Copilul strazii, lansatul, savantul, soldatul, liderul, invingatorul

Partea I

COPILUL STRAZII

POKE

- Crezi ca ai gasit pe cineva, si dintr-odata programul meu e inchis ?

- Nu e vorba de pustiul pe care l-a gasit Graff. E vorba de calitatea scazuta a celor pe care i-ai gasit tu.

- Stiam ca sunt putine sperante. Dar copiii cu care lucrez eu poarta un adevarat razboi numai pentru a supravietui.

- Copiii tai sunt atat de subnutriti, incat au suferit serioase degradari mentale cu mult inainte de a fi testati. Majoritatea nu au relatii umane normale, sunt atat de afectati incat nu trece o zi fara sa gaseasca ceva de furat, de spart sau de dezmembrat.

- Si ei reprezinta o posibilitate, ca toti ceilalti copii

- Exact genul asta de sentimentalism discrediteaza intregul tau proiect in ochii F.I.

Poke tinea ochii deschisi tot timpul. Copiii mai mici trebuiau sa stea si ei de paza, si uneori puteau fi buni observatori, dar ei nu observau chiar toate lucrurile pe care trebuiau sa le observe, si asta insemna ca Poke nu se putea baza decat pe ea insasi ca sa vada pericolul.

Erau destule pericole de care trebuia sa se pazeasca. Politaii, de exemplu. Nu se aratau des, dar cand o faceau pareau preocupati in special sa curete strazile de copii, ii biciuiau cu cravasele magnetice, impartind cu cruzime lovituri usturatoare chiar si celor mai mici, tratandu-i ca pe niste paraziti, hoti, ciuma, o plaga a curatului oras Rotterdam. Era treaba lui Poke sa sesizeze perturbarile care sugerau o razie a politiei. Atunci trebuia sa fluiere pentru ca cei mici sa se grabeasca in ascunzatorile lor pana trecea pericolul.

Dar politaii nu veneau prea des. Adevaratul pericol era mult mai aproape - copiii mai mari. Poke, in varsta de noua ani, era matriarhul micii ei armate (nu ca ar fi fost chiar toti siguri ca e fata), dar asta ii lasa indiferenti pe baietii si fetele de unsprezece sau doisprezece sau treisprezece ani care-si petreceau viata pe strazi. Cersetorii, hotii si tarfele adulte nu dadeau atentie copiilor mici decat ca sa-i inlature din drum. Dar copiii mai mari care erau printre cei inlaturati se razbunau pe cei mici. De fiecare data cand ceata lui Poke gasea ceva de mancat - in special daca descopereau vreo sursa de gunoi demna de incredere sau un mod usor de a capata un banut sau ceva de mancare - erau nevoiti sa-si ascunda si sa-si pazeasca cu gelozie comoara, caci huliganilor nu le placea nimic mai mult decat sa le ia celor mici orice bucatica de mancare. Sa fure de la copiii mai mici era mai sigur decat sa fure din magazine sau de la trecatori. Iar Poke vedea ca le placea asta. Le placea cand celor mici le era frica si-i ascultau si scanceau si le dadeau orice le-ar fi cerut.

Asa ca atunci cand pustiul costeliv de vreo doi ani se catara pe o lada de gunoi peste drum, Poke, fiind un bun observator, il vazu imediat. Pustiul era la limita infometarii. Ba nu, era lihnit de foame. Brate si picioare subtiri, incheieturi care pareau ridicol de mari, o burta umflata. Iar daca nu-l omora curand foamea, l-ar fi omorat venirea toamnei, caci nici din hainele lui subtiri nu mai ramasese mare lucru.

In mod normal nu i-ar fi acordat mai mult decat o atentie trecatoare. Dar erau ochii lui. Inca mai privea inteligent in jur. Nu avea acea apatie a mortilor vii care deja nu mai cautau hrana sau un loc confortabil unde sa se intinda sa respire pentru ultima data aerul puturos din Rotterdam. Oricum moartea n-ar fi insemnat o schimbare pentru ei. Toti stiau ce e Rotterdam: daca nu capitala, cel putin portul principal al iadului. Singura diferenta dintre Rotterdam si moarte era ca in Rotterdam pedeapsa nu era eterna.

Ce facea baietelul asta ? Nu cauta de mancare. Nu se uita dupa trecatori. Ar fi fost inutil - nimeni n-ar fi dat ceva unui copil atat de mic. Orice ar fi primit i-ar fi fost luat de alt copil, asa ca de ce sa se osteneasca ? Daca voia sa supravietuiasca, trebuia sa-i urmeze pe ceilalti cautatori in gunoaie si sa linga ambalajele de mancare in urma lor, sa ia ultimul cristal de zahar sau ultimul praf de faina ramas pe hartie, orice ramanea nelins de primul venit.

Copilul asta n-avea nicio sansa pe strada daca nu era luat intr-o ceata, iar Poke nu-l voia. N-ar fi fost decat o cheltuiala inutila, iar pustii ei o duceau destul de greu si fara sa adauge inca o gura de hranit.

O sa cerseasca, gandi ea. O sa planga si o sa cerseasca. Dar asta nu tine decat la oamenii bogati. Eu trebuie sa ma gandesc la ceata mea. El nu face parte dintre ei, deci nu-mi pasa de el. Chiar daca e atat de mic. Nu inseamna nimic pentru mine.

Niste prostituate de vreo doisprezece ani care de obicei nu lucrau in zona dadura coltul, indreptandu-se spre baza lui Poke. Ea fluiera incet. Pustii se despartira imediat, ramanand pe strada, dar incercand sa nu arate ca formeaza un grup.

Nu tinu. Tarfele stiau deja ca Poke e sefa cetei; o apucara de brate si o izbira de perete cerandu-i „taxa'. Poke stia ca nu trebuia sa pretinda ca nu are nimic – incerca intotdeauna sa pastreze o rezerva pentru a-i potoli pe huliganii infometati. Putea sa vada ca fetelor le era foame. Nu erau ceea ce voiau pedofilii cand isi faceau drum pe acolo. Erau prea sfrijite, aratau prea batrane. Pana mai cresteau ca sa atraga comertul ceva mai putin pervers, trebuiau sa recurga la gunoaie. Lui Poke ii clocotea sangele in vene cand cineva fura de la ea sau de la ceata ei, dar era mai bine sa le plateasca. Daca ar fi batut-o, n-ar mai fi putut avea grija de ceata, nu-i asa? Asa ca le duse la unul din ascunzisurile ei si scoase o punga cu o jumatate de placinta.

Era ranceda, caci o pastra de cateva zile tocmai pentru asemenea ocazii, dar cele doua prostituate o insfacara, rupsera punga, si una din ele musca mai mult de jumatate inainte de a-i da restul prietenei ei. Sau mai degraba fostei ei prietene, caci din astfel de fapte se nasc dusmaniile. Cele doua incepura sa se bata, tipand una la alta, lovindu-se, zgariindu-se cu unghiile. Poke le urmari indeaproape, sperand ca o sa ramana restul de placinta, dar nu avu asemenea noroc. Ajunse in gura aceleiasi fete care luase prima muscatura - si tot prima fata castiga si lupta, alungand-o pe cealalta.

Cand Poke se intoarse, baietelul era chiar in spatele ei. Aproape ca se lovi de el. Furioasa ca trebuise sa-si dea mancarea tarfelor, il izbi cu genunchiul si-l tranti la pamant.

- Nu sta in spatele oamenilor daca nu vrei sa aterizezi in cur, marai.

El se ridica si o privi, asteptand, rugand.

- Nu, blestematule, n-o sa capeti nimic de la mine, zise Poke. Nu iau nici un bob de fasole de la gura cetei mele, tu nu meriti nici macar un bob de fasole.

Ceata incepuse sa se adune, acum ca huliganii plecasera.

- De ce le dai lor mancarea ta ? spuse baiatul. Ai nevoie de mancarea aia.

- O, iarta-ma! zise Poke. Ridica vocea, astfel ca ceata s-o auda: Banuiesc ca tu ar trebui sa fii seful cetei, nu-i asa ? Fiind atat de mare, nu e o problema sa-ti pastrezi mancarea.

- Nu eu, replica baiatul. Eu nu merit niciun bob de fasole, nu-ti amintesti ?

- Da, imi amintesc. Si poate ca tu ar trebui sa-ti amintesti si sa-ti tii gura.

Ceata rase.

Dar baietelul nu rase.

- Trebuie sa ai propriul tau huligan, spuse.

- Eu nu am huligani, eu ma descotorosesc de ei, raspunse Poke. Nu-i placea felul in care continua sa vorbeasca, infruntand-o. In cateva clipe ar fi fost nevoita sa-l loveasca.

- Dai in fiecare zi mancarea huliganilor. Da-o unui singur huligan si fa-l sa te pazeasca de ceilalti.

- Crezi ca eu nu m-am gandit niciodata la asta, prostule ? zise ea. Dar odata cumparat, cum sa-l pastrez ? N-o sa se bata pentru noi.

- Daca n-o face, omoara-l, zise baiatul.

Asta o innebuni pe Poke, stupida imposibilitate, forta ideii pe care stia ca n-o s-o duca niciodata la indeplinire, il izbi din nou cu genunchiul, si de data asta il lovi si dupa ce cazu.

- Poate incep omorandu-te pe tine.

- Eu nu valorez nici un bob de fasole, nu-ti amintesti ? spuse baiatul. Omori un huligan, il faci pe urmatorul sa se bata pentru tine, si chiar daca el vrea mancarea ta, ii e si lui frica de tine.

Ea nu stiu ce sa spuna despre o idee asa de lipsita de noima.

- O sa te manance de vie, spuse baiatul. O sa te inghita. Deci trebuie sa omori unul. Sa-i puna piedica cineva mic, ca mine. Iar pietrele sparg capete de orice marime.

- Imi faci sila, zise ea.

- Pentru ca tu nu te-ai gandit la asta, replica el. Flirta cu moartea vorbindu-i astfel. Daca ea il ranea in vreun fel, era terminat, trebuia sa stie asta.

Dar deja moartea era langa el, inauntrul tricoului lui subtire. Nu prea conta daca moartea venea si mai aproape.

Poke isi privi ceata. Nu reusi sa citeasca nimic pe fetele lor.

- N-am nevoie sa-mi spuna un copil sa omor ce nu pot omori.

- Unul mic vine in spatele lui, tu-l plesnesti, el cade peste cel mic, spuse baiatul. Ai deja niste pietre mari, niste caramizi. il lovesti in cap. Cand ii vezi creierii, ai terminat.

- Nu-mi e de niciun folos mort, zise ea. Vreau propriul meu huligan, sa ne apere. Nu vreau unul mort.

Baiatul ranji.

- Deci acum iti place ideea mea.

- Nu pot avea incredere in huligani, raspunse ea.

- El o sa te pandeasca la cantina de caritate, spuse baiatul. Tu intri in fata lui in cantina.

Continua s-o priveasca in ochi, dar vorbea ca sa-l auda ceilalti.

- El o sa vrea sa intre inaintea tuturor in cantina.

- Unul mic ii pune piedica, cei mari il bat, zise Sergentul. Avea opt ani si in general se purta ca si cum ar fi fost secundul lui Poke, desi adevarul era ca ea nu avea un secund.

- Obtii un huligan, si el ii face pe ceilalti sa plece.

- Cum opresti doi huligani ? Trei huligani ? intreba Sergentul.

- Cum am spus, raspunse baiatul. il impingi si-l dobori, nu e atat de mare. Ai pietrele. Esti pregatit. Nu ti se spune Sergentul ?

- Nu mai vorbi cu el, Serg, zise Poke. Nu stiu de ce vorbim cu unul de doi ani.

- Am patru, facu baiatul.

- Cum te cheama ? intreba Poke.

- Nimeni nu mi-a pus vreodata vreun nume, zise el.

- Vrei sa spui ca esti atat de prost ca nu-ti amintesti propriul nume ?

- Nimeni nu mi-a pus vreodata vreun nume, repeta el. O mai privea inca in ochi, stand pe caldaram, cu ceata inconjurandu-l.

- Nu valorezi nici cat un bob de fasole, spuse ea.

- Asa e.

- Mda, facu Sergentul. Un nenorocit de bob de fasole - Bean.

- Acum ai un nume, zise Poke. intoarce-te pe lada aia de gunoi, eu o sa ma gandesc la ce ai spus.

- Am nevoie de ceva de mancare, zise Bean.

- Daca-mi faci rost de un huligan, daca ce ai spus tu merge, atunci poate iti dau ceva.

- Am nevoie acum, zise Bean. Ea stia ca e adevarat.

Cauta in buzunar si scoase sase alune pe care le pastrase. El se ridica si lua doar una din mana ei, o baga in gura si o mesteca incet.

- Ia-le pe toate, spuse nerabdatoare.

El intinse mana. Era slabita, nu putea strange pumnul.

- Nu le pot tine pe toate, zise. Nu apuc prea bine. La naiba. Irosea niste alune bune pe un pusti care oricum avea sa moara.

Dar avea de gand sa incerce ideea lui. Era indrazneata, dar era primul plan pe care-l auzise care sa-i ofere o speranta de a imbunatati lucrurile, sau sa schimbe ceva in viata lor mizerabila fara ca ea sa fie silita sa imbrace haine de femeie si sa se prostitueze. Iar daca era ideea lui, ceata trebuia sa vada ca il trateaza cinstit. Asa ramai sef de ceata, cand ei te vad mereu cinstit.

Asa ca tinu mana intinsa in timp ce el manca toate cele sase alune, una cate una.

Dupa ce o inghiti pe ultima, o privi din nou lung in fata, apoi spuse:

- Ar trebui sa te pregatesti sa-l omori.

- Il vreau viu.

- Pregateste-te sa-l omori daca nu e potrivit. Spunand asta, Bean trecu sonticaind strada la lada lui de gunoi si se catara cu greu pe capacul ei, sa priveasca.

- N-ai patru ani! striga Sergentul spre el.

- Patru am, dar sunt mic, raspunse el.

Poke ii facu semn Sergentului sa taca si se apucara sa caute pietre si caramizi si blocuri de zgura. Daca urmau sa poarte un razboi, era mai bine sa fie inarmati.

Lui Bean nu-i placea noul lui nume, dar era un nume, iar a avea un nume insemna ca altcineva stia cine e el si avea nevoie sa-l strige cumva, si asta era un lucru bun. Ca si cele sase alune. Gura lui abia daca stia ce sa faca cu ele. Mestecatul era dureros.

La fel si felul cum Poke distrugea planul pe care-l concepuse el. Bean n-o alesese pe ea pentru ca era cel mai destept sef de ceata din Rotterdam. Dimpotriva. Ceata ei abia daca supravietuia, din cauza gandirii ei nu tocmai bune. Era prea miloasa. Nu avea atata minte incat sa se asigure ca are destula hrana pentru sine ca sa arate bine hranita, asa ca, desi ceata ei stia ca e cumsecade si o placea, pentru altii nu arata prospera. Nu parea sa faca treaba buna.

Dar daca ar fi facut treaba buna nu l-ar fi ascultat niciodata pe el. El nu s-ar fi putut apropia. Sau daca l-ar fi ascultat si i-ar fi placut ideea, s-ar fi descotorosit de el. Asa era in strada. Pustii cumsecade mureau. Poke era prea cumsecade ca sa supravietuiasca. Pe asta conta Bean. Dar acum de asta se si temea.

Tot timpul pe care-l petrecuse observand oamenii in timp ce trupul sau se autoconsuma ar fi fost inutil daca ea nu reusea sa faca ceva. Nu ca Bean ar fi pierdut prea mult timp cu sine. Chiar de la inceput, privind ce faceau copiii pe strada, cum furau unul de la altul, unul de la gura celuilalt, din buzunarul celuilalt, vanzandu-si orice parte a corpului lor pe care puteau s-o vanda, vazuse ca lucrurile puteau fi imbunatatite daca cineva ar fi avut putina minte, dar el nu avea incredere in propria lui perspicacitate. Era convins ca mai era ceva ce el nu putea inca sa inteleaga. Se zbatea sa invete mai mult - despre orice. Sa invete sa citeasca si sa stie ce inteles au semnele de pe camioane, magazine, vagoane si lazi. Sa invete suficienta olandeza si suficienta Esentiala ca sa inteleaga tot ce se vorbea in jurul lui. Foamea care-i distragea in mod constant atentia nu-i era de niciun ajutor. Probabil ar fi gasit mai mult de mancare daca n-ar fi pierdut atat timp studiind oamenii. Dar in final isi dadu seama ca intelesese. Intelesese de la inceput. Nu era niciun secret ca numai din cauza ca era mic Bean nu reusise inca in viata. Motivul pentru care ceilalti se descurcau atat de prost era doar prostia lor.

Ei erau prosti, iar el era destept. Deci de ce el murea de foame, iar ceilalti pusti supravietuiau ? Atunci se decisese sa actioneze. Atunci o alesese pe Poke ca sefa cetei lui. Iar acum statea pe o lada de gunoi privind cum ea strica totul.

Primul lucru pe care-l facu fu sa aleaga un huligan nepotrivit. Avea nevoie de un huligan care sa poata sa intimideze lumea numai prin marime. Avea nevoie de cineva mare si prost, brutal, dar controlabil. in schimb ea credea ca are nevoie de cineva mic. Nu, prost! Prost! vru sa-i strige Bean pe cand ea isi privea tinta apropiindu-se, un huligan care-si spunea Ahile, dupa eroul din benzile desenate. Era scund, rau, istet si rapid, dar schiopata de un picior. Ea crezuse ca o sa-l poata dobori mai usor. O prostie! Ideea nu e doar sa-l dobori - prima data poti dobori pe oricine pentru ca nu se asteapta la asta. E nevoie de cineva care sa ramana doborat.

Dar nu spuse nimic. Nu vroia s-o faca sa se infurie pe el. O sa vada ce se intampla. O sa vada cum e Ahile atunci cand e batut. O sa vada si ea - n-o sa mearga si atunci o sa trebuiasca sa-l omoare si sa ascunda cadavrul si sa incerce din nou cu alt huligan inainte sa se raspandeasca vestea ca o ceata de copii doboara huliganii.

Ahile se apropie tantos - sau poate piciorul sau indoit il facea sa paseasca asa - si Poke facu o adevarata parada din faptul ca-i e frica si incearca sa fuga. Nu e bine, gandi Bean. Ahile s-a prins deja. Ceva nu e in regula. Trebuie sa te porti cum te porti in mod normal! Proasto! Ahile se uita in jur cu mai multa atentie. Precaut. Ea ii spune ca are ceva dosit - asta e in parte firesc – si il conduce spre capcana de pe alee. Dar iata ca el da inapoi. E atent. N-o sa mearga.

Dar merge, din cauza piciorului schiop. Ahile vede capcana, dar nu poate sa fuga, cativa copii mici se inghesuie in spatele picioarelor lui, iar Poke si Sergentul il imping din fata, si el cade. Niste caramizi aruncate cu putere ii lovesc corpul si piciorul ranit - copiii mici isi fac treaba chiar daca Poke e proasta - si da, asta e bine, Ahile este speriat, crede ca o sa moara.

Bean isi parasise deja pozitia inalta. Jos, pe straduta, sa poata privi de aproape. Ii fu greu sa vada prin multime.

Se inghesui, iar copiii mici - care erau toti mai mari decat el - il recunoscura si-l lasara sa treaca, stiind ca e dreptul lui sa vada. Se opri chiar langa capul lui Ahile. Poke statea deasupra lui, cu un bloc mare de zgura in maini, si vorbea.

- Ne duci la masa de la adapost.

- Da, sigur, va duc, promit.

Nu-l crede. Uita-te in ochii lui, cauta-i slabiciunile.

- Si tu obtii mai multa mancare asa, Ahile. Ai ceata mea. Daca avem suficienta mancare, daca suntem mai puternici, iti dam si tie mai mult. Ai nevoie de o ceata. Ceilalti huligani te-ar da la o parte din calea lor - i-am vazut! - dar cu noi nu trebuie sa suporti asa ceva. Vezi ce facem noi ? Noi suntem o armata.

OK, acum intelegea. Era o idee buna, iar el nu era prost, ii intelegea logica.

- Daca esti asa de desteapta, Poke, cum de n-ai mai facut asta pana acum ?

Ea nu stiu ce sa raspunda. Se uita la Bean. Fu doar o privire fugara, dar Ahile o vazu. Iar Bean stiu ce gandea. Era evident.

- Omoara-l, zise Bean.

- Nu fi prost, facu Poke. E cu noi.

- Asa-i, zise Ahile. Sunt cu voi. E o idee buna.

- Omoara-l, repeta Bean. Daca nu-l omori acum, o sa te omoare el pe tine.

- Lasi balega asta umblatoare sa-ti vorbeasca asa? spuse Ahile.

- Viata ta sau a lui, zise Bean. Omoara-l si ia-l pe urmatorul.

- Urmatorul n-o sa fie schiop ca mine, spuse Ahile. Urmatorul n-o sa creada ca are nevoie de voi. Eu stiu ca am. Sunt cu voi. Eu sunt ceea ce vreti voi. Asa e bine.

Poate ca avertismentele lui Bean o facusera precauta pe Poke. Nu ceda imediat.

- N-o sa crezi dupa aia ca e rusine sa ai o adunatura de copii mici in ceata ta ?

- E ceata ta, nu a mea, zise Ahile. Mincinosul, gandi Bean. Nu vezi ca te minte ?

- Pentru mine asta e ca o familie. Astia sunt fratii si surorile mele mai mici. Trebuie sa am grija de familia mea, nu-i asa ?

Bean intelese imediat ca Ahile castigase. Era un huligan puternic, si-i numea pe pustii astia frati si surori. Bean putu sa vada foamea in ochii lor. Nu foamea obisnuita, de mancare, ci foamea adevarata, profunda, de familie, de dragoste, de acasa. Aveau putin din asta in ceata lui Poke. Dar Ahile le promitea mai mult. Tocmai depasise cea mai buna oferta a lui Poke. Acum era prea tarziu ca sa-l omoare.

Prea tarziu, dar pentru o clipa paru ca Poke e atat de proasta si are de gand sa-l omoare totusi. Ridica mai mult blocul de zgura, sa loveasca.

- Nu, zise Bean. Nu se poate. Acum face parte din familie.

Ea cobori piatra pana in dreptul taliei. Se intoarse incet spre Bean.

- Du-te dracului de-aci, spuse. Nu esti din ceata mea. Nu e nimic pentru tine aici.

- Ba nu, zise Ahile. Mai bine omoara-ma, daca ai de gand sa te porti asa cu el.

Parea plin de curaj. Dar Bean stia ca Ahile nu era curajos. Doar istet. Castigase deja. Nu insemna nimic faptul ca era trantit la pamant si Poke mai avea inca piatra. Acum ceata era a lui. Poke era terminata. Trebuia sa mai treaca ceva timp pana cand si altii in afara de Bean si Ahile sa inteleaga asta, dar testul autoritatii se dadea aici si acum, iar Ahile urma sa castige.

- Pustiul asta, spuse Ahile, poate nu face parte din ceata ta, dar face parte din familia mea. Nu-i spui fratelui meu sa se care.

Poke ezita. Un moment. Un moment lung. Destul de lung.

Ahile se ridica. isi freca vanataile, isi analiza ranile. Privi cu o admiratie amuzata copiii mici care-l lovisera cu pietre.

- La naiba, sunteti rai!

Ei rasera - nervos la inceput. Oare o sa-i loveasca pentru ca si ei il lovisera ?

- Nu trebuie sa va temeti, zise. Mi-ati aratat ce puteti face. O sa mai trebuiasca sa facem asta inca catorva huligani, o sa vedeti. Trebuie sa stiu daca o faceti bine. Treaba buna. Cum te cheama ?

Le invata numele unul cate unul. Le invata si le repeta, iar cand gresea cate unul facea mare caz, isi cerea scuze, se straduia vizibil sa-si aminteasca. Dupa un sfert de ora il iubeau toti.

Daca poate face asta, gandi Bean, daca se pricepe atat de bine sa-i faca pe oameni sa-l iubeasca, de ce n-a mai facut asta pana acum ?

Pentru ca prostii astia se uita mereu dupa putere. Oamenii superiori tie nu vor niciodata sa imparta puterea cu tine. De ce sa te bizui pe ei ? Nu-ti dau nimic. Cei inferiori, daca le dai speranta, daca le dai respect, ei iti dau tie putere, pentru ca ei nu cred ca o au, deci nu se supara s-o dea.

Ahile se ridica in picioare, un pic nesigur, piciorul ranit durandu-l mai mult ca de obicei. Toata lumea se retrase, facandu-i loc. Ar fi putut sa plece daca ar fi vrut. Sa plece si sa nu se mai intoarca. Sau sa adune cativa huligani, sa se intoarca si sa pedepseasca ceata. Dar ramase acolo, apoi zambi, cauta in buzunar si scoase ceva incredibil. Un pumn de stafide. Un pumn plin. Se uitau in palma lui de parca ar fi purtat semnul unui piron.

- Intai fratii si surorile mai mici, spuse. Cel mai mic primul. Se uita la Bean: Tu.

- Nu el! striga urmatorul. Nici nu-l cunoastem.

- Bean a fost cel care voia sa te omoram, zise altul.

- Bean, spuse Ahile. Bean, tu doar te uitai la familia mea, asa-i ?

- Da, facu Bean.

- Vrei o stafida ? Bean dadu din cap.

- Tu primul. Tu ne-ai unit, OK ?

Fie ca Ahile l-ar fi omorat sau nu, tot ce conta in acea clipa era stafida. Bean o lua. O baga in gura. Nici macar nu o musca. Lasa doar saliva s-o inmoaie, savu-

randu-i aroma.

- Stii, zise Ahile, oricat ai tine-o in gura, nu se transforma din nou in strugure.

- Ce-i aia strugure ?

Ahile rase, dar el tot nu mesteca. Apoi dadu stafidele celorlalti copii. Poke nu impartise niciodata atatea stafide, pentru ca nu avusese niciodata atatea de impartit. Dar copiii nu intelegeau asta. Gandeau ca Poke le da gunoaie, iar Ahile, stafide. Asta pentru ca erau prosti.

CANTINA

- Stiu ca ai cautat deja prin zona asta, si ca aproape ai terminat cu Rotterdam-ul, dar se intampla ceva in ultimul timp, de cand ai fost tu oh, nu stiu daca e ceva cu adevarat important, n-ar fi trebuit sa te sun.

- Spune-mi, te ascult.

- Au fost dintotdeauna batai la coada la cantina, incercam sa le oprim, dar nu avem decat cativa voluntari, si e nevoie de ei ca sa mentina ordinea in sala de mese si sa serveasca mancarea. Deci stim ca o multime de copii care ar avea dreptul nici macar nu ajung in rand, fiindca sunt impinsi afara. Si chiar daca reusim sa-i potolim pe huligani si unii din cei mici apuca sa intre, ei sunt batuti mai tarziu. Nu-i mai vedem pe aici. E urat.

- Supravietuirea celui mai bine adaptat.

- A celui mai crud. Civilizatia ar trebui sa fie contrariul.

- Tu esti civilizata. Ei nu.

- Oricum, ceva s-a schimbat. Brusc, doar in ultimele cateva zile. Nu stiu de ce. Eu - ai zis despre orice mi se pare neobisnuit - oricine e in spatele chestiei asteia - vreau sa zic, se poate ca civilizatia sa reapara deodata in mijlocul unei jungle de copii?

- E singurul loc in care poate aparea. Am terminat la Delfi. Nu e nimic pentru noi aici. Am deja destule farfurii albastre.

Bean ramase in umbra in saptamanile care urmara. Nu avea nimic de oferit acum - ei folosisera deja cea mai buna idee a lui. Si stia ca gratitudinea nu dura mult. Nu era mare si nu manca mult, dar daca le-ar fi fost tot timpul o piedica, enervand oamenii si cicalindu-i, curand ar fi devenit nu numai o distractie, ci si un obicei sa-i ia mancarea in speranta ca o sa moara sau o sa plece.

Chiar si asa simtea adesea ca Ahile era cu ochii pe el. Observa asta fara sa se sperie. Daca Ahile avea sa-l omoare, fie. Oricum era la doar cateva zile de moarte. Ar fi insemnat doar ca planul lui nu functionase chiar atat de bine, dar, fiind singurul sau plan, nu prea conta daca se dovedea bun sau nu. Daca Ahile isi amintea cum Bean o indemnase pe Poke sa-l ucida - si desigur isi amintea – si daca Ahile planuia acum cand si cum o sa-l omoare, Bean nu putea face nimic sa impiedice asta.

Nu ajuta sa-l perie. Ar fi parut o slabiciune, iar Bean vazuse demult cum huliganii - si Ahile inca era un huligan in sinea lui - prosperau terorizandu-i pe ceilalti copii, cum ii tratau si mai rau cand isi aratau slabiciunea. Nu ajuta nici sa le ofere alte idei istete, mai intai pentru ca Bean nu mai avea altele si apoi pentru ca Ahile ar fi considerat asta un afront la adresa autoritatii lui. Si pe ceilalti copii i-ar fi deranjat daca Bean ar fi continuat sa se poarte ca si cand ar fi fost singurul care avea creier. Deja ii deranja ca el concepuse planul care le schimbase vietile.

Caci schimbarea fusese imediata. Chiar in dimineata urmatoare, Ahile si Sergentul se asezara la rand la cantina Helgai de pe strada Aert van Nes, pentru ca, zicea el, daca e sa fim omorati in bataie, am putea macar sa incercam sa mancam cea mai buna mancare gratuita din Rotterdam inainte de a muri. Vorbea asa, dar ii pusese sa repete miscarile pana seara tarziu, ca sa lucreze mai bine impreuna si sa nu se predea prea usor, asa cum facusera cand il prinsesera pe el. Exersarea le dadea incredere. Ahile tot spunea „Se asteapta la asta' sau „O sa incerce ailalta' si, pentru ca si el era un huligan, aveau incredere in el asa cum nu avusesera niciodata in Poke.

Poke, fiind proasta, continua sa se poarte ca si cand ea ar fi fost sefa, ca si cand numai ii delegase lui Ahile sarcina de a-i antrena. Bean admira la Ahile ca nu se certa cu ea, si nici nu-si schimba planurile sau instructiunile in functie de ce spunea ea. Daca il indemna sa faca ceva ce el facea deja, el continua s-o faca. Nu o sfida. Nu se luptau pentru putere. Ahile se purta de parca ar fi castigat deja, si chiar castigase pentru ca ceilalti copii il urmau pe el.

Coada se forma in fata cantinei Helgai devreme, si Ahile observa atent cum huliganii care soseau mai tarziu intrau in rand intr-o anume ierarhie - huliganii stiau care sunt cei care se falesc cu locul lor. Bean incerca sa inteleaga principiul dupa care Ahile alese huliganul cu care sa se bata Sergentul. Nu era cel mai slab, si asta era ceva inteligent, caci a-l bate pe cel mai slab n-ar fi provocat decat alte batai in zilele urmatoare. Dar nici cel mai puternic, in timp ce Sergentul traversa strada, Bean incerca sa vada cum era huliganul pe care-l alesese Ahile. Si atunci Bean isi dadu seama - era huliganul cel mai puternic care n-avea prieteni cu el.

Cel ales era mare si parea rau, deci daca-l bateau ar fi aparut ca o victorie importanta. Dar nu vorbea cu nimeni, nu saluta pe nimeni. Era in afara teritoriului lui, si cativa alti huligani ii aruncau priviri nemultumite, evaluandu-l.

Poate ca ar fi iesit cu bataie chiar daca Ahile n-ar fi ales acest rand si acest intrus.

Sergentul se baga relaxat in rand chiar in fata tintei. Pentru o clipa tinta ramase acolo privindu-l, ca si cum n-ar fi putut sa-si creada ochilor. Desigur, copilasul asta o sa-si dea seama de greseala fatala si o sa fuga. Dar Sergentul se purta de parca nici n-ar fi sesizat prezenta lui.

- Hei! zise tinta.

Il imbranci cu putere pe Sergent, impingandu-l astfel incat sa fie aruncat afara din rand. Dar, asa cum il invatase Ahile, acesta se fixa intr-un picior si se rasuci, izbindu-l pe huliganul care era in fata tintei in rand, desi nu in directia aceea fusese impins.

Huliganul din fata se intoarse si marai la Sergent, care explica:

- El m-a impins.

- Ba el te-a lovit, zise tinta.

- Par chiar atat de prost ? intreba Sergentul. Huliganul din fata evalua tinta. Un intrus. Dur, dar nu de neinvins.

- Ai grija, slabanogule.

Era o insulta cumplita printre huligani, deoarece implica incompetenta si slabiciune.

- Ba tu sa ai grija.

In timpul schimbului de cuvinte, Ahile conduse un grup de copii mici spre Sergent, care-si risca viata si integritatea corporala stand intre cei doi huligani. Chiar inainte de a ajunge la ei, doi copii mai mici strabatura randul, postandu-se langa perete in afara razei vizuale a tintei. Atunci Ahile incepu sa strige.

- Ce ma-ta crezi ca faci, bucata de hartie patata de rahat! Imi trimit baiatul sa-mi tina locul la coada si tu il impingi ? Il impingi peste prietenul meu ?

Bineinteles ca nu erau deloc prieteni - Ahiie avea statatul cel mai de jos printre huliganii din partea asta de Rotterdam si intotdeauna avea ultimul loc in rand. Dar tinta nu stia asta, si nu mai avea timp sa afle. In timp ce e intorcea sa-l infrunte pe Ahile, baietii din spatele lui deja il lovisera peste picioare. Nu mai era timp de obisnuitele imbranceli si fanfaronade inainte sa inceapa bataia. Ahile o incepu si o sfarsi cu o rapiditate brutala. Impinse cu putere in timp ce un baiat mai mic lovea, si tinta cazu pe strada pietruita. Ramase acolo ametit, clipind. Dar deja alti doi copii ii dadeau pietre mari desprinse din pavaj lui Ahile, care le arunca in jos, una, doua, in pieptul victimei. Bean auzi coastele pocnind ca niste nuiele.

Ahile il trase de camasa si-l tranti iar de pavaj. Victima mormai ceva, incerca sa se miste, mormai din nou, si ramase intinsa.

Ceilalti din rand se indepartasera de locul bataii. Era o incalcare a protocolului. Cand huliganii se lupta intre ei, o fac in ganguri, si nu incearca sa se raneasca serios, se bat numai pana cand suprematia unuia e clara si atat. Asta era ceva nou, sa folosesti pietre, sa rupi oase. Ii speria, nu pentru ca Ahile arata inspaimantator, ci pentru ca facuse un lucru interzis, si o facuse pe fata.

