedrichstrasse si, putin deprimat, cobori in binecunoscuta gara, in mijlocul unui suvoi de oameni grabiti. Deodata i se facu frica. Il cuprinse o spaima care‑l sufoca. Din multime il saluta teapan un batran din trupele de aparare teritoriala, dar Ohlsen nu‑i raspunse la salut, ii facu un semn din cap, ca de la egal la egal, asa cum avea obiceiul. Imediat, un capitan de cavalerie veni la el zambind prieteneste, dar privirea ii era la fel de rece ca ecusonul de otel de pe cascheta.

— Camarade, spuse el, pot sa‑ti atrag atentia ca regulamentul cere ca un ofiter sa raspunda militareste la salutul inferiorilor in grad si, in nici un caz, ca de la egal la egal? Acesta‑i aproape un act de sabotaj. Capitanul de cavalerie il saluta: Permisie placuta si urarile mele de bine eroilor din transee!

Se indeparta, pintenii sai zanganeau vesel pe peron. Asa facea el razboiul. Locotenentul Ohlsen isi sterse sudoarea de pe frunte si‑l urmari cu privirea pe capitanul care, putin mai departe, se ratoia la un Feldwebel. Ridica din umeri si, luandu‑si cele doua genti, cobori scarile spre Friedrichstrasse.

Se simtea obosit, ingrozitor de obosit si avea sentimentul inspaiman­tator ca se gaseste intr‑o lume straina. Il cuprinse teama. Oare Legionarul avusese dreptate? Isi privi uniforma sifonata, prafuita, cizmele cu talpile tocite, cureaua murdara de care atarna tocul pistolului 0,38, care nu semana deloc cu tocul negru, elegant al Mauser‑ului pe care il purtau ofiterii la spate. Era un amestec caraghios de soldat prost si ofiter, caruia doar epoletii de argint ii dezvaluiau gradul. Ohlsen respira adanc si isi trecu mana peste fata.

— Berlin! Berlinul meu!

Obrazul aprins al Micutului ii aparu deodata in fata ochilor, il revazu lovindu‑l cu piciorul pe jandarm, revazu cutitul amenintator al Legionaru­lui infagandu‑se in copac deasupra capului sau, cadavrele mutilate, Maria moarta intr‑o balta de sange si intoarse capul zarind, in sfarsit, cu totul altceva in jurul lui Orasul parea pustiu in noapte. Ruine peste tot, sub picioare simtea cioburi de geamuri; pe pereti mesaje scrise cu creta: „Mama e la matusa Anna, la Bergenwalde', „Müller de la 3 sa mearga la unchiul Theo' si grabi pasul sa nu mai piarda nici macar o clipa din putinele zile in care i se ingaduise, in sfarsit, sa fie iarasi o fiinta omeneasca. Trei saptamani in trei ani

Ca intr‑un vis, i se paru ca vede scrisul lui Inge: „Gunni a murit, intreaba la tata'. Incepu sa suspine de spaima si isi dadu seama ca alearga. Nimeni nu‑i dadea atentie, caci nu era lucru rar sa vezi oameni alergand si plangand pe strazile Berlinului. Zidurile si pietrele insesi plangeau Gata, ajunsese in fata casei. Nu‑l astepta nici un mesaj. Impietri. Casa nu mai exista. Rasa. Pamantul gol.

Locotenentul se aseza greoi pe una din genti, isi lasa capul in maini si incepu sa planga ca un copil. Camarazii! Da, ar fi dat oricat sa fie langa el. Camarazii sai. Micutul, o bestie mare, Batranul, ca un tata, Porta, un smecher, Heide mereu elegant,

Legionarul, laconic si dur Cu totii, da, cu totii camarazi pana la moarte.

O mana i se lasa pe umar. Era mana murdara si aspra a unui muncitor. Ohlsen ridica capul si privi mirat fata arsa de soare, brazdata, acoperita de o barba de cateva zile.

— Domnule Graup! striga el strangand mana batranului.

— Te‑ai intors, Bernt? mormai barbatul. Si ai ajuns locotenent! Nevas­ta‑ta si baietelul au scapat, ne‑au trebuit trei zile ca sa‑i dezgropam. Am salvat nouasprezece. Sambata s‑au implinit doua saptamani de cand au ras strada. Sotia nu ti‑a scris?

Locotenentul dadu din cap:

Inge nu scrie prea des, are atatea de facut.

— Desigur, spuse batranul, scuipand o bucata de tutun. Parea jenat.

— Unde sunt?

— La taica‑sau, sau mai bine‑zis in casa lui. Socru‑tau a trebuit sa plece. Telefoneaza inainte sa te duci! striga omul, dar locotenentul nu auzi. Alerga deja.

Inge, Gunni, soptea el gafaind. Sunteti in viata! Dumnezeu fie binecu­vantat, sunteti in viata!

In urma lui, batranul scuipa, alta bucata de tutun.

— Nenorocitul! sopti el. Dar fusese si mai rau ieri pentru acel Ober­feldwebel. Sotia si cei cinci copii omorati, iar el la Plotzensee acum, pentru declaratii jignitoare la adresa Führer‑ului. Mangaie o pisica ce se freca de picioarele sale: Tu ai noroc, numai de caini trebuie sa te feresti!

Locotenentul Ohlsen se intoarse in fuga spre Friedrichstrasse si lua tramvaiul de Halensee. Era gata sa i se intample o nenorocire, caci pe Kürfürstendamm trecu pe langa un general fara sa‑l vada. Lua pozitia de drepti soptind foarte incet:

— Sunt in viata! Inge si Gunni nu pricepi, tampitule? Traiesc Da, domnule general, pe front nu e disciplina Sunt in viata Da, domnule general, salutul regulamentar sta la temelia victoriei Doamne, iti multu­mesc ca i‑ai salvat! Da, domnule general, nu se va mai intampla Tica­losule! Deie Domnul o bomba care sa te arunce pe poarta Brandenburg.. Ii multumesc domnului general pentru ca a facut o exceptie de la regu­lament

Generalul duse trei degete la sapca si pleca, incantat de el insusi. Locotenentul porni din calcaiele tocite si isi relua goana. Reusi totusi sa salute un maior de stat‑major, cu pantalonii gri‑deschis cu vipusca rosie.

— Berlin minunat si putred! Sa vina de pe front sa curete toata murdaria! Ce frumos ar fi! Porta si Micutul cu o mitraliera pe Branden burger Tor. Toti chiulangii astia lichidati Doamne! Traiesc

Coti pe Joachim‑Friedrichstrasse, scapa una din genti, o ridica si isi continua goana. O fata il striga, dar el nu auzi nimic. Ea rase si‑i arunca: Porcule! Ii trecusera pe sub nas o jumatate de livra de unt si o sticla de vodca.

In sfarsit, casa! O cladire pretentioasa, cu terasa de granit lustruit si poarta de fier forjat; scara de marmura si, pe fiecare palier, oglinzi in rame aurite pe care ingerasi suflau in trompete. Atat de mult rasese vazand acesti ingeri la prima lui vizita! Totul era urias, plin de ostentatie.

La etajul intai, o usa mare de stejar, cu o placa de arama pe care scria cu caractere gotice: Von Lander si, cu litere mai mici, titlul de excelenta: Regierungsrat[12]. Locotenentul privi placa, isi aminti de socrii sai cu nasul pe sus si de cumnata lui barfitoare Rasufla adanc inainte sa apese pe butonul soneriei al carei tarait rasuna in apartament.

Tacere. Suna din nou. Nici un zgomot. Batu, la inceput incet, apoi mai tare. Nu raspunse nimeni.

— Nu‑i nimeni acasa? isi zise el. Ciudat!

Batu darabana pe usa sculptata de stejar. Nimic. Atunci se aseza pe o treapta, descumpanit. In departare, un orologiu batu de douasprezece ori. Era miezul noptii.

Inge trebuia sa se fi intors acasa, lui Gunni ii era mereu frica atunci cand ramanea singur. Asculta. Ba da, ceva se miscase. Avea impresia ca era un fosnet de matase. Era sigur, cineva era in spatele usii. Usa sculptata, de stejar, parea sa‑si bata joc de soldatul intors de pe front. Cineva se ascundea, cineva care nu voia sa deschida. Sari in picioare si batu iarasi darabana. Nici un raspuns. Incerca sa se uite prin incheieturile usii, dar erau acoperite de ceva, o tesatura rosie. Incepu sa loveasca cu amandoi pumnii. Totul ramase tacut.

I se paru ca aude o voce de barbat soptind. Un barbat? La ora asta? La Inge a lui? Nu se poate! Ea il iubea. In ziua in care se despartira, pe peronul garii, acestea fusesera ultimele vorbe pe care le soptise. Il iubea, avea sa‑l astepte

Cobori scara cu pasi apasati, lasand sa se tranteasca usa, al carei bubuit, rasuna in toata casa, apoi, fara zgomot, urca din nou si se ascunse intr‑un ungher de unde putea supraveghea palierul.

Gafaia, cu mainile inclestate pe genti. Ingerasii cu trambita pareau ca‑si bat joc de el si scuipa in directia lor. Profetia Legionarului ii rasuna in urechi: „Vite nefolositoare, nascute pentru abator'

Un domn elegant si o doamna intrara in hol si se oprira sa se sarute. Radeau. Femeia isi plesni cavalerul prea indraznet peste mana.

Otto! Asteapta un pic Ma topesc dupa tine! Scoase un mic strigat. Nu, nu aici, daca vine cineva?

Continuara sa urce si fura foarte jenati vazandu‑l pe locotenent, si destul de nelinistiti. Chiar si nemtii se puteau insela si confundau uniforma neagra a trupelor de blindate cu cea a SS‑ului. Sinistrele capete de mort le aminteau de plimbarile facute noaptea in masini de asemenea negre.

Domnul si doamna se grabira si mai tare si se uitara pe deasupra balustradei de la etajul al treilea. Ohlsen auzi cuvintele soptite: „Razie. Gestapo' Apoi o usa se inchise brusc.

— S‑a dus noaptea lor, se gandi aprinzandu‑si cea de‑a patruzeci si treia tigara. Se uita la ceas. Peste putin, ora trei.