Imediat Ahile ii facu semn lui Poke sa aduca restul cetei ca sa umple golul din rand. Intre timp, Ahile se indrepta tantos spre coada randului, declamand:

- Puteti sa nu ma respectati, nu-mi pasa, eu sunt doar un schilod, un tip schiop! Dar sa nu-mi imbranciti mie familia! Sa nu-mi impingeti copiii afara din rand! Auziti ? Pentru ca daca faceti asta o sa dea vreun camion peste voi pe strada si o sa va rupa oasele, asa cum i s-a intamplat nenorocitului astuia, si data viitoare o sa vi se sparga voua capul si o sa vi se imprastie creierii pe strada. Sa fiti atenti la camioanele care accelereaza sa nu fiti doborati precum creier-de-part asta aici in fata cantinei mele!

Asta era provocarea. Cantina mea. Iar Ahile nu se retrase, nu arata nici o urma de timiditate. Continua fanfaronada, schiopatand de-a lungul randului, privindu-l pe fiecare huligan in fata, provocandu-l sa-i raspunda. Ii repetau miscarile ca o umbra pe cealalta parte a cozii cei doi baieti care il ajutasera sa-l doboare pe intrus, iar Sergentul pasea alaturi de Ahile, fericit si ingamfat. Respirau incredere, in timp ce ceilalti huligani priveau peste umar sa vada ce faceau punatorii de piedici din spatele lor.

De fapt nu era numai fanfaronada. Cand unul dintre huligani deveni amenintator, Ahile se duse chiar in fata lui. Oricum asa planuise dinainte, nu se ducea la cel mai amenintator - era pregatit pentru scandal, il cauta. Dar baietii se asezara in spatele huliganului. In timp ce ei sareau, Ahile se intoarse si imbranci noua tinta, strigand:

- Ce ti se pare atat de amuzant ?

Imediat avu o piatra in mana, ridicata asupra celui cazut, dar nu lovi.

- Treci la coada, idiotule! Esti norocos ca te las sa mananci in cantina mea!

Razboinicii se dezumflara complet, caci huliganul pe care-l doborase Ahile si evident ar fi putut sa-l zdrobeasca era al doilea ca statut. Asa incat el nu fu ranit, iar Ahile obtinu o victorie chiar in fata lui fara ca el sa fie implicat.

Usa cantinei se deschise. Imediat Ahile fu langa femeia care o deschisese, zambind, salutand-o ca un prieten vechi.

- Va multumesc ca ne dati de mancare, zise. Azi mananc ultimul. Va multumesc ca mi-ati primit prietenii. Va multumesc ca-mi hraniti familia.

Femeia din usa stia cum merg lucrurile pe strada, il cunostea si pe Ahile, si stia ca se petrecea ceva tare ciudat. Ahile manca intotdeauna ultimul dintre baietii cei mari, in general rusinat. Dar noua sa atitudine de superioritate abia daca reusi s-o deranjeze inainte ca primul din ceata lui Poke sa apara in fata usii.

- Familia mea, anunta Ahile cu mandrie, introducand fiecare copil in sala. Sa aveti grija de copiii mei.

Chiar si pe Poke o numi copilul lui. Daca ea se simti umilita, totusi n-o arata. N-o interesa decat miracolul de a fi intrat in cantina. Planul functionase.

Si ce credea ea despre plan, ca e al ei sau al lui Bean, pentru Bean nu mai conta catusi de putin, nu inainte de a pune in gura prima lingura de supa. O inghiti cat putu de incet, dar se termina incredibil de repede. Asta era tot ? Si cum de reusise sa verse atat de mult din pretiosul lichid pe tricou ?

indesa repede painea in san si se indrepta spre usa. Sa doseasca painea si sa plece fusese ideea lui Ahile si era o idee buna. Unii dintre huliganii dinauntru erau decisi sa se razbune. Imaginea copiilor mici care mancau trebuie sa fi fost iritanta. O sa se obisnuiasca cu ea destul de repede, promisese Ahile, dar in prima zi era important ca toti copiii sa iasa in timp ce huliganii inca mancau.

Cand Bean ajunse la usa inca se mai statea la rand, iar Ahile sedea in usa vorbind cu femeia despre tragicul accident de la coada. Probabil ca salvarea il luase pe baiatul ranit - nu se mai auzeau gemete.

- Ar fi putut fi unul din copiii mici, spuse. E nevoie de un politist sa dirijeze traficul. Soferul ala n-ar mai fi fost atat de neatent daca era un politist aici.

Femeia fu de acord.

- Putea sa fie ceva ingrozitor. Au zis ca are jumatate din coaste rupte si un plaman perforat.

Parea trista, frangandu-si mainile.

- Coada se formeaza cand e inca intuneric. E periculos. Nu se poate pune o lumina aici ? Trebuie sa ma gandesc la copiii mei, spuse Ahile. Nu vrei sa fie in siguranta copiii ? Sau doar mie-mi pasa de ei ?

Femeia murmura ceva despre bani si despre bugetul foarte mic al cantinei.

Poke numara copiii la usa, iar Sergentul ii conducea in strada.

Bean, vazand ca Ahile incearca sa-i faca pe adulti sa-i protejeze cand stateau la coada, hotari ca e timpul sa se faca util. Pentru ca femeia era miloasa, iar Bean era pe departe cel mai mic copil, stiu ca el avea cea mai mare putere asupra ei. Se apropie de ea, tragand-o de fusta de lana.

- Multumesc ca ai avut grija de noi, spuse. E pentru prima data cand intru intr-o cantina adevarata. Taticu' Ahile a zis ca o sa ai grija ca si noi, cei mici, sa putem manca aici in fiecare zi.

- O, bietul de tine! Oh, uita-te la el! Lacrimile curgeau pe fata femeii. O, dragutul de el!

Il imbratisa. Ahile ii privea radiind.

- Eu trebuie sa-i ingrijesc, zise incet. Trebuie sa fie in siguranta.

Apoi isi conduse familia - nu mai erau deloc ceata lui Poke - departe de cantina Helgai, mergand toti in sir. Asta pana dadura coltul si o rupsera la fuga, tinandu-se de maini si punand cat mai multa distanta intre ei si cantina Helgai. Tot restul zilei aveau sa stea ascunsi. In grupuri de doi sau trei, huliganii urmau sa-i caute.

Dar puteau sa stea ascunsi pentru ca azi nu mai erau nevoiti sa caute hrana. Supa le furnizase deja mai multe calorii decat obtineau in mod obisnuit, si aveau si painea.

Desigur, prima „taxa' pe acea paine ii revenea lui Ahile, care nu mancase supa. Fiecare copil ii oferi respectuos bucata lui de paine noului lor tatic, iar el musca din fiecare mestecand incet si inghitind inainte de a trece la urmatoarea. Fu un ritual lung. Ahile lua cate o gura din fiecare bucata de paine cu exceptia a doua: a lui Poke si a lui Bean.

- Multumesc, zise Poke.

Era atat de proasta, incat credea ca e un gest de respect. Bean stia mai bine. Nemancand din painea lor, Ahile ii lasa in afara familiei. Suntem morti, gandi Bean.

De aceea Bean batu in retragere, isi tinu gura si se tinu deoparte in urmatoarele cateva saptamani. De asemenea se stradui sa nu fie niciodata singur. Mereu era in raza de actiune a unui alt pusti.

Dar nu statu mult pe langa Poke. Nu voia sa-i ramana nimanui imaginea ca ar fi asociat cu Poke.

Chiar de a doua zi in fata cantinei Helgai era un supraveghetor, si din a treia zi un bec. Pana la sfarsitul saptamanii adultul supraveghetor era un politist. Chiar si asa, Ahile nu-si scoatea grupul din ascunzatoare pana nu venea barbatul, apoi isi ducea intreaga familie in fata randului si-i multumea cu voce tare huliganului din fata pentru ca il ajuta sa aiba grija de copiii lui pastrandu-le un loc in rand.

Totusi era dificil pentru toti sa vada cum ii privesc huliganii. Trebuiau sa se poarte cat mai frumos cand ii supraveghea gardianul, dar crima era in mintile tuturor.

Si lucururile nu evoluara in bine; huliganii nu se „obisnuira', in ciuda asigurarilor linistitoare ale lui Ahile. Desi Bean era hotarat sa fie umil, stia ca trebuie facut ceva pentru ca huliganii sa nu-i mai urasca, iar Ahile, care considera ca razboiul se terminase si obtinuse victoria, nu avea de gand sa faca nimic.

Asa ca, atunci cand isi ocupa locul la rand, Bean se retrase deliberat printre ultimii din familie. De obicei Poke ocupa ultima pozitie - era modul ei de a incerca sa pretinda ca era cumva implicata in introducerea celor mici inauntru. Dar de data asta Bean se aseza intentionat in spatele ei, sfredelit de privirea plina de ura a huliganului care ar fi trebuit sa ocupe primul loc.

Chiar in dreptul usii, unde femeia statea langa Ahile, amandoi parand mandri de familia lui, Bean se intoarse spre huliganul din spatele lui si intreba cat putu de tare:

- Unde sunt copiii tai ? Tu de ce nu-i aduci pe copiii tai la cantina ?

Huliganul ar fi marait ceva plin de rautate, dar femeia din usa il privea cu sprancenele ridicate.

- Ai si tu grija de niste copii mici ? intreba ea.

Era evident ca ideea o incanta si voia ca raspunsul sa fie da. Si, oricat de prost ar fi fost, huliganul stia ca e bine sa le faci pe plac adultilor care-ti dau de mancare. Asa ca spuse:

- Bineinteles ca da.

- Ei bine, sa stii ca poti sa-i aduci si pe ei. Asa, ca taticu' Ahile. Intotdeauna ne bucuram sa vedem copii mici.

Din nou Bean prinse curaj.

- Ii lasa pe cei cu copii mici sa intre primii!

- Stii, e o idee foarte buna, spuse femeia. Cred ca o sa fac din asta o regula. Acum hai sa ne miscam, copiilor le e foame.

Bean nu-i arunca nici macar o privire lui Ahile cand intrara.

Mai tarziu, dupa masa, cand indeplineau ritualul impartirii painii cu Ahile, Bean tinu sa-i ofere din nou din painea lui, desi era periculos sa le reaminteasca tuturor ca Ahile nu luase niciodata de la el. Totusi astazi trebuia sa vada cum il priveste Ahile dupa ce fusese atat de indraznet si bagaret.

- Daca aduc toti copii mici, o sa termine mai repede supa, spuse Ahile cu raceala. Ochii lui nu spuneau nimic - dar si asta era un mesaj.

- Daca devin toti tatici, zise Bean, n-o sa mai incerce sa ne omoare.

Auzind asta, ochii lui Ahile revenira putin la viata. Se apleca si lua painea din mana lui Bean. Musca din coaja si rupse o bucata mare din ea. Mai mult de jumatate. O indesa in gura si o mesteca incet, apoi ii intinse restul lui Bean.

Bean ramase nemancat in acea zi, dar merita. Nu insemna ca Ahile n-o sa-l omoare intr-o zi, dar cel putin nu-l mai separa de restul familiei. Iar acel rest de paine insemna mai multa hrana decat reusea el singur sa obtina intr-o zi. De fapt, intr-o saptamana.

Se implini. Muschii de la brate si picioare i se dezvoltara din nou. Nu obosea doar traversand strada. Tinea mai usor pasul cu ceilalti. Toti aveau mai multa energie. Erau sanatosi in comparatie cu ceilalti copii ai strazii care nu aveau un tatic. Era limpede pentru oricine. Celorlalti huligani n-ar fi trebuit sa le fie greu sa-si recruteze propriile familii.

Sora Carlotta recruta copii pentru programul de pregatire al Flotei Internationale. Acest lucru provocase o multime de critici in ordinul ei, dar in final isi castiga dreptul s-o faca aducand in discutie Tratatul de Aparare a Pamantului, ceea ce reprezenta de fapt o amenintare voalata. Daca ar fi raportat ca ordinul ii obstructiona munca in folosul F.I., ordinul ar fi putut pierde scutirile de impozite si taxe. Stia totusi ca atunci cand razboiul se va termina si tratatul va deveni caduc va ramane o calugarita in cautarea unui adapost, caci nu va mai fi loc pentru ea printre Surorile Sf. Nicolae.

Dar mai stia si ca misiunea vietii ei era sa aiba grija de copii si, asa cum vedea ea lucrurile, daca Gandacii vor castiga urmatorul razboi, toti copiii de pe Pamant vor muri.

Desigur, Dumnezeu nu intentiona sa se intample asta dar dupa parerea ei Dumnezeu nu voia nici ca robii Lui sa stea degeaba asteptand miracole divine salvatoare. El voia ca robii Lui sa lucreze cat puteau de bine in folosul dreptatii. Era deci datoria ei, ca sora a Sf. Nicolae, sa-si foloseasca instruirea in domeniul educatiei copiilor pentru a servi efortul de razboi. Atat timp cat F.I. considera ca merita sa recruteze copii superdotati spre a-i antrena pentru posturi de comanda in bataliile viitoare, ea ii va ajuta gasind copii care altfel ar fi fost trecuti cu vederea. Ei n-ar fi platit pe nimeni sa faca ceva atat de lipsit de rezultate cum era cutreierarea strazilor murdare ale fiecarui oras supraaglomerat din lume, cautand printre copiii subnutriti si salbatici care cerseau si furau si mureau de foame acolo; erau mici sansele de a gasi un copil ale carui inteligenta, abilitati si caracter sa-l faca sa reuseasca in Scoala de Lupta.

Totusi, pentru Dumnezeu orice era posibil. Nu spunea El ca cel slab va fi puternic, iar cel puternic va fi slab ? Iisus nu se nascuse ca fiu al unui umil tamplar si al miresei lui in provincia Galileii ? Stralucirea copiilor nascuti pentru privilegii si daruri, sau chiar numai pentru un trai indestulat, cu greu ar atrage miraculoasa putere a lui Dumnezeu. Iar ea tocmai miracolul il cauta. Dumnezeu facuse omenirea dupa infatisarea Sa, crease barbatul si femeia. Niciun Gandac de pe o alta planeta n-o sa distruga ceea ce crease Dumnezeu.

Dar odata cu trecerea anilor insa entuziasmul ei, daca nu si credinta ei, se ofilise putin. Niciun copil nu obtinuse mai mult decat un succes partial la teste.

Copiii acestia erau intr-adevar luati de pe strazi si antrenati, dar nu ajungeau la Scoala de Lupta. Nu se inscriau pe traiectoria care sa-i conduca la salvarea lumii. Asa ca ea incepu sa creada ca adevarata ei misiune era un alt fel de miracol - sa dea copiilor speranta, sa gaseasca macar cativa pe care sa-i scoata din mizerie, carora autoritatile locale sa le acorde o atentie speciala. isi facea o datorie din a-i indica autoritatilor pe cei mai promitatori dintre ei si de a-i urmari in continuare. Unii din cei care fusesera primele ei succese absolvisera deja colegiul; spuneau ca-i datorau viata surorii Carlotta, dar ea stia ca viata i-o datorau de fapt lui Dumnezeu.

Apoi veni apelul de la Helga Braun din Rotterdam, anuntand-o despre anumite schimbari in comportamentul copiilor care veneau la cantina ei de caritate. Civilizare, ii spunea ea. Copiii, de la sine, deveneau civilizati.

Sora Carlotta sosi imediat sa vada un lucru care parea a fi un miracol. Si intr-adevar, cand vazu cu ochii ei, abia putu sa creada. Coada la cantina era acum formata din copii mici. in loc ca cei mari sa-i imbranceasca sau sa-i intimideze ca nici macar sa nu mai incerce sa intre in rand, ei ii conduceau, ii protejau, asigurandu-se ca fiecare are partea lui de hrana. La inceput Helga intrase in panica, temandu-se ca n-o sa-i ajunga mancarea - dar descoperi ca daca potentialii binefacatori vedeau cum se poarta copiii, donatiile lor cresteau. Acum erau din plin - ca sa nu mai vorbim de ajutorul voluntarilor.

- Eram in pragul disperarii, ii spuse ea surorii Carlotta. intr-o zi mi-au spus ca un camion l-a lovit pe unul dintre baieti si i-a rupt coastele. Bineinteles ca era o minciuna, dar el zacea acolo, chiar in mijlocul randului. Nici macar n-au incercat sa-l ascunda de mine. Eram gata sa renunt. Eram gata sa-i las pe copii in mainile lui Dumnezeu si sa ma mut cu fiul meu cel mare la Frankfurt, unde guvernul nu e obligat prin tratat sa primeasca orice refugiat din orice parte a globului.

- Ma bucur ca n-ai facut asta, zise sora Carlotta. Nu-i poti lasa in mainile lui Dumnezeu cand Dumnezeu i-a lasat pe mana ta.

- Ei bine, tocmai asta e interesant. Probabil ca bataia aia de la coada i-a facut pe copii sa vada ce viata oribila traiesc, caci chiar din acea zi unul dintre baietii mari – dar cel mai slab dintre ei, schiop, caruia i se spune Ahile presupun ca eu i-am dat numele asta cu ani in urma pentru ca, stii, Ahile avea un calcai vulnerabil - nu conteaza - Ahile a venit la coada cu un grup de copii mici. Aproape ca mi-a cerut protectia, atragandu-mi atentia ca ceea ce se intamplase acelui biet baiat - eu ii spun Ulise, pentru ca rataceste din cantina in cantina - e inca in spital, coastele i-au fost complet zdrobite, poti sa-ti imaginezi atata brutalitate ? Ahile, deci, m-a atentionat ca acelasi lucru se poate intampla si celor mici, asa ca am facut un efort suplimentar. Am venit mai devreme sa supraveghez randul, am batut Politia la cap si in final mi-au trimis un om, mai intai erau voluntari, cu jumatate de norma, dar acum sunt angajati permanenti - o sa crezi ca am supravegheat randul incontinuu, dar vezi ? Nu avea nicio importanta, fiindca ei nu se intimideaza unul pe altul la coada, ci undeva unde eu nu-i vad, deci, indiferent cat ii supravegheam, numai baietii cei mai mari si mai rai ajungeau in rand, si da, sunt si ei copiii lui Dumnezeu si eu le dau sa manance si incerc sa le citesc din Biblie in timp ce mananca, dar nu mai aveam tragere de inima, ei erau atat de lipsiti de suflet, de mila, dar Ahile, oricum, a luat un intreg grup, inclusiv pe cel mai mic copil pe care l-am vazut vreodata pe strada, mi-a frant inima, ei ii spun Bean, e atat de mic ca pare de doi ani, dar am aflat intre timp ca are patru, si vorbeste ca unul de cel putin zece, e atat de precoce, presupun ca de asta a trait pana acum si a ajuns sub protectia lui Ahile, dar era numai piele si os, lumea asa zice despre cineva care e slab, dar in cazul lui Bean e chiar adevarat, nici nu stiu de unde avea putere sa mearga, sa stea in picioare, bratele si picioarele ii erau subtiri ca de furnica - nu e groaznic ? Sa-l compar cu Gandacii ? Sau ar trebui sa spun Furnicile, fiindca acum se spune ca „gandaci' e un cuvant urat in limba engleza, desi Esentiala nu e engleza, chiar daca de aici provine, nu-i asa ?

- Deci, Helga, spui ca a inceput cu acest Ahile.

- Spune-mi Hazie. Suntem prietene acum, nu-i asa ? O apuca de mana pe sora Carlotta: Ar trebui sa-l vezi pe baiatul asta. Curaj! Viziune! Testeaza-l, sora Carlotta. E un lider! Un civilizator!

Sora Carlotta nu ii atrase atentia ca eroii civilizatori de cele mai multe ori nu sunt buni soldati. Era suficient ca baiatul era interesant, si ca nu-l observase de prima data. Ii reamintea faptul ca trebuia sa fie meticuloasa.

Dimineata devreme, pe intuneric, sora Carlotta sosi la usa in fata careia se formase deja randul. Helga ii facu semn din cap, apoi ii indica ostentativ un tanar mai degraba frumos, inconjurat de copii mai mici. Abia cand se apropie si il vazu facand cativa pasi isi dadu seama cat de diform ii era piciorul drept. incerca sa-i puna un diagnostic. Era un caz de rahitism ? Un picior stramb, ramas necorectat ? O fractura care se vindecase prost ?

Nu prea conta. Nu l-ar fi primit la Scoala de Lupta cu o asemenea infirmitate.

Apoi vazu adoratia din ochii copiilor, felul in care ii spuneau 'taticu'' si cautau aprobarea lui. Putini adulti erau tati buni. Acest baiat de - cat ? unsprezece ani ? doisprezece ? - invatase deja sa fie un tata extraordinar de bun. Protector, prevazator, rege, zeu pentru cei mici. Tot ce-i faci celui din urma dintre acestia imi faci mie. Iisus avea un loc special in inima Sa pentru acest Ahile. O sa-l testeze, si poate o sa i se indrepte piciorul; sau, daca nu, va gasi cu siguranta un loc pentru el intr-o scoala buna intr-un oras din Olanda - pardon, Teritoriul International - care sa nu fie coplesit de saracia disperata a refugiatilor. El refuza,

- Nu-mi pot parasi copiii, spuse.

- Cu siguranta unul dintre ceilalti poate avea grija de ei. O fata imbracata baieteste vorbi:

- Pot eu!

Dar era evident ca nu putea - era ea insasi prea mica. Ahile avea dreptate. Copiii lui depindeau de el, ar fi fost un gest iresponsabil sa-i paraseasca. Motivul pentru care ea era acolo era comportamentul lui civilizat; oamenii civilizati nu-si parasesc copiii.

- Atunci o sa vin eu la tine, zise ea. Dupa ce mancati, du-ma unde traiti voi si lasati-ma sa fac o mica scoala pentru voi toti. Doar pentru cateva zile, dar ar fi bine, nu-i asa ?

Ar fi fost bine. Trecuse mult timp de cand sora Carlotca nu mai predase copiilor. Si niciodata nu i se daduse o asemenea clasa. Chiar in clipa in care munca ei incepuse sa i se para inutila. Dumnezeu ii daduse o sansa. Poate era chiar un miracol. Nu-l facuse Iisus pe olog sa mearga? Daca Ahile se descurca bine la teste, cu siguranta ca Domnul ii va vindeca si piciorul, va face ca acest lucru sa fie posibil pentru medicina.

- Scoala e buna, zise Ahile. Niciunul din cei mici nu stie sa citeasca.

Sora Carlotta stia, desigur, ca, daca Ahile stia sa citeasca, categoric nu stia prea bine.

Dar fara sa-si dea seama de ce, poate fusese o miscare aproape inobservabila, cand Ahile spuse ca niciunul din cei mici nu stie sa citeasca, cel mai mic dintre ei, cel numit Bean, ii atrase privirile. Se uita la el, in ochii lui scanteietori ca niste focuri intr-o noapte intunecata, si stiu ca el stie sa citeasca. Stiu, fara sa stie cum, ca nu pe Ahile, ci pe cel mic o trimisese Dumnezeu sa-l gaseasca.

Se scutura de senzatia aceea. Ahile era eroul civilizator, cel care facea lucrarea lui Iisus. El era liderul pe care-l dorea F.I., nu pe cel mai mie si mai slab dintre discipolii sai.

Bean statu cat putu de tacut in timpul lectiilor, fara sa vorbeasca si fara sa raspunda nici daca sora Carlotta insista. Stia ca nu era bine ca toata lumea sa afle despre el ca stie deja sa citeasca si sa socoteasca, nici ca intelegea orice limba care se vorbea pe strada, culegand cuvintele noilor limbi asa cum alti copii culeg pietre, indiferent ce ar fi facut sora Carlotta, indiferent ce talente ascunse ar fi avut, daca celorlalti pusti li s-ar fi parut cumva ca Bean incearca sa iasa in evidenta, sa le-o ia inainte, stia ca n-ar mai fi avut ce cauta a doua zi la scoala. Si chiar daca ea ii invata lucruri pe care el stia deja sa le faca, conversand cu ea afla multe indicii despre lumea larga, cunostinte si dovezi de intelepciune. Niciun adult nu-si facuse vreodata timp sa le vorbeasca ore inn sir El se bucura de sunetul unei limbi vorbite corect. Cand preda o facea in Esentiala, desigur, aceasta fiind limba strazii, dar fiindca unii dintre copii invatasera deja olandeza, iar unii erau chiar vorbitori nativi de olandeza, ea explica uneori partile dificile in aceasta limba. Totusi, cand se simtea frustrata st bombanea in barba, o facea in spaniola, limba negustorilor din strada Jonker Frans, iar el incerca sa deduca intelesurile cuvintelor noi din bombaneala ei. Cunostintele ei erau ca un banchet, si daca vorbea cat mai putin, putea sa participe la festin.

La doar o saptamana de la inceperea scolii, facu o greseala. Ea le daduse niste hartii scrise. Bean isi citi imediat foaia. Era un „pretest' si instructiunile spuneau ca trebuie sa incercuiasca raspunsul corect la fiecare intrebare. Asa ca incepu sa incercuiasca raspunsurile si ajunsese deja la jumatatea paginii cand isi dadu seama ca intreg grupul tacea.

Se uitau toti la el, pentru ca sora Carlotta se uita la el.

- Ce faci, Bean ? intreba ea. Nu ti-am spus inca ce sa faci. Te rog sa-mi dai foaia.

Prost, neatent, neglijent - daca o sa mori din cauza asta, Bean, o meriti, ii intinse foaia.

Ea se uita peste ea, apoi din nou la el foarte atent.

- Termina testul, ii spuse.

Lua creionul din mana ei. Il plimba peste hartie. Se prefacu ca se lupta cu raspunsurile.

- Le-ai rezolvat pe primele cincisprezece intr-un minut si jumatate, zise sora Carlotta. Te rog sa nu-mi spui ca dintr-odata ai greutati la urmatoarea intrebare.

Vocea ei era seaca si sarcastica.

- Nu pot s-o fac, spuse el. Ma jucam.

- Sa nu ma minti, zise Carlotta. Fa si restul. Renunta si facu tot testul. Nu-i lua mult. Era usor. Ii intinse hartia.

Ea isi arunca o privire peste foaie si nu spuse nimic.

- Sper ca voi ceilalti sa asteptati pana termin instructiunile si va citesc intrebarile. Daca incercati sa ghiciti la cuvintele grele, o sa gresiti toate raspunsurile.

Apoi incepu sa citeasca cu voce tare fiecare intrebare si toate raspunsurile posibile. Abia dupa aceea ceilalti copii putura sa treaca raspunsurile pe hartie.

Sora Carlotta nu mai spuse nimic dupa aceea care sa atraga atentia asupra lui Bean, dar raul fusese facut. Imediat dupa terminarea orelor, Sergentul veni peste Bean.

- Deci stii sa citesti, zise. Bean ridica din umeri.

- Ne-ai mintit, zise Sergentul.

- N-am spus niciodata ca nu stiu.

- Ne-ai facut de ras. De ce nu ne-ai invatat si pe noi? Pentru ca incercam sa supravietuiesc, isi spuse Bean in sinea lui. Pentru ca n-am vrut sa-i reamintesc lui Ahile ca eu sunt cel destept care a conceput planul initial care i-a adus lui familia asta. Daca isi aminteste asta, isi aminteste si ca eu i-am spus lui Poke sa-l ucida.

Singurul raspuns fu o ridicare din umeri.

- Nu-mi place cand cineva ne ascunde ceva.

Sergentul il impunse cu piciorul.

Bean n-avea nevoie sa i se faca un desen. Se ridica si se indeparta de grup. Se terminase cu scoala pentru el. Poate si cu masa. Trebuia sa astepte pana dimineata ca sa afle asta.

Isi petrecu dupa-amiaza singur pe strazi. Trebuia sa fie atent. Fiind cel mai mic si mai putin important din familia lui Ahile, putea fi trecut cu vederea. Dar era foarte probabil ca cei care-l urau pe Ahile sa-l fi considerat cel mai demn de tinut minte. Se putea sa le fi intrat in cap ca sa-l omoare pe Bean sau sa-l bata mar si sa-l lase in drum: ar fi fost un avertisment pentru Ahile, care era inca prost vazut, chiar daca viata tuturor se imbunatatise.

Bean stia ca erau multi huligani care gandeau asa. In special cei care nu erau in stare sa mentina o familie, pentru ca erau prea rai cu copiii mici. Cei mici invatau repede cand un tatic devenea prea primejdios si-l pedepseau lasandu-l singur la masa si atasandu-se de alte familii. Mancau inaintea lui. Altcineva ii proteja de el. El manca ultimul. Daca se termina mancarea, nu primea nimic, iar Helgai nu-i pasa pentru ca nu era tatic, nu avea grija de cei mici. Acelor huligani, celor de la margine, nu le placea cum mergeau lucrurile, si nu uitau ca Ahile fusese cel care le schimbase. Nu puteau nici sa se duca la alte cantine - se raspandise vestea printre adultii care dadeau de mancare, iar acum la toate cantinele se instituise regula ca grupurile cu copii mici sa fie primele la rand. Daca nu te puteai lipi de o familie, ramaneai flamand. Si nimeni nu te respecta.

Totusi, Bean nu rezista sa nu se apropie de unii din alte familii ca sa auda ce vorbesc. Sa afle cum functioneaza alte grupuri.

Raspunsul era la indemana: nu functionau chiar asa de bine. Ahile era intr-adevar un lider bun. Acea impartire a painii nu exista in niciun alt grup. Dar existau o gramada de pedepse, huligani care ii bateau pe copiii care nu faceau ce vroiau ei. Care le luau painea pentru ca nu faceau ceva, sau nu faceau destul de repede.

La urma urmelor, Poke facuse alegerea corecta. Dintr-un noroc chior, sau poate pentru ca nu era chiar atat de proasta. Pentru ca-l alesese nu numai pe cel mai slab huligan, cel mai usor de doborat, dar si pe cel mai inteligent, pe cel care stiuse cum sa castige si sa pastreze loialitatea celorlalti. Ahile nu avusese nevoie decat de o sansa.

Doar ca Ahile tot nu impartea painea cu ea, iar acum ea incepuse sa-si dea seama ca asta era ceva rau, nu un lucru bun. Bean putea sa vada asta pe fata ei in timp ce ceilalti indeplineau ritualul. Pentru ca acum avea si supa i-o aducea Helga la usa - el lua bucatele mult mai mici, si in loc sa muste din ele le rupea si le manca zambind. Poke nu avea parte niciodata de acel zambet. Ahile n-avea s-o ierte vreodata, iar Bean vedea ca pe ea incepe s-o doara asta. Pentru ca si ea il iubea acum pe Ahile, asa cum il iubeau toti copiii, si faptul ca el o separa de ceilalti era o cruzime.

Poate ca i-a ajuns si lui, gandi Bean. Poate ca asta e razbunarea lui.

Se intampla ca Bean sa fie ghemuit in spatele unui chiosc de ziare cand niste huligani incepura o discutie in apropierea lui.

- Se tot lauda ca o sa-l faca pe Ahile sa plateasca pentru ce-a facut.

- A, da, Ulise o sa-l pedepseasca, corect.

- Bine, poate nu asa, de-a dreptul.

- Ahile si tampita lui de familie o sa-l incolteasca. Si de data asta n-o sa mai loveasca in piept. Asa a zis, nu? O sa-i sparga capul si-o sa-i imprastie creierii pe strada, asta o sa-i faca Ahile.

- Nu-i decat un schilod,

- Ahile scapa din orice. Da-te batut.

- Sper ca Ulise sa reuseasca. Sa-l omoare, sa-l termine. Si niciunul dintre noi n-o sa-i primeasca pe bastarzii lui. Ai priceput? Nimeni nu-i primeste. Ii lasam sa moara, ii aruncam pe toti in rau.

Discutia continua asa pana cand baietii se indepartara de chiosc.

Apoi Bean se ridica si pleca in cautarea lui Ahile.

RAZBUNAREA

- Cred ca am pe cineva pentru tine.

- Ai mai crezut asta si inainte.

- E un conducator innascut. Dar nu indeplineste conditiile noastre fizice,

- Atunci iarta-mi ca nu-mi pierd timpul cu el.

- Daca trece de testele voastre severe de intelect si personalitate, ar fi posibil ca problemele lui fizice sa fie reparate cu o minuscula parte din bugetul F.I. alocat pentru nasturii de alama sau pentru hartia igienica.

- Nu stiam ca o calugarita poate fi sarcastica.

- Nu te pot bate cu nuiaua. In cazuri extreme recurg la sarcasm.

- Lasa-ma sa vad testele.

- O sa-ti aduc sa vezi baiatul. Si daca tot suntem aici, o sa-ti mai aduc unul.

- Tot cu probleme fizice ?

- Mic. Tanar. Dar asa era si Wiggin, din cate-am auzit. Asta a reusit sa invete singur sa citeasca.

- Ah, sora Carlotta, ma ajuti sa-mi umplu orele searbede ale vietii.

- Il servesc pe Dumnezeu ferindu-te sa faci prostii

Bean se duse direct la Ahile si-i spuse ce auzise. Era prea periculos daca Ulise iesea din spital si se zvonea ca intentioneaza sa se razbune pentru umilinta indurata.

- Credeam ca s-a terminat, zise Poke trista. Cu bataia adica.

- Ulise a fost in spital tot timpul asta, spuse Ahile. Chiar daca stie despre schimbari, n-a avut inca timp sa se prinda cum merge treaba.

- Deci ramanem impreuna, hotari Sergentul. Sa te aparam.

- S-ar putea sa fie mai bine pentru toti, spuse Ahile, daca dispar cateva zile. Ca sa fiti voi in siguranta.

- Si cum intram la masa ? intreba unul dintre cei mici. N-o sa ne lase sa intram fara tine.

- Urmati-o pe Poke. Helga o sa va lase la fel ca si pana acum.

- Si daca te prinde Ulise ? intreba unul dintre cei mai mici. isi sterse lacrimile, de frica sa nu se faca de ras.

- Atunci o sa mor, zise Ahile. Nu cred ca o sa se multumeasca sa ma bage in spital.

Copilul izbucni in plans, ceea ce il facu pe inca unul sa se smiorcaie, si curand incepu un cor de jeliruri care-l facu pe Ahile sa scuture din cap si sa rada.

- N-o sa mor. Voi o sa fiti mai in siguranta daca eu ma retrag, si o sa ma intorc dupa ce Ulise se mai racoreste si se obisnuieste cu sistemul.

Bean privea si asculta tacut. Nu considera ca Ahile se descurca bine, dar il avertizase si astfel responsabilitatea lui incetase. Daca Ahile se ascundea era ca si cum ar cauta-o cu lumanarea - ar fi fost interpretat ca un semn de slabiciune.

Ahile pleca pe furis in timpul noptii fara sa le spuna unde se duce, astfel ca niciunuia sa nu-i poata scapa accidental. Bean cocheta cu ideea de a-l urmari ca sa vada ce facea cu adevarat, dar isi dadu seama ca era mai de folos sa ramana cu grupul principal. La urma urmelor, Poke urma sa fie de acum seful lor, iar Poke nu era decat un sef obisnuit. Cu alte cuvinte, prost. Avea nevoie de Bean, chiar daca ea nu-si dadea seama.