Deodata, usa apartamentului se deschise fara zgomot. Se apleca spre balustrada si putu sa vada printre zabrele cum un barbat se strecura afara. Un barbat inalt si voinic, in haine civile bine croite. Se auzira sarutari, o voce de femeie gemu

— La revedere, draga mea, spuse barbatul in soapta. Pe, joi. O sa‑i trimit baiatului un pachet.

Cobori scarile fara sa vada umbra ascunsa in spatele rampei.

Un val rosu trecu prin fata ochilor locotenentului. Urechile incepura sa‑i suiere, isi infipse unghiile in carne. Plangea cu asemenea disperare, incat avea carcei: De ce, Inge, de ce? Deodata ii trecu prin minte un gand ingrozitor: Despre Gunni orbise barbatul cand spusese „baiatul'? Gunni, care era al lui Gunni, fiul sau! Se va duce la Gestapo, la SS, in iad! Nimic pe lumea aceasta nu‑l va impiedica sa‑si recapete baiatul! Camarazii sai il vor renega daca se va duce la Gestapo Prietenii, prietenii lui ii vor intoarce spatele. Legionarul il va ucide poate, dar nu‑i mai pasa de nimic Mai degraba dispretul camarazilor decat sa‑si piarda fiul. Incet, cobori cele cateva trepte. Se opri in fata usii, apoi suna si batu.

In spatele usii inchise, o voce joasa de femeie intreba: Cine‑i? Nu ras­punse imediat. Sa astepte sa astepte o clipa ca sa‑si linisteasca inima in flacari. Cand vorbi in sfarsit, o facu cu un glas pe care nu si‑l recunoscu:

— Inge, sunt eu, Bernt.

Femeia trebuie ca‑si inchisese ochii timp de cateva clipe si‑si miscase buzele, apoi aparu, subtire, inalta si bruna; ochii ei negri radeau, gura suradea, dezvaluind un sir de dinti stralucitori.

— Bernt! murmura ea. Tu! Se arunca in bratele lui.

O imbratisa. O clipa crezu ca visase Da, totul se petrecuse in vis. Se sarutara nebuneste.

Intrara amandoi in salon. Era o incapere mare, plina de covoare ori­en­tale pe care, altadata, ii fusese teama sa calce. Cat rasese Inge! Ea vorbea, vorbea Cuvintele ajungeau cu greu in mintea locotenentului „Bombe, totul distrus salvati. Tata chemat Intendent de stat‑major la Leipzig Mama face o cura la Karlsbad. Anni la matusa Ingeborg'.

Vorbea fara intrerupere in fata paharelor pline. Ochii ii straluceau, un kimono stramt, verde cu negru, se mula pe trupul ei. Cand se aseza picior‑ pes­te‑picior, vazu ca era goala sub tesatura groasa de matase.

„Tarfa'! gandi locotenentul. „Tarfa dezgustatoare'. Isi legana nepasa­tor piciorul. Cizmele ii erau pline de praf, praf din Rusia Fata batjocori­toare a Legionarului se ivi iarasi.

Deodata, Inge isi dadu seama ca el nu deschisese gura nici macar o data. Umplu din nou paharele si el il goli pe al sau dintr‑o data. Gura frumoasa a femeii schita un zambet.

— Vrei sa faci o baie?

Clatina din cap.

— Ti‑e foame? Am friptura rece de curcan, trimisa de tata.

Foame? Da, ii era foame, dar clatina iarasi din cap.

— Esti obosit, vrei sa te culci?

Era mort de oboseala, dar nu raspunse. Ea il privi si intreba sec:

— Atunci ce s‑a intamplat?

El zambi fortat:

— S‑a intamplat ca e razboi, draga mea, ca nu mai avem casa, ca am pierdut totul. Apasa pe cuvantul „totul' si il repeta.

— Doar atat? rase Inge usurata. Sa nu‑ti faci griji! Tata ne va da tot ce ne trebuie, si chiar mai mult decat atat. E in cele mai bune raporturi cu Partidul.

— Unde‑i Gunni?

Ea isi ridica ochii spre candelabru si aprinse o tigara inainte de a raspunde.

— La scoala Partidului de la Bergen, langa Lüneburg.

Ohlsen puse jos paharul cu un gest brusc, isi miji ochii si spuse cu un glas amenintator:

— De ce? As putea sa stiu?

Ea dadu drumul la cateva rotocoale de fum.

— Fiindca m‑am gandit ca asa e mai bine, iar parintii mei au fost de aceeasi parere.

— Zau? Tu si familia ta din lumea buna nu stiti, poate, ca eu sunt tatal lui Gunni si ca parerea mea conteaza si ea? Stii ce inseamna „Casa de educare a Partidului'? Ti‑ai vandut cu sange rece fiul nazistilor!

Ea isi pleca capul:

— Stiam

— Ce stiai? spuse el cu dispret. Il cuprinsese furia, tamplele ii zvac­neau. Isi deschidea si‑si strangea pumnii, spunandu‑si printre dinti: „Fii calm, pentru numele lui Dumnezeu, linisteste‑te'

— Stiam ca nu vei intelege nimic! zise ea aproape cu dusmanie. Ochii ei aruncau fulgere. Esti tot atat de incapatanat si de sigur de tine! Se vede de unde vii!

Locotenentul rase dezgustat.

— Da, se vede de unde vin, Inge. Sunt un pres de care isi sterg picioarele cei din familia Lander Von Lander!

Pronunta ultimul cuvant scrasnind din dinti, apoi incepu sa se plimbe nervos prin camera si lovi cu piciorul canapeaua.

— Tot nu mi‑ai spus de ce te‑ai despartit de Gunni!

— Pentru ca baiatul era insuportabil! striga Inge scoasa din fire. Seamana cu tine, e ingrozitor, morocanos, incapatanat. Cand i se spunea ceva, ma ameninta ca‑ti povesteste tot. E mincinos

— Sa‑mi povesteasca tot? Nu inteleg. Ce naiba ar avea de povestit ce n‑ar trebui eu sa aflu? Ca familia ta ma vorbeste de rau, asta stiu! Ca sora‑tii cea fermecatoare ii place sa se‑amestece in ceea ce n‑o priveste? Scroafa aia grasa

— Fii atat de bun si scuteste‑ma de asemenea expresii, ii arunca ea ridicandu‑se.

El se lasa pe spate si incepu sa rada. Sa rada ca un nebun. Ea deschise gura:

— Ti‑ai iesit din minti?

Brusc, rasul lui dement inceta. Se uita la ea cu ochi arzatori.

— Daca te socheaza cuvantul „scroafa', ce parere ai de „stricata', „tarfa', „fata de trotuar'?

Ea se ridica. Vocea ii era foarte linistita.

— Ajunge, Bernt, pleaca!

Arata usa cu degetul pe care stralucea un diamant.

— Asta este casa tatalui meu si nu a ta, nu ai ce cauta aici. Pe mine m‑a primit, nu pe tine.

Locotenentul arunca de podea paharul, care se facu tandari.

— De ce n‑ai deschis cand am sunat si am batut azi‑noapte?

In furia lui, isi apropie fata ravasita de cea a sotiei. Ea il privi linistita si el intelese deodata ca il dispretuia, pe el, care statea in fata ei imbracat in uniforma zdrentuita.

— Pentru ca nu aveam pofta sa‑ti deschid usa. Probabil ca ai inteles de mult asta.

Se inabusea Ii era rau. Rolurile se inversasera: nu mai era Inge cea prinsa in cursa, el era acela. Fata ii trada suferinta de nedescris. Inge! Inge a lui, pe care o iubea atat de mult, ii spusese linistita ca nu avusese chef sa‑i deschida Nu‑si afirmase vinovatia, nu explicase nimic. Totul poate fi iertat, chiar si infidelitatea, dar ea nu ceruse iertarea. Acesta era oare sfarsitul? O, Doamne, nu ingadui asa ceva! Putea sa suporte orice, iadul rusesc, oricat avea sa dureze, putea suporta orice, numai viata fara Inge nu! Nu, nu asa ceva Si fiul sau Gafaia, cufundandu‑se in adancul privirii catifelate. Ea ii intoarse privirea fara sa dea inapoi si isi trecu mana mica si ingrijita prin parul scanteietor.

— De ce n‑ai vrut sa‑mi deschizi, Inge?

Toata furia lui disparuse, nu mai ramasese decat suferinta, o suferin­ta salbatica.

— Am trei saptamani de permisie.

Ea ridica din sprincene, se stramba, apoi se duse la patefon si puse o placa.

— Pentru ca aveam pe cineva in vizita, amice.

— O vizita?

— Stii desigur foarte bine. Cred ca te‑ai ascuns si l‑ai vazut pe Willy iesind. Zambi.

— Da, consimti el. Sleit, se prabusi pe un fotoliu si intoarse capul. Vrei sa ne despartim? Era atent la ritmul muzicii: „ Lumea nu moare pentru atat de putin'.

— Sa ne despartim? spuse ea turnandu‑si un pahar de coniac. Nu ma gandisem. Ar fi poate o solutie. Bau cu inghitituri mici si puse o tigara intr‑un port‑tigaret lung, incrustat cu cinci diamante mici. In orice caz,  m‑am saturat sa astept. Deocamdata sunt indragostita de Willy, dar se poate ca tu, cu mintea ta de soldat, sa nu pricepi ca o femeie nu poate trai vesnic singura. In fond, casatoria noastra a fost o greseala.

— Spuneai ca ma iubesti, Inge, si l‑am avut pe Gunni.

Ea fuma cu nervozitate si mai bau un pahar. O vena i se zbatu pe frunte.

— Am spus atatea lucruri! Cati dintre cei casatoriti se iubesc? Casatoria devine o obisnuinta. Daca ai fi avut vederi putin mai largi si n‑ai fi dat atata importanta, am fi putut evita scena asta tampita si am fi putut trai linistiti. Privirea i se facuse aspra, gura ii era batjocoritoare. M‑as fi putut culca cu cei ce‑mi plac, si tu la fel. Am fi ramas prieteni, doi prieteni cu verigheta

Inge, dar e monstruos! Nu se poate!

— Nu se poate? Glasul ii era ragusit. Habar n‑ai ce se poate. Simti un nod in gat. Ce se petrecuse, Dumnezeule? Nu Inge a lui vorbise asa. Isi aseza cureaua, simti tocul pistolului si puse mana pe el fara sa inceteze sa reflecteze.

Ea vazu gestul si zambi crispata:

— Fara drame clasice, pentru numele lui Dumnezeu! Am fi amandoi atat de ridicoli!

El lasa mana sa‑i cada si ridica din umeri:

— Trebuie sa plec, Inge?

— Ar fi mai bine, dadu ea din cap. Oricum, esti prea demodat ca sa admiti felul meu de a vedea lucrurile. Daca vrei sa divortezi, Bernt, n‑ai decat sa‑mi scrii.

Kimonoul i se desfacuse. Ii vazu picioarele lungi si suple pe care le mangaiase de atatea ori. Oare scena aceasta se petrecea cu adevarat? Totul parea mult prea stupid, prea ireal, caraghios. Statea acolo, suraza­toare si frumoasa, traia. Si totusi era moarta, in orice caz, pentru el. Din nou atinse pistolul. In tocul intredeschis, degetele sale alunecara pe otelul rece, apoi se gandi la baiat Si vazu iarasi privirea batjocoritoare a Legionarului. Mana ii cazu inca o data.

— Nu vrei un pahar inainte de a pleca?

Spuse da „Mie, sotul ei Un pahar inainte de a pleca'. Au baut impreuna si ea adauga ceva in legatura cu cizmele lui prafuite si cu uniforma patata. Apoi alta remarca, in legatura cu hotelul unde avea sa doarma. Deodata ii scapara fara sa vrea cuvintele:

— Esti indragostita de Willy?

Ea isi bau coniacul si zambi. Privirea i se intuneca.

— Ti‑am spus, il iubesc.

— V‑ati culcat impreuna?

Ea isi lasa capul pe Spate si incepu sa rada. Un ras provocator. Simti dorinta sa o bata si mana ii aluneca din nou spre pistol, dar imaginea fiului sau il calma si de aceasta data. Maine se va duce la tabara unde se afla Gunni.

Plecand, ii facu un semn de adio si vazu la incheietura ei o bratara pe care i‑o daruise candva, o bijuterie incrustata cu pietre albastre, cumpara­ta din Romania. Fericita, Inge i se aruncase de gat, apoi i se daruise ca niciodata inainte Erau cinci ani de atunci.

Cand usa se inchise, locotenentul putu in sfarsit sa planga, apoi esua intr‑o cazarma a garzii de la Potsdam.

A doua zi pleca la Bergen sa‑si vada baiatul. Tabara — baraci simple de lemn — se afla departe, pe camp, ferita de privirile curioase. In ciuda aparentelor, se pare ca le era totusi rusine, incat nu doreau ca cineva sa vada cum, cu sange rece, metodic, erau ucise sufletele copiilor.

Un Obersturmführer SS care‑si pierduse un brat in 1941 il duse cu masina in tabara, adresandu‑i‑se cu „draga colega', ceea ce il scoase din sarite pe Ohlsen. SS‑istul ii spuse ca era raspunzator de educatia militara a copiilor.

— Sunt niste carpe cand sosesc aici, spuse SS‑istul, ridicand tonul ca sa acopere zgomotul motorului, dar nu ne trebuie prea multa vreme ca sa facem din ei niste diavoli! Isi flutura, incantat, jumatatea de maneca goala. Sunt in stare sa le taie beregata si parintilor!

Masina se opri pe un colnic, la cativa kilometri de tabara si SS‑istul arata spre un pluton de baieti imbracati in negru, care se tarau.

— Iata comandoul nostru pentru sabotaje. Asa se incheie cursurile noastre. Rase tare spunand „cursuri'. Din cand in cand, le dam si cate un evreu, cu titlu de experienta. E mai distractiv pentru ei sa omoare un evreu decat sa asiste la o lupta de cocosi. Mai tarziu, oricum vor trebui sa ucida oameni.

Locotenentul se intoarse dintr‑o miscare si il privi ingrozit. Era un SS‑ist cu infatisare placuta si foarte elegant.

Ajunsera la comandantul taberei, Sturmbannf hrer‑ul SS Gran. Surazand, ii spuse lui Ohlsen ca nu mai avea fiu, acum apartinea F hrer‑ului. Nici nu putea fi vorba sa‑l cheme pe Gunni si sa‑i vorbeasca, dar putea sa‑i trimita pachete care aveau sa‑i fie inmanate din partea Partidului.

— Noi toti suntem Partidul, spuse Gran zambind fara incetare.

Locotenentul protesta, cu ultimele puteri, impotriva adoptarii fiului sau de catre Stat; nu semnase nici un act.

— N‑are importanta, spuse inveselit Bannführer‑ul. Semnaturile sotiei si socrului dumneavoastra sunt suficiente si nu mai puteti contesta sub nici o forma faptul ca fiul dumneavoastra va fi educat ca un adevarat discipol al Miscarii. Viata de familie nu e recomandabila pentru tineretul nostru. Aici sunt caliti ca otelul Krupp!

Au avut atata bunavointa incat l‑au condus pe locotenentul Ohlsen inapoi la Bergen, nu pentru a fi politicosi cu el, ci ca sa‑l impiedice sa incerce, in ciuda oricarei ratiuni, sa‑si revada fiul.

In fata vilei sedea un barbat cu bratele si picioarele amputate, ce fusese asezat pe o masina de jucarie. Era in civil, dar pe haina stralucea Crucea de fier clasa intai.

Obergruppenfü hrer‑ul SS Berger cobori din Mercedes‑ul sau, incrunta din sprancene si se uita cu rautate la jumatatea de om.

— Luati‑l de‑aici, ii sopti ordonantei.

Au pus mana pe individul care tipa si l‑au aruncat intr‑un cuptor, impreuna cu cativa evrei si tigani. Masinuta cu pedale se rostogoli in josul strazii si ajunse jucaria unui pusti. Nici un alt obiect nu mai deranja acum privirile invitatilor.

SERATA LA SS‑ ISTI

Intr‑o seara, Heinrich l‑a dus pe locotenentul Ohlsen intr‑o vila mare, din apropiere de Wannsee. Toata crema Partidului isi daduse intalnire acolo.

De fiecare parte a usii, pe care era sculptat vulturul SS, pazeau doua santinele in uniforma de gala. Multimea se inghesuia in holul incapator, unde alti SS‑isti in jachete albe luau hainele invitatilor. Imediat dupa ace­ea se intra intr‑o sala mare, luminata stralucitor de numeroase candelabre de cristal, care se rasfringeau in oglinzi uriase, inalte cat peretii. In mijlo­cul incaperii se afla o masa in forma de potcoava, acoperita cu o tesatura din damasc, cu portelanuri de Sèvres, sfesnice cu douasprezece brate din aur masiv, cu vesela din cristal gravat si argintarie veche si masiva.

Intr‑unul din capetele salii, vreo douazeci de ofiteri superiori aruncau prin monocluri priviri aprinse la decolteurile uriase ale doamnelor. Hein­rich il trase pe Ohlsen spre acest grup si il prezenta unui barbat destul de voinic, in uniforma neagra, a carui privire il ingheta pe locotenent. Barba­tul acesta era una dintre rotile cele mai perfecte ale mecanismului admi­nis­tratiei SS. Ii intinse locotenentului o mana moale si lipicioasa si mormai ceva in genul „Sunt onorat sa strang mana unui ofiter de pe front', apoi il indemna pe locotenent sa se serveasca si, fara alte mofturi, se repezi la o doamna imbracata in mov.

Toata lumea se aseza la masa. Un lung sir de SS‑isti in jachete albe, mergand ca la instructie, intra aducand felurile de mancare a caror abundenta era de‑a dreptul neverosimila. Era acolo tot ce‑ti putea pofti inima.

— Asta da, meniu! spuse razand Untersturmführer‑ul S.S. Rudolph Busch care, de pe acum cenusiu la fata, statea in fata locotenentului. Sa ne fie de bine! bolborosi el, muscand dintr‑un picior de fazan pe care‑l tinea cu amandoua mainile, incercand astfel sa semene cu vechii eroi germanici.

Dupa spusele lui Heinrich, Busch isi spanzurase propria sora la Gross‑Rosen, in urma cu doi ani. Avea intr‑adevar o fata de ucigas.

— Meniu international! marai el cu un gest larg, aruncand apoi peste umar osul ros, pe care un SS‑ist se grabi sa‑l ridice. Nimeni nu parea surprins. Germanii benchetuiau asa cum faceau oaspetii lui Wotan.

— Uite anghinare din Iugoslavia, continua el, cu o infatisare triumfa­toare, trufe din Belgia, ciuperci din Franta, caviar rusesc, unt si sunca din Danemarca, somon norvegian, carne de oaie din Ungaria, fazani din Bulgaria, gaini din Finlanda si cartofi de pe ogoarele nisipoase ale Poloniei. Nu ne lipseste decat un delicios rump‑steak englezesc! Arunca al doilea os peste umar. Dar ceea ce nu este inca pe lista poate fi — isi linse buzele unsuroase —, asteapta putin, locotenente, sa sarim Canalul Manecii! Ma umple de bucurie gandul ca vom ridica lagare de concentrare in Scotia si vom atarna lorzii in streang!

'Dumnezeule mare! gandi locotenentul, oare nu stie ca am pierdut razboiul?'

— Ce crezi, draga colega, despre viitorul Germaniei? mormai Busch infigandu‑si dintii intr‑o bucata de friptura de caprioara. Parea un canibal in uniforma de parada.

Locotenentul ridica din umeri si isi ceru scuze pentru ca nu stie. O minciuna sfruntata, intr‑o asemenea tovarasie!Isi aminti fata batjocoritoa­re a Legionarului si se infiora.

— Germania va fi cea mai mare tara din lume si din intreaga istorie, il asigura putin mai tarziu ofiterul SS, din ce in ce mai beat. Dar sa fim pregatiti sa ne curga balele si sa infruntam foamea, adauga el dupa o clipa de gandire. O foame de lup! Priviti‑i putin pe invitatii nostri. Ranji. Astazi pentru acesti domni e mai importanta umplerea matului decat cultura sau lupta. Vedeti cum baga in ei. Ma refer la barbati.

— Intr‑adevar, spuse locotenentul, care nu se putu impiedica sa nu intrebe: Si femeile?

Rudolph ridica din sprancene. Alt os, aruncat cu nepasare, ateriza intr‑o frapiera pentru sampanie, asezata pe o masa de serviciu.