In noaptea aceea Bean incerca sa stea de paza, fara sa stie nici el de ce. In cele din urma adormi si visa scoala, numai ca nu era scoala de pe trotuar sau din ganguri a surorii Carlotta, ci o scoala adevarata, cu tabla si scaune. Dar in vis Bean nu se putea aseza in banca. Plutea in aer, iar cand voia sa se aseze zbura prin camera. Sus, pe tavan, intr-o nisa din zid, intr-un loc secret intunecat, zbura din ce in ce mai sus si se facea din ce in ce mai cald si

Se trezi in intuneric. Batea o briza rece. Simtea nevoia sa faca pipi. Ar fi vrut sa zboare. Faptul ca visul se sfarsise aproape ca-l facea sa planga de tristete. Nu-si mai amintea sa fi visat vreodata ca zboara. De ce trebuia sa fie mic, cu picioarele astea scurte care sa-l poarte din loc in loc ?

Cand zbura se putea uita in jos la toti, putea sa le vada crestetele caraghioase. Putea sa faca pipi sau sa se gainateze ca pasarile peste ei. Nu trebuia sa se teama pentru ca, daca se infuriau, ei putea sa zboare si nu-l puteau prinde.

Bineinteles, daca eu as putea sa zbor, oricine altcineva ar putea sa zboare si as fi tot cel mai mic si mai incet si oricum s-ar usura pe mine.

N-avea rost sa adoarma la loc. Bean simtea asta. Era prea speriat, si nu stia de ce. Se ridica si se duse in gang sa urineze.

Poke era deja acolo. Privi in sus si-l vazu.

- Lasa-ma singura o clipa, spuse.

- Nu, zise el.

- Nu ma lua cu prostii, baiete!

- Stiu ca stai ciuci sa faci pipi, si oricum nu ma uit.

Privindu-l cu rautate, astepta pana ce el se intoarse cu spatele sa urineze pe zid.

- Banuiesc ca daca aveai de gand sa le spui despre mine ai fi facut-o deja, zise ea.

- Stiu toti ca esti fata, Poke. Cand nu esti de fata, taticu' Ahile vorbeste despre tine cu „ea'.

- Nu e taticu' meu.

- Mi-am inchipuit, zise Bean. Astepta, cu fata spre zid.

- Acum poti sa te intorci.

Era in picioare si se incheia la pantaloni.

- Mi-e frica de ceva, Poke, zise Bean.

- De ce anume?

- Nu stiu.

- Nu stii de ce ti-e frica ?

- Tocmai asta ma sperie. Ea rase incet, sarcastic.

- Bean, toate astea nu inseamna decat ca ai patru ani. Copiii mici vad umbre in noapte. Sau nu le vad. in orice caz, le e frica.

- Nu si mie, zise Bean. Cand mi-e frica, inseamna ca ceva nu e in regula.

- Ulise cauta sa-i faca rau lui Ahile, asta e.

- Asta nu te-ar intrista, nu-i asa ? Ea ii arunca o privire aspra.

- Mancam mai bine ca niciodata. Toata lumea e fericita. A fost planul tau. Si niciodata nu mi-a pasat daca sunt sef sau nu.

- Dar il urasti, zise Bean. Ea ezita.

- Intotdeauna pare ca-si bate joc de mine.

- De unde stii de ce le e frica celor mici ?

- Pentru ca si eu am fost asa, zise Poke. Si-mi amintesc.

- Ulise n-o sa-i faca niciun rau lui Ahile, spuse Bean.

- Stiu asta.

- Pentru ca tu planuiesti sa-l gasesti pe Ahile si sa-l protejezi.

- Planuiesc sa raman aici si sa am grija dc copii.

- Sau poate planuiesti sa-l gasesti tu prima pe Ulise si sa-l omori.

- Cum ? E mai mare ca mine. Cu mult.

- N-ai venit aici sa faci pipi, zise Bean. Sau basica ta e cat un balon de guma de mestecat.

- Ai ascultat?

Bean ridica din umeri.

- Nu m-ai lasat sa ma uit.

- Tu crezi prea multe, dar nu stii destule ca sa intelegi ce se petrece.

- Cred ca Ahile ne-a mintit in legatura cu ceea ce are de gand sa faca, spuse Bean, si mai cred ca si tu ma minti, chiar acum.

- Obisnuieste-te, zise Poke. Lumea e plini de mincinosi.

- Lui Ulise nu-i pasa pe cine omoara. Ar fi la fel de fericit sa te omoare pe tine in locul lui Ahile.

Poke scutura nerabdatoare din cap.

- Ulise e un nimeni. N-o sa faca rau nimanui. Se lauda doar.

- Atunci de ce esti treaza ? intreba Bean. Poke ridica din umeri.

- Tu ai de gand sa incerci sa-l omori pe Ahile, nu-i asa, zise Bean, si sa faci sa para ca Ulise a facut-o.

Ea casca ochii mari.

- Ai baut o cana de tampenie azi-noapte ?

- Sunt destul de destept ca sa-mi dau seama ca minti.

- Du-te si culca-te, zise ea. Du-te la ceilalti copii. El o privi un timp, apoi facu ce spusese ea.

De fapt, se prefacu ca o asculta. Se intoarse in gaura in care dormeau, dar imediat se tari inapoi afara si se catara pe lazi, bidoane, ziduri scunde, ziduri inalte, si in final ajunse pe un acoperis in panta. Ajunse la marginea lui la timp ca s-o vada pe Poke iesind din gang in strada. Mergea undeva. Sa se intalneasca cu cineva.

Bean aluneca in josul unui burlan intr-un butoi pentru apa de ploaie si alerga pe strada Korte Hoog Jupaca. El incerca sa nu faca zgomot, dar ea nu, si mai erau si zgomotele orasului, asa ca ea nu-i auzi pasii. Ramase in umbra zidurilor, dar nu se ascunse prea mult. Ea mergea in linie destul de dreapta - coti doar de doua ori. Se indrepta spre rau. Se intalnea cu cineva.

Bean avea doua banuieli. Fie Ulise, fie Ahile. Pe cine altcineva mai cunostea care sa nu doarma la ora asta ? Dar de ce sa se intalneasca cu ei ? Sa-l roage pe Ulise sa-l lase in viata pe Ahile ? Sa se ofere, eroic, sa-i ia locul ? Sau sa incerce sa-l convinga pe Ahile sa se intoarca si sa-l infrunte pe Ulise in loc sa se ascunda ? Nu, astfel de lucruri poate ca Bean s-ar fi gandit sa le faca - dar Poke nu gandea atat de departe.

Poke se opri in mijlocul unui spatiu liber la docurile Scheepmakershaven si se uita in jur. Apoi vazu ceea ce cauta. Bean se stradui sa vada si el. Cineva astepta in umbra. Bean se sui pe un tomberon mare, incercand sa vada mai bine. Auzi cele doua voci - ambele de copii - dar nu putu intelege ce spuneau. Oricine ar fi fost, era mai inalt ca Poke. Dar putea fi si Ahile, si Ulise.

Baiatul o imbratisa pe Poke si o saruta.

Asta era intr-adevar bizar. Bean vazuse de multe ori adultii facand asa ceva, dar de ce ar face-o copiii ? Poke avea noua ani. Erau desigur prostituate de varsta asta, dar toata lumea stia ca tipii care le cumparau erau niste perversi.

Bean trebuia sa se mai apropie ca sa auda ce spun. Se lasa sa cada in spatele tomberonului si merse tiptil in umbra unui chiosc. Ca si cand ar fi vrut sa-i faca pe plac, cei doi se intoarsera cu fata spre el; era invizibil in intuneric, cel putin daca statea nemiscat. Nu-i vedea mai bine decat il vedeau ei pe el, dar acum putea auzi franturi din conversatia lor.

- Ai promis, spunea Poke.

Baiatul mormai ceva drept raspuns.

O salupa care trecea pe rau matura malurile cu farurile sale si dezvalui tata baiatului cu care era Poke. Ahile.

Bean nu vru sa vada mai mult. Crezuse candva ca Ahile o s-o omoare pe Poke. (bestia asta dintre fete si baieti nu o prea intelegea. Intr-o atmosfera de ura, se intampla pur si simplu. Tocmai cand Bean incepuse sa inteleaga lumea.

Se retrase si o lua la fuga pe strada Posthoorn.

Dar nu se intoarse inca in culcusul lor. Desi aflase toate raspunsurile, mima inca ii mai tresarea; ceva nu e-n regula, ii spunea, ceva nu e-n regula.

Atunci isi aminti ca nu numai Poke ii ascundea ceva. Si Ahile mintise. Ascundea ceva. Un plan. Oare numai intalnirea lui cu Poke ? Atunci la ce bun tot taraboiul cu fereala de Ulise ? Daca Poke era iubita lui, nu trebuiau sa se ascunda. Puteau s-o faca pe fata. Unii huligani, cei mari, asa faceau. Dar de obicei nu au iubite de noua ani. Oare asta ascundea Ahile ?

„Ai promis', ii spusese Poke lui Ahile la docuri.

Ce promisese Ahile ? De asta venise Poke la el - sa-i aminteasca de ceea ce promisese. Dar ce ar fi putut Ahile sa-i promita, ceva ce nu-i oferea deja ca facand parte din familie? Ahile nu avea nimic.

Deci ii promisese probabil ca n-o sa faca ceva. N-o s-o ucida ? Atunci ar fi tot o prostie chiar si din partea lui Poke sa mearga singura la el.

Sa nu ma omoare pe mine, gandi Bean. Asta promisese. Sa nu ma omoare pe mine.

Dar nu eu sunt pericolul, nu cel mai mare pericol. Poate ca am spus sa-l omoare, dar Poke era cea care-l pandise, care-l doborase. Imaginea asta trebuie sa fi ramas in mintea lui Ahile, probabil ca si-o amintea mereu, o visa, el zacand la pamant si o fata de noua ani deasupra lui cu un bloc de zgura, amenintand sa-l ucida. Un infirm ca el reusise cumva sa intre in randurile huliganilor. Deci era un dur - dar intotdeauna baietii care aveau picioarele sanatoase isi bateau joc de el, era huliganul cel mai mic in rang. Cel mai penibil moment al vietii lui trebuie sa fi fost cel in care o fata de noua ani il doborase si o liota de copii mici tabarasera pe el.

Poke, pe tine te acuza cel mai mult. Pe tine trebuie sa te distruga pentru a sterge amintirea aceea dureroasa.

Acum ii era limpede. Tot ce spusese Ahile astazi era minciuna. Nu se ascundea de Ulise. L-ar fi infruntat pe Ulise - probabil o va face maine. Dar cand il va infrunta pe Ulise, Ahile va mai avea de adus o acuzatie. Ai omorat-o pe Poke! ii va striga acuzatia in fata. Ulise ar parea stupid si slab daca ar nega asta dupa toata fanfaronada sa despre razbunare. Ar putea chiar sa admita ca a omorat-o, doar ca sa se laude. Apoi Ahile l-ar ataca pe baiat si nimeni nu l-ar invinovati daca l-ar ucide. Ar fi pur si simplu autoaparare, ar fi apararea familiei sale.

Ahile era al naibii de destept. Si rabdator. Amanase s-o ucida pe Poke pana cand gasise pe altcineva pe care sa dea vina.

Bean alerga inapoi s-o previna. Cat se puteau misca de repede picioarele lui mici, cu cei mai mari pasi pe care-i putea face. Alerga din rasputeri.

Nu era nimeni la docuri acolo unde se intalnisera Poke si Ahile.

Bean se uita neajutorat in jur. Se gandi sa strige, dar ar fi fost o prostie. Doar daca Ahile o ura pe Poke cel mai mult nu insemna ca-l iertase pe el, chiar daca il lasase sa-i dea din painea lui.

Sau poate c-am innebunit degeaba. O imbratisa, nu-i asa ? Ea a venit de bunavoie, nu-i asa ? Sunt lucruri intre baieti si fete pe care eu nu le inteleg. Ahile ne intretine, e protector, nu ucigas. Mintea mea functioneaza asa, mintea mea gandeste la uciderea cuiva care e neajutorat doar pentru ca ar putea deveni mai tarziu periculos. Ahile e cel bun. Eu sunt cel rau, criminalul.

Ahile stie cum sa iubeasca. Eu nu.

Bean se plimba pe marginea docurilor privind dincolo de canal. Apa era acoperita de o ceata joasa. Pe malul indepartat luminile strazii Boompjes sclipeau ca in ziua de Craciun. Valurile clipoceau ca niste saruturi pe piloni.

Privi raul de la picioarele lui. Ceva plutea in apa, lovindu-se de cheu.

Bean se uita un timp fara sa inteleaga. Dar apoi intelese ca stiuse tot timpul despre ce e vorba, doar ca nu voia sa creada. Era Poke. Moarta. Asa cum se temuse Bean. Toti cei de pe strada vor crede ca Ulise o omorase, chiar daca acest lucru nu va putea fi dovedit. Bean avusese dreptate intru totul. Orice s-ar petrece intre baieti si fete, nu avea puterea sa invinga ura, razbunarea pentru o umilinta.

Si pe cand statea acolo, privind in jos in apa, intelese: fie spun ce s-a intamplat chiar acum, in clipa asta, tuturor, fie nu mai spun niciodata nimanui nimic, fiindca daca Ahile are vreo banuiala ca am vazut ceea ce am vazut in noaptea asta o sa ma omoare fara nicio ezitare. Ahile ar spune simplu: Ulise a atacat din nou. Apoi va pretinde ca razbuna doua morti, nu una, si-l va ucide pe Ulise.

Nu, Bean nu putea decat sa pastreze tacerea. Sa se prefaca ca n-a vazut trupul lui Poke plutind pe rau, fata usor de recunoscut in lumina lunii.

A fost o proasta. Proasta ca nu a ghicit planurile lui Ahile, proasta ca a avut incredere in el, proasta ca nu m-a ascultat. Si eu am fost prost, ca am plecat in loc s-o atentionez, poate i-as fi salvat viata fiind un martor pe care Ahile nu-l putea prinde si reduce la tacere.

Datorita ei, el era in viata. Ea ii daduse un nume. Ea ascultase planul lui. Iar acum murise din cauza asta, iar el nu putuse s-o salveze. Sigur, la inceput ii spusese sa-l omoare pe Ahile, dar in final ea avusese dreptate sa-l aleaga - era singurul dintre huligani care ar fi putut sa-si imagineze astfel lucrurile si sa le duca la indeplinire cu asemenea stil. Dar si Bean avusese dreptate. Ahile era un campion al minciunii, si cand decisese ca Poke trebuie sa moara, incepuse sa cladeasca minciunile cu care sa-si acopere crima - minciuni care s-o faca pe Poke sa vina de bunavoie undeva unde s-o poata ucide fara martori; minciuni care sa-i asigure un alibi in ochii copiilor mai mici.

Am avut incredere in el, gandi Bean. Am stiut de la inceput cum e, si totusi am avut incredere in el.

Ah, Poke, biata de tine, proasto, fata de treaba. Tu m-ai salvat, iar eu te-am abandonat.

Nu e numai vina mea. Ea s-a dus singura sa se intalneasca cu el.

Singura cu el, ca sa-mi salveze mie viata ? Ce greseala, Poke, sa te gandesti si la altcineva decat la tine!

O sa mor si eu din cauza greselilor ei?

Nu. Eu o sa mor din cauza blestematelor mele de greseli.

Dar nu in noaptea asta. Ahile nu pusese in aplicare niciun plan ca sa scape de Bean. Dar de acum incolo, ori de cate ori va sta treaz noaptea, incapabil sa atipeasca, se va gandi ca Ahile asteapta. Ca ii numara zilele. Pana cand si el va fi gasit in rau.

Sora Carlotta incerca sa fie intelegatoare cu durerea acestor copii, atat de curand dupa ce unul din ai lor fusese strangulat si aruncat in rau. Dar moartea lui Poke era un motiv in plus sa grabeasca testele. Ahile inca nu fusese gasit - acum, ca acest Ulise lovise inca o data, era putin probabil ca Ahile sa iasa din ascunzatoare prea repede. Sora Carlotta nu avea de ales decat sa continue cu Bean.

La inceput, baiatul fu neatent si se descurca prost. Sora Carlotta nu putu intelege cum de gresea la partile elementare ale testului, cand era atat de inteligent, incat invatase singur sa citeasca. Trebuia sa fie din cauza mortii lui Poke. Asa ca intrerupse testele si vorbi cu el despre moarte, despre cum sufletul lui Poke fusese dus langa Dumnezeu si sfinti, care aveau grija de ea si o faceau mai fericita decat fusese vreodata in viata. El nu paru interesat. Se descurca chiar mai rau in urmatoarea faza a testelor.

Ei bine, daca nu mergea compasiunea, poate mergea severitatea.

- Intelegi pentru ce e testul asta, Bean ? intreba ea.

- Nu, zise el. Tonul vocii insemna, fara indoiala, „si nici nu-mi pasa'.

- Tu nu cunosti decat viata pe strazi. Dar strazile din Rotterdam sunt doar o parte a unui oras mare, iar Rottcrdam e doar un oras intr-o lume cu mii de asemenea orase. Intreaga umanitate, Bean, la asta se refera testul. Pentru ca Furnicile

- Gandacii, zise Bean.

Ca tuturor copiilor strazii, eufemismul ii provoca dispret.

- O sa se intoarca, o sa curete Pamantul, o sa omoare orice fiinta vie. Testul asta e pentru a vedea daca esti unul din copiii care vor fi luati la Scoala de Lupta si antrenati sa devina comandanti ai fortelor care incearca sa-i opreasca. Testul asta e pentru a salva lumea, Bean.

Pentru prima data de cand incepuse testul, Beau ii acorda atentie.

- Unde e Scoala de Lupta ?

- Pe o statie orbitala in spatiu. Daca te descurci suficient de bine la test, o sa fii astronaut, Bean!

Nu aparu niciun fel de inflacarare copilareasca pe fata lui. Doar calcul.

- N-am facut bine pana acum, nu-i asa ? intreba.

- Rezultatele testelor de pana acum arata ca esti prea prost ca sa mergi si sa respiri in acelasi timp.

- Pot s-o iau de la capat ?

- Da, mai am o serie de teste, zise sora Carlotta.

- Da-mi-le.

In timp ce-i aducea setul alternativ ii zambi, incercand sa-l faca sa se relaxeze.

- Deci vrei sa fii astronaut, asta e ? Sau vrei sa faci parte din Flota Internationala?

El o ignora.

De data asta termina totul, chiar daca testele erau concepute astfel incat sa nu fie terminate in timpul alocat. Nu obtinuse punctajul maxim, dar era pe aproape. Atat de aproape, incat nimeni nu crezu rezultatele.

Ea ii dadu un alt set de teste, de data aceasta destinate copiilor mai mari - testele standard, de fapt, pe care le faceau copiii de sase ani alesi pentru Scoala de Lupta la varsta normala. Nu se descurca la fel de bine si la acestea; erau prea multe experiente pe care nu le traise inca, pentru a fi in stare sa inteleaga continutul unor intrebari. Dar se descurca remarcabil de bine. Mai bine decat orice elev pe care il testase ea vreodata.

Si ea, care crezuse ca Ahile era cel care avea potential! Cel mic, copilasul asta, era cu adevarat uluitor. Nimeni n-ar fi crezut ca il gasise pe strada, traind la limita infometarii.

O suspiciune isi facu loc in mintea ei, si dupa ce se termina cel de-al doilea test si ea inregistra rezultatele, punandu-le deoparte, se lasa pe spate in scaun, ii zambi copilului cu ochi intunecati si-l intreba:

- A cui a fost ideea cu familiile copiilor de pe strada ?

- A lui Ahile, spuse Bean. Sora Carlotta astepta.

- Oricum, a fost ideea lui sa-i spuna familie.

Ea astepta in continuare. Daca ii dadea timp, mandria ar fi scos multe lucruri la suprafata.

- Dar sa avem un huligan care sa-i protejeze pe cei mici a fost planul meu, zise Bean. I-am spus lui Poke si ea s-a gandit si a hotarat sa-l aplice, dar a facut o singura greseala.

- Ce greseala ?

- A ales pentru a ne proteja un huligan nepotrivit.

- Vrei sa spui pentru ca nu a putut-o apara de Ulise? Bean rase amar si lacrimile ii alunecara pe obraz.

- Ulise umbla pe undeva laudandu-se cu ce are de gand sa faca.

Sora Carlotta intelese, dar nu vru sa accepte.

- Atunci, tu stii cine a ucis-o ?

- Eu i-am spus sa-l omoare. I-am spus ca nu e potrivit. Am vazut asta pe fata lui, cand zacea acolo la pamant, am vazut ca n-o s-o ierte niciodata. Dar el e calculat. A asteptat mult. N-a luat niciodata paine de la ea. Asta ar fi trebuit s-o faca atenta. Nu trebuia sa se duca singura la el.

Acum plangea cu adevarat.

- Am crezut ca ma proteja pe mine. Pentru ca eu i-am spus prima data sa-l omoare. Am crezut ca incerca sa-l convinga sa nu ma omoare.

Sora Carlotta incerca sa-si stapaneasca emotia din glas.

- Crezi ca esti in pericol din cauza lui Ahile ?

- Acum, ca ti-am spus, sunt, zise el. Si, dupa un moment de gandire: Deja eram. El nu uita. El se razbuna, intotdeauna.

- Iti dai seama ca Ahile nu mi se parea asa mie, sau lui Hazie. Adica Helga. Noua ne ne parea civilizat.

Bean o privi ca pe o nebuna.

- Nu asta inseamna sa fii civilizat ? Sa poti astepta sa obtii ceea ce vrei ?

- Tu vrei sa pleci din Rotterdam si sa mergi la Scoala de Lupta ca sa poti scapa de Ahile.

Bean aproba din cap.

- Dar ceilalti copii ? Crezi ca sunt in pericol ?

- Nu, zise Bean. El e taticu' lor.

- Dar nu si al tau. Chiar daca a impartit painea cu tine.

- A imbratisat-o si a sarutat-o, zise Bean. I-am vazut la docuri, ea l-a lasat s-o sarute si apoi i-a spus ceva despre o promisiune, iar eu am plecat, dar cand mi-am dat seama am fugit inapoi, nu putea fi asa mult, am alergat doar pe langa vreo sase cladiri, si ea era moarta si cu ochii scosi, plutind in apa, lovindu-se de docuri. El e capabil sa te sarute si apoi sa te ucida, daca te uraste suficient de mult.

Sora Carlotta batu darabana cu degetele pe tablia mesei.

- Ce dilema!

- Ce-i aia o dilema?

- Aveam de gand sa-l testez si pe Ahile. Cred ca ar putea intra la Scoala de Lupta.

Trupul lui Bean se incorda.

- Atunci nu ma trimite pe mine. Ori eu, ori el.

- Chiar crezi ca Vocea i se stinse. Crezi ca o sa incerce sa te omoare acolo ?

- Sa incerce ? Glasul ii suna dispretuitor. Ahile nu se multumeste sa incerce.

Sora Carlotta stia ca trasatura de care vorbea Bean, acea hotarare lipsita de mila, era unul din lucrurile care se cautau la Scoala de Lupta. il facea pe Ahile mai interesant pentru ei decat Bean. Acolo ei puteau reorienta o asemenea violenta criminala spre un scop bun.

Dar civilizarea huliganilor de pe strada nu fusese ideea lui Ahile. Bean fusese cel care se gandise la asa ceva. Parea incredibil ca un copil atat de mic s-o conceapa si s-o duca la indeplinire. Trofeul era acest copil, nu cel care traia pentru o razbunare rece. Un lucru era sigur. Ar fi fost o greseala sa-i aduca pe amandoi. Cu siguranta putea sa-l ia pe celalalt de pe strazi si sa-l duca intr-o scoala aici, pe Pamant. Ahile ar fi devenit, desigur, cu adevarat civilizat, atunci cand disperarea vietii pe Strada nu i-ar mai impinge pe copii sa-si faca unul altuia asemenea lucruri oribile.

Apoi realiza la ce nonsens se gandea. Nu disperarea vietii pe strada il impinsese pe Ahile s-o ucida pe Poke. Ci mandria. Ca si Cain, care crezuse ca rusinea era un motiv suficient ca sa-si omoare fratele. Ca si luda, care nu ezitase sa sarute inainte de a ucide. Cum de se gandise sa considere raul ca un produs mecanic al privatiunilor? Toti copiii strazii sufereau de frica si foame, neajutorare si disperare. Dar nu toti deveneau asasini calculati, cu sange rece.

Asta daca Bean avea dreptate.

Dar ea nu se indoia ca Bean ii spusese adevarul. Daca Bean mintea, insemna ca trebuia sa renunte la a mai judeca firea copiilor. Gandindu-se acum, Ahile ii parea un smecher alunecos. Un lingusitor. Tot ceea ce spunea urmarea sa impresioneze. Dar Bean vorbea putin, si vorbea cinstit atunci cand o facea. Si era mic, iar teama si durerea lui erau reale.

Bineinteles, si el spusese ca un copil sa fie ucis.

Dar numai pentru ca reprezenta un pericol pentru ceilalti. Nu din mandrie.

Cum pot eu sa judec ? Oare nu Iisus ar trebui sa-i judece pe vii si pe morti ? De ce e in mainile mele, cand nu eu sunt cea potrivita ?

- Te rog sa ramai aici, Bean, pana trimit rezultatele testelor tale celor care iau deciziile la Scoala de Lupta. Aici esti in siguranta.

El cobori privirea, aproba din cap, apoi lasa capul in poala si incepu sa planga.

Ahile se intoarse in adapost de dimineata.

- Nu mai puteam sta departe, spuse. Ce-i prea mult strica.

Ii duse la masa ca de obicei. Dar Poke si Bean nu erau acolo.

Apoi Sergentul isi facu rondul, tragand cu urechea pe ici, pe colo, vorbind cu alti copii, uneori si cu adultii, ca sa afle ce se intampla, orice ar fi putut fi de folos. De la hamalii de la docurile Wijnhaven afla despre cadavrul gasit de dimineata in rau. O fetita. Sergentul afla unde era tinut corpul pana la sosirea autoritatilor. Nu se sfii, se duse direct la trupul acoperit cu o prelata si fara sa ceara voie nimanui ridica prelata si se uita la ea.

- Ce faci, baiete ?

- O cheama Poke, zise el.

- O cunosti ? Stii cine ar fi putut s-o ucida ?

- Un baiat pe nume Ulise, el a omorat-o, zise Sergentul. Apoi dadu drumul prelatei si rondul lui lua sfarsit.

Ahile trebuia sa afle ca temerile lui fusesera justificate, ca Ulise lovea pe oricine putea din familie.

- N-avem altceva de facut decat sa-l omoram, spuse Sergentul.

- A fost destula varsare de sange, zise Ahile. Dar ma tem ca ai dreptate.

Cativa copii plangeau. Unul explica:

- Poke mi-a dat sa mananc cand eram pe moarte.

- Gura, zise Sergentul. Mancam mai bine acum decat atunci cand Poke era sef.

Ahile puse o mana pe bratul Sergentului ca sa-i linisteasca.

- Poke a facut tot ce putea face seful unei cete. Ea m-a introdus in familie. Deci, intr-un fel, tot ce va aduc eu, ea va aduce.

Toti dadura solemn din cap. Un pusti intreba:

- Crezi ca Ulise l-a omorat si pe Bean ?

- Mare paguba, facu Sergentul.

- Orice pierdere din familia mea e importanta, zise Ahile. Dar e de ajuns. Daca Ulise nu pleaca imediat din oras, e mort. Raspandeste zvonul, Sergentule. Sa se stie pe strazi ca provocarea ramane valabila. Ulise n-are ce cauta in nicio cantina din oras pana nu ma infrunta. El a decis asa, cand a bagat cutitul in ochii lui Poke.

Sergentul il saluta si o lua la fuga. Intruchiparea eficientei.

Doar ca in timp ce alerga, plangea. Pentru ca nu spusese nimanui cum murise Poke, ca ochii ei erau o rana insangerata. Poate ca Ahile aflase pe alte cai, poate ca auzise deja, dar nu pomenise nimic pana nu se intorsese Sergentul cu noutatile. Poate. Sergentul stia adevarul. Ulise nu ridicase mana asupra nimanui. Ahile o facuse. Asa cum ii atentionase Bean de la inceput. Ahile n-o s-o ierte niciodata pe Poke pentru ca l-a invins. O omorase acum pentru a putea da vina pe Ulise. Si statea acolo vorbind despre cat fusese ea de buna si cum trebuiau ei sa-i fie recunoscatori ei ca tot ce le aducea Ahile de fapt ea le aducea.

Deci Bean avusese tot timpul dreptate. In toate privintele. Poate ca Ahile era un bun tatic pentru familie, dar era si un ucigas, si nu ierta niciodata.

Poke stia asta. Bean o avertizase, ea stia, dar cu toate astea il alesese pe Ahile drept tatic. Il alesese si apoi murise din cauza asta. Fusese ca Iisus despre care le vorbea Helga la cantina in timp ce mancau. Murise pentru poporul ei. Iar Ahile era ca Dumnezeu. Ii facea pe oameni sa plateasca pentru pacatele lor, indiferent care ar fi fost ele.

Important era sa fie de partea lui Dumnezeu. Asta ii invata Helga, nu-i asa ? Sa se puna bine cu Dumnezeu.

O sa ma pun bine cu Ahile. O sa-l onorez ca tatic, desigur, ca sa pot supravietui pana ma fac destul de mare ca sa ma descurc singur.

Cat despre Bean, ei bine, el era inteligent, dar nu suficient de inteligent ca sa ramana in viata, si daca nu esti destul de inteligent ca sa ramai in viata, mai bine sa mori.

Cand Sergentul ajunse la primul colt de strada ca sa raspandeasca vestea ca Ahile i-a pus interdictie lui Ulise la toate cantinele din oras, nu mai plangea. Durerea disparuse. Acum nu mai era vorba decat despre supravietuire. Sergentul stia ca, desi Ulise nu omorase pe nimeni, avusese totusi intentia, si inca era important pentru siguranta familiei ca el sa moara. Moartea lui Poke era o scuza suficienta ca sa ceara ca ceilalti tatici sa se dea deoparte si sa-l lase pe Ahile sa se infrunte cu el. Dupa ce se va termina totul, Ahile va fi seful tuturor familiilor din Rotterdam. Iar Sergentul va sta langa el, cunoscand secretul razbunarii lui, dar fara sa-l spuna nimanui, pentru ca doar asa Sergentul, familia si toti copiii strazii din Rotterdam vor putea supravietui.

AMINTIRI

- Am gresit in legatura cu primul. Testele sunt bune, dar nu are caracterul potrivit Scolii de Lupta.

- Asta nu reiese din testele pe care mi le-ai aratat.

- E foarte istet. Da raspunsurile corecte, dar nu sunt adevarate.

- Si ce test ai folosit ca sa determini asta ?

- A comis o crima.

-Mda, asta ar fi o problema. Si celalalt ? Ce-as putea face cu un copil atat de mic? Pestii mici ii arunc in general inapoi in rau.

- Antreneaza-l. Hraneste-l. Va creste.

- N-are nici macar un nume.

- Ba are.

- Bean ? Asta nu e un nume, e o gluma.

- In final n-o sa mai fie.

- Tine-l tu pana implineste cinci ani. Fa ce poti mai bun din el si arata-mi atunci rezultatele.

- Mai sunt si alti copii

- Nu, sora Carlotta. In toti anii astia de cautari, el e cel mai bun pe care l-ai gasit. Si nu mai e timp sa cauti altul. Invata-l pe asta cate ceva, si atunci toata munca ta nu va fi fost in zadar, cel putin din punctul de vedere al F. I.

- Ma sperii cand spui ca nu mai e timp.

- Nu vad de ce. Crestinii asteapta de milenii sfarsitul lumii

- Dar lumea nu se sfarseste.

- Deocamdata.

La inceput, Bean nu fu interesat decat de mancare. Era destula. Manca tot ce ii puneau in fata. Manca pana se satura - cuvant miraculos, care pana acum nu avusese inteles pentru el. Manca pana se ghiftuia. Manca pana i se facea rau. Manca atat de des, incat trebuia sa iasa afara in fiecare zi, cateodata de doua ori pe zi. Facea haz pe tema asta cu sora Carlotta.

- Nu fac decat sa mananc si sa fac caca, zicea.

- Ca animalele padurii, raspundea calugarita. E timpul sa incepi sa-ti castigi singur hrana.

Bineinteles, ii dadea deja lectii zilnice de aritmetica, ca sa-l aduca „la nivel', desi niciodata nu specifica nivelul la care se gandea. ii lasa de asemenea timp sa faca miscare, iar uneori erau ore la care il punea sa stea jos si sa incerce sa rememoreze fiecare detaliu din amintirile lui de demult. O fascina in special locul curat. Dar acolo existau limitari ale memoriei. Era foarte mic pe atunci, si avea un limbaj foarte saracacios. Totul era un mister. Isi amintea ca se catarase pe grilajul de la pat si cazuse pe podea. Nu putea merge bine. Era mai usor sa mearga de-a busilea, dar ii placea sa mearga in picioare pentru ca asa faceau oamenii mari. Se agata de obiecte si se sprijinea de pereti facand progrese la mersul pe doua picioare, si se tara numai cand avea de traversat un spatiu deschis.

- Trebuie sa fi avut opt sau noua luni, spuse sora Carlotta. Majoritatea oamenilor nu au amintiri atat de vechi.

- Imi amintesc ca erau toti suparati. De asta am coborat din pat. Toti copiii aveau necazuri.

- Toti copiii ?

- Cei mici, ca mine. Si cei mai mari. Niste adulti au intrat, s-au uitat la noi si au plans.

- De ce?

- Ceva rau. Stiam ca o sa se intample ceva rau tuturor celor din paturi. Asa ca am fugit. N-am fost eu primul. Nu stiu ce s-a intamplat cu ceilalti. I-am auzit pe adulti tipand si infuriindu-se cand au gasit paturile goale. Eu m-am ascuns de ei. Nu m-au gasit. Poate i-au gasit pe ceilalti, poate nu. Tot ce stiu e ca atunci cand am iesit din ascunzatoare paturile erau goale si in camera era foarte intuneric, cu exceptia unui indicator luminos pe care scria Iesire.

- Stiai sa citesti pe atunci ? Parea sceptica.

- Cand am stiut sa citesc, mi-am reamintit literele de pe indicator, spuse Bean. Au fost singurele litere pe care le-am vazut atunci. Bineinteles ca mi le-am amintit.

- Deci erai singur, paturile erau goale si era intuneric.

- S-au intors. I-am auzit vorbind. Cele mai multe dintre cuvinte nu le intelegeam. M-am ascuns iar. Si cand am iesit, disparusera pana si paturile. in locul lor erau pupitre si dulapuri. Un birou. Nu, nu stiam nici ce e acela birou, dar acum stiu ce e si-mi amintesc ca asta devenisera camerele. Birouri. Oamenii intrau ziua si lu-
crau acolo, la inceput doar putini, dar ascunzatoarea mea nu mai era sigura daca lucrau oameni acolo. Si-mi era foame.

- Unde te-ai ascuns?