— Asteptati putin si veti vedea. Rase, cu un aer resemnat si bau cu zgomot. Aici totul se petrece dupa regulamentul SS. Nu‑i atat de artificial ca reuniunile voastre, locotenente. Cu burta plina, trecem la actul doi. In acelasi timp musca dintr‑o piersica si zeama curse pe uniforma lui gri‑deschis. Apoi, furioso grandiose, se stramba si plescai din limba. Si, in sfarsit, locotenente, pastorale amoroso. Totul in limitele bunei‑cuviinte. Trebuie sa‑ti spun, locotenente, ca noi, SS‑istii, suntem, cum spun englezii, gentlemani. Tacu si isi linse un deget manjit de sos. Aruncandu‑i locotenentului o privire piezisa, continua sa‑si suga degetul. Sosul cu hrean ma face intotdeauna sa ma gandesc la fete, dar numai la tarfele a‑ntaia!

Il privi pe locotenent si se hotari in sfarsit sa debiteze ceea ce dorea de multa vreme sa‑i spuna unui tip din armata:

— Voi astia, ofiterii de front, n‑aveti nici cea mai mica idee despre bunele maniere! Sunteti niste adevarati primitivi. Izbucni in ras, asteptand protestele locotenentului.

Dar Ohlsen nu‑l asculta. Se gandea ce‑ar putea face impotriva sotiei si a socrului sau.

— Socrul meu este ultimul porc! rosti el tare.

— Spune‑mi numele lui si‑l comunic unui prieten din Prinz Albrecht strasse, baigui Busch. Toti porcii trebuie lichidati. Trebuie sa facem curatenie, marturisi si el coborand vocea.

Putin mai departe, un Obersturmbannführer SS striga:

— Tine‑ti gura, Busch, betivule, altfel o sa te usture!

— Da, Obersturm, sughita Busch, sorbind coniacul. Arunca o privire tulbure. Trebuie sa‑i lichidam, sa‑i aruncam la fiare. Sunt buni numai de a fi dati fiarelor!

Locotenentul se uita la el fara sa‑l vada. O vedea pe Inge in kimonoul japonez desfacut, dezvelindu‑si picioarele frumoase. Intoarse capul, bau o inghititura si nu auzi decat pe jumatate din prostiile pe care le debita Busch.

— Aici damele sunt distinse si bogate. Le mananca acolo unde stiu eu! Rase si incepu sa reflecteze: Colega, viata e ciudata. Esti ofiter de husari, locotenent intr‑un regiment de pe front, iar eu ce sunt? Un amarat de paznic de drapel intr‑un lagar. Isi incrunta trist sprancenele, matura din farfuriei gramajoara de oase roase si arunca farfuria goala in spate. Sunt foarte nefericit, cu desavarsire nefericit! Isi rostogoli ochii disperat, ca si cum s‑ar fi inecat, si se apleca spre Ohlsen ca sa‑i sopteasca un secret: Viata mea e o nereusita, colega. Ar putea cineva sa creada ca dorinta mea cea mai fierbinte e sa intru la manastire?

— Cu siguranta, nu, spuse locotenentul cu convingere.

— Si totusi acesta‑i adevarul! Si, de fapt, ce s‑a intamplat? Scuipa scarbit pe jos, gata s‑o nimereasca pe vecina lui: Am ajuns ofiter de Garda. Ce onoare! Dar am o idee. Cand se va sfarsi razboiul, o sa‑mi iau diploma in teologie si sper sa sfarsesc ca arhiepiscop de Köln. Ar fi nemaipomenit! Se clatina si continua: Cand damele frumoase de aici se vor satura de baut sampanie, vom merge in linia intai, acolo sus. Rase si facu cu ochiul: Vom sari capra!

Tacu si se chinui sa se concentreze. Privirea lui cauta pe cineva. Arata in sfarsit o bruneta supla, in rochie argintie de lame, cu un decolteu nerusinat.

— Te previn, asta‑i cea mai tare in domeniu!

Locotenentul ii urmari privirea si recunoscu o actrita de cinema foarte renumita.

— Oare toate femeile sunt cu adevarat tarfe? spuse el pe un ton de indoiala, uitandu‑se la actrita ce flirta foarte intim cu un general de politie.

— Nu toate, recunoscu Busch, dar pe cele care fac mofturi le dam afara. Aia de‑acolo, care sclipeste, e una adevarata! In filme joaca roluri de ingenua, dar aici, oho! Pe cinstea mea, se transforma intr‑o bac Intr‑o bac In fine, ceva in genul asta.

— Vreti sa spuneti bacanta?

— Nu face pe desteptul, soarece de front! izbucni furios betivul.

Locotenentul incepu sa rada si ridica din umeri. Busch mormai cuvinte de neinteles „Lichidam toata armata, adunatura de tradatori' Deodata, fata lui lucitoare se lumina.

— Stii ce inseamna initialele de pe insigna ta?

— Wehrmacht Heer, raspunse locotenentul.

— N‑ai ghicit! tipa grasul, incantat. Inseamna Weg nacht hinten![13] Inveselit, se lovi peste coapse si‑i facu semn cu cotul vecinei sale.

— Dar stiti cum sunt porecliti SS‑istii in armata? intreba locotenentul  lasandu‑se pe spate.

— Nu, spuse curios Busch.

Arsch, Arsch! spuse locotenentul.

Se lasa o tacere stanjenitoare. Ohlsen se puse pe ras, isi ridica paha­rul si zise:

— In sanatatea armatei! Dar cum paharele se ridicau incet, adauga malitios: In sanatatea armatei F hrer‑ului!

Regula cerea sa se tina toastul si apoi sa fie sparte paharele, caci acestea nu trebuiau sa mai fie folosite la nimic altceva. Locotenentul privi cu satisfactie gramada de pahare facute tandari si isi promise sa faca inca o data la fel inainte de plecare.

Odata cina sfarsita, lumea s‑a raspandit prin vila.

— Care‑i starea de spirit pe front in clipa aceasta? sopti un ofiter de politie la urechea lui Ohlsen.

Locotenentul facu un gest vag:

— Sunt in permisie si nu mai am nici o informatie recenta.

— Permisie? striga Busch. Ce‑nseamna asta? In SS n‑avem permisii. Cel mult misiunea de a‑i aresta pe tradatori si gunoaiele de soiul asta. Dar ia spune‑mi de voi astia, de pe front! Niste salahori! Imi creste inima cand se vorbeste despre armata.Ochii lui tulburi incepusera sa lacrimeze:Uita‑te la fundurile‑astea de generali care se leagana‑n cizme. Eu le zic paduchi! Se inflacarase: Daca as fi Führer‑ul, securea, de urgenta! Se intoarse spre gradatii SS care facusera cerc in jurul lui: N‑am dreptate, baieti? Armata e o turma de oi, o gasca de lasi.

Aprobara. Cineva murmura: „Da, gasca de lasi'.

— Domnii acestia frumosi cu epoletii rosii se impauneaza in fata noastra, Garda Führer‑ului! Ne dispretuiesc ca pe niste rahati — Busch scuipa pe covorul persan —, cacaciosii astia uita complet ca datorita noua sunt ceea ce sunt, caci fara noi, va intreb, ce‑ar fi?

Locotenentul ridica din umeri; Privi o doamna a carei fusta era trasa mult deasupra genunchilor. Un SS‑st ii masura coapsa cu o sfoara.

— Ce erau cainii astia? continua cu incapatanare Busch si‑i facu semn locotenentului cu cotul. Niste rahati! Se prezentau la raport doar pentru a obtine semnaturi, ca pe vremea vechiului sistem. Scuipa iarasi pe covor si strivi pata vascoasa cu piciorul. Voi, astia, mandria Wehrmacht‑ului, capatati decoratii cu sacul pentru fleacul asta de razboi!

Au incercat sa‑l linisteasca, dar in zadar.

— Si noi? Nu zici nimic, locotenent cu mutra de erou? Si noi?

— Ajunge, Rudi!

— Nu‑i vina acestui locotenent de blindate daca tu inca n‑ai decoratii.

— Lasa‑ma sa sfarsesc, cretinule, protesta Busch, care il apucase de guler pe locotenent. Razboiul nostru e mult mai greu decat al vostru, uite cum imi tremura mainile. Le flutura cu furie; sub nasul lui Ohlsen. Executii cu sutele, colega, executii in masa. Ar trebui sa incerci — ceas de ceas, zi de zi — sa comanzi plutoanele de executie, chiar daca cei pe care‑i ucidem nu sunt decat inferiori. Tipa totusi, pentru ca le e teama de moarte. Isi linse buzele. Uneori ii ingropam inainte sa moara de‑a binelea, dar nu din cauza ca suntem niste monstri. Adu‑ti aminte ca vreau sa intru la manastire! Rasufla, isi goli paharul care fu imediat umplut si‑l goli iar, dintr‑o inghititura. Dar avem treaba, colega, suntem grabiti, ce naiba. Toti evreii trebuie lichidati inainte de sfarsitul razboiului, si intelectualitatea poloneza, si cea rusa, asa ca, intelegi, locotenente, trebuie sa‑i dam bataie daca vrem sa ucidem atatia indivizi!

Locotenentul, caruia i se facuse rau, ii intoarse spatele lui Busch. Atmosfera inca nu se incalzise bine. Pe scara abia incepusera sa bea coniac din pantofii doamnelor. In alta parte se jucau cu sticlele si isi dadeau jos hainele. Intr‑un colt, doi ofiteri superiori beau si se chinuiau sa dea jos chilotii unei doamne care cotcodacea. O fata imbracata in albastru dansa pe o masa; isi arunca pantofii in tavan si acestia lovira o lustra de cristal care cazu si se facu tandari. Imediat, un Hauptsturmführer isi scoase revolverul si dobori alte doua.

— Becul mi‑a cazut in cap, spuse el. Ascult ordinele Führer‑ului, doi la unu.

Isi incarca arma si o puse la loc in toc, notand cu satisfactie ca doamnele de fata il remarcasera. Era un semn de virilitate sa tragi atat de bine.

Locotenentul era absorbit in contemplarea unui tablou minunat. Un Standartenführer SS se apropie.

— Frumos, nu‑i asa?

Locotenentul aproba din cap.

— Ce casa ciudata, continua SS‑istul. Era a unor evrei. Aici isi faceau ticalosii orgiile. Facu un gest de dezgust: Era si timpul sa curatam aceste grajduri ale lui Augias. Il batu pe Ohlsen pe umar cu o mana inmanusata in alb. Veneam si eu aici. Era magnific, somptuos, dragul meu!

— Ce s‑a intamplat cu proprietarul?

SS‑istului i se taie rasuflarea din cauza naivitatii intrebarii.

— A ajuns intr‑un lagar, evident! Ce era sa facem cu el? Dar mai intai l‑am botezat.

— Botezat? il privi locotenentul fara sa inteleaga.

— Da, bine‑nteles, botezat. E cam ceea ce le faceti voi partizanilor, cred. Se duse razand la o doamna, ii sfasie rochia si innoda cele doua bucati, ceea ce dezveli fundul femeii. Era caraghioasa, avea picioarele strambe.

— Hai, mergem la culcare? striga un Sturmbannführer SS din divizia T, „supravegherea lagarelor'.

— E loctiitorul comandantului de la Oranienburg, explica un politist, oferindu‑i locotenentului o cupa de sampanie. Veuve Clicquot veritabila, nu se gaseste pe la noi. Avea o sticla in buzunar si umplu iarasi paharele. Ti‑ai gasit o juninca, locotenente?

— O ce?

— O juninca e una dintre cele noi, rise politistul. O vaca e o doamna care a depasit varsta matura si o iapa e o acrobata care o face in fata tuturora.

— Si ce porecle le dati barbatilor?

Ofiterul de politie izbucni in ras si se repezi spre doua femei. Ohlsen se intoarse in coltul unde era Busch, care le explica in continuare unor domni in costume civile de culoare inchisa ce faceau valorosii SS‑isti in vreme ce altii se distrau pe front. Unul dintre domni isi aprinse incet un trabuc lung si negru. Se vedea ca e cunoscator. Era unul dintre acei nemti misteriosi de care era plina America de Sud intre cele doua razboaie. O vreme fusese consilier al politiei secrete din Bolivia. Mai tarziu a fost vazut vanzand tunuri Krupp in Paraguay, inamicul Boliviei in lungul razboi dintre cele doua state. Acum avea o pozitie inalta la Berlin, intr‑un birou de la ultimul etaj pe Prinz Albrechtstrasse.

— Ii lichidam pe toti, bolborosea Busch, clatinandu‑se primejdios si turnandu‑si coniacul per uniforma. Mai intai ii omoram pe evrei pana la ultimul om! Domnul dadu din cap in tacere. Apoi tiganii. Domnul aproba din nou. Busch duse gatul sticlei la gura, fara sa stie ca un prieten o umpluse jumatate cu votca, jumatate cu rachiu. Se clatina. Apoi vine randul polonezilor si, in sfarsit, atunci vom avea si noi, germanii, loc! Inainte, camarazi! Traiasca SS‑istii! Pocni din calcaie, ridica mana si urla: Heil! Victorie!

Toata lumea urla in cor, apoi intona:

Judenblut soll spritzen

Cantecul a fost intrerupt de o fata pe jumatate goala, care fugea tipand prin saloane, urmarita de un ofiter in camasa, cu bretelele fluturand in urma lui. Un ofiter purtand insemne de general SS comanda cu voce de stentor:

— Atentie toata lumea in scutece!

Un tunet de veselie aproape ca facu sa sara acoperisul vilei. Era semnalul goanei nebunesti dupa doamne. Una dintre ele, care protesta, a fost violata in nisa unei ferestre. Alta mergea in maini, aratandu‑si chilotii din dantela neagra, mai mult decat indecenti; un ofiter ii turna vin, foarte incet, cu sentiment. Obersturmf hrer‑ul Stenthal aproba modul de folosire a vinului nobil fusese candva chelar la Bon, acum conducea interogatoriile la Buchenwald.

Dadu jos chilotii fetei si facu cateva experimente pornografice cu ea. Toti se intreceau in inventivitate erotica; toti mugeau ca cerbii in calduri.

Locotenentul Ohlsen, asezat calare pe un scaun, era beat. In fata lui, intinsa pe jos, o femeie goala, care nu pastrase decat ciorapii lungi, prinsi de jartiere cu trandafiri rosii, se masturba in bratele unui SS‑ist in chiloti lungi, carpiti grosolan.

Locotenentul radea de carpeala neindemanatica.

— Supergermanul in izmene, prost carpite! Scuipa si atinse fundul SS‑jstului chiar pe locul carpit. Esti un cur, spuse el cu convingere. Maine ma voi duce la Prinz Albrechtstrasse si voi povesti cainelui de la etajul patru, care‑l cunoaste pe Heinrich, da, ii voi povesti o gramada de lucruri despre cealalta tarfa, nevasta‑mea. Incepu din nou sa rada.

O blonda platinata se aseza pe genunchii lui si‑i mangaie parul.

— Poti sa‑mi spui Ilse, zise ea.

Ilse, spuse locotenentul, scuipand iarasi pe peticul chilotilor.

Ramasera o vreme tacuti, urmarind zvarcolirile celor doua trupuri pe parchet.

— Ei ii place foarte mult, constata blonda Ilse.

O alta femeie li se alatura. Purta o rochie aurie, desfacuta pana sus, pe coapse.

— Pari atat de trist! ii spuse ea locotenentului. De ce nu te distrezi? Nu‑ti plac femeile?

— Esti o tarfa? intreba locotenentul.

— Mitocanule!

— Asa‑ti trebuie, spuse brutal Ohlsen. O lovi pe fata cu piciorul, dar fu gata‑gata sa cada cu scaunul, reusi totusi sa apuce paharul asezat jos. Era o stacana de un litru si jumatate, plina cu vodca si coniac. Un locotenent de politie ii spusese ca acest amestec alunga tristetea.

Aparu un Hauptsturmführer SS, tragand un scaun in urma lui. N‑avea decat un ochi, celalalt era acoperit de un monoclu negru care‑i cadea tot timpul si atunci nu se vedea decat o gaura rosie si umeda. Ii placea la nebunie sa‑si arate gaura; lumea‑si pierdea pofta de mancare. Barbatul se aseza greoi alaturi de locotenent si privi in jur cu singurul sau ochi, negru ca taciunele.

— Vrei sa vii in lagar sa bagi cutitul in tradatorii patriei? Isi trase rasuflarea si o arata pe blonda platinata: Si tu, fii amabila, n‑ai vrea sa faci dragoste?

— Nu cu tine, zise Ilse, esti un adevarat porc.

SS‑istul se puse pe ras si scapa monoclul care se rostogoli sub cele doua trupuri inlantuite pe jos. Orbita rosie lucea; fetele se infiorara. Locotenentul tragea din tigara si privea nepasator gaura sangerie care nu voia sa se vindece.

— Esti intr‑adevar o mica tigroaica, ii spuse SS‑istul Ilsei. O pantera ce trebuie imblanzita cu biciul. Rasul lui deveni amenintator.

— De ce faci asa din ochi? zise locotenentul band cateva inghitituri din halba.

— E nebun, murmura blonda platinata, complet nebun. Se spune ca in lagar rastigneste oamenii.

Locotenentul se uita atent la SS‑istul ce radea, in vreme ce orbita rosie ii dadea o infatisare de dement.

— Asa este, dadu SS‑istul din cap. Patru cuie, o sutana neagra sau un porc de evreu. Parea ca reflecteaza: Tipii cu Talmudul sunt mai rezistenti, dar popii striga mai tare, sunt mai caraghiosi. Nu vrei sa vii, locotenente? I‑ai putea vedea, tocmai au adus o incarcatura noua pentru cuptor.

Se uita la cele doua trupuri de pe jos, se apleca, ridica monoclul si apuca unul din sanii fetei goale, strangandu‑l puternic. Fata tipa. Chiorul continua, nepasator.

— In camera mea am doua capete de marimea unei portocale. Unul dintre ele este al unei evreice, celalalt al unei poloneze. In lagar e o frantuzoaica si vreau capul ei. Cred ca pe birou capetele sunt decorative si, cand razboiul se va sfarsi, cu siguranta ca vor avea valoare. E mai usor sa le iei de la Berlin decat din inima Americii de Sud, e mai putin primejdios!

Locotenentul bau iarasi.

— Ce bei acolo? intreba chiorul.

Locotenentul intoarse capul spre el, dar: nu raspunse; era fizic incapabil sa‑i adreseze cuvantul colectionarului de capete.

— Locotenente, ai baut vreodata coniac cu sange de femeie? Trebuie fix un degetar la un pahar, dar e minunat.

O apuca pe Ilse de incheietura mainii, o musca brutal si racai rana cu marginea paharului. Ilse tipa terorizata, ceea ce‑l facu sa rada salbatic. Ceilalti se stransera in jurul lor. Domnul inalt, imbracat in costum inchis, se apropie urmat de cativa SS‑isti in jachete albe. Fara un cuvant, asculta istorisirea celor intamplate si se intoarse cu spatele, murmurand:

— Asta‑i tot? O gluma. Le sopti servitoarelor: Arestati‑o pe fata pentru jignire adusa unui SS‑ist. Dar nu acum, mai tarziu. Isi aprinse alt trabuc negru, se uita amuzat la perechea aflata intr‑o pozitie erotica si parasi sala fredonand.

Vanatorul de capete care bea sange de femeie se ridica si o impinse cu piciorul pe fata goala de pe jos.

— Tipul tau nu se pricepe, gaseste unul mai bun!

Si pleca mai departe. Putin dupa aceea aparu, din nou, cu o manta cenusie peste uniforma de parada plina de pete. Monoclul negru disparuse iarasi si carnea orbitei inflamate arunca sclipiri rosiatice. Saliva ii curgea prin coltul gurii intredeschise. Il lovi pe locotenentul Ohlsen cu manerul de aur al cravasei.

— Vii in lagar, locotenente, sa tintuim cativa jidani pe cruce?

Locotenentul ridica privirea. Ii urcara pe buze cuvinte pline de ura, dar nu era cel mai potrivit moment. Nu raspunse si sorbi cu inghitituri mari din halba plina. Sa uite Cum ar putea vreodata sa uite?

SS‑istul ridica din umeri si pleca leganandu‑se. Crezura ca va cadea, dar se indrepta brusc si‑si sterse cu manusa alba rana care nu voia sa se vindece.

— Plec, striga el. Daca te razgandesti, intreaba de Oberscharführer‑ul Schenk. Te vor conduce in lagar si ne vom distra sa vedem care striga mai tare, taiatii‑imprejur sau popii.