- Haide, ca stii. Nu-i asa ?

- Daca stiam, nu intrebam.

- Ai vazut cum am reactionat cand mi-ai aratat toaleta.

- Te-ai ascuns in WC ?

- In rezervorul din spate. Era greu de ridicat capacul. Si nici nu era confortabil inauntru. Nu stiam la ce foloseste. Dar oamenii au inceput sa-l foloseasca, iar apa urca si cobora si piesele se miscau, si m-am speriat. Asa cum ti-am spus, mi-era foame. De baut era destul, doar ca facusem chiar eu pipi. Scutecul imi era asa de plin de apa, incat a cazut. Eram in pielea goala.

- Bean, tu iti dai seama ce-mi spui ? Ai facut toate astea inainte de a implini un an ?

- Tu ai zis cat eram de mare. Pe atunci nu stiam nimic despre varsta. M-ai pus sa-mi aduc aminte. Cu cat iti povestesc mai mult, cu atat imi amintesc mai mult. Dar daca nu ma crezi

- Eu Te cred. Dar cine erau ceilalti copii ? Ce era locul unde ai trait, locul acela curat ? Cine erau adultii ? De ce i-au luat pe ceilalti copii ? S-a petrecut ceva ilegal, asta e sigur.

- Oricum, zise Bean, m-am bucurat sa ies din toaleta.

- Dar ai spus ca erai in pielea goala. Ai plecat asa de acolo ?

- Nu, am fost gasit. Am iesit din toaleta si m-a gasit un adult.

- Ce s-a intamplat ?

- M-a luat acasa. Asa am facut rost de rufe. Pe atunci le spuneam rufe.

- Vorbeai.

- Putin.

- Si adultul asta te-a luat acasa si ti-a cumparat rufe.

- Cred ca era ingrijitorul. Acum stiu mai multe despre munca si cred ca asta era. Lucra noaptea, dar nu avea uniforma ca paznicii.

- Ce s-a intamplat ?

- Atunci am aflat pentru prima data despre legal si ilegal. Nu era legal ca el sa aiba un copil. L-am auzit strigand unei femei ceva despre mine si n-am inteles mare lucru, dar in final stiu ca el a pierdut si ea a castigat, si el a inceput sa-mi vorbeasca despre faptul ca trebuie sa plec, asa ca am plecat.

- Te-a lasat pur si simplu pe strada ?

- Nu, eu am plecat. Acum cred ca avea de gand sa ma dea altcuiva, si parea speriat, asa ca am plecat inainte s-o faca. Dar nu mai eram dezbracat si infometat. A fost de treaba. Dupa ce am plecat, pot paria ca n-a mai avut necazuri.

- Si de atunci ai inceput sa traiesti pe strada.

- Oarecum. Am gasit cateva locuri unde mi-au dat sa mananc. Dar de fiecare data ceilalti copii, mai mari, daca vedeau ca primesc de mancare veneau tipand si cersind, iar oamenii nu-mi mai dadeau mancare pentru ca sa nu fiu imbrancit de cei mari sau sa-mi ia mancarea din mana. Imi era frica. Odata, un copil mai mare s-a infuriat atat de rau pe mine ca mananc ca mi-a bagat un bat pe gat si m-a facut sa vomit ce mancasem. Chiar a incercat sa manance el, dar n-a putut, i-a venit si lui sa vomite. Asta a fost perioada cea mai urata. M-am ascuns tot timpul dupa aia. M-am ascuns. Mereu.

- Si ai murit de foame.

- Am privit, zise Bean. Am mancat cate ceva. Cand si cand. N-am murit.

-Nu.

- Am vazut destui care au murit. Multi copii morti. Si mari, si mici. M-am tot intrebat cati din ei erau din locul acela curat.

- L-ai recunoscut pe vreunul ?

- Nu. Niciunul nu arata ca si cand ar fi trait in locul curat. Toti erau flamanzi.

- Bean, iti multumesc ca mi-ai spus toate astea.

- Tu m-ai intrebat.

- Iti dai seama ca un bebelus n-ar fi putut supravietui timp de trei ani ?

- Atunci inseamna ca sunt mort.

- Eu Eu cred ca Dumnezeu a avut grija de tine.

- Da. Da, sigur. De ce n-a avut grija de toti copiii aia care au murit ?

- I-a luat langa inima Lui si-i iubeste.

- Atunci inseamna ca pe mine nu m-a iubit ?

- Nu, te iubeste si pe tine, El

- Pentru ca daca avea atata grija de mine mi-ar fi dat sa mananc din cand in cand.

- El te-a adus la mine. Are un plan maret pentru tine, Bean. Poate ca tu nu stii care e, dar Dumnezeu nu te-a tinut ca prin minune in viata fara un motiv.

Bean obosise sa discute despre asta. Parea asa de fericita cand vorbea despre Dumnezeu, dar el nici macar nu-si daduse inca seama ce este Dumnezeu. intr-un fel, ea voia sa puna in seama lui Dumnezeu fiecare lucru bun, dar cand era ceva rau fie nu aducea vorba de El, fie gasea un motiv pentru care lucrul respectiv sa fie in final bun. Din punctul de vedere al lui Bean, copiilor morti le-ar fi fost mai bine vii, doar cu ceva mai multa hrana. Daca Dumnezeu ii iubea atat de mult, si putea face tot ce vrea, atunci de ce nu era mai multa mancare pentru copiii aceia ? Iar daca Dumnezeu voia ca ei sa moara, de ce nu-i lasase sa moara mai repede, sau sa nu se fi nascut deloc, astfel ca ei sa nu aiba atatea necazuri si sa nu se mai zbata atata sa supravietuiasca, daca el tot urma sa-i ia langa inima lui ? Nimic din toate astea nu avea logica pentru Bean si, cu cat ii explica mai mult sora Carlotta, cu atat intelegea mai putin. Caci daca exista cineva raspunzator, atunci acesta ar fi trebuit sa fie cinstit, iar daca nu era cinstit de ce s-ar fi bucurat atat sora Carlotta ca el era raspunzator?

Dar cand incerca sa-i spuna asemenea lucruri, ea se supara si vorbea si mai mult despre Dumnezeu si folosea cuvinte pe care el nu le cunostea, si deci era mai bine s-o lase sa spuna ce vrea ea si sa nu se certe.

Cititul il fascina. Si numerele. Le adora. Era grozav de bine sa aiba hartie si creion ca sa scrie cuvinte.

Si hartile. La inceput ea nu-l invata despre harti, dar erau cateva pe pereti, iar formele lor il fascinau. Se catara pana la ele si citea cuvintele scrise, si intr-o zi vazu numele raului si isi dadu seama ca liniile albastre erau rauri, iar zonele cu si mai mult albastru erau locuri cu apa mai multa decat intr-un rau, apoi isi dadu seama ca unele din celelalte cuvinte erau aceleasi nume care erau scrise pe indicatoarele de pe strazi si astfel realiza ca lucrul acela era intr-un fel o imagine a Rotterdamului, si atunci totul deveni logic. Rotterdam-ul asa cum l-ar fi vazut o pasare, daca toate cladirile ar fi fost invizibile si toate strazile ar fi fost goale. Gasi adapostul lor, si locul unde murise Poke, si tot felul de alte locuri.

Cand sora Carlotta afla ca intelegea harta, se entuziasma, ii arata harti in care Rotterdam-ul era doar un pachet de linii si una pe care nu era decat un punct, si alta pe care era atat de mic, incat nu putea fi vazut, dar ea stia unde ar fi trebuit sa fie. Bean nu-si daduse seama pana acum ca lumea era atat de mare. Si ca existau atatia oameni.

Dar sora Carlotta se tot intorcea la harta Rotterdam-ului, incercand sa-l faca sa-si aminteasca unde erau locurile din amintirile lui. Totusi nimic nu mai era la fel pe harta, nu era usor, si-i lua ceva timp sa-si dea seama care erau locurile unde oamenii ii dadusera de mancare. I le arata Carlottei si ea facu un semn chiar pe harta, la fiecare loc. Dupa un timp observa ca toate acele locuri erau grupate intr-o singura zona, oarecum insirate, si daca trageau o linie de unde o gasise pe Poke inapoi prin timp ajungeau la

La locul curat.

Numai ca era prea greu. Fusese prea speriat cand parasise locul curat cu ingrijitorul. Nu stia unde era. Si adevarul era, dupa cum spunea chiar sora Carlotta, ca ingrijitorul putea locui oriunde in raport cu locul curat.

Deci tot ce putea gasi urmand in sens invers drumul lui Bean era apartamentul ingrijitorului, cel putin cel in care locuise cu trei ani in urma. Si chiar si asa, ce putea sa stie ingrijitorul ?

Putea sa stie unde era locul curat. Si abia acum intelese Bean: era important pentru sora Carlotta sa afle de unde venea el.

Sa afle cine era el cu adevarat.

Doar ca el stia deja cine e cu adevarat. Incerca sa-i spuna.

- Sunt aici. Asta sunt eu cel adevarat. Nu ma prefac.

- Stiu asta, zise ea razand si-l imbratisa, ceea ce era bine. Se simtea bine. Cand ea incepuse prima data sa faca asta, el nu stia ce sa faca cu mainile. Trebuise sa-i arate cum s-o imbratiseze si el. Vazuse niste copii - cei cu mama si tata - facand asta, dar intotdeauna crezuse ca se tin strans ca sa nu cada pe strada si sa se piarda. Nu stia ca asta te face sa te simti bine. Trupul surorii Carlotta avea parti tari si parti moi si era foarte ciudat s-o imbratiseze. Se gandea la Poke si Ahile imbratisandu-se si sarutandu-se, dar nu voia s-o sarute pe sora Carlotta, si chiar dupa ce se obisnui cu imbratisarile nu vru s-o faca. O lasa sa-l stranga in brate. Dar nu se gandi niciodata s-o faca el. Pur si simplu nu-i trecea prin minte.

Stia ca uneori il imbratisa in loc sa-i explice unele lucruri, si asta nu-i placea. Nu voia sa-i spuna de ce era important sa gaseasca locul curat, si il lua in brate si zicea „O, dragul de tine' sau „O, bietul baiat'. Dar asta nu insemna decat ca era vorba de ceva mai important decat voia sa spuna, si credea ca el e prea prost sau prea ignorant ca sa inteleaga daca ar fi incercat sa-i explice.

Incerca sa-si aminteasca cat mai multe, doar ca acum nu-i mai spunea ei totul pentru ca nici ea nu-i spunea lui totul si nu era cinstit Va gasi locul curat de unul singur. Fara ea. Si apoi o sa-i spuna, daca va hotari el ca e bine pentru el ca ea sa stie. Pentru ca ce s-ar intampla daca ea ar considera un raspuns gresit ? L-ar lasa din nou pe strazi ? Nu l-ar mai lasa sa mearga la scoala din cer ? Pentru ca asta ii promisese la inceput, abia dupa ce daduse testele ii spusese ca se descurcase foarte bine, dar nu putea sa mearga in cer decat dupa ce implinea cinci ani si poate nici atunci pentru ca decizia nu era intru totul a ei, si atunci el intelese ca ea s-ar putea sa nu aiba puterea sa-si tina toate promisiunile. Nici macar cea de a-l feri de Ahile. De aceea trebuia sa afle de unul singur.

Studie harta. Isi imagina locurile. Vorbi cu sine in timp ce adormea, vorbi si se gandi si rememora, incercand sa-si readuca in minte fata ingrijitorului, si camera in care traia, si scarile de afara unde femeia cea rea statuse si tipase la el.

Intr-o zi, cand considera ca-si amintise suficient, Bean se duse la toaleta - ii placeau toaletele, ii placea sa traga apa, desi il speria sa vada lucrurile disparand asa - si in loc sa se intoarca in clasa surorii Carlotta, o lua in partea opusa pe condor si iesi pe usa in strada, si nimeni nu incerca sa-l opreasca.

Abia atunci isi dadu seama de greseala. Fusese atat de preocupat sa-si aminteasca locuinta ingrijitorului, incat nu-i trecuse prin cap ca habar n-avea unde se afla locul acesta pe harta. Nu era intr-o parte a orasului pe care o cunostea. De fapt, nici macar nu parea a fi din aceeasi lume. In locul unei strazi pline de oameni care impingeau carucioare sau mergeau pe jos, pe biciclete sau pe role dintr-un loc in altul, strada era aproape goala, si peste tot erau parcate masini. Nu era nici macar un singur magazin. Doar case si birouri, sau case transformate in birouri cu firme mici la intrare. Singura cladire diferita era cea din care tocmai iesise. Era masiva si patrata si mai mare decat celelalte, dar nu avea nicio firma la intrare.

Stia unde trebuia sa mearga, dar nu stia cum sa ajunga de aici acolo. Iar sora Carlotta va incepe in curand sa-l caute.

Primul lui gand fu sa se ascunda, dar isi aminti ca ca stia toata povestea cu ascunsul din locul curat, deci si ea s-ar fi gandit la fel si l-ar fi cautat intr-o ascunzatoare apropiata de cladirea cea mare.

O lua la fuga. Era surprinzator de puternic acum. Simtea ca putea fugi tot atat de repede cum zboara o pasare, si n-ar fi obosit, ar fi putut alerga la nesfarsit. Pana la colt si dupa aceea pe o alta strada.

Apoi pe alta strada, si pe inca una, pana s-ar fi ratacit, doar ca fusese complet ratacit de la inceput si cand esti complet ratacit nu te poti rataci si mai mult. Pe cand mergea si alerga de-a lungul si de-a latul strazilor si stradutelor, isi dadu seama ca nu avea altceva de facut decat sa gaseasca un canal sau un curs de apa si acesta l-ar fi condus la rau sau la un loc pe care sa-l recunoasca. Asa ca la primul pod urmari in ce directie curge apa si alese strazile pe care sa ramana in apropierea ei. Inca nu stia unde se afla, dar cel putin isi facuse un plan.

Planul functiona. Ajunse la rau si merse de-a lungul lui pana recunoscu, departe si partial ascuns de un cot al cursului de apa, Maasboulcvard, care ducea la locul unde fusese ucisa Poke.

Cotul raului il stia de pe harta. Stia unde erau toate semnele surorii Carlotta. Stia ca trebuie sa treaca de locul unde traise cand era pe strazi pentru a se apropia de acela unde locuia ingrijitorul. Asta nu era usor, deoarece acolo era cunoscut, iar sora Carlotta poate pusese chiar politia sa-l caute si ei ar fi cautat acolo pentru ca acolo erau toti copiii strazii si s-ar fi asteptat ca el sa redevina copil al strazii.

Ceea ce uitau ei era ca lui Bean nu-i mai era foame. Si daca nu-i mai era foame, nu se mai grabea.

O lua pe ocolite. Departe de rau, departe de zona orasului unde traiau copiii strazii. Ori de cate ori strazile incepeau sa se aglomereze, el largea cercurile si se tinea departe de locurile pline de lume. Isi petrecu restul zilei si cea mai mare parte din urmatoarea facand un ocol atat de mare, incat la un moment dat parasi Rotterdam-ul, vazu un fel de peisaj de tara ca in poze - pamant cultivat si drumuri construite mai ridicate fata de terenul din jur. Sora Carlotta ii explicase odata ca cele mai multe terenuri agricole erau sub nivelul marii, si numai digurile mari opreau marca sa nu navaleasca peste pamant si sa-l acopere. Dar Bean stia ca n-o sa se apropie vreodata de vreunul din diguri. Oricum, nu mergand pe jos.

Se intoarse in oras, in districtul Schiebroek, si a doua zi tarziu dupa-amiaza recunoscu numele strazii Rindijk, iar in curand gasi o strada care o intersecta si al carei nume il cunostea, si auzi vorbindu-se intr-o limba necunoscuta. Fiindca acum putea citi firma de deasupra restaurantului, isi dadu seama ca era armean, si probabil in acea limba vorbea femeia.

Pe unde o luase ca sa ajunga aici ? Simtise mirosul mancarii cand trecea pe acolo ? Merse putin in sus si-n jos, intr-o parte si-n alta, ca sa se orienteze.

- Ce faci aici, grasule ?

Erau doi pusti de vreo opt ani. Scangalagii, dar nu huligani. Probabil faceau parte dintr-o ceata. Nu, dintr-o familie, acum cand Ahile schimbase totul. Daca schimbarea ajunsese si in partea asta a orasului.

- Trebuia sa ma intalnesc aici cu taticul meu, zise Bean.

- Cine e taticu' tau ?

Bean nu era sigur daca ei intelegeau prin 'tatic' tatal sau sau taticul 'familiei'. Risca totusi si spuse 'Ahile'. Ei il luara in ras.

- E departe, jos, la rau, de ce s-ar intalni aici cu un gras ca tine?

Dar batjocura lor n-avea importanta - important era ca reputatia lui Ahile se raspandise atat de departe in oras.

- Nu trebuie sa va explic voua treburile lui, zise Bean. Si toti copiii din familia lui Ahile sunt grasi ca mine. Atat de bine mancam.

- Sunt toti scunzi ca tine ?

- Am fost mai inalt, dar am pus prea multe intrebari, spuse Bean impingandu-i si traversand Rozenlaan spre zona in care era cel mai probabil sa se afle apartamentul ingrijitorului.

Ei nu-l urmarira. Era magia numelui lui Ahile – sau poate bravada lui Bean care care le daduse de inteles ca nu se temea de ei.

Nu i se parea nimic familiar. Continua sa se invarta ca sa vada daca recunoaste locurile privind din directia in care ar fi trebuit sa mearga dupa ce parasise apartamentul ingrijitorului. Nu-i fu de folos. Hoinari pana se intuneca, si chiar si dupa aceea.

Pana ce, din intamplare, se trezi la picioarele unui felinar, incercand sa citeasca un indicator, cand o serie de initiale zgariate pe stalp ii atrasera atentia. PvDVM. Habar n-avea ce inseamna, nu se gandise la ele in cursul incercarilor sale de a-si aminti, dar acum stia ca le mai vazuse si inainte. Si nu o data. Le vazuse de mai multe ori. Apartamentul ingrijitorului era foarte aproape.

Se intoarse incet, cercetand zona, si-l vazu. Un mic bloc de apartamente cu scari si in interior, si in exterior.

ingrijitorul locuia la ultimul etaj. Parterul, primul etaj, al doilea etaj, al treilea. Bean se duse la cutiile de scrisori si incerca sa citeasca numele, dar erau puse prea sus pe perete si numele erau sterse, iar unele etichete lipseau cu totul.

Adevarul era ca nu stiuse niciodata numele ingrijitorului. N-avea niciun motiv sa creada ca l-ar fi recunoscut chiar daca ar fi reusit sa citeasca placutele de pe cutiile de scrisori.

Scara exterioara nu ducea pana la ultimul etaj. Probabil fusese construita pentru un cabinet medical de la primul etaj. Si pentru ca era intuneric, usa din capatul scarilor era incuiata.

Nu avea altceva de facut decat sa astepte. Fie astepta toata noaptea, iar dimineata intra in cladire pe una dintre usi, fie cineva avea sa se intoarca acasa noaptea, iar Bean se strecura inauntru in urma lui.

Atipi si se trezi, adormi si se trezi din nou. Se temea sa nu-l vada vreun politist si sa-l alunge, si cand se trezi a doua oara renunta sa se mai amageasca ca sta de paza, se tari sub scari si se ghemui acolo sa-si petreaca noaptea.

Il trezi rasul unui betiv. Era inca intuneric, si incepuse sa ploua putin - totusi nu cat sa picure de pe scara: hainele lui erau uscate. Scoase capul sa vada cine rade. Erau un barbat si o femeie, amandoi ametiti de alcool, barbatul pipaind-o si ciupind-o pe furis, ea aparandu-se fara convingere.

- Nu poti astepta ? zise ea.

- Nu, raspunse el.

- O sa adormi fara sa faci nimic.

- De data asta nu, zise el. Apoi vomita.

Ea paru dezgustata si se indeparta de el. El o urma clatinandu-se.

- Acum ma simt mai bine, spuse. O sa fie bine.

- Pretul a crescut, zise ea cu raceala. Si sa te speli pe dinti inainte.

- Bineinteles ca ma spal pe dinti.

Erau chiar la intrarea in cladire. Bean astepta sa se strecoare dupa ei.

Apoi isi dadu seama ca nu mai trebuie sa astepte. Barbatul era ingrijitorul din vremurile trecute.

Bean iesi din umbra.

- Multumesc ca l-ai adus acasa, ii spuse el femeii. Amandoi il privira surprinsi.

- Tu cine esti ? intreba ingrijitorul.

Bean o privi pe femeie cu ochii mari.

- Sper ca nu e chiar atat de beat, zise. Se intoarse spre ingrijitor: Mama n-o sa se bucure sa te vada ca vii iar acasa in halul asta.

- Mama! facu ingrijitorul. Despre cine dracu' vorbesti ?

Femeia il imbranci pe ingrijitor. Era atat de dezechilibrat, incat bajbai pana la zid, apoi se lasa sa cada in fund pe trotuar.

- Ar fi trebuit sa-mi dau seama, zise ea. Ma duci acasa la sotia ta ?

- Nu sunt casatorit, spuse ingrijitorul. Copilul asta nu-i al meu.

- Sunt convinsa ca spui adevarul in ambele cazuri, zise femeia. Dar ar fi totusi bine sa-l lasi sa te ajute sa urci scarile. Mama te asteapta.

Se indeparta.

- Si cei patruzeci de guldeni ai mei ? intreba el plangacios, cunoscand deja raspunsul.

Ea facu un gest obscen si disparu in noapte.

- Bastard nenorocit, facu ingrijitorul.

- Trebuia sa-ti vorbesc intre patru ochi, zise Bean.

- Cine dracu esti ? Cine e mama ta ?

- Sunt aici ca sa aflu asta, spuse Bean. Eu sunt copilul pe care l-ai gasit si l-ai adus acasa. Acum trei ani.

Barbatul il privi stupefiat.

Brusc aparu o lumina, apoi alta. Bean si ingrijitorul erau scaldati in raze de lumina intermitente. Patru politisti ii inconjurara.

- Nu te osteni sa fugi, pustiule, spuse un politist. Nici tu, domnule Distractie.

Bean recunoscu vocea surorii Carlotta.

- Nu sunt infractori, zise ea. Vreau doar sa vorbesc cu ei. Acasa la el.

- M-ai urmarit ? o intreba Bean.

- Stiam ca-l cauti, raspunse ea. Nu voiam sa ma amestec pana nu-l gasesti. In caz ca te crezi istet, tinere, afla ca am interceptat patru cutitari si doi codosi care umblau dupa tine.

Bean facu ochii mari.

- Crezi ca am uitat cum sa ma descurc cu ei ? Sora Carlotta ridica din umeri.

- Nu voiam sa fie asta prima data cand faci o greseala in viata.

Avea o nota de sarcasm in glas.

- Dupa cum ti-am spus, n-am avut ce afla de la Pablo de Noches. E un imigrant care traieste doar ca sa plateasca prostituatele. Unul dintre ratatii inutili atrasi aici de cand Olanda a devenit teritoriu international.

Sora Carlotta statuse rabdatoare, asteptand ca inspectorul sa-si incheie seria de „ti-am spus eu'. Dar cand vorbi despre oameni inutili, nu se putu abtine sa nu-l contrazica.

- A luat copilul asta, zise. L-a hranit si a avut grija de el. Inspectorul o contrazise.

- Aveam nevoie de inca un copil al strazii ? Pentru ca numai asta pot face oamenii ca el.

- N-ai invatat chiar nimic de la el, zise sora Carlotta. Ai aflat locul unde a fost gasit copilul.

- Iar cei care au inchiriat cladirea pe atunci sunt de negasit. Un nume de companie care n-a existat niciodata. Nimic de care sa ne legam. N-avem cum sa le luam urma.

- Dar acest nimic tot e ceva. Ti-am spus ca oamenii astia au avut multi copii acolo, si au inchis in graba, luandu-i pe toti copiii, in afara de unul. Imi spui ca firma a folosit un nume fals si nu i se poate da de urma. Deci, din experienta ta, asta nu-ti spune nimic despre ceea ce se petrecea in cladirea aia ?

Inspectorul ridica din umeri.

- Ba da. Era evident o ferma de organe. Ochii surorii Carlotta se umplura de lacrimi.

- Asta e singura posibilitate ?

- In familiile bogate se nasc o multime de copii cu probleme, zise inspectorul. Exista o piata ilegala pentru organe de copii si sugari. Noi inchidem fermele de organe ori de cate ori aflam unde sunt. Poate ca ne apropiasem prea mult de ferma asta si ei au mirosit ceva si au inchis pravalia. Dar in tot departamentul nu avem niciun document referitor la vreo ferma de organe descoperita in perioada respectiva. Deci e posibil sa fi inchis din alt motiv. Pana la urma, n-avem nimic.

Rabdatoare, sora Carlotta ignora incapacitatea lui de a observa valoarea acestei informatii.

- De unde provin copiii?

Inspectorul o privi fara expresie. Ca si cum ar fi crezut ca ea ii cere sa-i explice realitatile vietii.

- La ferma de organe, zise ea. De unde au copiii ? Inspectorul ridica din umeri.

- De obicei, avorturi in stadii avansate ale sarcinii. Aranjamente cu clinicile, mita. Chestii de astea.

- Asta e singura sursa ?

- Ei, nu stiu. Rapiri ? Nu cred ca au o pondere prea mare, nu sunt chiar atati copii care sa treaca de sistemele de securitate ale spitalelor. Oameni care isi vand copiii ? Da, am auzit de asta. Refugiati saraci care ajung aici cu opt copii, si numai dupa cativa ani au doar sase, si plang cei care au murit, dar nu pot dovedi nimic ? Nu e o pista pe care s-o putem urma.

- Motivul pentru care intreb, zise sora Carlotta, e ca acest copil este neobisnuit. Extrem de neobisnuit.

- Are trei brate? intreba inspectorul.

- E sclipitor. Precoce. A evadat din locul acela inainte de a implini un an. Inainte de a putea merge.

Inspectorul se gandi o clipa.

- S-a tarat?

- S-a ascuns in rezervorul unei toalete.

- A ridicat capacul inainte de a implini un an ?

- A zis ca i-a fost greu sa-l ridice.

- Nu, era probabil din plastic ieftin, nu portelan. Stii cum sunt instalatiile din institutiile publice.

- Oricum, iti dai seama de ce vreau sa aflu cine sunt parintii lui. O combinatie miraculoasa.

Inspectorul ridica din umeri.

- Unii copii se nasc inteligenti.

- Dar exista si o componenta ereditara, inspectore. Un copil ca asta ar trebui sa aiba parinti remarcabili. Parinti care probabil stralucesc datorita propriei lor inteligente.

- Poate. Sau poate nu, zise inspectorul. Adica, unii dintre refugiati pot sa fie inteligenti, dar traiesc vremuri disperate. Ca sa-i salveze pe ceilalti copii, pot sa vanda un sugar. E chiar un lucru inteligent. Nimic nu-i exclude pe refugiati ca posibili parinti ai baiatului sclipitor pe care-l ai tu.

- Presupun ca e posibil, zise sora Carlotta.

- Mai multe informatii n-o sa obtinem. Pentru ca acest Pablo de Noches nu stie nimic. Abia a putut sa-mi spuna numele orasului din Spania de unde a venit.

- Era beat cand a fost interogat.

- O sa-l interogam din nou cand o sa fie treaz, zise inspectorul. Daca mai aflam ceva, iti spunem. intre timp va trebui sa te descurci cu ceea ce ti-am spus deja, fiindca nu avem mai multe date.

- Deocamdata stiu tot ce am nevoie, spuse sora Carlotta. Destul ca sa inteleg ca acest copil e un adevarat miracol, adus de Dumnezeu pentru un scop maret.

- Nu sunt catolic.

- Dumnezeu te iubeste in aceeasi zi, zise sora Carlotta vesela.

Partea a II-a

LANSATUL

ESTI GATA?

- Imi aduci sa indrum un copil al strazii in varsta de cinci ani ?

- Ai vazut rezultatele.

- Si ar trebui sa le iau in serios ?

- Fiindca programul Scolii de Lupta se bazeaza pe increderea in programul nostru de testare a copiilor, da, ar trebui sa iei in serios rezultatele astea. Am facut o mica cercetare. Niciun copil n-a avut rezultate mai bune. Nici macar vedeta ta.

- Nu de validitatea testelor ma indoiesc. Ci de persoana care le-a facut.

- Sora Carlotta e calugarita. N-o sa gasesti niciodata o persoana mai cinstita.

- Se stie ca oamenii cinstiti se insala. Doresti cu atata disperare, dupa ani de cautare, sa gasesti un copil doar unul - a carui valoare sa faca toata munca asta sa merite.

- Ea l-a gasit pe el.

- Uita-te cum l-a gasit. Primul ei raport ne informa despre Ahile, iar celalalt - Bean asta. Leguma asta – a aparut dupa ce s-a razgandit. Atunci Ahile a disparut, nu mai pomeneste de el - oare a murit? Nu incerca sa obtina o operatie la picior pentru el? Iar acum Mazare Verde asta e candidatul ei.

- El isi spune „Bean'. La fel cum Andrew Wiggin al tau isi spune „ Ender'.

- Nu e Andrew Wiggin al meu.

- Si nici Bean nu e copilul surorii Carlotta. Daca ar fi fost tentata sa faca testele de mantuiala sau sa le administreze incorect, de mult ar fi impins alti si alti elevi in program, si am fi stiut deja ca nu e de incredere. Dar ea n-a facut asta niciodata. Renunta singura la cei mai promitatori copii ai ei, apoi le gaseste loc in vreo scoala civila de pe Pamant. Cred ca te irita mai mult pentru ca ai decis deja sa te concentrezi asupra lui Wiggin, si nu vrei sa-ti fie distrasa atentia.

- Cand mi-a slabit mie atentia ?

- Daca analiza mea e gresita, imi cer scuze.

- Bineinteles ca o sa-i acord micutului o sansa. Chiar daca nu am deloc incredere in testele alea.

- Nu doar o sansa. Promoveaza-l. Testeaza-l. Provoaca-l. Nu-l lasa sa lancezeasca.

- Subestimezi programul. Noi promovam, testam si provocam toti elevii.

- Dar unii sunt mai egali decat altii.

- Unii sunt mai avantajati de program decat altii.

- Abia astept sa-i spun surorii Carlotta despre entuziasmul tau.

Sora Carlotta planse cand ii spuse lui Bean ca e timpul sa plece. Bean nu varsa nicio lacrima.

- inteleg ca ti-e frica, Bean, dar nu trebuie sa-ti fie, zise ea. Acolo vei fi in siguranta, si vei avea multe de invatat. Dupa cum acumulezi tu cunostintele, vei fi fericit acolo foarte curand. N-o sa-mi simti deloc lipsa.

Bean clipi. Aratase oare in vreun fel ca i-ar fi frica ? Sau ca-i va simti lipsa ?

Nu simtea asa ceva. Cand o intalnise pentru prima oara, poate se asteptase sa simta ceva pentru ea. Era buna, ii dadea de mancare, ii oferea siguranta, ii oferea o viata.

Dar apoi il gasise pe Pablo, ingrijitorul, iar sora Carlotta era si ea acolo sa-l impiedice pe Bean sa vorbeasca cu omul care il salvase cu mult timp inainte de-a o face ea. Nu-i dezvaluise nimic din ceea ce spusese Pablo, nici din ce aflase despre locul curat.

Din acel moment, increderea disparuse. Bean intelese ca, orice ar fi facut sora Carlotta, n-o facea pentru el. Se folosea de el. Nu stia pentru ce. Poate ca era ceva ce ar fi ales chiar el sa faca.

Dar ea nu-i spunea adevarul. Avea secrete fata de el. Asa cum si Ahile avea secrete.

Astfel, in lunile in care ea ii fu profesor, el deveni din ce in ce mai distant. Invata tot ce-i preda ea - si multe altele pe care nu i le preda. Trecu toate testele, si le trecu cu bine; dar nu-i arata nimic din ceea ce stia si nu invatase de la ea.

Bineinteles ca viata cu sora Carlotta era mai buna decat viata pe strazi - nu avea nicio intentie sa se intoarca acolo. Dar nu avea incredere in ea. Era tot timpul in garda. Era la fel de atent cum fusese tot timpul in familia lui Ahile. Cele cateva zile de la inceput, cand plansese in fata ei, cand nu se mai controlase si vorbise liber, fusesera o greseala pe care nu o va mai repeta. Viata era mai buna, dar nu era in siguranta, si aici nu era acasa.

Lacrimile ei erau destul de reale, stia asta. Ea il iubea cu adevarat, si i-ar fi fost dor de el daca pleca. La urma urmelor, fusese un copil perfect, ascultator, istet, cuminte. Pentru ea, asta insemna ca fusese „bun'. Pentru el fusese numai un mod de a-si pastra accesul la hrana si invatatura. El nu era prost.

De ce presupunea ea ca-i era frica ? Pentru ca se temea ea pentru el. Prin urmare era posibil ca intr-adevar sa existe un motiv de teama. Va fi prudent.

Si de ce presupusese ca-i va fi dor de ea ? Pentru ca ei ii va fi dor de el, si ea nu-si putea imagina ca el nu simte ceea ce simte ea. Crease o versiune imaginara a lui. Ca in jocurile „Hai sa ne prefacem' pe care ea incercase sa le joace cu el de cateva ori. Fara indoiala intorcandu-se la propria ei copilarie, intr-o casa in care crescuse avand mereu suficienta mancare. Cat fusese pe strada, Bean nu avusese nevoie sa-si inchipuie lucruri pentru a-si antrena imaginatia. in schimb trebuise sa-si imagineze planuri pentru a obtine hrana, pentru a intra intr-o ceata, pentru a supravietui desi parea a fi inutil tuturor. Trebuise sa-si imagineze cand si cum va decide Ahile sa actioneze impotriva lui fiindca sustinuse ca Poke ar fi trebuit sa-l ucida. Trebuise sa-si imagineze pericolul de dupa fiecare colt, huliganii gata sa puna mana pe orice bucatica de mancare. O, avea multa imaginatie. Dar nu-l interesa deloc sa joace „Hai sa ne prefacem'.

Asta era jocul ei. il juca tot timpul. Hai sa ne prefacem ca Bean e un baietel cuminte. Hai sa ne prefacem ca Bean este fiul pe care calugarita nu l-ar fi putut avea niciodata. Hai sa ne prefacem ca Bean o sa planga cand o sa plece - ca nu plange acum pentru ca ii e prea frica de noua scoala, de calatoria in spatiu, astfel ca nu-si arata emotiile. Hai sa ne prefacem ca Bean ma iubeste.

Cand intelese, lua o hotarare: nu-mi face niciun rau s-o las sa creada toate astea. Ea vrea foarte mult sa creada. De ce sa nu-i fac acest dar ? La urma urmelor, Poke m-a lasat sa stau cu ceata ei desi nu avea nevoie de mine, pentru ca asta nu-i facea niciun rau. E genul de lucruri pe care l-ar fi facut Poke.