Iesi zdranganind din pintenii auriti prinsi la cizme. Bruneta il ruga pe Ohlsen sa‑i incheie sutienul.

— Esti in permisie? intreba Ilse.

— Da.

— Nu ai familie? adauga bruneta cu ochii pe jumatate inchisi, ca o pisica.

Locotenentul nu raspunse.

— Poti sa vii sa te culci la mine, propuse blonda Ilse.

— Am sa ma gandesc, zise el band in continuare. Era beat‑crita, dar nimeni nu‑si putea da seama. Punand halba jos, se uita la blonda. Daca as fi in locul tau, as sterge‑o.

— De ce, exclama ea aruncandu‑si pe spate, dintr‑o miscare a capului, parul ravasit, stralucitor ca matasea.

— E un sfat bun, crede‑ma, zambi Ohlsen. Sterge‑o fara sa te vada nimeni.

— Ce tampenie!

Se duse spre un Unterscharführer care avea pe guler insemnele SD. Ii mangaie picioarele si urcara impreuna.

Locotenentul n‑a mai vazut‑o vreodata. Dupa ce s‑a culcat cu SD‑istul a fost arestata. A fost scoasa pe usa din spate care da in strada invecinata si, a doua zi, trupul ei a fost gasit in Grünewald. Un raport de serviciu semnala ca fusese calcata de o masina neidentificata si, in plus, era una dintre femeile „asociale' ale Berlinului. Oamenii au ridicat din umeri: „O tarfa!'

Cineva il batu pe locotenent pe umar. Era un foarte tanar Sturmban­n­führer SS ce purta la gat Crucea de fier. Pe una din maneci avea cusuta banderola neagra pe care, in caractere gotice, se putea citi: „Leibstandar ten SS'. Avea un sir impresionant de decoratii de‑a curmezisul pieptului.

— O bere Ingefar, camarade? intreba tanarul maior. Era pentru prima data in seara aceea cand cineva i se adresa cu „Camarade'. Mirat, ridica privirea.

— Bere Ingefar? spuse el. Imi face rau.

Ridica halba si bau incet, dar tusi. Maiorul SS incepu sa rada si mirosi halba.

— Dumnezeule, ce tare e!

— Da, e tare. Ca sa traiesti, de asa ceva ai nevoie, adauga locotenen­tul.

Maiorul SS din garda personala a lui Hitler dadu din cap si arunca o privire de jur‑imprejur.

— Ce porcarie!

Ohlsen nu raspunse; termenul i se parea prea bland.

— Cand se va sfarsi razboiul, va trebui sa dam socoteala pentru tot ce‑au facut indivizii astia, spuse maiorul.

— Rastignesc oameni.

— Da, zise SS‑istul. Se apleca spre locotenent si sopti: Stii ce voi face, camarade? Ma voi sinucide.

Privi din nou in jur si pe buze ii aparu un zambet ironic:

— Si am s‑o fac aici, chiar in mijlocul hoardei!

— Asta‑i o prostie, spuse locotenentul.

— Poate, camarade, dar n‑o sa le cada bine.

— Esti beat?

— Deloc, afirma maiorul SS, care avea cel mult douazeci si cinci de ani.

Era foarte subtire, foarte inalt. Parul lui amintea de culoarea graului copt, ochii de azuriul cerului intr‑o zi calda de august. Era foarte frumos. Se ridica cat era de inalt:

— Mai bine priveste, camarade!

Se indrepta spre un general SS pu pieptul plin de decoratii din primul razboi mondial, care incadrau insigna de aur a Partidului. O tresa ii impodobea maneca dreapta. Tanarul ofiter il apuca de gulerul pe care straluceau frunzele de stejar din argint. Surase si spuse foarte tare:

Gruppenführer SS, veti vedea ceva caraghios, o gluma deosebita!

Generalul, trecut bine de saizeci de ani, il privi, iritat, pe inaltul si frumosul ofiter. Tocmai discuta cu domnul in costum inchis si cu trei doamne, actrite de la UFA.

— Si care este gluma aceasta?

Tanarul ofiter izbucni intr‑un ras fermecator si contagios. Ohlsen mai bau putin, apoi se lasa pe spate. Se simtea invitat personal la ceea ce urma sa se petreaca.

Maiorul isi indrepta degetul catre general.

Gruppenführer SS, sunteti un ticalos, un nazist ticalos si infect!

Generalul sari inapoi. Fata lui puhava palise. Ramase cu gura cascata Maiorul zambi.

— Voi toti, indivizii din lagare si din politie, sunteti o adunatura de asasini si de monstri, dar ca sa va fac o surpriza placuta, va anunt ca am pierdut razboiul. Amicii din partea cealalta sunt in drum spre Berlin si merg repede!

O mana il apuca de brat si il scutura brutal.

— Jos labele, ticalosule!

Barbatul ce‑l apucase de brat ii dadu drumul si facu un pas inapoi. Colanul Garzii si Crucea de cavaler impuneau totusi respectul. Tanarul maior scoase pistolul si il arma.

Se lasa o tacere de moarte.

Generalul si domnul in haine civile priveau hipnotizati pistolul greu de armata in mana tanarului ofiter.

— Mi‑e rusine de uniforma pe care o port, spuse maiorul foarte incet, apasand pe fiecare cuvant. Mi‑e rusine pentru mama mea germana; mi‑e rusine pentru tara aceasta despre care se spune ca ar fi a mea. In realitate sper ca invingatorii nostri vor avea intelepciunea sa va impuste pe toti, ca pe o haita de hiene ce sunteti, si sa va spanzure cu propriile voastre, centiroane de peretii cazarmilor si inchisorilor voastre.

Isi apasa teava pistolului pe pantec, pocni din calcaie si trase.

Pistolul cazu. Maiorul se clatina putin, dar nu cazu. Apuca pumnalul de parada, o arma ascutita prinsa de un lant, si, fara sa inceteze sa zambeasca, si‑l infipse incet in abdomen, deschizandu‑si, de la stanga la dreapta, o rana adanca. Sangele ii curgea pe maini. Se clatina din nou ca un copac batut de vant, apoi cazu in genunchi. „Nu va asteptati la asta, asasinilor!', parea ca spune, dar buzele lui nu se deschisera. Cu o sfortare uriasa se indrepta, apoi se prabusi. Il privea pe locotenentul ce ramasese asezat calare pe scaun si ridica mana in semp de adio. O mana plina de sange.

— Ti‑a placut, camarade? sopti el.

Privirea i se intuneca, dar inca mai zambi. Crucea de cavaler scotea un clinchet lovindu‑se de nasturi. A fost intins pe o masa; cineva ii desfacu uniforma si pantalonii. Muribundul privi fata barboasa a ofiterului ce se aplecase deasupra lui.

— Inapoi cu totii! Am iesit din gasca. Pacat ca nu v‑am vazut spanzurati!

Cat de tare il durea Dumnezeule, cat il durea

— Poate ca este intr‑adevar o prostie, camarade.

„Asaza‑te in genunchi si roaga‑te Domnului', spunea mama lui. Bunicul fusese pastor, isi amintea Un guler teapan, alb. Bunicul tinea intotdeauna predica smiorcaindu‑se, dar trisa la carti cand juca la cafenea Lumina candelabrului de cristal lucrat la Praga ii supara ochii. Putea auzi pe cineva plimbandu‑se nervos in spatele lui.

— Nu trebuie sa moara, spuse un glas.

Zambi, adica buzele i se crispara si‑i dezvelira dintii.

— N‑ati nimerit‑o, am scapat! Acum putea sa moara, dar era amuzant sa‑i tina in tensiune. Totusi cat de tare putea sa‑l doara De ce se injunghiase? A fost stupid, camarade, e din vina japonezilor. Maimutele acelea galbene sunt mandre cand isi fac harakiri, dar n‑ar fi crezut totusi ca doare atat de tare Si gatul, si spatele Macar daca n‑ar exista Dumnezeu! Ar fi un ghinion. Nu se numara printre cei buni, o stia. Poate ca suferintele sale vor fi trecute la socoteala daca Dumnezeu asteapta acolo, sus Poate ca bunicul cu gulerul sau scrobit va pune o vorba buna pentru el.

Generalul, palid ca un mort, se apleca deasupra mesei pe care fusese intins maiorul si fata lui arata deodata ca aceea a unui om foarte batran. Cu un efort de care nimeni nu l‑ar fi crezut capabil, muribundul se ridica furios. Sangele ii curgea pe gura. Tusi, se inabusi, baigui o injuratura. Generalul fu stropit cu sange, ceea ce il facu sa‑si iasa din fire. Se auzi cuvantul „porcarie'. O fata plangea.

Maiorul cazu greoi pe masa. Acum nu‑l mai durea Se simtea bine Foarte bine Muri.

Fara sa‑si fi dat seama cum, se gasi deodata in fata unei cladiri mar si cenusii, la numarul 8, de pe Prinz Albrechtstrasse. Doi vulturi si mentiunea „Politia secreta' erau gravate pe placa ovala de bronz.

Urca scarile ca un robot, deschise usa grea a carei clanta se afla atat de sus incat se simti la fel de mic ca un copil. Santinela SS nu‑i arunca nici o privire, in ciuda uniformei lui de ofiter.

La etajul al patrulea se opri in fata unei usi cenusii, pe care se putea citi, pe o mica placa de arama: STAPO B2.

Se infiora, ca si cand i‑ar fi fost frig. Mai departe se deschise alta usa. Aparura casti negre si stralucitoare; o femeie tarata in lift, care cobori iute spre beciuri.

Un barbat inalt si blond, cu nasul acvilin — o infatisare ideala pentru Himmler — se interesa ce cauta locotenentul Ohlsen.

— M‑am inselat, sopti locotenentul ca in vis.

Cobori scara alergand, iesi in strada si rasufla usurat. Va putea sa‑i priveasca in ochi pe Batranul si pe Legionar fara sa roseasca.