Asa ca Bean se lasa sa alunece din scaun, ocoli masa pana la sora Carlotta si o cuprinse cu bratele cat putea de mult. Ea il ridica in poala si-l tinu strans, si lacrimile ii curgeau in parul lui. Spera sa nu-i curga si nasul. Dar o imbratisa atat cat il imbratisa si ea, dandu-i drumul numai atunci cand ii dadu ea drumul. Era ceea ce ea voia de la el, singura plata pe care i-o ceruse vreodata. Pentru toate mesele, lectiile, cartile, limbajul, pentru viitorul lui, ii datora macar atat, sa i se alature in acest joc de-a „Hai sa ne prefacem.'

Apoi momentul trecu. El ii cobori din poala. Ea isi tampona ochii. Apoi se ridica, il lua de mana si-l conduse la soldatii care il asteptau, la masina care il astepta.

Pe cand se apropia de masina ii aparura in fata oamenii in uniforme. Nu era uniforma gri a politiei T.I., a agresorilor de copii, a manuitorilor de bate. Purtau azuriul Flotei Internationale, aveau o infatisare mai ingrijita, iar lumea care se adunase sa priveasca nu arata teama, ci mai degraba admiratie. Aceasta era uniforma unei puteri indepartate, a sigurantei umanitatii, uniforma de care depindeau toate sperantele. in serviciul ei avea sa intre.

Dar el era atat de mic, iar cand se uitau in jos spre el ii era frica, si se agata cu putere de mana surorii Carlotta. Oare avea sa devina unul dintre ei ? Va fi un barbat intr-o asemenea uniforma, tinta unei asemenea admiratii? Atunci de ce ii era frica ?

Mi-e frica, gandi Bean, pentru ca nu vad cum as putea deveni vreodata asa de inalt.

Unul dintre soldati se apleca spre el pentru a-l urca in masina. Pentru ca indraznise sa faca asa ceva, Bean ii infrunta privirea sfidator.

- Pot sa fac asta, zise.

Soldatul aproba incet si se ridica. Bean puse piciorul pe treapta masinii si se salta inauntru. Era sus fata de pamant, iar locul lui era alunecos si nu prea avea sprijinitori pentru maini. Dar reusi si se instala in mijlocul banchetei din spate, singura pozitie din care putea vedea printre scaunele din fata ca sa-si faca o idee incotro mergea vehiculul.

Unul dintre soldati se aseza pe locul soferului. Bean se astepta ca celalalt sa se urce in spate, langa el, si anticipa o discutie despre dreptul lui de a sta la mijloc. Dar se aseza pe celalalt loc din fata. Bean ramase singur in spate.

Privi prin geamul lateral spre sora Carlotta. inca isi mai tampona ochii cu batista. Ii facu cu mana. El ii raspunse. Ea suspina. Masina aluneca de-a lungul sinei magnetice din caldaram. In curand erau in afara orasului, strabatand peisajul de tara cu l50 km/ora. In fata era aeroportul Amsterdam, unul din cele trei din Europa de pe care se puteau lansa navete care sa zboare pe orbita. Bean isi incheiase socotelile cu Rotterdam-ul. Si deocamdata si cu Pamantul.

Deoarece Bean nu zburase niciodata cu un avion, nu intelegea cum poate fi naveta diferita, iar la inceput parea ca ceilalti baieti vorbesc numai despre asta. Credeam ca e mai mare. Nu decoleaza vertical ? Era o naveta veche, proasta. Nu sunt tavite cu mancare! Asta din cauza ca la zero G oricum nu poti pune nimic jos, cap patrat!

Pentru Bean, cerul era cer, si niciodata nu-i pasase de altceva decat daca va ploua sau va ninge sau va fi arsita. Sa zboare in cer nu i se parea cu nimic mai ciudat decat sa zboare printre nori.

Ceea ce-l fascina erau ceilalti copii. Cei mai multi erau baieti, si toti mai mari decat el. Mai dezvoltati. Unii il priveau curiosi, iar in spatele lui auzi o soapta:

- E copil sau papusa ?

Dar aluziile la inaltimea si varsta lui nu-l afectau. De fapt, il surprindea ca fusese doar o singura remarca, si aceea in soapta.

Copiii il fascinau. Erau toti atat de grasi, atat de moi. Corpurile lor erau ca niste perne, obrajii plini, parul lucios, hainele bine ajustate. Desigur, Bean stia ca acum avea mai multa grasime pe el decat oricand altadata de cand parasise locul curat, dar pe el nu se vedea, ci doar pe ei, si nu se putea abtine sa nu-i compare cu copiii de pe strada. Sergentul l-ar fi batut pe oricare dintre ei. Ahile ar fi putut ei, n-avea rost sa se gandeasca la Ahile.

Bean incerca sa si-i imagineze aliniati in fata unei cantine de caritate. Sau scotocind dupa ambalaje de bomboane ca sa le linga. Ce gluma! Ei nu sarisera peste nicio masa in viata lor. Bean ar fi vrut sa-i loveasca atat de tare in stomac, incat sa vomite tot ce mancasera in ziua aceea. Sa-i faca sa simta durerea in intestine, rosatura foamei. Si s-o simta din nou a doua zi, in urmatoarea ora, zi si noapte, treji sau in somn, slabiciunea constanta in interiorul pieptului, ameteala in spatele ochilor, durerea de cap, lesinul, umflaturile de la incheieturi, umflarea burtii, atrofierea muschilor pana nu mai ai putere sa stai in picioare. Copiii astia nu privisera niciodata moartea in fata ca apoi sa aleaga totusi sa traiasca. Erau increzatori. N-aveau nicio grija.

Copiii astia nu au nimic comun cu mine.

Si, la fel de sigur: Nu-i voi ajunge niciodata din urma. Intotdeauna vor fi mai mari, mai puternici, mai rapizi, mai sanatosi. Mai fericiti. Se laudau unul altuia, vorbeau cu nostalgie despre casa, isi bateau joc de copiii care nu se calificasera ca sa vina cu ei, pretindeau ca aflasera cum stau de fapt lucrurile la Scoala de Lupta. Bean nu spunea nimic. Doar asculta, urmarindu-le manevrele, unii din ei hotarati sa-si castige locul in ierarhie, altii mai tacuti deoarece stiau ca locul lor ar fi printre ultimii; cativa erau relaxati, fara griji, pentru ca nu fusesera niciodata nevoiti sa-si faca griji in legatura cu ierarhia din haita, fiind mereu in fruntea ei. O parte din Bean voia sa se angajeze in lupta si s-o castige, ajungand pana in varf. Cealalta parte ii dispretuia pe toti. Ce importanta avea daca erai cainele-sef in aceasta haita de doi bani ?

Apoi isi cobori privirea la mainile lui mici si la mainile baiatului care statea langa el.

Arata intr-adevar ca o papusa in comparatie cu ei.

Cativa pusti se plangeau ca le e foame. Exista o regula stricta care le interzicea sa manance douazeci si patru de ore inainte de zbor, si majoritatea acestor copii nu statusera niciodata atat fara sa manance. Bean abia lua in seama douazeci si patru de ore fara hrana. In ceata lui iti faceai griji din cauza lipsei de hrana abia dupa o saptamana.

Naveta decola, ca orice avion, desi rula mult, mult de tot inainte de a atinge viteza necesara, caci era grea. Bean fu surprins de miscarea avionului, de cum se napustea inainte si totusi parea a sta pe loc, se clatina putin si uneori se impiedica de parca ar fi trecut peste iregularitatile unui drum invizibil.

Cand ajunsera la o anumita altitudine, se cuplara cu doua avioane-cisterna, pentru a se alimenta cu restul combustibilului necesar atingerii vitezei de iesire din sfera de gravitatie. Naveta nu s-ar fi putut ridica de la sol cu atata combustibil la bord.

In timpul alimentarii, un barbat iesi din cabina pilotului si se aseza in fata randurilor de scaune. Uniforma lui azurie era apretata si perfecta, iar zambetul ii era la fel de scrobit, calcat si fara pata ca si hainele.

- Dragii mei copii, spuse el. Unii dintre voi se pare ca inca nu stiti sa cititi. Centurile de la scaunele voastre trebuie sa ramana la locul lor pe parcursul intregii cala-
torii. De ce sunt atat de multe desfacute ? Plecati undeva ?

O serie de mici clicuri ii raspunsera ca niste aplauze dispersate.

- Si mai trebuie sa va previn ca oricat de enervanti sau de ispititori ar fi ceilalti copii, tineti-va mainile acasa. Nu uitati ca pustii din jurul vostru au avut rezultate exact la fel de bune ca si voi la toate testele date, si unii din ei chiar mai bune.

Bean gandi: asta e imposibil. Cineva trebuie sa fi avut cel mai bun rezultat.

Un baiat de pe laterala gandise aparent la fel.

- Da, sigur, zise sarcastic.

- Am considerat important sa va spun asta, dar pot devia, spuse barbatul. Te rog, impartaseste-ne ideea care te-a captivat intr-atat incat sa n-o poti pastra doar pentru tine.

Baiatul isi dadu seama ca facuse o greseala, dar se decise sa insiste.

- Cineva trebuie sa aiba rezultatul cel mai bun. Barbatul continua sa-l priveasca, ca si cand l-ar fi invitat sa continue.

Ca si cand l-ar invita sa-si sape mai adanc mormantul, gandi Bean.

- Adica, ati spus ca rezultatele unuia sunt la fel de bune ca ale celorlalti, iar ale altora sunt mai bune, dar evident asta nu e adevarat.

Barbatul astepta.

- Asta-i tot ce-am avut de spus.

- Te simti mai bine? zise barbatul. Baiatul tacu posac.

Fara sa i se deranjeze zambetul perfect, barbatul isi schimba tonul, si in locul sarcasmului taios se simtea acum o umbra de amenintare.

- Te-am intrebat ceva, baiete.

- Nu, nu ma simt mai bine.

- Cum te cheama ? intreba barbatul.

- Nero.

Cativa copii care cunosteau ceva istorie rasera la auzul numelui. Bean stia multe despre imparatul Nero, dar nu rase. Stia ca daca te cheama Bean nu e intelept sa razi de numele altor copii. De altfel, un astfel de nume poate fi o adevarata povara. Spunea ceva despre puterea baiatului sau despre aroganta lui, ceva ce nu putea spune o simpla porecla.

Sau poate ca Nero era porecla lui.

- Doar Nero? intreba barbatul.

- Nero Boulanger.

- Francez ? Sau doar flamand ?

Bean nu intelese gluma. Boulanger era un nume care avea ceva comun cu mancarea ?

- Algerian.

- Nero, esti un exemplu pentru toti copiii din naveta. Pentru ca majoritatea sunt niste prostuti, cred ca e mai bine sa-si pastreze pentru ei gandurile cele mai stupide. Totusi, tu intelegi un adevar profund, si anume ca trebuie sa-ti dai pe fata prostia. Sa-ti ascunzi prostia inseamna s-o accepti, sa te atasezi de ea, s-o protejezi. Dar daca o expui ai sansa ca ea sa fie gasita, corectata si inlocuita cu intelepciune. Fiti curajosi, ca Nero Boulanger, si atunci cand aveti vreun gand de o asemenea mareata ignoranta incat il considerati inteligent, asigurati-va ca sunteti auziti, ca limitarile voastre mentale rasufla ca niste vanturi, astfel incat sa aveti sansa sa invatati.

Nero mormai ceva.

- Auziti - alte gaze, dar de data asta mai putin articulate ca inainte. Spune-ne, Nero. Vorbeste. Toti avem de invatat din curajul tau, oricat de idiot ar fi.

Cativa elevi rasera.

- Asculta - vanturile tale au atras alte vanturi, din partea unora la fel de prosti, pentru ca-si inchipuie ca-ti sunt superiori, si ca n-ar putea la fel de usor sa fie alesi drept exemple de intelect superior.

Nu mai rase nimeni.

Bean simti un fel de teama, caci stia cumva ca tot acest duel verbal, sau mai degraba asalt verbal unilateral, tortura aceasta, expunerea in public constituiau o cale ocolita de a ajunge la el. Nu-si dadea seama cum de simtea asta, caci omul in uniforma nu-i aruncase mai mult de o privire fugara, iar Bean nu scosese niciun sunet, nu facuse nimic care sa atraga atentia asupra lui. Si totusi stia ca el, si nu Nero, va primi in final cea mai cruda lovitura a pumnalului acelui om.

Apoi Bean intelese de ce era sigur ca se va intoarce impotriva lui. Discutia se transformase intr-o cearta urata despre cine are rezultatele cele mai bune dintre cei din naveta. Iar Bean presupunea, la fel de fara motiv, ca el era copilul cu cele mai bune rezultate.

Imediat ce se gandi la asta isi dadu seama ca e absurd. Copiii astia erau toti mai mari decat el si crescusera avand cu mult mai multe avantaje. El o avusese numai pe sora Carlotta drept profesor - sora Carlotta si, desigur, strada, desi prea putine din lucrurile invatate acolo ii fusesera utile la teste. Nu se putea ca el sa aiba cele mai bune rezultate.

Cu toate acestea stia, cu siguranta absoluta, ca aceasta discutie era plina de pericole pentru el.

- Ti-am spus sa vorbesti, Nero. Astept.

- Tot nu vad de ce e o prostie ceea ce am spus, zise Nero.

- In primul rand, a fost o prostie pentru ca eu am autoritate totala aici, iar voi deloc, deci pot sa-ti fac viata mizerabila si tu nu ai nicio putere ca sa te aperi. Cata inteligenta isi trebuie ca sa-ti tii gura inchisa si sa eviti sa atragi atentia asupra ta ? Care ar putea fi cea mai evidenta decizie pe care s-o iei cand esti confruntat cu o distributie a puterii atat de inegala ?

Nero se facu mic in scaunul lui.

- In al doilea rand, se pare ca m-ai ascultat nu ca sa afli informatii folositoare, ci ca sa incerci sa-mi gasesti o eroare de logica. Asta ne spune ca ai fost obisnuit sa fii mai inteligent decat profesorii tai, si ca ii ascultai numai ca sa-i prinzi facand greseli si sa le dovedesti celorlalti elevi cat esti tu de destept. Este un mod atat de stupid si fara sens de a-i asculta pe profesori, incat e clar ca vei pierde luni intregi inainte de a-ti da seama ca singura tranzactie care conteaza este transferul informatiilor utile de la adultii care le poseda la copiii care nu le poseda, si ca vanarea greselilor e o pierdere de timp criminala.

Bean nu era de acord. Pierderea de timp criminala scotea in evidenta greselile. Vanarea lor – observarea lor - era esentiala. Daca in propriul tau cap nu faci distinctie intre informatiile folositoare si informatiile eronate, atunci nu inveti deloc, pur si simplu inlocuiesti ignoranta cu convingeri gresite, ceea ce nu e un progres.

Oricum, din declaratia barbatului era adevarata partea despre inutilitatea de a vorbi. Daca stiu ca un profesor greseste si nu spun nimic, atunci raman singurul care stiu, si asta imi da un avantaj asupra celor care il cred pe profesor.

- In alt treilea rand, continua barbatul, ceea ce am spus doar pare imposibil si contradictoriu pentru ca tu nu gandesti dincolo de suprafata faptelor. De fapt nu e deloc absolut necesar si adevarat ca o persoana sa aiba cel mai bun rezultat din naveta asta. Pentru ca sunt multe teste, fizice, mentale, sociale, psihosociale, si de asemenea multe feluri de a defini notiunea de„cel mai bun', caci poti fi potrivit pentru functia de comandant din punct de vedere fizic sau social sau psihosocial. Copiii care au cele mai bune rezultate in ceea ce priveste rezistenta pot sa nu aiba rezultate bune privind forta; copiii cu memoria cea mai buna se poate sa nu aiba rezultate bune la analiza previzionala. Copiii cu aptitudini sociale remarcabile pot fi mai slabi la aprecierea recompenselor. Incepi sa intelegi de ce superficialitatea gandirii tale te-a condus la o concluzie inutila si stupida ? Nero aproba din cap.

- Sa-ti auzim din nou vanturile, Nero. Vorbeste cand iti recunosti erorile la fel de tare ca atunci cand le faci.

- Am gresit.

Nu mai era niciun baiat in naveta care sa nu fi preferat sa moara decat sa fie in locul lui Nero in acel moment. Totusi Bean simti un fel de invidie, desi nu intelegea de ce ar fi invidiat victima unei asemenea torturi.

- Totusi, zise barbatul, se intampla ca greseala ta sa fie mai mica la bordul acestei navete decat ar fi fost pe orice alta naveta plina de boboci lansati spre Scoala de Lupta. Si stii de ce ?

El alese sa nu raspunda.

- Stie cineva de ce? Poate ghici cineva? Invit la speculatii.

Nimeni nu accepta invitatia.

- Atunci lasati-ma sa aleg eu un voluntar. E aici un copil numit - oricat de imposibil ar suna - „Bean'. il rog pe acest baiat sa vorbeasca.

Incepe, gandi Bean. Era ingrozit, dar era si emotionat, pentru ca era ceea ce isi dorise, fara sa stie de ce. Uita-te la mine. Vorbeste cu mine, tu, cel care ai puterea, tu, cel care detii autoritatea.

- Sunt aici, domnule, zise Bean.

Barbatul facu un adevarat show cautandu-l cu privirea, incapabil sa vada unde se afla Bean. Bineinteles ca se prefacea - stia exact unde statea Bean inca inainte de a incepe sa vorbeasca.

- Nu-mi dau seama de unde ti se aude vocea. Vrei sa ridici mana ?

Bean ridica imediat mana. Spre rusinea lui, vazu ca mana lui nici macar nu ajungea la nivelul spatarului scaunului din fata.

- Tot nu te pot vedea, zise barbatul, cu toate ca era limpede ca putea. Iti dau voie sa-ti desfaci centura si sa te ridici in picioare pe scaun.

Bean se executa imediat, desfacandu-se din hamuri si sarind in picioare. Era cu putin mai inalt decat scaunul din fata.

- A, acolo erai, zise ofiterul. Bean, fii amabil si fa speculatii asupra acestui fapt: de ce in aceasta naveta Nero are mai multe sanse sa aiba dreptate decat in oricare alta?

- Poate ca cineva de aici are cele mai bune rezultate la mai multe teste.

- Nu doar la mai multe teste, Bean. La toate testele legate de intelect. La toate testele psihologice. La toate testele legate de comanda. La absolut toate. Rezultate mai bune decat oricine altcineva din aceasta naveta.

- Deci am avut dreptate, spuse Nero din nou sfidator.

- Nu, n-ai avut, zise barbatul. Pentru ca acest copil remarcabil, cel care a avut rezultatele cele mai bune la toate testele privitoare la comanda, se intampla sa aiba cele mai slabe rezultate la testele fizice. Si stiti de ce ?

Nu raspunse nimeni.

- Bean, daca tot esti in picioare, poti sa presupui de ce acest copil a avut cele mai slabe rezultate fizice ?

Bean stia ca i se inscenase ceva. Si refuza sa ascunda raspunsul evident. O sa spuna, cu toate ca intrebarea era pusa astfel incat sa-i faca pe ceilalti sa-l deteste. La urma urmelor l-ar li detestat oricum, indiferent cine ar fi raspuns.

- Poate are cele mai slabe rezultate la testele fizice pentru ca e foarte, foarte mic.

Multi baieti mormaira, dezgustati de raspuns. De aroganta si vanitatea pe care le dovedea. Dar omul in uniforma aproba cu gravitate.

- Dupa cum era de asteptat de la un baiat atat de capabil, ai perfecta dreptate. Numai statura neobisnuit de mica a acestui baiat l-a impiedicat pe Nero sa presupuna in mod corect ca exista un copil cu rezultate mai bune decat ale tuturor. Se intoarse spre Nero: Ai fost atat de aproape de o mare prostie, zise, si totusi chiar daca ai fi avut dreptate, ar fi fost doar din intamplare. Un ceas oprit e corect de doua ori pe zi. Acum stai jos, Bean, si pune-ti centura. Realimentarea s-a terminat si o sa plecam.

Bean se aseza. Simtea ostilitatea celorlalti copii. Acum nu putea face nimic in privinta asta, si oricum nu era sigur ca era un dezavantaj. Ceea ce conta era o problema mult mai dificila: de ce ofiterul ii inscenase asta ? Daca scopul era sa-i faca pe copii sa concureze unul cu altul, ar fi putut sa distribuie o lista cu rezultatele tuturor la teste, ca sa poata vedea fiecare unde se plaseaza. In schimb, Bean fusese scos in evidenta. Deja era cel mai mic, si stia din experienta ca asta facea din el o tinta pentru impulsurile pline de rautate ale inimii huliganilor. De ce desenasera un cerc mare in jurul lui si toate sagetile acelea aratand spre el, desemnandu-l practic drept tinta urii si temerilor tuturor ?

Desenati-va tintele, tintiti. O sa ma descurc atat de bine la scoala, incat intr-o zi eu o sa reprezint autoritatea, si atunci n-o sa mai conteze daca va place de mine. O sa conteze de cine imi place mie.

- Dupa cum va amintiti, zise barbatul, inainte ca Nero Bacanul sa inceapa sa dea vanturi pe gura, incepusem sa spun ceva. Va spuneam ca, desi unii copii v-ar putea parea victime clare ale pateticei voastre dorinte de suprematie in situatii in care nu sunteti siguri ca veti fi recunoscuti drept eroii care va credeti, va trebui sa va controlati, nu sa dati cu pumnul sau sa ciupiti, sa dati palme si sa loviti, nici sa faceti remarci provocatoare sau sa chicotiti ca niste porci doar pentru ca cineva va pare o victima usoara. Motivul pentru care ar trebui sa va abtineti sa faceti asa ceva tine de faptul ca nu stiti cine din acest grup va deveni in viitor comandantul vostru sau amiral atunci cand voi sunteti abia capitani. Si daca o sa credeti fie si pentru o singura clipa ca el va uita cum il tratati acum, astazi, atunci chiar sunteti prosti. Daca vor fi buni comandanti, va vor folosi eficient in lupta, indiferent cat de mult va dispretuiesc. Dar nu sunt obligati sa va ajute sa avansati in cariera. Nu sunt obligati sa va educe si sa va traga dupa ei. Nu trebuie sa fie cumsecade si iertatori. Sa va ganditi la asta. Cei pe care ii vedeti in jur intr-o zi va vor da ordine care vor hotari daca veti trai sau veti muri. Va sugerez sa va straduiti sa le castigati respectul, nu sa incercati sa-i doborati ca sa va laudati ca niste boboci prin curtea scolii.

Barbatul ii adresa din nou lui Bean un zambet rece.

- Si pariez ca acest Bean planuieste deja sa fie intr-o zi amiralul care sa va dea tuturor ordine. Planuieste chiar ca imi va ordona mie sa stau singur de paza la un observator de pe vreun asteroid pana o sa mi se topeasca oasele din cauza osteoporozei si o sa ma scurg in jurul statiei ca o amiba.

Bean nu se gandise nicio clipa la o viitoare competitie intre el si acest ofiter. Nu avea dorinte de razbunare. El nu era Ahile. Ahile era prost. Iar acest ofiter era prost daca credea ca Bean gandeste asa. Fara indoiala, omul presupunea ca Bean ii va fi recunoscator fiindca ii avertizase pe ceilalti sa nu se ia de el. Dar de Bean se luasera ticalosi mai duri decat ar fi putut fi cei de aici; nu avea nevoie de „protectia' ofiterului, care doar adancise prapastia dintre Bean si ceilalti copii. Daca Bean ar fi pierdut cateva batai ar fi fost umanizat, poate acceptat. Dar aici nu vor fi batai. Nu va fi usor sa ridice punti.

Aceasta era cauza supararii pe care barbatulului i se paru ca o vede pe fata lui Bean.

- Sa-ti spun ceva, Bean. Nu-mi pasa ce o sa-mi faci. Pentru ca numai inamicul conteaza. Gandacii. Si daca tu o sa ajungi amiralul care sa ne aduca victoria asupra Gandacilor si sa faca Pamantul un loc sigur pentru omenire, atunci poti sa ma pui sa-mi mananc singur maruntaiele, incepand cu fundul, si tot o sa-ti spun: multumesc, domnule! Gandacii sunt inamicul. Nu Nero. Nu Bean. Nici macar eu. Deci tineti-va departe unul de altul.

Ranji din nou, trist.

- In plus, ultima data cand cineva a incercat sa se ia de alt copil a ajuns sa zboare prin naveta la zero G si si-a rupt bratul. E una din legile strategiei. Pana cand esti sigur ca esti mai tare decat dusmanul, faci manevre, nu te angajezi in batalie. Considerati asta drept prima lectie la Scoala de Lupta.

Prima lectie ? Nu e de mirare ca tipul asta a fost pus sa insoteasca elevii in naveta si nu sa le predea. Daca ai urma aceasta mostra de intelepciune, ai fi paralizat in fata unui dusman puternic. Cateodata trebuie sa te angajezi in lupta chiar daca esti slab. Nu astepta pana cand stii ca esti mai tare. Devii mai tare prin orice mijloace poti, si pentru asta lovesti surprinzator, lingusesti, injunghii in spate, ataci punctele slabe, inseli, minti, faci tot ce e de facut pentru a ajunge in varful piramidei.

Poate ca tipul asta chiar era cel mai tare fiind singurul adult intr-o naveta plina de copii, dar daca ar fi fost un pusti pe strazile din Rotterdam, ar fi „manevrat' spre infometare intr-o luna. Daca inainte n-ar fi fost omorat numai pentru ca vorbea ca si cand pisatul i-ar fi fost parfum.

Ofiterul se intoarse si se indrepta spre cabina de control.

Bean striga dupa el.

- Cum va numiti ?

Barbatul se intoarse si-l fixa cu o privire obosita.

- Deja faci planuri pentru ordinele care sa-mi striveasca boasele, Bean?

Bean nu raspunse. Doar il privi in ochi.

- Sunt capitanul Dimak. Altceva mai vrei sa stii ? Mai bine sa afle acum decat mai tarziu.

- Sunteti profesor la Scoala de Lupta ?

- Da, zise. Coborand sa luam incarcaturi de baieti si fete, noi eliberam Pamantul. Din cauza ta, faptul ca sunt in aceasta naveta inseamna ca vacanta mea s-a terminat.

Avioanele de realimentare se desprinsera si se ridicara deasupra lor. Ba nu, nava lor se scufunda. Iar coada cobora mai mult decat restul navetei.

Storuri de metal se lasara peste ferestre. Se simteau ca si cum ar fi cazut repede, tot mai repede pana cand, cu un urlet care le facu sa le tremure oasele, rachetele se aprinsera si naveta incepu sa se ridice din nou, mai sus, mai repede, mai repede, pana cand Bean simti ca o sa fie impins prin spatarul scaunului.

Apoi liniste.

Liniste, apoi un val de panica. Cadeau din nou, dar de data asta nu mai exista directia spre in jos, ci doar greata si frica.

Bean inchise ochii. Nu-i fu de ajutor. Ii deschise din nou, incercand sa se reorienteze. Nicio directie nu-i oferea echilibrul. Dar cat fusese pe strazi invatase sa nu cedeze in fata gretei - o mare parte din hrana pe care fusese nevoit sa o manance era deja putin stricata, iar el nu-si permitea sa o scuipe. Asa ca intra in rutina antigreata - respiratie profunda, concentrare asupra miscarii degetelor pentru a-si distrage atentia. Si, dupa un timp surprinzator de scurt, se obisnui la zero G. Atat timp cat nu se astepta ca vreo directie sa insemne jos, era in regula.

Ceilalti pusti nu aveau rutina lui, sau poate erau mai sensibili la brusca si implacabila pierdere de echilibru. Acum motivul interzicerii mancarii inainte de lansare devenea clar. Multora le venea sa vomite, dar neavand ce sa verse nu existau nici murdarie, nici miros.

Dimak se intoarse in naveta, de data asta mergand pe tavan. Dragut, gandi Bean. Incepu o alta predica, de data asta despre cum sa scapi de premisele planetare in legatura cu directiile si gravitatia. Oare acesti copii erau atat de prosti, incat sa aiba nevoie sa li se spuna ceva atat de evident ?

In timpul predicii, Bean isi petrecu timpul observand de cata forta era nevoie ca sa se miste in centurile lui largi. Toti ceilalti erau suficient de mari pentru ca centurile sa fie confortabil stranse si sa previna miscarile. Doar Bean avea ceva spatiu de manevra. El singur crease o mare parte din acesta. Era hotarat ca atunci cand vor ajunge la Scoala de Lupta sa aiba o oarecare dexteritate la zero G. Isi imagina ca poate intr-o zi, in spatiu, supravietuirea lui va depinde de cat de bine va sti ce forta ii trebuie ca sa-si miste corpul, si apoi ce forta ii trebuie ca sa se opreasca. Sa stie asta in mintea lui nu era nici pe jumatate atat de important pe cat era sa stie cu trupul. Sa analizezi lucrurile era bine, dar niste reflexe bune iti pot salva viata.

UMBRA LUI ENDER

- In mod normal, rapoartele tale despre un grup proaspat lansat sunt scurte. Cativa scandalagii, un incident, sau - in cel mai bun caz - nimic.

- Sunteti liber sa nu luati in considerare oricare parte a raportului meu, domnule.

- Domnule ? O, ce aspru si militaros suntem azi.

- Care parte a raportului meu o considerati exagerata?

- Consider acest raport un cantec de dragoste.

- Imi dau seama ca poate parea o linguseala faptul ca folosesc la fiecare lansare tehnica pe care ati folosit-o cu Ender Wiggin

- O folosesti la fiecare lansare ?

- Dupa cum ati observat, domnule, da rezultate interesante. Provoaca o sortare imediata.

- O sortare pe categorii care altfel nu ar exista. Cu toate acestea accept complimentele pe care actiunea ta le implica. Dar sapte pagini despre Bean - fii serios, chiar ai aflat atat de multe dintr-o reactie care a fost inainte de toate o supunere in tacere ?

- Exact asta vreau sa spun, domnule. Nu a fost deloc supunere. A fost - eu imi desfasuram experimentul, dar ma simteam de parca al lui ar fi fost ochiul cel mare care priveste prin microscop, iar eu specimenul de pe lamela.

- Deci te-a enervat.

-Ar fi enervat pe oricine. E un tip rece, domnule. Si totusi

- Si totusi cu sange fierbinte. Da, ti-am citit raportul. Fiecare sclipitoare pagina.

- Da, domnule.

- Cred ca stii ca se considera a fi un sfat bun pentru noi sa nu ne atasam de elevi.

- Domnule ?

- Oricum, in acest caz sunt incantat ca esti atat de interesat de Bean. Pentru ca, vezi tu, eu nu sunt. Il am deja pe baiatul care cred ca ne ofera cele mai bune sanse. Suntem totusi destul de presati, din cauza nenorocitelor de teste falsificate ale lui Bean, sa-i acordam o atentie speciala. Foarte bine, o sa aiba parte de ea. Tu o sa i-o acorzi.

- Dar, domnule

- Poate nu deosebesti un ordin de o invitatie.

- Ma ingrijoreaza ca presupun ca deja are o parere proasta despre mine.

- Bine. Atunci te va subestima. Doar daca nu consideri ca proasta lui parere ar putea fi corecta.

- In comparatie cu el, domnule, s-ar putea ca toti sa fim cam greoi.

- Misiunea ta e sa-l supraveghezi indeaproape. Incearca sa nu-l venerezi.

In acea prima zi la Scoala de Lupta, Bean nu avea in minte decat supravietuirea. Nimeni nu l-ar fi ajutat - mica sarada a lui Dimak din naveta facuse ca asta sa-i fie clar. Aranjasera sa fie inconjurat de ce ? in cel mai bun caz de rivali, in cel mai rau, de dusmani. Deci, din nou ca pe strada. Ei, asta nu era chiar atat de rau. Bean supravietuise pe strada. Si ar fi continuat sa supravietuiasca, chiar daca sora Carlotta nu l-ar fi gasit. Si chiar si Pablo - Bean ar fi reusit chiar daca Pablo, ingrijitorul, nu l-ar fi gasit in toaleta din locul curat.

Asa ca privi. Asculta. Tot ce invatau ceilalti trebuia sa invete si el la fel de bine, poate chiar mai bine. Si in plus, trebuia sa invete ceea ce altii nu vedeau - influentele din grup, strategiile Scolii de Lupta. Cum se intelegeau profesorii unii cu altii. Unde era puterea. Cui ii era frica si de cine. Fiecare grup avea sefii sai, lingaii, rebelii, oile sale. In fiecare grup existau legaturi puternice si legaturi vulnerabile, prietenii si ipocrizii. Minciuni in interiorul unor minciuni in interiorul altor minciuni. Iar Bean trebuia sa le gaseasca pe toate, cat mai repede posibil, pentru a descoperi nisa in care sa poata supravietui.

Fusesera dusi in dormitoarele lor, li se dadusera paturi, dulapuri, mici pupitre portabile mult mai sofisticate decat cel cu care se obisnuise pe cand studia cu sora Carlotta. Unii copii incepusera imediat sa se joace cu ele, incercand sa le programeze sau sa exploreze jocurile incluse, dar pe Bean nu-l interesa asta. Sistemul computerizat al Scolii de Lupta nu era o persoana; sa-l stapaneasca ar fi putut fi folositor pe termen lung, dar pe moment era irelevant. Ceea ce avea nevoie Bean sa afle era in afara dormitoarelor bobocilor.

Ajunsera in curand la dormitoare. Sosira „dimineata' conform timpului spatial - care, spre supararea celor din Europa si Asia, insemna ora Floridei, deoarece statiile cele mai vechi fusesera controlate de aici. Pentru copii, fiind lansati din Europa, era dupa-amiaza tarziu, si asta insemna ca urmau sa aiba o problema serioasa din cauza diferentei de fus orar. Dimak le explicase ca leacul pentru asa ceva erau exercitiile fizice viguroase urmate de un somn scurt - nu mai mult de trei ore - in primele ore ale amiezii, dupa care urmau din nou o multime de exercitii fizice ca sa poata adormi noaptea la ora regulamentara de stingere pentru elevi.

Se ingramadira sa formeze un rand afara, pe coridor.

- Verde-maro-verde, zise Dimak si le arata cum liniile acelea de pe peretii coridorului ii conduceau mereu inapoi la dormitoarele lor.

Bean fu imbrancit afara din rand de cateva ori, si ajunse tocmai la coada. Nu-i pasa - o simpla imbranceala nu facea sa curga sange si nu lasa vanatai, iar la coada randului era cel mai bun loc pentru a observa.

Alti pusti trecura pe langa ei pe coridor, unii singuri, altii in grupuri de doi sau trei, cei mai multi in uniforme viu colorate in modele diverse. Trecu si un intreg grup, imbracati toti la fel, cu casti si arme sofisticate, alergand cu o hotarare pe care Bean o gasi ciudata. O armata, gandi. Si se indreapta spre o lupta.

Nu erau atat de preocupati, incat sa nu-i observe pe copiii nou-sositi mergand pe coridor, privindu-i cu evlavie. Imediat incepura huiduielile.

- Lansatii!

- Carne proaspata!

- Cine a facut caca pe hol si n-a curatat ?

- Chiar si miros a prosti!

Dar erau doar tachinari inofensive, copiii mai mari impunandu-si suprematia. Nimic mai mult decat atat. Nu era o ostilitate reala. De fapt erau chiar afectuosi. Isi aminteau ca fusesera si ei „lansati'.

Unii din lansatii incolonati inaintea lui Bean erau ranchiunosi si raspunsera cu insulte vagi, patetice, care nu facura decat sa provoace si mai multe huiduieli si batjocuri din partea celorlalti pusti. Bean vazuse copii mai mari care ii urau pe cei mici pentru ca reprezentau o concurenta pentru hrana, si ii puneau la munci grele fara sa le pese daca le provocau moartea. Simtise lovituri adevarate, menite sa raneasca. Vazuse cruzime, exploatare, molestare, crima. Acei copii n-ar fi recunoscut dragostea nici cand o vedeau in fata.

Ceea ce il interesa pe Bean era organizarea acestei armate, cine o conducea, cum fusesera alesi, care ii era scopul. Faptul ca aveau propria lor uniforma insemna un statut oficial. Adica insemna ca adultii detineau in final controlul - contrar modului in care erau organizate armatele in Rotterdam, unde adultii incercau sa-i desparta, unde ziarele scriau despre ei ca despre niste conspiratori criminali si nu ca despre mici cete patetice formate pentru supravietuire.

Aici era adevarata cheie. Tot ceea ce faceau aici copiii era modelat de adulti. in Rotterdam, adultii erau fie ostili, nepasatori, fie, ca Helga si cantina ei de caritate, lipsiti de putere. Asa incat copiii isi puteau forma propria lor societate fara interferente. Totul avea la baza supravietuirea - cum sa obtii suficienta hrana fara sa fii ucis sau ranit sau bolnav. Aici existau bucatari si medici, haine si paturi. Puterea nu se referea la accesul la hrana – era vorba de a obtine aprobarea adultilor.

Asta insemnau uniformele. Adultii le alegeau, iar copiii le purtau pentru ca adultii faceau cumva ca asta sa mente osteneala.

Deci cheia spre orice era sa-i intelegi pe profesori.

Inainte ca trupa in uniforma sa ajunga la el, toate acestea trecura prin mintea lui Bean, nu chiar in aceste cuvinte, ci ca o intelegere clara si aproape instantanee a faptului ca in interiorul acelei armate nu era putere deloc, in comparatie cu puterea profesorilor. Cand il vazura pe Bean, cu mult mai mic decat oricare alt copil, izbucnira in rasete, huiduind, urland.

- Asta nu e nici cat o balega de mare!

- Nu pot sa cred ca poate sa mearga!

- Vreau la mama!

- Macar e om ?

Bean nu-i baga in seama. Dar putu sa simta bucuria pustilor din fata lui. Fusesera umiliti in naveta; acum era randul lui Bean sa fie batjocorit. Adorau asta. Ii placea si lui Bean - pentru ca insemna ca nu era privit chiar ca un rival. Diminuandu-i importanta, soldatii care treceau faceau ca el sa fie mai in siguranta in fata

In fata a ce ? Care era pericolul aici ?

Caci trebuia sa fie un pericol. Stia asta. Intotdeauna exista un pericol. Si intrucat profesorii aveau toata puterea, pericolul trebuia sa vina de la ei. Dimak facuse primii pasi intorcandu-i pe ceilalti copii impotriva lui. Deci copiii erau armele. Bean trebuia sa ajunga sa-i cunoasca pe ceilalti copii, nu pentru ca ei aveau sa fie problema, ci pentru ca slabiciunile lor, dorintele lor puteau fi folosite impotriva lui de profesori. Si, pentru a se proteja, Bean trebuia sa lucreze pentru a intelege influenta lor asupra celorlalti copii. Era in siguranta aici daca submina influenta profesorilor. Si totusi acesta era cel mai mare pericol - sa fie prins facand asta.

Isi pusera palmele pe un scanner montat in perete, apoi alunecara in jos pe o bara - era prima data cand Bean o facuse intr-un put neted. in Rotterdam alunecase pe burlane, indicatoare de circulatie, felinare. Ajunsera intr-o sectiune a Scolii de Lupta cu gravitatie crescuta. Bean nu observase cat de usor fusese la nivelul dormitoarelor pana nu simti ce greutate avea in sala de gimnastica.

- E doar cu putin mai decat gravitatia normala a Pamantului, spuse Dimak. Trebuie sa petreceti cel putin o jumatate de ora pe zi aici, altfel oasele incep sa se dizolve. Si trebuie sa faceti antrenamente, ca sa va mentineti rezistenta la nivel maxim. Asta e cheia - exercitii de rezistenta, nu sa va umflati muschii. Sunteti prea mici pentru ca trupurile voastre sa suporte genul asta de antrenament, care aici se intoarce impotriva voastra. Rezistenta, asta vrem.

Cuvintele lui nu insemnau aproape nimic pentru copii, dar in curand antrenorul ii facu sa inteleaga. Multa alergare, bicicleta, urcari pe scari, genuflexiuni, ridicari in maini, flotari, dar nu greutati. Exista ceva echipament pentru ridicat greutati, dar numai pentru uzul profesorilor.

- Ritmul vostru cardiac e monitorizat din momentul in care intrati aici, spuse antrenorul. Daca nu va creste ritmul cardiac in cinci minute de la sosire si nu-l mentineti ridicat in urmatoarele douazeci si cinci de minute, se trece in dosarul vostru iar eu il vad pe panoul meu de control.

- Si mi se raporteaza si mie, spuse Dimak. Si se trece pe lista neagra pentru ca toata lumea sa vada ca ati fost lenesi.

Lista neagra. Deci asta era unealta folosita – umilirea in fata celorlalti. Stupid. De parca lui Bean i-ar fi pasat.

Pe Bean il interesa panoul de control. Cum puteau ei sa le monitorizeze ritmul cardiac si sa stie ce fac, automat, din momentul in care soseau? Era cat pe ce sa intrebe asta, dar gasi singurul raspuns posibil: uniforma. Era vorba de haine. Probabil un sistem de senzori. Care le furniza mai multe informatii, nu numai ritmul cardiac. Desigur, puteau urmari orice elev oriunde s-ar fi aflat in statie, tot timpul. Erau probabil sute si sute de copii acolo, si trebuiau sa existe rapoarte computerizate despre locul unde se afla, ritmul cardiac si cine stie ce alte informatii despre ei. Exista oare undeva o camera unde profesorii urmareau fiecare pas facut de ei ?

Sau poate nu era in haine. La urma urmei, trebuisera sa puna palma pe un scanner inainte de a cobori aici, cel mai probabil pentru a se identifica. Deci poate ca erau senzori speciali in acea camera.

Era timpul sa afle. Bean ridica mana.

- Domnule ? zise.

- Da ?

Antrenorul reactiona cu intarziere la statura lui Bean si un zambet ii inflori in coltul gurii. Arunca o privire spre Dimak. Acesta nu zambi si dadu de inteles ca stia la ce se gandea antrenorul.

- Monitorul pentru ritmul cardiac e in hainele noastre ? Daca scoatem o parte din haine in timp ce ne antrenam, o sa

- Nu aveti voie sa va dati jos uniformele in sala de gimnastica, spuse antrenorul. Temperatura e scazuta ca sa nu fiti nevoiti sa va scoateti hainele. Veti fi monitorizati tot timpul.

Nu era chiar un raspuns, dar ii spusese ceea ce avea nevoie sa stie. Monitorizarea depindea de haine. Poate exista un identificator in haine si la intrare palmele lor spuneau senzorilor salii ce haine purta fiecare elev. Parea logic.

Deci hainele erau probabil anonime din momentul in care imbracai un set curat si pana te identificai undeva. Asta era important - insemna ca era posibil sa fii nemonitorizat si fara sa fii in pielea goala. Bean isi inchipui ca in pielea goala probabil ar fi atras atentia.

Facura cu totii exercitii si antrenorul spuse fiecaruia daca nu ajungea la ritmul cardiac cerut sau daca facea prea mult efort si ar fi obosit prea repede. Bean isi facu repede o idee despre nivelul la care trebuia sa lucreze si apoi uita. Isi amintea din reflex, nu pentru ca stia.

Apoi veni ora mesei. Erau singuri in sala de mese – ca nou veniti, aveau program separat in acea zi. Mancarea era buna si multa. Bean fu uimit cand unii dintre pusti se uitara la portiile lor plangandu-se de micimea lor. Lui i se parea un festin! Bean nu putu sa termine. Bucatarul ii informa pe plangaciosi ca toate cantitatile fusesera adaptate necesitatilor alimentare ale fiecaruia - marimea portiei fiecarui copil aparea pe ecranul unui computer cand se identificau la intrarea in sala de mese.

Deci nu mananci pana nu pui palma pe scanner. Era important de stiut.

Bean constata in curand ca portia lui avea parte de atentie oficiala. Cand isi duse tava cu mancarea pe jumatate terminata la gunoi, un sunet electronic muzical il chema pe nutritionistul de serviciu sa stea de vorba cu el.

- E prima ta zi, asa ca n-o sa fim prea rigizi. Dar portiile voastre sunt calibrate stiintific pentru a veni in intampinarea necesitatilor alimentatiei voastre, asa ca pe viitor sa mananci tot ceea ce ti se da.

Bean il privi tacut. Se hotarase deja. Daca programul de exercitii ii facea foame, atunci va manca mai mult. Dar daca se asteptau sa se indoape, atunci se inselau. Era destul de simplu sa puna excesul de mancare pe tavile plangaciosilor. Ei s-ar bucura de asta, iar Bean ar manca exact atat cat cerea corpul. isi amintea foarte bine foamea, dar traise cu sora Carlotta multe luni si stia ca poate avea incredere in apetitul lui. Un timp o lasase sa-l imboldeasca sa manance mai mult decat avea nevoie. Rezultatul fusese o senzatie de satietate, somnul ii era mai greu si-i era mai greu sa ramana treaz, Continuase sa manance atat cat ii cerea corpul, lasand foamea sa-i fie ghid, si asa ramasese vioi si rapid. Era singurul nutritionist in care avea incredere. Lasa-i pe plangaciosi sa fie greoi.

Dimak se ridica dupa ce cativa dintre ei terminasera de mancat.

- Cand terminati aici, intoarceti-va la dormitoare. Daca credeti ca le puteti gasi. Daca nu, asteptati-ma si conduc eu ultimul grup.

Coridoarele erau goale cand iesi Bean. Ceilalti copii pusera palmele pe zid si banda verde-maro-verde se aprinse. Bean ii privi plecand. Unul din ei se intoarse:

- Nu vii ?

Bean nu spuse nimic. Nu era nimic de spus. Era evident ca statea nemiscat. intrebarea era stupida. Pustiul se intoarse si o porni de-a lungul coridorului spre dormitoare.

Bean o lua in sens invers. Nu erau benzi pe perete. Stia ca era cel mai potrivit moment pentru a explora. Daca era prins in afara zonei in care ar fi trebuit sa fie, l-ar fi crezut cand ar fi spus ca s-a ratacit.

Coridorul se curba in sus si inaintea, si in spatele lui. Pentru ochii lui parea ca urca mereu, iar cand privea inapoi, urca si daca s-ar fi intors ar fi ajuns in locul din care a plecat. Ciudat. Dar Dimak le explicase deja ca statia era o roata imensa, rotindu-se in spatiu astfel incat forta centrifuga sa inlocuiasca gravitatia. Asta insemna ca princicoridor de la fiecare nivel era un cerc mare, deci te intorceai intotdeauna de unde ai pornit, iar „jos' era intotdeauna spre exteriorul cercului. Bean facu ajustarile in minte. La inceput fu derutant sa se imagineze pe sine rasturnat pe-o parte, dar apoi schimba orientarea astfel incat sa-si imagineze statia ca pe o roata de caruta, cu el dedesubt indiferent cat s-ar fi rotit. Asta facea ca oamenii de deasupra sa fie cu capul in jos, dar nu-i pasa. Oriunde ar fi fost el era partea de dedesubt, si in felul acesta „jos' ramanea „jos' si „sus' ramanea „sus'.

Lansatii erau la nivelul salii de mese, dar copiii mai mari probabil ca nu, deoarece dincolo de salile de mese si bucatarii erau numai sali de clasa si usi nemarcate cu scannerele pentru amprente palmare situate sus, astfel ca era clar ca nu copiii trebuiau sa intre acolo. Ceilalti elevi probabil puteau ajunge la aceste scannere, dar Bean n-ar fi putut nici macar sarind. Nu conta. Nu ar fi recunoscut amprenta niciunui elev, ci doar ar fi facut vreun adult sa vina sa afle ce vroia copilul sa faca incercand sa intre intr-o incapere unde nu avea ce cauta.

Din obisnuinta - sau era instinct ? - Bean considera asemenea bariere doar niste blocaje temporare. Stia cum sa se catere pe ziduri in Rotterdam, cum sa se suie pe acoperisuri. Desi era scund, gasea totusi metode de a ajunge unde avea nevoie. Usile nu l-ar fi oprit daca decidea ca trebuie sa treaca dincolo de ele. Nu avea idee cum ar fi facut-o, dar nu se indoia ca ar fi gasit o cale. Asa ca nu era suparat. Pur si simplu stoca informatia pana va gasi un mod in care s-o foloseasca.

La fiecare cativa metri se gasea o bara pentru coborat sau o scara pentru urcat. Ca sa coboare in sala de gimnastica trebuise sa se identifice. Dar aici in majoritatea cazurilor nu existau scannere. Parea logic. Cele mai multe bare si scari foloseau doar pentru a putea trece intre niveluri nu, ei le numeau punti; era vorba de Flota Internationala si toti se prefaceau ca e o nava - in timp ce o singura bara ducea la sala de gimnastica, in care accesul trebuia sa fie controlat ca sa nu se supraaglomereze cu cei neprogramati. Imediat ce intelese, Bean nu mai trebui sa se gandeasca la asta. Se catara pe o scara.

La etajul superior trebuiau sa fie dormitoarele elevilor mai mari. Spatiile dintre usi erau mai largi, si fiecare usa avea pe ea cate un insemn. In culorile unor uniforme – fara indoiala bazate pe culorile benzilor lor, desi el se indoia ca elevii mai mari aveau nevoie sa-si puna palma pe perete pentru a-si gasi drumul - erau si siluetele unor animale. Pe unele nu le recunoscu, dar identifica cateva pasari, niste pisici, un caine, un leu. Orice era folosit ca simbol in Rotterdam. Niciun porumbel. Nicio musca. Numai animale nobile, sau animale recunoscute pentru curajul lor. Silueta cainelui parea un animal de prada, cu soldurile foarte inguste. Nu era o corcitura.

Deci aici se intalnesc armatele si au drept simboluri animale, ceea ce inseamna ca-si spun pe numele acestor animale. Armata Pisicii. Sau poate Armata Leului. Deci mai mult ca sigur nu Armata. Bean o sa invete curand cum isi spuneau. Inchise ochii si incerca sa-si aminteasca culorile si insemnul armatei care isi batuse joc de el mai devreme pe coridor. Putu sa vada forma in minte, dar nu o vazu pe niciuna din usile pe langa care trecu. Nu conta nu merita sa parcurga tot coridorul in cautarea ei, asta n-ar fi facut decat sa mareasca riscul de a fi prins.

Si mai sus. Alte dormitoare, alte sali de clasa. Cati copii erau intr-un dormitor? Locul era mai mare decat crezuse.

Suna un clopotel. Imediat, cateva usi se deschisera si copiii incepura sa se reverse pe condor. Era timpul pentru o schimbare.

La inceput Bean se simti mai in siguranta printre copiii mai mari, deoarece crezu ca se poate pierde in multime, asa cum facea mereu la Rotterdam. Dar acest obicei era inutil aici. Nu avea de-a face cu o adunatura intamplatoare de oameni, fiecare cu treaba lui. Poate ca erau copii, dar in acelasi timp erau si militari. Stiau unde ar trebui sa fie fiecare, si Bean, in uniforma lui de boboc, nu se potrivea. Aproape imediat niste pusti mai mari il oprira.

- N-ai ce cauta pe puntea asta, zise unul din ei. Imediat, alti cativa se oprira sa se uite la Bean ca si cand ar fi fost un obiect aruncat in strada de furtuna.

- Ia uite cat e de mic.

- Bietul pici trebuie sa miroasa fundurile tuturor, nu ?

- Ich!

- Ai iesit din zona ta, lansatule!

Bean nu spuse nimic, uitandu-se la fiecare in parte cand vorbeau.

- Care sunt culorile tale ? intreba o fata.

Bean nu spuse nimic. Cea mai buna scuza ar fi fost ca nu-si aminteste, deci n-ar fi putut sa le numeasca acum.

- E atat de mic, incat ar putea sa-mi treaca printre picioare fara sa-mi atinga

- Of, taci, Dink, asta ai spus si cand Ender

- Da, Ender, asa e.

- Doar nu crezi ca asta e pustiul care

- Ender era atat de mic cand a venit ?

- spuneam, e un alt Ender?

- Da, ca si cum asta ar putea sa atinga varful clasamentelor.

- N-a fost vina lui Ender ca Bonzo nu l-a lasat sa traga cu arma.

- Dar e o intamplare fericita, asta spun

- Asta e cel despre care vorbesc ? Unul ca Ender ? Cel mai bun ?

- Du-l odata la nivelul lansatilor.

- Vino cu mine, spuse fata, apucandu-l ferm de mana. Bean o urma supus.

- Numele meu e Petra Arkanian, zise ea. Bean nu spuse nimic.

- Haide, poate ca esti mic si poate ca esti speriat, dar nu te primesc aici daca esti surd sau tampit.

Bean ridica din umeri.

- Spune-mi cum te cheama, altfel iti rup degetelele astea scurte.

- Bean, zise.

- Asta nu e un nume, e o mancare proasta. El nu spuse nimic.

Nu ma pacalesti, zise ea. Mutenia asta e doar o acoperire. Ai venit aici sus intentionat.

Pastra tacerea, dar isi simti orgoliul ranit de raptul ca ea il citise atat de usor.

- Pustii din scoala asta sunt alesi pentru ca sunt destepti si pentru ca au initiativa. Deci bineinteles ca ai vrut sa explorezi. Chestia e ca ei se asteapta la asta. Probabil stiu ca o faci. Asa ca n-are rost sa te ascunzi. Ce-o sa-ti faca, o sa-ti dea cateva bile negre ?

Deci asta credeau cei mari despre lista neagra.

- Tacerea asta incapatanata doar o sa enerveze lumea. In locul tau as renunta la ea. Poate ca mergea cu mami si tati, dar nu te face decat sa pari recalcitrant si ridicol, pentru ca ceea ce conteaza oricum o sa spui, asa ca de ce sa nu vorbesti pur si simplu ?

- OK, zise Bean.

Ea nu facu caz de supunerea lui. Predica avusese efect, deci predica se terminase.

- Culorile? intreba ea.

- Verde-maro-verde.

- Culorile astea ale lansatilor par a fi gasite intr-o toaleta murdara, nu crezi ?

Deci si ea era unul dintre prostii care gaseau ca e nostim sa-ti bati joc de lansati.

- Ca si cum ar fi conceput totul astfel incat copiii mai mari sa-si bata joc de cei mici.

Sau poate ca nu. Poate era doar vorbarie. Era vorbareata, in strada nu erau prea multi vorbareti. Oricum, nu printre copii. Erau destui printre betivi.

- Sistemul de aici e cretin. Parca ar vrea sa actionam ca niste copilasi. Asta n-o sa te deranjeze. La naiba, deja ai facut pe prostutul ratacit.

- Acum nu, zise el.

- Tine minte. Indiferent ce ai face, profesorii stiu si au deja vreo teorie stupida despre personalitatea ta, sau ceva de genul asta. Gasesc intotdeauna o cale sa foloseasca faptul impotriva ta, daca vor ei, asa ca mai bine nu incerca nimic. Fara indoiala ca in raportul tau scrie deja ca ai facut o scurta calatorie in timpul cand trebuia sa faci nani si asta probabil le spune ca „reactioneaza la insecuritate cautand sa fie singur in timp ce exploreaza limitele noului sau mediu'.

Ultima parte o spuse cu un ton afectat.

Poate ca avea mai multe tonuri sa-i arate, dar el n-o sa stea prea mult prin preajma ca sa afle. Ea era in aparenta o persoana careia ii placea sa-si asume raspunderea, si nu avusese de cine sa raspunda pana nu aparuse el. Nu-l interesa sa devina proiectul ei. Acceptase sa fie proiectul surorii Carlotta pentru ca ea putea sa-l ia de pe strazi si sa-l trimita la Scoala de Lupta. Dar aceasta Petra Arkanian ce putea sa-i ofere ?

Se lasa sa alunece pe o bara, se opri in fata primei deschideri, sari pe coridor, alerga la urmatoarea scara si urca doua niveluri inainte de a iesi pe alt coridor si a o rupe la fuga. Ea avea probabil dreptate, dar un lucru era sigur n-avea de gand s-o lase sa-l tina de mana tot drumul inapoi spre verde-maro-verde. Daca voia sa-si gaseasca locul aici, ultimul lucru de care avea nevoie era sa apara tinandu-se de mana cu un copil mai mare.

Bean era cu patru punti deasupra nivelului salii de mese, unde ar fi trebuit sa se afle in acel moment. Erau si aici elevi, dar nici pe departe atat de multi ca pe puntea inferioara. Majoritatea usilor erau nemarcate, dar cateva erau deschise, inclusiv o arcada larga care dadea intr-o incapere cu jocuri.

Bean vazuse jocuri pe computer in unele baruri din Rotterdam, dar numai de la distanta, dincolo de usi si printre picioarele barbatilor si femeilor care intrau si ieseau in vesnica lor cautare a uitarii de sine. Nu vazuse niciodata vreun copil jucand jocuri pe computer, decat pe ecranele din ferestrele magazinelor. Aici era de-adevaratelea, doar cativa jucatori faceau cate un joc rapid intre cursuri, astfel incat sunetele fiecarui joc se distingeau limpede. Cativa pusti jucau jocuri solitare, alti patru jucau un joc spatial cu un display holografic. Bean se retrase suficient de mult ca sa nu intre in raza lor vizuala si-i privi jucand. Fiecare controla un escadron de patru nave micute, cu scopul fie de a nimici toate celelalte flote, fie de a captura - dar fara sa distruga - nava-mama a celorlalti jucatori, care se misca mai incet. Invata regulile si terminologia ascultandu-i pe cei patru baieti discutand in timpul jocului.

Jocul se termina prin uzura, nu prin inteligenta – din intamplare, ultimul baiat ce isi folosise navele ceva mai bine. Bean privi cum resetau jocul. Nimeni nu introduse vreo moneda. Aici jocurile erau gratis.

Bean privi inca un joc. Fu la fel de rapid ca primul, caci fiecare baiat isi angaja navele neindemanatic, uitand de cele care nu luptau. Ca si cand ar fi considerat ca armata lor ar fi compusa dintr-o singura nava activa si trei rezerve.

Poate comenzile nu permiteau altceva. Bean se apropie. Nu, era posibil sa stabilesti traiectoria pentru o nava, sa controlezi alta, si alta, apoi sa te intorci la prima nava si sa-i schimbi traiectoria in orice moment.

Cum au ajuns acesti baieti la Scoala de Lupta daca asta era tot ce puteau face ? Bean nu mai jucase niciodata un joc pe computer, dar vazu imediat ca orice jucator competent ar fi putut invinge repede daca ei erau cei mai buni competitori posibili.

- Hei, piticule, vrei sa joci ?

Unul din ei il observase. Il observasera si ceilalti, desigur.

- Da, zise Bean.

- Ia uite la gandacul asta, spuse cel care il invitase. Cine te crezi, Ender Wiggin ?

Rasera si apoi toti patru abandonara jocul, indreptandu-sc spre clase. Sala era goala. Era timpul pentru lectii.

Ender Wiggin. Si copiii de pe coridor vorbisera despre el. Ceva din Bean ii facea pe acesti copii sa se gandeasca la Ender Wiggin. Uneori cu admiratie, alteori cu resentimente. Probabil ca acest Ender batuse niste copii mai mari la jocul pe computer, sau ceva de genul asta. Si era in varful clasamentelor, asa spusese cineva. Ce fel de clasamente?

Elevi in aceeasi uniforma, alergand ca o armata, indreptandu-se spre lupta - asta era lucrul cel mai important in viata de aici. Exista un joc principal pe care il jucau toti. Locuiau in dormitoare in functie de echipa de care apartineau. Clasarea fiecarui elev era raportata astfel ca toti ceilalti sa o cunoasca. Si oricare ar fi fost jocul, adultii il controlau.

Deci asa era viata aici. Iar acest Ender Wiggin, oricine ar fi fost, se afla deasupra tuturor.

Bean le amintea oamenilor de el.

Da, asta il facea putin mandru, dar il si irita. Era mai sigur sa nu fii observat. Dar pentru ca acest alt copil mic se descurcase stralucit, toti cei care il vedeau pe Bean se gandeau la Ender si astfel Bean era remarcat. Libertatea lui era considerabil limitata. Aici nu avea cum sa dispara, asa cum putea sa dispara in multimea din Rotterdam.

Si cui ii pasa ? Aici nimeni nu-i putea face cu adevarat rau. Indiferent ce se intampla, atat timp cat va fi la Scoala de Lupta nu-i va fi niciodata foame. Va avea intotdeauna un adapost. Ajunsese in rai. Tot ce trebuia sa faca era sa aiba grija sa nu fie trimis acasa mai devreme. Cui ii pasa daca oamenii il observau sau nu ? Nu avea nicio importanta. Lasa-i pe ei sa-si faca probleme din cauza clasamentelor. Bean castigase deja lupta pentru supravietuire, si dupa asta nicio alta competitie nu mai conta.

Dar chiar in timp ce gandea astfel stiu ca nu era adevarat. Pentru ca lui ii pasa. Nu era suficient doar sa ramai in viata. Nu fusese niciodata suficient. Dincolo de nevoia de hrana fusese foamea sa pentru a afla ordinea lucrurilor, cum functioneaza ele, nevoia de a apuca ceva din lumea din jurul lui. Desigur, atunci cand murea de foame se folosise de ceea ce invatase ca sa intre in ceata lui Poke si sa-i aduca destula hrana pentru a-i ajunge cate ceva si lui, care era ultimul in rang. Dar chiar si dupa ce Ahile ii transformase intr-o familie si aveau de mancare in fiecare zi, Bean nu incetase sa fie atent, sa incerce sa inteleaga schimbarile, dinamica grupului. Chiar si cu sora Carlotta facuse eforturi incercand sa inteleaga de ce si cum avea ea puterea sa faca ceea ce facea pentru el, si pe ce considerente il alesese. Trebuia sa stie. Trebuia sa aiba in minte o imagine a tuturor acestor lucruri.

La fel si aici. Ar fi putut sa se intoarca in dormitor si sa se culce. In loc sa faca asa risca sa dea de necaz doar pentru a afla lucruri pe care fara indoiala le-ar fi aflat lasand evenimentele sa-si urmeze cursul.

De ce am venit aici sus ? Ce cautam ?

Cheia. Lumea era plina de usi inchise, iar el trebuia sa puna mana pe orice cheie ar fi gasit.

Statu nemiscat si asculta. in incapere era aproape liniste. Dar exista zgomotul alb, un huruit si un suierat de fond, sumete care pareau ca strabat toata statia.

Cu ochii inchisi, localiza sursa sunetului slab. Cu ochii deschisi, merse apoi unde erau supapele. O supapa dinspre exterior, cu aer usor caldut, formand o briza foarte usoara. Fasaitul slab nu era suflul aerului prin supapa, ci sunetul mai puternic, mai indepartat, al masinariei care pompa aer in Scoala de Lupta.

Sora Carlotta ii spusese ca in spatiu nu exista aer, si oriunde traiau oamenii trebuiau sa pastreze navele si statiile perfect etanse ca sa nu piarda niciun pic de aer. Si de asemenea trebuiau sa schimbe continuu aerul, pentru ca oxigenul, spunea ea, e consumat si trebuie reintrodus. Pentru asa ceva era acest sistem. Probabil trecea prin toata nava.

Bean se posta in fata capacului supapei, pipaindu-i marginile. Nu avea suruburi sau cuie vizibile care sa-l tina la locul lui. isi strecura varfurile degetelor sub capac si le misca cu grija, ridicand putin, apoi fortand ceva mai mult. Acum degetele ii ajunsesera sub marginea capacului. Trase spre inainte. Supapa se elibera, iar Bean se rostogoli pe spate.

Doar o clipa. Puse alaturi capacul si incerca sa priveasca in supapa. Conducta supapei avea numai vreo cincisprezece centimetri adancime. Capatul de sus era solid, dar cel de jos era deschis, ducand in sistemul de ventilatie.

Bean evalua dimensiunea deschiderii supapei asa cum, cu ani in urma, statuse in picioare pe scaunul toaletei si studiase interiorul rezervorului, hotarand daca poate sa incapa in el. Si concluzia fu aceeasi - urma sa aiba crampe, dureri, dar putea s-o faca.

Baga un brat inauntru. Nu simtea capatul, dar cu brate atat de scurte ca ale sale asta nu insemna mare lucru. Nu avea cum sa-si dea seama doar privind in care parte duce conducta odata ajunsa la nivelul podelei. Bean isi imagina o conducta pe dedesubt, dar nu i se paru corect. Sora Carlotta spusese ca fiecare bucata de material folosit la construirea statiei trebuia ridicat de pe Pamant sau de la uzinele de pe Luna. N-ar fi lasat spatii mari intre punti si tavanele celor de sub ele pentru ca ar fi insemnat spatiu irosit in care aerul pretios ar fi trebuit pompat fara ca nimeni sa-l respire. Nu, conductele trebuie sa fie in peretii exteriori. Probabil nicaieri nu avea mai mult de cincisprezece centimetri adancime.

Inchise ochii si isi imagina sistemul de ventilatie. Masinarii sufland aer caldut prin conducte inguste, in fiecare camera, aducand pretutindeni aer proaspat, respirabil.

Nu, nu mergea asa. Trebuia sa existe un loc prin care aerul sa fie supt inapoi. Iar daca aerul intra dinspre peretii exteriori, atunci dispozitivul de aspiratie trebuia sa fie pe coridoare.

Bean se ridica si alerga la usa camerei cu jocuri. Categoric tavanul coridorului era cu cel putin douazeci de centimetri mai jos decat tavanul camerei. Dar nu erau supape. Doar dispozitive usoare de fixare.

Pasi inapoi in incapere si privi in sus. in toata partea de sus a peretelui dinspre coridor era o supapa ingusta care parea mai mult decorativa decat practica. Deschiderea era de vreo trei centimetri. Nici macar Bean nu ar fi incaput prin sistemul de ventilatie.

Fugi inapoi la supapa deschisa si-si scoase pantofii. Nu era cazul sa ramana intepenit pentru ca picioarele erau mai mari decat ar fi trebuit sa fie.

Se aseza cu fata la supapa si-si strecura picioarele in deschizatura. Apoi se legana pana ce picioarele intrara cu totul in conducta si statu cu fundul pe marginea supapei. Picioarele tot nu ajunsesera jos. Asta nu era un semn bun. Daca supapa ducea direct in masinarie ?

Se legana intr-o parte si-n alta. Era mai dificil si mai dureros, dar acum isi putea folosi mai bine bratele, fixandu-le pe podea, si aluneca in conducta pana la piept.

Picioarele atinsera fundul conductei.

Testa cu degetele de la picioare. Da, conductele mergeau in stanga si in dreapta, de-a lungul peretilor exteriori ai incaperii. Iar deschiderea era suficient de mare ca si se poata strecura in ea, apoi sa se tarasca - pe o pane – din incapere in incapere.

Era tot ce avea nevoie sa stie deocamdata. isi incorda fesele, incercand sa foloseasca frecarea pentru a avansa impingandu-se. In loc sa se intample asa, aluneca la loc in supapa.

Oh, excelent. In cele din urma cineva il va cauta, sau va fi gasit de urmatoarea serie de pusti veniti la jocuri, iar el nu voia sa fie gasit asa. In plus, sistemul de aerisire i-ar oferi un traseu alternativ prin statie doar daca ar putea urca prin supape. Avu imaginea cuiva care deschidea supapa si-i vedea teasta privindu-l dinauntru, cadavrul complet uscat de suflul cald al aerului din conducta in care murise de foame sau de sete incercand sa iasa prin supapa.

Daca tot era acolo, ar fi putut macar sa afle daca putea acoperi gura supapei dinspre inauntru.

Se intinse si, cu multa dificultate, atinse capacul cu un deget si reusi sa-l traga spre el. Dupa ce il apuca ferm, nu fu deloc greu sa-l puna peste deschizatura. Putea chiar sa-l traga suficient de aproape incat eventualilor observatori din cealalta parte cu greu li s-ar fi parut ceva deosebit. Dar cand supapa era inchisa trebuia sa-si tina capul intors intr-o parte. Nu era suficient spatiu ca sa se rasuceasca. Deci odata intrat in sistemul de aerisire capul i-ar fi stat sucit fie in stanga, fie in dreapta. Minunat.

Impinse inapoi capacul, dar cu grija, ca sa nu cada pe podea. Acum era intr-adevar timpul sa iasa.

Dupa cateva esecuri, isi dadu seama ca unealta de care avea nevoie era chiar capacul. Asezandu-l pe podea in fata supapei, apuca cu degetele de capatul opus. impingand in capac obtinu o parghie care ii ridica trupul suficient cat sa ajunga cu pieptul peste marginea supapei. Era dureros sa atarne cu toata greutatea corpului peste o margine atat de ascutita, dar acum se putu ridica in coate si apoi in maini, saltandu-si tot corpul prin deschizatura inapoi in camera.

Se gandi atent ce muschi folosise si apoi se gandi la echipamentul din sala de gimnastica. Da, si-ar putea intari acei muschi.

Puse capacul supapei la loc. Apoi isi scoase camasa si se uita la semnele rosii de pe piele, acolo unde marginile supapei il zgariasera mai rau. Cursese putin sange. Interesant Cum ar fi explicat asta daca l-ar fi intrebat cineva ? O sa vada mai tarziu daca nu s-ar putea rani in acelasi loc urcandu-se in pat.

Iesi in fuga din camera de jocuri, de-a lungul coridorului spre cea mai apropiata bara, apoi se lasa sa alunece pana la nivelul salii de mese. Tot drumul se intreba de ce simtise o asemenea nevoie sa patrunda in conductele de aerisire. Ori de cate ori i se intamplase asa ceva in trecut, sa faci ceva fara sa stie macar de ce e important, se dovedise ca exista un pericol pe care il simtise, dar inca nu-l constientizase. Care era pericolul aici ?