DRAGOSTE DE OCAZIE

Ploua atunci cand locotenentul Ohlsen parasi vila. Locotenentul n‑avea manta si‑si tinea cascheta in mana ca ploaia sa i se scurga prin par. Se opri, isi ridica fata spre cer, se bucura de ploaia care‑i racorea obrajii arzatori

Ce bine facuse tanarul maior! Dumnezeule! Bine facuse! Toata petrecerea stricata. Locotenentul simti un fel de bucurie si pleca mai departe. Oare el ar fi avut curajul acela absurd? Ii trecu prin minte un gand, un gand minunat Sa se intoarca acasa, sa sune, sa sune indelung, sa se indrepte linistit spre arogantii sai socri, sa‑l priveasca pe socrul sau sezand, impunator si obez, in fotoliu, sa‑i spuna tot ce gandea despre ei Niste porci, nimic altceva! Porci acoperiti cu diamante. Sa vada ochii lor de peste atunci cand isi va infige baioneta in pantec Ce caraghios ar fi!

Un Mercedes negru, cu numar oficial de politie, il ocoli. Inauntru se intrezareau ofiteri si doamne ce radeau. Locotenentul isi spuse ca se plictisea. Camarazii sai! Erau ani de cand se despartise de ei Poate murisera cu totii. Il cuprinse teama si‑l revazu in minte pe micul legionar al carui chip brutal paru ca se iveste in spatele tufisurilor din apropiere. Un chip fara trup. Locotenentul spuse cu voce tare: „Salut, Alfred!'.

Micul legionar zambi cu zambetul sau de cap de mort. Doar gura zambea, ochii niciodata. De multa vreme ochii si inima lui incetasera sa mai zambeasca.

— Ai avut dreptate, Alfred! Dumnezeule! Cata dreptate ai avut! Suntem niste vite si vom muri in balegar. Traiasca Legiunea Straina!

Striga aceste cuvinte foarte tare, inconstient, isi reveni si privi temator in jur. Un schupo venea agale. Banuitor, il masura pe locotenentul ud leoarca din cap pana‑n picioare. Pe casca lui de politist, vulturul lucea si ploaia i se scurgea de pe ceafa pe mantaua de ploaie, cu reflexe stralucitoare. Locotenentul grabi pasul, in vreme ce politistul se opri si‑l urmarea cu privirea, gandindu‑se ca in seara aceasta avea totusi noroc nu fusese nici o alarma. Isi continua drumul.

Locotenentul coti pe o strada laterala. Amintirile se inghesuiau in mintea lui Ziua cand erau pe pozitii in apropierea vaii Elbrus‑ului O caldura torida. Nici copaci, nici umbra. Cat timp trecuse de atunci. Atatia camarazi morti, cu un glont in frunte, pe pozitiile acelea! De necrezut! Ii trecu prin fata ochilor un sir de chipuri, toti cei ce fusesera impuscati in cap: Unteroffizier Schöler, Gefreiter Busch, Panzerschütze Schultze, Oberschütze Mall, Feldwebel Blom cel care, dupa razboi, voia sa mearga in Spania sa cultive portocali. Vorbea mereu despre plantatia de portocali, nu fusese niciodata in Spania si invata spaniola dintr‑un dictionar vechi si zdrentuit. In ziua cand a murit — puscasul siberian nu tintise bine, astfel ca agonia lui a durat trei minute — le‑a spus celor ce stateau in jurul sau: Yo no me figuraba.

Micul legionar, care stia spaniola, aproba din cap si‑i raspunse in aceeasi limba. Blom a murit impacat, gandindu‑se la plantatia lui de portocali. L‑au ingropat langa un cactus rasucit, cu o bucatica de portocala pe care Legionarul i‑a pus‑o in mana, apoi au batatorit bine pamantul, ca lupii de stepa sa nu‑l sfasie. N‑aveau niciodata timp s‑o faca asa cum trebuie, mureau atatia! Dar cu Blom era altceva, toata lumea cunostea povestea plantatiei de portocali.

A doua zi a fost randul locotenent‑colonelului Von Herling, pe care puscasul siberian l‑a lovit sub marginea castii. A murit pe loc si pamantul n‑a fost batatorit pe mormantul lui pentru ca era un nou‑venit, dar in ziua urmatoare mai ramasese foarte putin din el, caci cainii de stepa il dezgropasera. Comandantul, nebun de furie, pomeni de Curtea Martiala, dar era atat de cald in valea Elbrus‑ului incat incidentul a fost uitat inainte de caderea serii.

Acest comandant era colonelul von Lindenau care, mai tarziu, a cazut la Kiev, ars de viu in tancul sau. Trupul lui carbonizat atarna in afara turelei si Porta a spus ca seamana cu o friptura uitata in cuptor. Rasesera. Cum nimeni nu‑i simtea lipsa lui von Lindenau, au lasat curatenia in grija lui Ivan, care a si facut‑o. Echipa rusilor a desprins cu ajutorul a doua furci corpul colonelului, care a fost asezat intr‑o groapa, cu putin pamant peste el si nimeni n‑a aflat vreodata unde‑si doarme Lindenau somnul de veci! Ohlsen dadu din cap. Ce razboi!

Ajunsese pe malul Havel‑ului si se aseza pe o banca, in ploaie, siroind de apa, dar putin ii pasa si vazu ca se afla alaturi de Prinz Albrechtstrasse unde Heinrich isi avea biroul, la etajul al patrulea al STAPO. O fata venea agale, imbracata intr‑o haina din piele rosie, cu o palarie uda pe cap. Ii zambi. El ii intoarse zambetul si‑si sterse fata.

Fata se aseza langa el pe banca siroind de apa si‑i oferi o tigara. Fumara in tacere. Tigarile erau umede.

— Suntem uzi de‑a binelea, spuse fata, care avea picioare frumoase.

Locotenentul facu semn ca da.

— Iti place sa te plimbi prin ploaie?

— Nu, zise el, absolut de loc.

Fata fuma cu greutate.

— Nici mie.

Incepura sa rada si ramasera un timp cufundati in ganduri. Fata rupse tacerea:

— Vii de pe front?

— Da, din Est, si ma intorc curand.

— Sa facem o bucata de drum impreuna, propuse ea ridicandu‑se.

Pornira pe drumul ce mergea de‑a lungul Havel‑ului.

— Si iubitul meu a avut o permisie, spuse fata incetinind pasul. Dar n‑a mai vrut sa plece.

Locotenentul o privi cu coada ochiului. Era draguta, cu nasul carn, ca o pisicuta.

— A dezertat?

Fata facu „da' din cap si‑si sterse fata.

— Nu voia sa se intoarca acolo. Ii taiasera totul.

— Ii taiasera totul? intreba locotenentul fara sa inteleaga.

Fata ceru alta tigara.

— Da, un glont, o rana intr‑un loc nepotrivit, a fost nevoie sa‑l castreze. Ca sa urineze avea un tub, putea.

Locotenentul nu gasi nimic de spus. Si comandantul Fromm fusese castrat, insa de rusi. Compania lui il gasise legat pe o masa in casa unui taran, cu organele puse intr‑o farfurie langa el, ca la macelarie. Era mort. Tot abdomenul ii era vanat. Sapte prizonieri au fost executati cu un glont in ceafa, nu fiindca ar fi fost cu ceva implicati, ci pentru ca trebuia dat un exemplu. Erau sapte georgieni din regimentul 68 graniceri, toti din Tiflis, si au cazut cu fata inainte, ca mahomedanii atunci cand isi fac rugaciunea.

— Si‑apoi ce s‑a intamplat cu logodnicul tau?

O tutuia, instinctiv. Povestea despre soldatul castrat ii legase, deveni­se si ea cineva de pe front. Un iubit castrat Trista poveste, ce facea o fata in asemenea situatie? Micul legionar fusese castrat si el, insa de calai, intr‑un lagar.

— L‑au prins, spuse fata, scotandu‑si palaria ca s‑o scuture.

— N‑a avut noroc.

— L‑au impuscat la Morellenschlucht, in acelasi timp cu un general de aviatie. Am fost sa‑i iau cenusa de la Curtea Martiala.

„La naiba!' gandi locotenentul. „De fapt, ce ma priveste pe mine povestea asta?'

— Mi‑au dat‑o intr‑o cutie de pantofi, cu recipisa, ca pe un colet postal.

— Si ce‑ai facut cu cenusa?

Fata zambi si privi raul.

— Am aruncat‑o in Havel. Arata apa cenusie si furioasa care curgea in fata lor, mai stralucitoare ca de obicei din cauza ploii: De‑asta vin in fiecare zi aici, sa‑i spun: „Buna ziua, Robert!'. Uneori ii arunc flori si cand plec ii spun: „La revedere, Robert, razboiul inca nu s‑a sfarsit'.

— Te inteleg, spuse locotenentul si se mira ca o intelege intr‑adevar.

Amandoi au mers acasa la fata. Ea si‑a aruncat haina rosie pe un scaun si a propus sa faca cafea, dar a descoperit ca nu mai avea; nu mai avea nimic altceva decat cateva sticle de bere si doi litri de vodca aduse de Robert de pe frontul de est. Au baut vodca dintr‑o halba de bere, apoi fata s‑a intins pe sofa. Locotenentul o saruta si‑i povesti despre Inge si Gunni, ii spuse si ca voia sa se razbune.

— Nu foloseste la nimic, sopti fata, strangandu‑se langa el.

Ii stranse in maini genunchii rotunzi, in vreme ce ea il mangaia pe par.

— Ai par frumos, cel al lui Robert era ca al tau, la fel de negru.

Mana locotenentului aluneca mai sus, dar fusta era atat de stramta incat nu putea merge mai departe; fata isi desfacu picioarele aproape fara sa‑si dea seama, suspina, il lua de gat. Degetele locotenentului continuau sa urce; simti marginea ciorapului si, chiar deasupra, o cicatrice adanca.

— Ce‑i asta?

— O schija de bomba, acum doi ani.

Rana sangerase foarte mult in noaptea aceea. Un marinar de pe dragoarele de mine se grabise sa‑i lege un garou din panglica beretei sale, cu partea pe care scria „Marina de razboi' la Vedere. Daca rana n‑ar fi fost atat de grava ar fi ras, dar suferea groaznic, schija atinsese osul. „Un milimetru mai mult si adio picior!' spusese chirurgul. Isi ridica piciorul ca sa‑l priveasca:

— Am picioare frumoase, nu‑i asa?

— Da, spuse locotenentul.

O lua in brate, o saruta. Ea deschise gura si se contopira intr‑un lung sarut. Degetele inca nesigure ii trasera fusta in sus, in vreme ce fata se ridica putin.