Apoi isi dadu seama - in Rotterdam, pe strada, se asigura intotdeauna ca are o iesire de rezerva, o cale alternativa de a ajunge dintr-un loc in altul. Cand fugea de cineva, niciodata nu se ascundea intr-o fundatura decat daca stia o alta iesire. De fapt nu se ascundea niciodata cu adevarat - evita vanatoarea, fiind mereu in miscare. Indiferent cat era de ingrozitor pericolul care-l urmarea, el nu putea sta pe loc. Se simtea oribil cand era incoltit. Suferea.

Il durea si era umezeala si frig si-i era foame si nu avea suficient aer sa respire, iar oamenii treceau pe langa el si daca ar fi ridicat capacul l-ar fi gasit si atunci n-ar mai fi avut unde sa fuga, nu avea altceva ce sa faca decat sa stea acolo asteptand ca ei sa treaca fara sa-l observe. Daca ar fi folosit toaleta si ar fi tras apa, mecanismul n-ar fi functionat corect fiindca toata greutatea corpului sau apasa pe flotor. O parte din apa se varsase atunci cand se bagase el in rezervor. Ar fi observat ca ceva nu e in regula si l-ar fi gasit.

Fusese cea mai urata experienta din viata sa, si nu suporta ideea de a se mai ascunde vreodata asa. Nu-l deranja spatiul ingust, sau umezeala, sau foamea sau singuratatea. Ci faptul ca unica iesire era in bratele urmaritorilor.

Acum, ca intelesese asta despre el insusi, se putea relaxa. Nu descoperise conductele pentru ca subconstientul lui simtise vreun pericol. Le descoperise pentru ca isi amintea cat de rau fusese sa se ascunda in rezervorul toaletei cand era mic. Deci oricare ar fi fost pericolul, nu-l simtise inca. Era doar o amintire din copilarie iesita la suprafata. Sora Carlotta ii spusese ca o mare parte din comportamentul uman inseamna de fapt raspunsuri la pericole din trecut. Atunci lui Bean nu i se paruse logic, dar nu o contrazisese, si acum isi dadea seama ca ea avusese dreptate.

Si de unde putea sti ca nu va veni o vreme cand calea ingusta si periculoasa prin conducte nu va fi exact scaparea de care va avea nevoie ca sa-si salveze viata ?

Nu puse niciodata palma pe perete ca sa aprinda indicatorul verde-maro-verde. Stia exact unde era dormitorul sau. Cum sa nu stie? Mai fusese acolo, si cunostea fiecare pas de la dormitor la celelalte locuri din statie pe care le vizitase.

Cand ajunse acolo, Dimak inca nu se intorsese cu cei care mancau mai incet. Toata explorarea lui nu durase mai mult de douazeci de minute, inclusiv conversatia cu Petra si urmarirea celor doua jocuri rapide pe computer din timpul pauzei.

Se sui neindemanatic pe patul de jos, frecandu-se putin pe piept pe marginea celui de-al doilea pat. Suficient cat sa simta durerea cam in acelasi loc in care se lovise catarandu-se pe supapa.

- Ce faci ? intreba unul din bobocii de langa el. Fiindca adevarul n-avea cum sa fie inteles, spuse adevarul.

- Ma lovesc la piept.

- Incerc sa dorm, zise celalalt baiat. Ar trebui sa dormi si tu.

- Nani, spuse alt baiat. Ma simt ca un prost de patru ani.

Bean se intreba intr-o doara cum fusesera vietile acestor baieti, daca un scurt somn ii facea si se simti ca la patru ani.

Sora Carlotta statea langa Pablo de Noches, privind rezervorul toaletei.

- De tip vechi, spuse Pablo. Norteamericano. Foarte popular in trecut, cand Olanda a devenit prima data teritoriu international.

Ea salta capacul rezervorului. Era foarte usor. Plastic. Pe cand ieseau din baie, receptionera care le aratase imprejurimile o privi curioasa.

- Nu e niciun pericol daca folosim toaletele astea, nu-i asa ? intreba.

- Nu, zise sora Carlotta. Trebuia sa vad, asta-i tot. E o problema a Flotei. V-as fi recunoscatoare daci nu ati vorbi despre vizita noastra aici.

Desigur, asta era o garantie ca ea nu va vorbi despre nimic altceva. Dar sora Carlotta conta pe faptul ca totul va suna ca o simpla barfa.

Cei care avusesera o ferma de organe in cladirea aceea n-ar fi vrut sa fie descoperiti, iar in asemenea afaceri necurate se rulau multi bani. Asa isi rasplateste diavolul prietenii - o multime de bani, apoi ii tradeaza si-i lasa sa infrunte singuri agonia iadului.

Iesind din cladire, ii vorbi din nou lui Pablo.

- Chiar s-a ascuns acolo ?

- Era foarte mic, zise Pablo de Noches. Mergea de-a busilea cand l-am gasit, dar era ud pana la umar pe o parte, si pe piept. Am crezut ca a facut pe el, dar a zis ca nu. Apoi mi-a aratat toaleta. Si avea pete rosii aici si aici, unde il apasase mecanismul.

- Vorbea, spuse ea.

- Nu mult. Cateva cuvinte. Era atat de mic. Nici nu puteam sa cred ca un copil asa de mic vorbeste.

- Cat timp a stat aici ? Pablo ridica din umeri.

- Avea pielea zbarcita ca o baba. Peste tot. Era rece. Credeam ca o sa moara. Apa nu-i calda ca-ntr-o piscina, ii era frig. A tremurat toata noaptea.

- Nu pot sa inteleg cum de nu a murit, zise sora Carlotta.

Pablo zambi.

- No hay nada que Dios no puede bacer.

- Adevarat, raspunse ea. Dar asta nu inseamna sa nu intelegem cum face Dumnezeu miracolele. Sau de ce.

Pablo ridica din umeri.

- Dumnezeu face ce face. Eu imi fac treaba si traiesc cum pot mai bine.

Ea ii stranse bratul.

- Ai luat la tine un copil ratacit si l-ai salvat de cei care voiau sa-l omoare. Dumnezeu a vazut ca ai facut asta si te iubeste.

Pablo nu zise nimic, dar sora Carlotta putu sa ghiceasca la ce se gandea - cate pacate puteau fi spalate de aceasta fapta buna, si daca e de ajuns ca sa-l fereasca de iad.

- Faptele bune nu spala pacatele, zise sora Carlotta. Solo el redentorpuede limpiar su alma.

Pablo ridica din umeri. Nu se pricepea la teologie.

- Faptele bune nu le faci pentru tine, spuse sora Carlotta. Le faci pentru ca Domnul e in tine, iar in acele clipe tu esti mainile si picioarele lui, ochii si buzele lui.

- Am crezut ca piciul e Dumnezeu. Iisus spune ca, daca faci ceva celui mic, ii faci Lui.

Sora Carlotta rase.

- Dumnezeu o sa rezolve toate problemele delicate cand o sa considere el de cuviinta. E suficient ca noi incercam sa-l slujim.

- Era atat de mic, zise Pablo. Dar Domnul era in el. Se desparti de el cand taxiul il lasa in fata blocului sau. De ce a trebuit sa vad toaleta aceea cu propriii mei ochi ? Treaba mea cu Bean s-a terminat. A plecat ieri cu naveta. De ce nu pot sa uit problema asta ?

Pentru ca ar fi trebuit sa fie mort, de aia. Si dupa ce a flamanzit pe strazi atatia ani, chiar daca ar fi trait, ar fi fost atat de subnutrit, incat ar fi trebuit sa prezinte serioase tulburari mentale. Ar fi trebuit sa fie un retardat.

De asta nu putea sa abandoneze problema originii lui Bean. Pentru ca putea fi bolnav mintal. Poate era retardat. Poate a pornit in viata atat de inteligent, incat putea sa-si piarda jumatate din intelect si inca sa fie baiatul acela miraculos.

Se gandea cum Sf. Matei spunea mereu ca toate lucrurile care s-au petrecut in copilaria lui Iisus fusesera pastrate de mama lui cu sfintenie in inima. Bean nu e Iisus, iar eu nu sunt Maica Domnului. Dar el e un copil, iar eu l-am iubit ca pe fiul meu. Ceea ce a facut el niciun copil de varsta lui nu putea face.

Niciun copil sub un an, care nu stie inca sa mearga, nu ar fi putut intelege atat de limpede pericolul ca sa stie sa faca lucrurile pe care le-a facut Bean. La varsta asta, copiii ies adesea din leagane, dar nu stau ascunsi in rezervoarele toaletelor ore intregi pentru ca apoi sa iasa de acolo in viata si sa ceara ajutor. Pot sa numesc asta miracol, dar trebuie sa-l inteleg. In fermele de organe folosesc scursurile Pamantului. Bean e atat de dotat, incat nu poate avea decat niste parinti extraordinari.

Cu toate acestea, in timpul cercetarilor pe care le facuse in lunile cat Bean locuise cu ea nu gasise niciun caz de disparitie in care sa poata fi vorba de el. Niciun copil rapit. Nici macar un accident de unde cineva sa poata lua un copil inca in viata si al carui corp sa nu mai fie apoi gasit. Asta nu era o dovada - nu toti copiii care dispar lasa urme in ziare, si nu toate ziarele sunt arhivate si disponibile pentru cercetari pe net. Dar Bean trebuie sa fi fost copilul unor parinti atat de stralucitori, incat lumea sa se intereseze de ei - nu-i asa ? Oare asa o minte poate proveni din parinti normali ? Sa fie asta miracolul care a dat nastere tuturor celorlalte miracole ?

Oricat ar fi vrut sora Carlotta sa creada asa ceva, nu putea. Bean nu era ce parea a fi. Acum era la Scoala de Lupta, si avea mari sanse sa ajunga candva comandantul unei flote marete. Dar ce se stia despre el ? Era oare posibil sa nu fie nici macar o fiinta umana naturala? Era posibil ca aceasta extraordinara inteligenta sa nu-i fi fost data de Dumnezeu, ci de altcineva sau altceva?

Asta era intrebarea: daca nu Dumnezeu, cine ar fi putut face un astfel de copil ?

Sora Carlotta isi ingropa fata in palme. De unde veneau astfel de ganduri ? Dupa atatia ani de cautari, de ce trebuia sa se indoiasca de unicul ei succes ?

Am vazut fiara Apocalipsei, isi zise in sinea ei. Gandacii, monstrii Furnici aducand distrugerea Pamantului dupa cum fusese profetit. Am vazut fiara, si cu ani in urma Mazer Rackham si flota oamenilor, la limita infrangerii, au ucis marele dragon. Dar el va veni din nou, iar Sf. Ioan Evanghelistul spune ca atunci cand va veni, va aparea si un profet.

Nu, nu. Bean e bun, un baiat cu inima buna. Nu e vreun demon, nu e slujitorul fiarei, doar un baiat daruit crescut de Dumnezeu pentru a binecuvanta lumea in clipa celui mai mare pericol. Il cunosc asa cum o mama isi cunoaste copilul. Nu gresesc.

Totusi, cand se intoarse in camera ei isi puse computerul la lucru, cautand acum altceva. Rapoarte de la sau despre oameni de stiinta care au lucrat, cu cel putin cinci ani in urma, in proiecte care implicau modificari ale ADN-ului uman.

In timp ce programul interoga toate indicatiile de pe net si sorta rezultatele pentru a putea fi utilizate, sora Carlotta se indrepta spre gramada ordonata de rufe impaturite care asteptau sa fie spalate. N-o sa le spele. Le puse intr-o punga de plastic impreuna cu cearsafurile si pernele lui Bean, si sigila punga. Bean purtase acele haine, dormise in acele asternuturi. In ele ramasesera celule din pielea lui. Cateva fire de par. Poate se gasea suficient ADN pentru o analiza concludenta.

Da, el era un miracol, dar ea va afla care sunt dimensiunile acestui miracol. Misiunea ei nu fusese sa salveze copiii de cruzimea strazilor din orasele lumii. Misiunea ei fusese sa ajute la salvarea singurei specii create dupa chipul lui Dumnezeu. Asta era inca misiunea ei. Si daca era ceva in neregula cu copilul pe care il luase la inima ci ca pe un fiu iubit, o sa afle asta si o sa avertizeze.

EXPLORARI

- Deci grupul asta de boboci lansati s-a intors mai tarziu la dormitor.

- E o discrepanta de douazeci si unu de minute.

- Asta inseamna mult ! Habar n-aveam ca se urmaresc astfel de lucruri.

- Pentru siguranta. Si pentru a sti, in caz de necesitate, unde se afla fiecare. Urmarind uniformele care au plecat din sala de mese si cele care au intrat in dormitoare, am obtinut un total de douazeci si unu de minute. Ar putea fi douazeci si unu de copii care au hoinarit cate un minut, sau unul singur care a hoinarit douazeci si unu de minute.

- Asta mi-e foarte folositor. Ar trebui sa-i intreb ?

- Nu! Ei nu trebuie sa stie ca sunt urmariti dupa uniforme. Nu e bine ca ei sa stie cat de multe stim noi despre ei

- Si cat de putin.

- Putin?

- Daca e vorba de un singur elev, n-ar fi bine ca el sa stie ca metodele noastre de urmarire nu ne pot spune cine e.

- Ah. Corect. Si de fapt, am venit la tine pentru ca eu cred ca a fost doar un singur elev.

- Chiar daca datele tale nu sunt precise ?

- Din cauza modului in care au sosit. Au fost lansati in grupuri de doi sau trei, cativa singuri. La fel au parasit sala de mese. Unii s-au grupat - trei plecati singuri au devenit un trio, doua perechi au devenit un grup de patru - dar daca ar fi fost ceva care sa le distruga atentia pe coridor s-ar fi petrecut o regrupare majora, un grup mult mai mare sosind deodata dupa ce distractia se termina.

- Deci asa. Un singur elev care a pierdut douazeci si unu de minute.

- M-am gandit ca ar trebui sa-ti atrag atentia.

- Ce sa fi facut in cele douazeci si unu de minute i

- Stii cine a fost ?

- Voi afla in curand. Toaletele sunt urmarite? Suntem siguri ca nu a fost cineva atat de emotionat incat sa se fi dus sa vomite pranzul?

- Intrarile si iesirile de la toalete au fost normale. Cine a intrat a si iesit.

- Da, o sa aflu cine a fost. Continua sa urmaresti datele acestui grup de lansati.

- Doar am avut dreptate sa-ti atrag atentia ?

- Aveai vreo indoiala?

Bean dormi usor, ascultand zgomotele, asa cum facea intotdeauna, si-si amintea ca se trezise de doua ori. Nu se ridicase, ramasese intins, ascultand respiratia celorlalti, in ambele dati auzise soapte undeva in camera, intotdeauna voci de copii, nu era nimic grav, dar sunetul era suficient ca sa-l trezeasca pe Bean si sa-i atraga atentia doar pentru un moment, cat sa se asigure ca nu e niciun pericol.

A treia oara se trezi cand Dimak intra in camera. Chiar inainte de a se ridica, Bean stiu cine era, dupa pasii apasati, siguranta miscarilor, autoritate. Bean deschisese ochii inainte ca Dimak sa vorbeasca; era in patru labe, gata sa se miste in orice directie, inainte ca Dimak sa incheie prima propozitie.

- Gata cu somnul, fetite si baieti, e timpul sa trecem la munca.

Nu era vorba de Bean. Daca Dimak ar fi stiut ce facuse Bean intre pranz si culcare ar fi dat de inteles asta. Nu era niciun pericol imediat.

Bean se ridica in pat in timp ce Dimak le dadea instructiuni despre folosirea dulapurilor si a pupitrelor. Puneti palma pe perete si dulapul se deschide. Apoi porniti pupitrele si introduceti-va numele si parola.

Bean puse imediat palma dreapta pe perete, dar nu si pe pupitru. in loc sa faca asa se uita la Dimak – ocupat sa-l ajute pe un alt elev de langa usa - apoi se catara in cel de-al treilea pat, de deasupra lui, neocupat, si deschise cu palma stanga acel dulap. Si in interiorul aceluia era un pupitru. Porni repede pupitrul lui personal si-si introduse numele si parola. Bean. Ahile. Apoi scoase celalalt pupitru si il porni. Numele ? Poke. Parola ? Carlotta.

Puse al doilea pupitru ia loc in dulap si inchise usa, apoi il arunca pe primul in patul sau si cobori dupa el. Nu privi in jur sa vada daca il observase cineva. Daca il observasera, vor spune in curand; daca ar fi fost mereu cu ochii in patru ar fi atras mai mult atentia asupra sa si oamenii care altfel nu l-ar observa l-ar suspecta.

Bineinteles ca adultii vor sti ce a facut. De fapt, Dimak cu siguranta observase deja, caci unul dintre copii se plangea ca dulapul nu i se deschide. Deci computerul statiei stia cati elevi erau si oprea deschiderea dulapurilor atunci cand se ajungea la numarul corect. Dar Dimak nu se intoarse si nu ceru sa afle cine deschisese doua dulapuri. Puse el insusi palma pe dulapul ultimului elev. Se deschise, il inchise din nou, si acum dulapul reactiona la amprenta elevului.

Deci aveau de gand sa-l lase sa aiba un al doilea dulap, un al doilea pupitru, o a doua identitate. Fara indoiala il vor urmari cu deosebit interes sa vada ce face cu ele. Va trebui sa se joace din cand in cand, cu stangacie, pentru ca ei sa creada ca stiu pentru ce i-a trebuit o a doua identitate. Poate va face cate o farsa. Sau sa-si scrie cele mai intime ganduri. Ar fi nostim - sora Carlotta se ruga mereu sa-i afle gandurile, si fara indoiala ca si acesti profesori ar vrea. Ar inghiti orice ar scrie.

Prin urmare nu vor cauta lucrurile cu adevarat personale, pentru care va folosi propriul lui pupitru. Sau, daca asta va fi periculos, pupitrul unuia din baietii de langa el, ale caror parole le observase cu grija si le memorase. Dimak le tinuse un discurs despre cum sa-si protejeze tot timpul pupitrele, dar era inevitabil ca pustii sa fie neatenti, iar pupitrele sa fie lasate nesupravegheate.

Deocamdata Bean nu voia sa riste mai mult decat o facuse deja. Profesorii aveau motivele lor sa-l lase s-o faca. Important era ca ei sa afle motivele.

La urma urmelor, nici el nu le cunostea. Era ca si in cazul supapei - daca el credea ca ceva i-ar putea aduce mai tarziu un avantaj, facea acel lucru.

Dimak continua sa vorbeasca despre cum sa-si faca temele, despre fisierul cu numele profesorilor si despre locul fanteziei care exista in fiecare pupitru.

- Sa nu va pierdeti timpul de studiu jucandu-l, zise. Dar dupa ce ati terminat de invatat, vi se permit cateva minute pentru a explora.

Bean intelese imediat. Profesorii voiau ca elevii sa joace acel joc, iar cel mai bun mod de a-i incuraja era sa-i puna limitari stricte si apoi sa nu-i pedepseasca. Un joc - sora Carlotta se folosise cateodata de jocuri incercand sa-l analizeze pe Bean. Bean le transforma mereu in acelasi joc: incearca sa descoperi ce vrea sora Carlotta sa afle din modul in care joci acest joc.

Totusi, in acest caz Bean isi imagina ca tot ceea ce ar fi facut in acest joc le-ar spune despre el lucruri pe care nu vroia ca ei sa le stie. Deci nu-l va juca deloc, decat daca il vor obliga. Si poate nici atunci. Una era sa se lupte cu sora Carlotta, dar aici aveau fara indoiala experti adevarati, iar Bean nu voia sa le dea ocazia sa afle despre ci mai multe decat stia el insusi.

Dimak facu cu ei un tur, aratandu-le multe din cele deja vazute de Bean. Majoritatea copiilor fura entuziasmati de sala de jocuri. Bean nu arunca mai mult de o privire scurta supapei in care se bagase, in schimb isi facu mult de lucru cu jocul pe care il jucasera baietii mai mari, invatand cum functioneaza comenzile si verificand daca tacticile sale ar putea fi duse la bun sfarsit.

Lucrara in sala de gimnastica, unde Bean incepu imediat exercitiile de care considera ca are nevoie – flotarile si ridicarile intr-o singura mana fiind cele mai importante, chiar daca fusese nevoie sa-si aduca un scaun pentru a putea ajunge la bara cea mai de jos. Nicio problema. Foarte curand va fi in stare sa ajunga sarind. La cat de multa mancare ii dadeau, va prinde repede puteri.

Iar ei se inversunau sa-l indoape cu mancare intr-un ritm uimitor. Dupa gimnastica facura dus, apoi trebuira sa mearga la masa. Lui Bean inca nu-i era foame, dar i se puse pe tava mancare suficienta ca sa hraneasca intreaga sa ceata din Rotterdam. Bean se indrepta imediat spre doi dintre copiii care se plansesera de portiile lor mici si, fara sa le ceara permisiunea, muta excesul de mancare in tavile lor. Cand unul din ei incerca sa vorbeasca despre asta,

Bean duse degetul la buze. Drept raspuns, baietii ranjira multumiti. Lui Bean inca ii ramasese mai multa mancare decat voia, dar cand trebui sa predea tava, aceasta era goala. Nutritionistul va fi fericit. Ramanea de vazut daca ingrijitorii vor raporta despre mancarea lasata de Bean pe podea.

Timp liber. Bean se intoarse in camera de jocuri, sperand ca in seara asta il va vedea pe faimosul Ender Wiggin. Daca va fi acolo, fara indoiala va fi in centrul unui grup de admiratori. Dar in centrul grupurilor pe care le vazu nu erau decat obisnuitii disperati dupa celebritate, adunatori de clici care se credeau lideri si care-si urmau pretutindeni grupuletul pentru a pastra aceasta iluzie. Niciunul dintre acestia nu putea fi Ender Wiggin. Iar Bean nu avea de gand sa intrebe.

Isi incerca mana la cateva jocuri. De fiecare data, in momentul in care pierdea, alti copii il dadeau la o parte. Era un set interesant de reguli sociale. Elevii stiau ca pana si cel mai scund, mai proaspat lansat, avea dreptul la o tura - dar imediat ce aceasta se termina pierdea si protectia acestei reguli. Iar ei il imbranceau mult mai dur decat ar fi fost nevoie, astfel incat mesajul era clar - nu joci tu jocul asta si ma faci pe mine sa astept! La fel ca la coada la cantinele de caritate din Rotterdam - numai ca miza nu era ceva care sa aiba importanta.

Era interesant sa afle ca nu foamea ii facea pe copii sa devina huligani pe strada. Huliganismul exista deja in acel copil si, indiferent care erau mizele, el gasea o cale sa actioneze asa cum simtea ca e necesar. Daca era vorba de hrana, copiii care pierdeau lupta mureau; daca era vorba de jocuri, huliganii nu ezitau sa dea buzna si sa transmita acelasi mesaj. Faci ce vreau eu, sau platesti.

Inteligenta si educatia pe care o aveau toti acesti copii nu aveau in aparenta niciun efect asupra naturii umane. Bean nici nu se gandise ca ar putea sa aiba.

Nici mizele lipsite de importanta nu aveau efect in reactiile lui Bean fata de huligani. Se supunea fara sa comenteze si isi nota care erau huliganii. Nu ca ar fi avut vreo intentie sa-i pedepseasca sau sa-i evite. Voia pur si simplu sa memoreze cine actiona ca un huligan si sa tina cont de asta daca s-ar fi gasit intr-o situatie in care informatia ar fi putut fi importanta.

Nu avea rost sa se implice emotional in nimic. Sa fii sentimental nu te ajuta sa supravietuiesti. Important era sa invete totul, sa analizeze situatiile, sa aleaga un curs al actiunilor si apoi sa se miste cu indrazneala. Sa stii, sa gandesti, sa decizi, sa actionezi. in aceasta lista nu era loc pentru sd simti. Nu pentru ca Bean nu ar fi avut sentimente. Pur si simplu refuza sa se gandeasca la ele sau sa staruie asupra lor, sau sa le lase sa-i influenteze deciziile atunci cand miza era un lucru important.

- E chiar mai mic decat era Ender.

Iar si iar. Bean obosise sa tot auda asta.

- Bichoy nu-mi vorbi mie de acel hijo de puta. Bean ciuli urechile. Ender avea un dusman. Bean se intrebase cand o sa descopere unul, caci cineva care era primul in clasamente trebuia sa provoace si altceva decat admiratie. Cine vorbise? Bean se trase mai aproape de grupul de unde se auzea discutia. Auzi iar aceeasi voce. Si inca o data. Si apoi isi dadu seama: acela era baiatul care il numise pe Ender hijo de puta.

Avea pe uniforma silueta unei soparle. Si un singur triunghi pe maneca. Toti erau atenti la el. Capitanul echipei ?

Bean avea nevoie de mai multe informatii. Il trase de maneca pe baiatul care statea langa el.

- Ce-i? zise pustiul, iritat.

- Cine-i baiatul ala? Capitanul echipei cu soparla.

Lucrare: Tragedie - specia genului dramatic din literatura Document online: Brahmanism - religie postvedica-indiana

- E o salamandra, gagauta. Armata Salamandrei. Iar el e comandant.

Echipele erau numite armate. Triunghiul era pentru rangul de comandant.

- Cum il cheama ?

- Bonzo Madrid. E un natarau chiar mai mare decat tine.

Baiatul pleca de langa Bean.

Deci Bonzo Madrid era suficient de indraznet ca sa-si declare ura pentru Ender Wiggin, dar un copil care nu era in armata lui Bonzo il dispretuia insa pe el si nu-i era teama sa declare asta unui strain. Era bine de stiut. Pana acum singurul dusman pe care il avea Ender era demn de dispret.

Dar oricat de demn de dispret ar fi fost Bonzo, era comandant. Ceea ce insemna ca era posibil sa devii comandant fara sa fii baiatul respectat de toti. Deci care erau standardele lor, cum se atribuia comanda in acest joc de-a razboiul care modela viata in Scoala de Lupta ?

Mai precis, cum ajung eu la comanda ?

Atunci isi dadu seama Bean pentru prima data ca avea un astfel de tel. Ajunsese la Scoala de Lupta cu cele mai bune rezultate din grupul sau - dar era cel mai mic si cel mai tanar si in plus fusese izolat de actiunea deliberata a profesorului sau, care facuse din el o tinta a resentimentelor celorlalti. Cumva, in mijlocul tuturor acestor evenimente, Bean decisese ca aici nu va fi ca in Rotterdam. Nu avea de gand sa ramana pe margine, amestecandu-se numai atunci cand era absolut necesar pentru a supravietui. Urma sa ajunga la comanda unei armate cat mai repede posibil.

Ahile condusese pentru ca era brutal, pentru ca era dispus sa ucida. Asta castiga intotdeauna in fata inteligentei, cand cel inteligent era fizic mai mic si nu avea aliati puternici. Dar aici huliganii nu faceau decat sa te imbranceasca si sa-ti vorbeasca urat. Adultii controlau atent lucrurile si brutalitatea nu triumfa, cel putin nu pentru desemnarea comandantilor. Deci, inteligenta reprezenta o sansa. in cele din urma, poate ca Bean nu va fi nevoit sa traiasca sub controlul unor prosti.

Daca asta voia Bean - si de ce n-ar incerca, atat timp cat nu apareau alte scopuri mai importante? - atunci trebuia sa invete cum iau profesorii hotararile in privinta comandantilor. Se bazau doar pe rezultatele de la cursuri ? Bean se indoia. in Flota Internationala trebuiau sa fie oameni mai inteligenti decat cei care conduceau aceasta scoala. Faptul ca aveau acel joc al fanteziei pe fiecare pupitru sugera ca sunt interesati si de personalitate. De caracter, in final, banuia Bean, caracterul conta mai mult decat inteligenta. In litania supravietuirii - sa stii, sa gandesti, sa decizi, sa actionezi - inteligenta avea importanta numai in primele trei etape, si era factor decisiv doar in a doua. Profesorii stiau asta.

Poate ca ar trebui sa joc jocul, gandi Bean.

Apoi: inca nu. Sa vedem ce se intampla daca nu joc.

In acelasi timp ajunse la o alta concluzie in legatura cu ceva despre care nu-si daduse seama ca-l preocupa. Va vorbi cu Bonzo Madrid.

Bonzo era in toiul unui joc pe computer, si era evident genul de persoana care considera orice lucru neasteptat drept un afront adus demnitatii lui. Asta insemna ca, daca Bean voia sa-si indeplineasca dorinta, nu se putea apropia de Bonzo decat cu capul plecat, ca lingusitorii care il inconjurau in timpul jocului laudandu-l chiar si pentru greselile stupide.

Bean se apropie in schimb suficient de mult ca sa poata vedea cum personajul de pe ecran al lui Bonzo murea inca o data.

- Senor Madrid, puedo hablar convozeo ?

Spaniola ii veni usor in minte - il ascultase pe Pablo de Noches vorbind cu imigrantii din Rotterdam care-l vizitau acasa, sau la telefon cu rudele din Valencia. Iar folosirea limbii materne a lui Bonzo avu efectul scontat. Nu-l ignora pe Bean. Se intoarse si se holba la el.

- Ce vrei, btchmho ?

Argoul brazilian era raspandit in Scoala de Lupta, iar Bonzo nu parea ca tine sa-si impuna puritatea limbii sale spaniole.

Bean il privi in ochi, desi era de doua ori mai inalt, si zise:

- Lumea tot spune ca le amintesc de Ender Wiggin, iar tu esti singura persoana de aici care nu pare sa-l venereze. Vreau sa stiu adevarul.

Faptul ca ceilalti copii tacura brusc ii confirma lui Bean ca judecase corect - era periculos sa-l intrebi pe Bonzo despre Ender Wiggin. Era periculos, si de aceea Bean isi alesese cuvintele cu atata grija.

- Bineinteles ca nu-l venerez pe mancatorul ala de rahat tradator si nesupus, dar de ce dracu' ar trebui sa-ti povestesc tie despre el ?

- Pentru ca tu n-o sa ma minti, zise Bean, desi in realitate gandea ca Bonzo va minti sigur cu nerusinare pentru a parea el eroul in povestea umilirii sale de catre Ender. Iar daca lumea ma tot compara cu tipu' asta, trebuie sa stiu cine-i cu adevarat. Nu vreau sa inghet atunci cand gresesc. Tu nu-mi datorezi nimic, dar cand esti mic ca mine ai nevoie sa-ti spuna cineva chestiile pe care trebuie sa le stii ca sa ramai in viata.

Bean inca nu cunostea prea bine argoul de aici, dar se folosise de ce stia.

Unul dintre pusti se baga in discutie, de parca Bean i-ar fi scris scenariul si acum venea replica lui.

- Cara-te, lansatule, Bonzo Madrid n-are timp sa schimbe scutece.

Bean facu ochii mari si zise furios:

- Nu-i pot intreba pe profesori, ei nu spun adevarul. Daca Bonzo nu vorbeste cu mine, atunci pe cine sa intreb ? Pe tine ? Tu habar n-ai de nimic.

Discursul era exact in stilul Sergentului, si avu afect. Toti rasera de pustiul care vrusese sa-l alunge, iar Bonzo li se alatura, apoi puse o mana pe umarul lui Bean.

- Am sa-ti spun ce stiu, piciule. Era timpul ca cineva sa vrea sa auda adevarul despre curul ala umblator. Copilului care il infruntase pe Bean ii spuse: Ar fi mai bine sa-ti termini jocul, e singura ocazie cand ajungi sa joci la nivelul asta.

Lui Bean nu-i veni sa creada ca un comandant poate sa-l insulte atat de fara rost pe unul din subordonatii sai. Dar baiatul isi inghiti mania, ranji, aproba din cap si spuse: Ai dreptate, Bonzo, apoi se intoarse la joc asa cum i se ordonase. Un adevarat lingau.

Intamplator, Bonzo il conduse chiar langa supapa unde Bean ramasese intepenit cu doar cateva ore in urma. Ii arunca doar o privire rapida.

- Hai sa-ti spun despre Ender. Nu-l intereseaza decat sa-l bata pe celalalt. Nu doar sa castige - el trebuie sa-l doboare pe celalalt la pamant, altfel nu e multumit. Nu are reguli, ii dai un ordin clar, iar el se preface ca-l asculta, dar daca vede o cale sa se puna pe sine intr-o lumina favorabila si trebuie sa incalce acel ordin profita. Ei bine, tot ce pot spune e ca ii plang de mila celui care il are in armata sa.

- A fost Salamandra? Bonzo se inrosi la fata.

- A purtat o uniforma in culorile noastre, numele lui era pe lista mea, dar nu a fost niciodata o Salamandra. Din prima clipa in care l-am vazut mi-am dat seama ca-mi va face probleme. Expresia lui increzuta, de parca ar crede ca Scoala de Lupta e facuta doar ca sa aiba el pe unde sa se plimbe. Nu l-am vrut. L-am pus pe lista de transferuri din secunda in care a aparut si am refuzat sa-l las sa se antreneze cu noi. Stiam ca o sa invete strategia noastra si apoi o sa se duca la alta armata si cu prima ocazie o sa se foloseasca de ce a invatat de la mine ca sa-mi infranga armata. Nu sunt prost!

Din experienta lui Bean, propozitia asta nu era niciodata pronuntata decat pentru a dovedi contrariul.

- Deci nu asculta ordinele.

- Mai mult decat atat. Se duce plangand ca un bebelus la profesori ca nu l-am lasat eu sa se antreneze, chiar daca ei stiu ca eu vreau sa-l transfer, dar el se vaita, si ei il lasa sa se antreneze singur in sala de lupta in timpul liber. Iar el incepe sa adune copii din grupul sau de lansati si apoi si copii din alte armate, si ei se duc acolo de parca el ar fi comandantul lor, si fac ce le spune el. Asta chiar ne-a enervat pe multi dintre noi. Iar profesorii ii dau intotdeauna lingusitorului astuia tot ce vrea, si cand noi, comandantii, cerem sa nu-i mai lase pe soldatii nostri de la antrenamentele lui, ei spun ca 'timpul liber e liber', dar totul face parte dintr-un joc, sabe ? Totul, asa ca ei il lasa sa triseze, si cand orice soldat prost si orice ticalos fricos se duc la Ender pentru antrenamentele astea din timpul liber strategia armatelor e compromisa, sabe ? Iti planifici strategia de joc si nu stii niciodata daca planurile tale nu sunt destainuite unui soldat din armata inamica chiar in clipa in care iti ies pe gura, sabe ?

Sabe, sabe, sabe. Bean ar fi vrut sa-i strige Si, yo se, dar nu-ti puteai arata nerabdarea in fata lui Bonzo. in plus, totul era fascinant. Bean isi putea face o imagine destul de buna a modului cum joaca de-a armatele modela viata in Scoala de Lupta. Dadea profesorilor posibilitatea de a vedea nu numai cum se descurca elevii la comanda, dar si cum reactioneaza la comandanti incompetenti ca Bonzo.