— Nu trebuie, sopti ea cu ochii inchisi. Abia ne‑am cunoscut!

Dar se lipi de el, isi apasa gura pe gura lui intr‑un sarut lacom, murmura niste biete cuvinte. El o musca de gat, ii saruta sfarcurile sanilor dezveliti si isi plimba degetele pe umerii ei.

Uitara totul, cufundandu‑se in dragoste. Timp de o clipa, o culme a uitarii si a vietii, din moment ce maine avea sa moara. Ea plangea, dar de ce? Fara indoiala ca n‑ar fi stiut sa spuna. Il plangea pe Robert, cenusa risipita pe fundul raului, se plangea pe ea insesi? O sirena incepu sa urle.

Se ridicara pe jumatate si. ascultara cu atentie incordata concertul infernal care bantuia deasupra orasului, apoi cazura iarasi unul in bratele celuilalt.

— Sunt englezii, spuse ea. Totdeauna vin ziua.

Puteau fi auzite avioanele, foarte sus. Cum reusesc oare sa gaseasca Berlinul pe vremea asta?

Incepura exploziile, facand sa se cutremure geamurile.

— Coboram in pivnita? intreba locotenentul.

— Nu, e groaznica, umeda si murdara. Sa ramanem aici.

Se iubira din nou si adormira inlantuiti, epuizati. Seara, cand s‑au trezit, continua sa ploua. Baura, mancara, facura iarasi dragoste; se simtira deodata foarte tineri. A doua zi veni sora ei, care era functionara la SD. Expresia ei favorita era cuvantul rahat, pe care‑l folosea la fiecare doua minute. Locotenentul era exasperat, o fata atat de frumoasa n‑ar fi trebuit sa foloseasca cuvinte

— La naiba, voi doi nu v‑ati plictisit pe intuneric? spuse ea razand. Si daca va alegeti cu un copil! La dracu?

Se duse la bucatarie si incepu sa scotoceasca printre cratiti.

— Sunt pe punctul sa infiinteze o noua organizatie, striga ea scotand capul pe usa. E secreta. La naiba, ce poveste! Vor sa puna mana pe ultimii taiati‑imprejur cu un regiment SD adus din Polonia si din Sudeti. Unul dintre ei, un SS‑ist, m‑a inghesuit la toaleta. Crede ca serviciul e un bordel, ceea ce, la urma‑urmei, e destul de adevarat.

Scapa din mana un ou.

— Rahat, striga ea, lovind coaja cu piciorul.

— Alice e o adevarata scroafa, ii spuse fata locotenentului, dar e de treaba. Ii poti povesti orice, nu te denunta niciodata. A ascuns un evreu aici, alaturi, dar n‑a vrut sa‑l ajute pe Robert pentru ca nu‑i plac dezerto­rii. Zice ca sunt lasi.

Locotenentul facu un gest vag. Ce era lasitate sau nu in acest razboi?

— Ai putea sa dezertezi?

— Cine a dezertat? striga Alice din bucatarie. Nu astepta raspunsul; N‑ai un sort? Nu‑l gasesc deloc! Rahat, uite‑l!

— Nu cred ca as indrazni, raspunse locotenentul.

— Trebuie sa fie atat de inspaimantator pe frontul de est. Nu ti‑e niciodata frica? intreaba ea mangaindu‑l pe obraz.

— Mi‑e frica totdeauna, dar daca raman acolo am o sansa sa scap. Dimpotriva, daca dezertez si pun mana pe mine, nu mai am scapare: plutonul de executie la Senne sau la Morellenschlucht.

— Sunt multi executati?

— Un numar de necrezut.

— Si cand pleci?

— Maine.

Ea ofta si‑l saruta iarasi cu buzele pline si frematatoare, ca un rau primavara. Alice veni cu dejunul.

— Sper sa‑mi faceti onoarea. Heinz vine diseara, vom fi toti patru.

„Cine poate fi Heinz?' isi spuse locotenentul.

Coniacul si berea treceau din mana in mana. Beau tot ce le cadea sub mana si Alice obtinea multe lucruri, sau mai bine‑zis le fura, dar stia ca ceilalti furau si ei si acestia stiau ca ea stia!

Asa ca sfarsea prin a fura la lumina zilei.

— Alice, n‑ai nici o urma de moralitate, spunea sora ei. Nu poti totusi sa stai in combinezon in fata locotenentului.

— Rahat, zise Alice, si la naiba cu morala.

Numitul Heinz, pe care‑l auzira urcand scarile in fuga, intra asa cum intra cineva care are dreptul sa faca zgomot; era Unterscharführer SS.

— Buna, fetelor! Uite, trascau si cafea.

Scoase un hohot de betiv si nu observa gradul lui Ohlsen, pe care‑l numi fara fasoane „colega', dar locotenentului nu‑i pasa de nimic.

Baura iarasi, glumira, apoi se dusera la culcare. Alice gemea de placere, Heinz radea ca un mercenar si rasufla ca un taur.

A doua zi, in zori, locotenentul pleca fara sa trezeasca pe nimeni, fara macar sa stie numele fetei. Se duse in gara Friedrichstrasse. Peronul era intesat de soldati in permisie ce se intorceau pe front, unii insotiti de cei apropiati, dar majoritatea singuri, caci erau evitate despartirile in gara, care aminteau prea mult de inmormantari. Ohlsen se plimba nervos pe peron. „Nu‑i ceva obisnuit sa pleci inainte de sfarsitul permisiei', gandi el.

— De ce naiba nu luati trenul de la Charlottenburg? intreba un functionar al garii un grup de soldati. Gasiti mai usor locuri, trenul se formeaza acolo.

Un subofiter batran, ce statea asezat pe ranita, spuse dispretuitor:

— In celalalt sens ar trebui sa luam trenul, ar trebui sa mergem la Schleisinger Hof.

— De ce? E ultima statie din Berlin, plina ochi!.

— Tocmai, ranji un Obergefreiter intins pe peronul ud, cu o cutie de masca de gaze sub cap. Nu e nici un tren de front in gara Silezia, dar, daca‑ti vizezi foile la comandantul garii, castigi o zi si pleci in ziua urmatoare.

Sosi un rapid, intesat de soldati pe care batranul subofiter ii arata razand.

— Astia au inteles! Pun ramasag pe ce vreti ca trenul se va goli in gara Silezia, dar trebuie sa ne grabim. Daca intarzie, cainii de jandarmi vor fi acolo si avem toate sansele sa fim pusi la zid.

Cativa soldati sarira spre tren, incercand sa se agate.

— Nu le e bine! spuse subofiterul inveselit. Si ei s‑au prins!

— Nici o oprire la gara Silezia! striga conductorul ce fugea in lungul peronului.

Se auzi un hohot de ras asurzitor. „Ce vorbesti! O sa fim mai repede acasa!'.

Functionarul ce recomandase gara Charlottenburg privea cu gura cascata trenul arhiplin.

Führer‑ul nu va castiga razboiul cu turma asta, spuse el, plecand suparat. Un locotenent de blindate veni la locotenentul Ohlsen si‑l saluta cu familiaritate.

— Incerci smecheria cu gara Silezia?

— Nu, raspunse Ohlsen, cu nepasare.

— Draga prietene, dar e o zi de permisie in plus!

— N‑am chef, replica locotenentul zambind.

Ofiterul se intoarse pe calcaie si se indeparta repede. „Nazist sau tampit, isi spuse el, probabil amandoua'. Se duse spre doi locotenenti de infanterie, dintre care unul disparu imediat in tren.

Agatate pe toate garniturile, pancarte scrise cu litere mari purtau lozinci incurajatoare, de exemplu: „Mergeti spre victorie!' Un subofiter scuipa pe una dintre ele: „N‑au decat sa mearga'!

Deodata se auzi un fluierat. Era semnalul de avertizare dat de un Feldwebel de la artilerie. Trei casti de otel, trei jandarmi se ivira pe peron. Ochii amenintatori sclipeau sub castile stralucitoare. Trenul pe care‑l astepta locotenentul intra in gara si se opri in scrasnet de frane. Soldatii se repezira. Strigate, chemari, injuraturi, certuri.

— Urcati in vagoane, trenul pleaca!

Incet, trenul strabatu Berlinul, trecu peste Spree, in departare se ghiceau Alexanderplatz si Prefectura de politie, unde sute de oameni inchisi isi asteptau fara indoiala moartea. In gara Silezia era o multime uriasa, dar putini au urcat in tren. Coada in fata biroului comandantului garii crestea mereu, o coada de oameni multumiti ca reusisera sa‑si vizeze hartiile si unii impinsesera indrazneala pana acolo incat sa spuna familiei sa‑i astepte dincolo de bariere. Un suierat lung, megafoanele emiteau ordine. Trenul locotenentului isi urma drumul spre est.

Fiecare compartiment era plin cu o gramada de barbati in drum spre abator, care aveau inca in sange amintirea celor cincisprezece zile minuna­te. Dar acum ii astepta altceva: focul, blindatele, luptele corp‑la‑corp, san­ge­le, mutilarile, moartea cuvinte cu o asemenea incarcatura de groaza si suferinte incat depasea orice inchipuire.

Ghemuit intr‑un colt, sub manta, locotenentul inchise ochii, in vreme ce ceilalti jucau carti, beau sau spuneau povesti obscene. Locotenentul Ohlsen plangea in tacere. Isi plangea fiul pierdut, caminul distrus, isi slangea singuratatea Ba nu! Nu era singur. Acolo unde il ducea trenul erau fratii sai de arme, camarazii sai.

Si ii revedea pe toti: Batranul, ca o stanca, micul legionar, Joseph Porta, Micutul, atat de inalt, atat de prost, si toti ceilalti

Trenul strabatea Germania.

In clipa aceea, in spatele frontului se incheia concentrarea de trupe sovietice. Totul fusese pregatit pentru cea mai mare ofensiva din istoria razboiului.

Intr‑o groapa adanca de obuz i‑ar fi putut vedea pe Porta, Micutul si un infanterist rus care jucau zaruri. Pistoalele lor mitraliera zaceau aruncate alaturi. Toti trei ajunsesera acolo in timpul luptei. Micutul castigase deja o sticla de vodca cand urgia cea mare a frontului rabufni de la o zare fa cealalta si puse capat jocului.

Doua sute saizeci si trei de divizii de infanterie si optzeci si cinci de divizii blindate porneau la atac.