Aparent, se decisese sa faca din Ender tapul ispasitor al armatei sale, doar ca Ender refuzase. Acest Ender Wiggin era tipul de copil care intelesese ca profesorii conduc totul si se folosise de ei ca sa obtina sala de antrenamente. Nu le ceruse sa-l impiedice pe Bonzo sa se lege de el, ci le ceruse un mod alternativ de a se antrena. Istet. Profesorii erau incantati, iar Bonzo nu putea face nimic in privinta asta. Sau putea ?

- Ce ai facut?

- Ce o sa facem. M-am cam saturat. Daca profesorii nu-l opresc, altcineva va trebui s-o faca, nu ? Bonzo ranji rautacios: In locul tau m-as tine departe de antrenamentele din timpul liber ale lui Ender.

- Chiar e primul in clasamente ?

- Numarul unu e o porcarie, zise Bonzo. La capitolul loialitate e mort. Niciun comandant nu-l vrea in armata lui.

- Multumesc, spuse Bean. Acum ma cam enerveaza ca lumea zice ca-s la fel ca el.

- Doar pentru ca esti mic. L-au facut soldat cand era mult prea tanar. Nu-i lasa sa-ti faca asta, si o sa fii OK, sobei

- Ahora se! zise Bean.

Ii zambi lui Bonzo cat putu de larg. Bonzo ii intoarse zambetul si-l batu pe umar.

- O sa te descurci. Cand o sa cresti suficient, daca n-o sa absolv, poate o sa fii Salamandra.

Daca te mai lasa inca o zi la comanda unei armate va fi pentru ca ceilalti elevi sa invete mai bine cum sa primeasca ordine de la un idiot de rang inalt.

- Nu o sa fiu soldat inca mult timp, zise Bean.

- Munceste din greu, spuse Bonzo. O sa fii rasplatit, il batu din nou pe umar, si se indeparta cu un ranjet larg pe fata. Mandru ca a ajutat un copilas. Fericit ca a convins pe cineva de versiunea sa sucita a povestii cu Ender Wiggin, care evident se partaia mai inteligent decat vorbea Bonzo.

Fusese o amenintare cu violenta asupra copiilor care se antrenau cu Ender Wiggin in timpul liber. Era bine de stiut. Bean trebuia sa se hotarasca ce sa faca cu informatia asta. Sa-i transmita avertismentul lui Ender? Sa avertizeze profesorii ? Sa nu spuna nimic ? Sa stea acolo si sa priveasca ?

Timpul liber se termina. Sala de jocuri se goli si toti se indreptara spre dormitoarele lor pentru timpul dedicat oficial studiului independent. Cu alte cuvinte, in liniste. Totusi pentru cea mai mare parte a copiilor din grupul lui Bean nu era nimic de studiat - nu avusesera inca nicio lectie. In seara asta studiul insemna jocul fanteziei de pe pupitre si sa se tachineze unul pe altul pentru a stabili ierarhia. Pe pupitrele tuturor aparu sugestia ca ar putea redacta scrisori familiilor de acasa. Unii alesera sa faca asta. Si, fara indoiala, toti presupuneau ca si Bean asta facea.

Dar nu era asa. Se inregistra pe primul pupitru ca Poke si descoperi ca, asa cum banuia, nu conta ce pupitru folosea, numele si parola determinau totul. Nu va trebui niciodata sa scoata cel de-al doilea pupitru din dulap. Folosind identitatea lui Poke, scrise un inceput de jurnal. Nu era ceva neobisnuit - „jurnal' era una din optiunile pupitrului.

Ce sa fie ? Un plangacios ? „Toata lumea m-a dat la o parte in sala de jocuri doar pentru ca sunt mic, nu-i cinstit!' Un copilas ? „Mi-e dor de sora Carlotta mult, mult, mult, as vrea sa fiu in camera mea din Rotterdam.' Ambitios ? „O sa am cele mai bune rezultate la toate testele, o sa vada ei.'

In loc de asta, se decise pentru ceva putin mai subtil.

Ce ar face Ahile daca ar fi in locul meu ? Bineinteles ca el nu e mic, dar cu piciorul lui stramb e cam acelasi lucru. Ahile a stiut intotdeauna sa astepte si sa nu arate totul. Asta trebuie sa fac si eu. Sa astept si sa vad ce se intampla. La inceput nimeni nu va vrea sa fie prieten cu mine. Dar dupa un timp or sa se obisnuiasca cu mine si o sa incepem sa ne grupam. Primii care or sa ma accepte vor fi cei mai slabi, dar asta nu e o problema. Echipa se formeaza mai intai pe baza de loialitate, asa a facut Ahile, a construit loialitatea si i-a antrenat pe ceilalti sa i se supuna. Pornesti de la ceea ce ai.

Lasa-i sa fiarba analizand asta. Lasa-i sa creada ca incerca sa transforme Scoala de Lupta in viata pe strazi pe care o cunostea. Ar crede asa ceva. Si in acest timp el va avea timp sa invete cat putea de mult despre cum functioneaza in realitate Scoala de Lupta, si sa conceapa o strategie potrivita situatiei.

Dimak intra pentru ultima data inainte de a se stinge luminile.

- Pupitrele functioneaza si dupa stingere, zise, dar daca le folositi atunci cand ar trebui sa dormiti noi o sa aflam si o sa stim ce faceti. Ar fi bine sa fie ceva important, altfel veti fi trecuti pe lista neagra.

Majoritatea copiilor lasara pupitrele; cativa le pastrara sfidatori. Lui Bean nu-i pasa. Avea alte lucruri la care sa se gandeasca. Va fi destul timp pentru pupitru a doua zi, sau in urmatoarea.

Statu intins in semiintuneric - copiii aveau aparent nevoie de putina lumina ca sa-si poata gasi drumul spre toaleta fara sa se poticneasca - si asculta sunetele din jurul lui, invatand ce insemnau ele. Cateva soapte, cateva sst-uri. Respiratia baietilor si fetelor care adormeau unul cate unul. Chiar si cateva sforaituri usoare.

Si dincolo de aceste zgomote umane, suflul ca de vant din sistemul de aerisire, pocnituri rare si voci indepartate, sunetele contractiei statiei dupa cum se rotea in lumina soarelui sau in afara ei, zgomotele adultilor care lucrau in timpul noptii.

Locul acesta era atat de costisitor. Imens, adapostea mii de copii si profesori, angajatii si echipajul. Desigur, la fel de costisitoare ca o nava a flotei. Si totul doar pentru a antrena copii mici. Poate ca adultii ii prindeau pe copii intr-un joc, dar pentru ei era o treaba serioasa. Acest program de pregatire a copiilor pentru razboi nu era doar o teorie educationala bizara care o luase razna, desi sora Carlotta avea probabil dreptate cand spunea ca multi oameni asa cred. FI nu l-ar pastra la un asemenea nivel daca nu s-ar astepta la rezultate serioase. Deci acesti copii care sforaiau, suspinau si sopteau in intuneric erau cu adevarat importanti.

Asteapta rezultate de la mine. Aici, sus, nu e doar o petrecere unde vii pentru mancare si apoi faci ce vrei. Ei chiar vor sa faca din noi comandanti. Si pentru ca Scoala de Lupta exista de ceva timp, aveau probabil si dovada ca functioneaza - copii care absolvisera deja si aveau un dosar impecabil in serviciul militar. Trebuie sa tin minte asta. Oricare ar fi sistemul aici, el functioneaza.

Un zgomot diferit. Nu era o respiratie obisnuita. Cu intreruperi. Icnituri ocazionale. Apoi un suspin.

Plans. Cineva plangea in somn.

In culcusul lui, Bean ii auzise pe unii copii plangand in somn, sau in timp ce adormeau. Plangeau pentru ca erau flamanzi sau bolnavi sau le era frig. Dar aici de ce plangeau acesti copii ?

O alta serie de suspine se alatura primei.

Le e dor de casa, isi dadu seama Bean. Nu mai fusesera niciodata departe de mami si tati, si le era dor.

Bean nu intelegea. El nu avea acest sentiment pentru nimeni. Traiesti in locul in care te afli, nu-ti faci griji pentru locul unde ai fost inainte sau unde ai vrea sa fii, esti aici si aici trebuie sa gasesti un mod de a supravietui, iar a zacea in pat scancind nu ajuta prea mult la asta.

Oricum nu e nicio problema. Slabiciunea lor ma face sa le fiu superior. Un rival mai putin in drumul meu spre a deveni comandant.

Oare asa gandea si Ender Wiggin ? Bean recapitula tot ce aflase pana acum despre Ender. Pustiul era plin de resurse. Nu se luptase pe fata cu Bonzo, dar nici nu se supusese deciziilor lui stupide. Pentru Bean era fascinant, deoarece pe strada singura regula pe care o cunostea era sa nu-ti pui gatul la bataie decat atunci cand oricum urmeaza sa-ti fie taiat. Daca ai un sef de ceata prost, nu-i spui ca e prost, nu-i arati ca e prost, doar continui sa tii capul plecat. Asa supravietuiau copiii.

Cand fusese nevoit, Bean indraznise sa-si asume riscuri. Asa ajunsese in ceata lui Poke. Dar atunci fusese vorba de hrana. Fusese vorba despre supravietuire. De ce Ender isi asumase un asemenea risc cand miza era doar clasamentul intr-un joc de-a razboiul ?

Poate ca Ender stia ceva ce Bean nu stia. Poate era vreun motiv pentru care jocul era mai important decat parea.

Sau poate ca Ender era unul dintre acei copii care nu suporta sa piarda. Tipul care e cu echipa doar atat timp cat echipa il duce unde vrea el sa ajunga, iar daca nu, atunci fiecare pentru el. Asa credea Bonzo. Dar Bonzo era prost.

Inca o data, lui Bean i se reamintea ca exista lucruri pe care nu le intelege. Ender nu era egoist. Nu se antrena singur. Antrenamentul din timpul lui liber era deschis si altor copii. Si boboci, nu numai copii care ar putea face ceva pentru el. Era posibil sa faca asta numai pentru ca asa era cinstit ?

Asa cum Poke se daduse pe mana lui Ahile ca sa-i salveze viata lui Bean ?

Nu, Bean nu stia daca asta facuse ea, nu stia daca pentru asta murise.

Dar posibilitatea exista. In inima lui, el asa credea. Asta dispretuise el la ea. Actiona ca si cand ar fi fost miloasa. Si totusi aceasta mila ii salvase viata. Si oricat ar fi incercat, nu reusea sa adopte atitudinea de cu-atat-mai-rau-pentru-ea care domina pe strazi. Ea m-a ascultat cand i-am vorbit, a facut un lucru greu riscandu-si propria viata, sperand ca asta va duce la un trai mai bun pentru ceata ei. Apoi mi-a oferit un loc la masa ei si, in final, s-a interpus intre mine si pericol. De ce ?

Care era marele secret ? Oare Ender il cunostea ? Cum l-a aflat ? De ce Bean nu-si putea da seama singur ? Oricat incercase, n-o putuse intelege pe Poke. Nici pe sora Carlotta n-o putuse intelege. Nu intelesese bratele care-l cuprindeau, lacrimile pe care le varsa pentru el. Oare ei nu intelesesera ca, oricat de mult l-ar fi iubit, el era totusi o persoana distincta si facandu-i lui bine nu-si imbunatateau in niciun fel vietile lor ?

Daca Ender Wiggin avea aceasta slabiciune, atunci eu n-o sa fiu ca el. Nu o sa ma sacrific pentru nimeni. Iar pentru inceput refuz sa zac in pat plangand pentru ca Poke plutea pe apa cu gatul taiat, sau sa bocesc pentru ca sora Carlotta nu doarme in camera de alaturi.

Isi sterse ochii, se intoarse pe partea cealalta si-si obliga trupul sa se relaxeze si sa adoarma. Cateva clipe mai tarziu dormea usor, gata oricand sa se trezeasca. Perna lui avea sa fie uscata cu mult inaintea diminetii.

Visa, asa cum viseaza intotdeauna oamenii – sclipiri aleatorii de amintiri si de imaginatie pe care mintea inconstienta incearca sa le adune intr-o poveste coerenta. Bean dadea rareori atentie viselor sale, in general isi amintea rar ce visa. Dar in dimineata aceasta se trezi cu o imagine clara in minte.

Furnici, urcand dintr-o crapatura a trotuarului. Furnici mici si negre. Si furnici rosii mai mari, care se bateau cu ele, le distrugeau. Se invalmaseau toate. Niciuna nu dadea atentie pantofului care cobora sa le striveasca.

Cand pantoful se ridica, sub el nu erau strivite trupuri de furnici. Erau trupuri de copii, copiii strazii din Rotterdam. Toata familia lui Ahile. Chiar si Bean – isi recunoscu propria fata, ridicata deasupra corpului aplatizat, aruncand o ultima privire lumii din jur inainte sa moara.

Deasupra lui se vedea pantoful care il ucisese. Doar ca acum era la capatul unui picior de gandac, iar gandacul radea.

Cand se trezi Bean isi aminti de gandacul care radea, si isi aminti imaginea copiilor striviti, a propriului sau corp terciuit ca o guma de mestecat sub talpa unui pantof, intelesul era limpede: in timp ce noi, copiii, ne jucam de-a razboiul, gandacii vin sa ne zdrobeasca. Trebuie sa privim dincolo de propriile noastre batalii si sa avem in minte adevaratul dusman.

Numai ca Bean respinse aceasta interpretare a visului chiar in clipa in care se gandi la ea. Visele nu au niciun inteles, isi reaminti. Si chiar daca inseamna ceva, ele explica ceea ce simt eu, de ce ma tem eu, nu vreun adevar adanc si vesnic. Deci Gandacii vin. Ne pot strivi ca pe niste furnici sub picioarele lor. Ce inseamna asta pentru mine? Treaba mea acum e sa-l tin in viata pe Bean, sa avansez pana intr-o pozitie din care sa pot fi de folos in razboiul contra Gandacilor. Acum nu pot face nimic ca sa-i opresc.

Lectia pe care o invata Bean din propriul sau vis fu: Nu fi una din furnicile care se agita, care se lupta. Fii pantoful.

Cautarile surorii Carlotta ajunsesera intr-un punct mort. Gasise o multime de informatii despre studii asupra geneticii umane, dar nimic din ceea ce cauta ea.

Asa ca statea in fata pupitrului butonand la un joc plicticos, incercand sa se gandeasca la ce avea de facut in continuare si intrebandu-se de ce se incapatana sa descopere originea lui Bean, cand primi un mesaj confidential de la F.I. Pentru ca mesajul urma sa se stearga la un minut dupa sosire pentru ca apoi sa fie retrimis la fiecare minut pana va fi citit de catre destinatar, ea il deschise imediat si isi introduse prima si a doua parola.

De la: Col. Graff@ Scoala de Lupta.FI. Pentru: Ss. CarlottajlSpecAsn.RemCon.F. I. RE: Abile

Va rugam sa raportati toate informatiile referitoare la 'Ahile' care au legatura cu subiectul.

Ca de obicei, era un mesaj atat de criptic incat nici nu mai trebuia codificat, desi era evident ca fusese. Doar era un mesaj confidential. Atunci de ce nu folosisera numele copilului? „Va rugam sa raportati toate informatiile referitoare la « Ahile » care au legatura cu Bean.'

Bean le daduse cumva numele lui Ahile, in circumstante in care nu puteau sa-i ceara lui direct o explicatie. Probabil aparuse in ceva scris de el. O scrisoare pentru ea ? Simti un fior de emotie si apoi rase de propriile ei sentimente. Stia perfect ca mailurile de la elevii Scolii de Lupta nu ajungeau aproape niciodata, si in plus sansele ca Bean sa-i scrie erau mici. Dar ei aflasera cumva numele, si voiau sa stie de la ea ce inseamna.

Problema era ca nu voia sa le dea informatiile fara sa stie ce semnificatie au pentru Bean.

Pregati un raspuns la fel de criptic:

Voi raspunde numai in cadrul unei conferinte securizate.

Desigur ca asta il va infuria pe Graff, dar era numai o atentionare. Graff era atat de obisnuit ca puterea sa sa se extinda mult dincolo de rangul sau, incat ii facea bine sa i se reaminteasca faptul ca supunerea era voluntara si depindea in ultima instanta de libera alegere a persoanei care primea ordinul. in cele din urma ea il va asculta. Voia doar sa se asigure ca Bean nu va suferi din cauza informatiilor date. Daca s-ar sti ca a fost apropiat atat de criminal, cat si de victima ar putea fi eliminat din program. Si chiar daca ar fi fost sigura ca e in regula sa vorbeasca despre asta, tot s-ar putea produce o confuzie.

Trecu inca o ora pana sa fie organizata conferinta securizata, iar cand capul lui Graff aparu pe display-ul computerului ei, nu era deloc multumit.

- Ce joc jucam astazi, sora Carlotta ?

- Te-ai mai ingrasat, colonele Graff. Asta nu e sanatos.

- Ahile, zise el.

- Omul cu calcaiul vulnerabil, facu ea. L-a ucis pe Hector si i-a tarat trupul in jurul zidurilor Troiei. A avut o pasiune pentru o prizoniera pe nume Briseis.

- Stii ca nu la asta ma refer.

- Stiu mai mult decat atat. Stiu ca aveti numele din ceva scris de Bean, caci numele nu se pronunta A-kill-es, ci A-sil, frantuzeste.

- Atunci e un localnic.

- Aici limba materna e olandeza, desi Esentiala a facut-o sa fie mai mult o curiozitate.

- Sora Carlotta, nu apreciez deloc cum irosesti banii pe aceasta conferinta.

- Nu am de gand sa vorbesc pana nu aflu de ce va trebuie informatiile.

Graff respira adanc. Ea se intreba daca mama lui il invatase sa numere pana la zece, sau, poate, invatase sa-si muste limba avand de-a face cu calugaritele din Scoala catolica.

- Incercam sa intelegem ceva scris de Bean.

- Dati-mi sa vad si, daca pot, o sa va ajut.

- Nu mai e responsabilitatea ta, sora Carlotta, zise Graff.

- Atunci de ce ma intrebati pe mine ? E responsabilitatea voastra, nu-i asa ? Deci eu pot sa ma intorc la treaba mea, nu ?

Graff ofta si facu ceva cu mainile, in afara imaginii de pe display. Cateva clipe mai tarziu textul din jurnalul lui Bean aparu pe display-ul ei sub fata lui Graff. il citi, zambind usor.

- Ei bine ? intreba Graff.

- Se joaca cu tine, colonele.

- Ce vrei sa spui ?

- Stia ca o sa-l citesti. Te duce pe o pista falsa.

- Stii tu asta ?

- Ahile i-a dat intr-adevar un exemplu, dar nu unul bun. Candva, Ahile a tradat pe cineva mult pretuit de Bean.

- Nu vorbi asa neclar, sora Carlotta.

- Nu e neclar. V-am spus exact ceea ce voiati sa stiti. Asa cum Bean v-a spus ceea ce voiati sa auziti. Va pot spune ca intrarile din jurnalul lui vor avea sens pentru voi numai daca acceptati ideea ca el scrie lucrurile astea special pentru voi, cu intentia sa va deruteze.

- De ce, pentru ca nu a tinut un jurnal inainte ?

- Pentru ca are o memorie perfecta, zise sora Carlotta. Niciodata, dar niciodata nu si-ar pune adevaratele ganduri intr-o forma scrisa. Nu-si tradeaza intentiile. Niciodata. N-o sa gasesti un document scris de el care nu e facut pentru a fi citit.

- Ar avea vreo importanta daca l-ar scrie sub o alta identitate ? Una despre care crede ca noi nu stim ?

- Dar voi Stiti, deci si el stie ca voi stiti, iar cealalta identitate exista doar ca sa va deruteze, si metoda functioneaza.

- Am uitat, tu crezi ca pustiul e mai destept decat Dumnezeu.

- Nu-mi fac griji ca nu acceptati evaluarea mea. Cu cat o sa-l cunoasteti mai bine, cu atat o sa va dati seama mai mult ca am dreptate. O sa ajungeti chiar sa credeti in rezultatele alea.

- Cum sa te conving sa ma ajuti in problema asta ? intreba Graff.

- Incearca sa-mi spui adevarul despre consecintele pe care le-ar avea informatiile pentru Bean.

- Profesorul sau principal e ingrijorat. A disparut douazeci si unu de minute pe drumul de intoarcere de la masa - avem un martor care a vorbit cu el pe o punte unde nu avea ce cauta, si tot nu avem o explicatie pentru ultimele saptesprezece minute de absenta. Nu s-a jucat la pupitru

- Crezi ca atribuirea de identitati false si scrierea de jurnale mincinoase nu inseamna o joaca ?

- Exista un joc diagnostic-terapeutic pe care il joaca toti copiii - el nici nu s-a inregistrat inca.

- Stie ca jocul e psihologic si n-o sa-l joace pana nu stie ce implicatii are.

- Tu l-ai invatat atitudinea asta de ostilitate implicita?

- Nu, eu am invatat-o de la el.

- Spune-mi sincer. Daca ne bazam pe jurnal, pare ca planuieste sa-si formeze aici propria ceata, ca pe strada. Trebuie sa aflam cat mai multe despre Ahile ca sa stim la ce se gandeste.

- Nu planuieste asa ceva, zise sora Carlotta.

- O spui cu atata convingere, dar nu-mi dai niciun motiv ca sa am incredere in concluziile tale.

- Tu m-ai chemat, iti amintesti ?

- Nu e suficient, sora Carlotta. Opiniile tale despre baiatul asta sunt suspecte.

- N-o sa-l imite niciodata pe Ahile. N-o sa-si scrie niciodata adevaratele planuri undeva unde le-ai putea gasi. El nu aduna cete, ci se alatura lor, se foloseste de ele si pleaca fara sa priveasca inapoi.

- Deci investigarea acestui Ahile nu ne poate da un indiciu asupra viitorului comportament al lui Bean ?

- Bean se mandreste cu faptul ca nu e ranchiunos. Considera ca nu e folositor. Dar intr-un fel cred ca a scris despre Ahile special pentru ca voi sa cititi ce a scris si sa vreti sa stiti mai multe despre Ahile, si daca o sa-l cercetati sa descoperiti un lucru foarte rau pe care l-a facut.

- Lui Bean?

- Unui prieten de-al lui.

- Deci este capabil sa aiba prieteni ?

- Fata care i-a salvat viata cand traia in strada.

- Si pe ea cum o cheama ?

- Poke. Dar nu te osteni s-o cauti. E moarta. Graff se gandi un moment.

- Asta e lucrul cel rau pe care l-a facut Ahile ?

- Bean are motive sa creada asta, desi nu cred ca exista suficiente probe pentru o condamnare la tribunal. Si, cum am spus, lucrurile astea s-ar putea sa fie in subconstient. Nu cred ca Bean ar recunoaste ca incearca sa se razbune pe Ahile, sau pe oricine altcineva, dar ar putea spera ca voi s-o faceti in locul lui.

- Inca imi mai ascunzi ceva, dar nu am de ales decat sa ma incred in judecata ta, nu-i asa ?

- Va spun ca Ahile e o pista falsa.

- Ai vreun motiv pentru care crezi ca e falsa ?

- Vreau ca programul tau sa reuseasca, colonele Graff, chiar mai mult decat vreau ca Bean sa reuseasca. Prioritatile mele nu sunt alterate de faptul ca tin la copilul asta. Acum chiar ca ti-am spus totul. Si sper ca si tu o sa ma ajuti.

- In F.I. informatiile nu se negociaza, sora Carlotta. Ele trec de la cei care le au la cei care au nevoie de ele.

- Lasa-ma sa-ti spun ce vreau, si tu decizi daca imi e necesar.

- Ei bine ?

- Vreau sa stiu despre proiectele ilegale sau top secret privind modificarea genomului uman in ultimii zece ani.

Graff privi in gol.

- E prea devreme sa te apuci de un nou proiect, nu-i asa ? Deci e vorba de cel vechi. E vorba de Bean.

- Vine de undeva.

- Vrei sa spui ca mintea lui vine de undeva.

- Ma refer la intreg. Cred ca o sa ajungeti sa va bazati pe baiatul asta, sa-i puneti in maini toate vietile noastre, si consider ca trebuie sa stiti ce se petrece in genele lui. Nu e ca si cand ati sti ce se petrece in mintea lui, dar asta banuiesc ca n-o sa aflati niciodata.

- Il trimiti aici, apoi imi spui asta. Iti dai seama ca tocmai mi-ai dat o garantie ca n-o sa-l las niciodata sa ajunga in fruntea clasamentelor ?

- Asta o spui acum, cand il ai abia de o zi, zise sora Carlotta. O sa creasca in ochii tai.

- Ar face bine sa nu se micsoreze, altfel va fi absorbit de sistemul de aerisire.

- Ei, colonele Graff!

- Scuze, sora, spuse.

- Da-mi suficiente indicii si fac chiar eu cercetarile.

- Nu, zise el. Dar o sa-ti trimit rezumatele.

Stia ca ii vor da numai informatiile pe care considerau ca trebuia ea sa le aiba. Dar daca ar incerca s-o pacaleasca cu prostii nefolositoare, o sa se descurce si cu problema asta. La fel cum va incerca sa-l gaseasca pe Ahile inaintea F.I. Sa-l ia de pe strazi si sa-l duca la o scoala. Sub un alt nume. Pentru ca daca F.I. l-ar gasi, cel mai probabil l-ar testa - sau ar gasi rezultatele la testele ei. Daca l-ar testa ei, i-ar vindeca piciorul si l-ar duce la Scoala de Lupta. Iar ea ii promisese lui Bean ca nu va mai fi niciodata nevoit sa-l infrunte pe Ahile.

UN ELEV BUN

- Nu joaca deloc jocul fanteziei?

- Nici macar nu si-a ales eroul, dar sa treaca de portal!

- E imposibil sa nu-l fi descoperit.

- Si-a setat pupitrul astfel incat invitatia sa nu mai apara.

- De unde tragi concluzia

- Stie ca nu e un joc Nu vrea sa i se analizeze mintea.

- Si totusi vrea sa fie avansat.

- Nu stiu asta. Se scufunda in studii. In ultimele trei luni a avut rezultate foarte bune la toate testele. Dar citeste lectiile o singura data. Subiectele de studiu si le alege singur.

- De exemplu ?

- Van ban.

- Fortificatiile din secolul al XVII-lea ! La ce se gandeste?

- E vreo problema ?

- Cum se intelege cu ceilalti copii?

- Descrierea clasica ar fi „solitar'. E politicos. Nu se ofera voluntar la nimic. Intreaba numai ceea ce-l intereseaza. Copiii din grupul lui il considera ciudat. Stiu ca are rezultate mai bune decat ei peste tot, dar nu-l urasc. Il trateaza ca pe o forta a naturii. Nu are prieteni, dar nici dusmani.

- E important ca ei sa nu-l urasca. Ar putea, daca ramane atat de retras.

- Cred ca e un talent deprins pe strazi - sa indeparteze furia. El nu se infurie niciodata. Poate de asta au incetat sa-l mai sacaie pentru ca e mic.

- Nimic din ceea ce-mi spui nu-mi sugereaza ca are potential de comandant.

- Daca tu crezi ca incearca sa-si demonstreze potentialul de comandant si nu reuseste, atunci ai dreptate.

- Deci ce crezi ca face ?

- Ne analizeaza.

- Aduna informatii fara sa ne dea vreuna. Chiar crezi ca e atat de sofisticat ?

- A supravietuit pe strazi.

- Cred ca e timpul sa sondezi putin.

- Si sa-i dam de inteles ca reticenta lui ne deranjeaza?

- Daca e atat de destept cum crezi, stie deja.

Pe Bean nu-l deranja sa fie murdar. La urma urmelor, petrecuse ani intregi fara sa faca baie. Cateva zile nu-l deranjau. Iar daca altii remarcau, isi pastrau opiniile pentru ei. Ii lasa sa adauge asta la barfele despre el. Mai mic si mai tanar ca Ender! Rezultate perfecte la toate testele! Pute ca un porc!

Timpul de dus era pretios. Atunci se putea identifica pe pupitru cu numele unuia dintre baietii din paturile alaturate - cand ei erau la dus. Erau in pielea goala, ducandu-se la dusuri numai cu prosoapele pe ei, deci nu puteau fi urmariti dupa uniforme. in acest timp Bean putea intra sa exploreze sistemul fara ca profesorii sa stie ca el ii invata smecheriile. Isi daduse intrucatva pe fata intentiile cand modificase preferintele ca sa nu mai aiba de-a face cu invitatia stupida la jocul mintii ori de cate ori schimba lucrarile pe pupitru. Dar asta nu fusese ceva dificil, iar el considera ca nu se vor alarma fiindca se prinsese cum s-o faca.

Pana acum Bean descoperise doar putine lucruri cu adevarat utile, dar simtea ca se afla foarte aproape de daramarea unor ziduri mult mai importante. Stia ca exista un sistem virtual creat cu scopul de a fi spart de elevi. Auzise legende despre cum Ender (desigur) sparsese sistemul din prima zi si se identificase ca Dumnezeu, dar el stia ca, desi Ender fusese poate neobisnuit de rapid, nu facuse totusi nimic care sa nu fie de asteptat din partea unui elev istet si ambitios.

Prima realizare a lui Bean fu sa descopere sistemul profesorilor de urmarire a activitatii computerelor elevilor. Evitand actiunile care erau raportate in mod automat profesorilor, reusi sa creeze un domeniu privat pe care ei sa nu-l poata vedea decat daca-l cautau in mod special. Apoi, ori de cate ori ar fi gasit ceva interesant in timp ce era conectat pe alt nume, nu trebuia decat sa tina minte locatia si sa descarce informatiile in domeniul protejat si sa lucreze in voie - in timp ce pupitrul sau raporta ca citeste lucrari din biblioteca. Bineinteles ca citise acele lucrari, dar mult mai rapid decat raporta pupitrul.

Dupa atata pregatire, Bean se astepta sa faca progrese reale. Dar foarte curand se lovi de protectii – informatii pe care sistemul ar fi trebuit sa le detina, dar nu le oferea. Gasi cateva cai de ocolire. De exemplu, nu putu sa gaseasca nicio harta a intregii statii, ci doar ale zonelor accesibile elevilor, si acelea erau intotdeauna niste grafice dragute, in mod deliberat la scara gresita. Dar descoperi o serie de harti pentru situatii de urgenta intr-un program care le afisa automat pe peretii coridoarelor in cazul unei depresurizari, indicand cele mai apropiate ecluze. Aceste harti erau la scara, si integrandu-le intr-o singura harta reusi sa obtina o schema a intregii statii. Bineinteles ca nimic nu avea indicatoare in afara de ecluze, dar el aflase de existenta unui sistem de coridoare paralele de o parte si de alta a zonei elevilor. Statia trebuia sa fie formata nu din una, ci din trei roti paralele, unite in mai multe puncte. Acolo locuiau profesorii si echipajul, acolo se aflau sistemele de mentinere a vietii si comunicatiile cu Flota. Vestea proasta era ca sistemele de recirculare a aerului erau separate. Conductele dintr-o roata nu l-ar fi dus in niciuna din celelalte. Ceea ce insemna ca desi putea probabil spiona orice se petrecea in roata elevilor, celelalte roti ii erau inaccesibile.

Totusi, chiar si in interiorul rotii elevilor existau multe locuri secrete de explorat. Elevii aveau acces la patru punti, plus sala de gimnastica de sub puntea A si sala de lupte de deasupra puntii D. in realitate erau noua punti, doua sub puntea A si trei deasupra puntii D. Spatiile acelea trebuiau sa foloseasca la ceva. Daca se considerase ca merita sa fie ascunse de elevi, Bean isi imagina ca merita sa le exploreze.

Si va incepe in curand sa exploreze. Antrenamentul il facuse mai puternic, dar continua sa ramana mic pentru ca nu manca peste masura - era incredibil cu cat de multa mancare incercau sa-l indoape, iar portiile continuau sa creasca, probabil fiindca cele precedente nu-i adusesera cresterea in greutate dorita. Dar ceea ce nu putea controla era cresterea in inaltime. in curand nu va mai putea trece prin supape - daca nu era deja prea tarziu. Totusi, utilizarea sistemului de aerisire pentru a ajunge la puntile secrete nu se putea face in timpul dusului. insemna ca va trebui sa piarda somnul. Asa ca amana - o zi in plus nu insemna mare lucru.

Pana cand intr-o dimineata Dimak veni la prima ora in dormitor, anuntandu-i ca toata lumea trebuie sa-si schimbe parola imediat, stand cu spatele la ceilalti, si sa nu spuna nimanui noua parola.

- Sa nu o scrieti niciodata cand va poate vedea cineva, zise el.

- A folosit cineva parola altcuiva ? intreba un pusti, tonul lui sugerand ca ideea i se parea groaznica. O asemenea lipsa de onoare!

Lui Bean ii veni sa rada.

- E o cerinta pentru tot personalul F.I., asa ca ar fi bine sa va intre de pe acum in obisnuinta, zise Dimak. Cine e prins ca foloseste aceeasi parola mai mult de o saptamana va fi trecut pe lista neagra.

Dar Bean presupuse ca se prinsesera ce facea el. Adica analizasera experientele lui din ultimele luni si stiau destul de mult din ce descoperise. Se identifica si sterse domeniul protejat, in speranta ca inca nu-l gasisera. Memorase tot ceea ce ii era cu adevarat util. Nu se va mai baza niciodata pe pupitru pentru ceva ce putea tine minte.

Dezbracandu-se si infasurandu-se in prosop, Bean se indrepta spre dusuri impreuna cu ceilalti. Dai Dimak il opri in usa.

- Trebuie sa stam de vorba, zise.

- Si dusul meu ? intreba Bean.

- Dintr-o data te intereseaza curatenia ?

Bean se astepta sa fie urecheat pentru furtul de parole, in loc de asta, Dimak se aseza alaturi de el pe patul de jos de langa usa si-i puse intrebari mult mai generale.

- Cum te descurci aici ?

- Bine.

- Stiu ca ai rezultate bune, dar sunt ingrijorat ca nu-ti faci prieteni printre ceilalti copii.

- Am o multime de prieteni.

- Adica stii numele multor oameni si nu te certi cu nimeni.

Bean ridica din umeri. Ii displacea directia pe care o luase interogatoriul tot atat de mult cat i-ar fi displacut o ancheta in privinta folosirii computerului.

- Bean, sistemele de aici au fost concepute cu un scop. Sunt o multime de factori pe care ii luam in considera cand determinam aptitudinea pentru comanda a unui elev. Munca in clasa e o parte importanta. Dar si capacitatea de a conduce.

- Toti cei de aici au aptitudini de conducator, nu ? Dimak rase.

- Da, e adevarat, dar nu puteti fi toti lideri in acelasi timp.

- Sunt mare cat un copil de trei ani, zise Bean. Nu cred ca sunt prea multi elevi dornici sa inceapa sa ma salute.

- Dar ai putea sa-ti creezi un grup de prieteni. Ceilalti asa fac. Tu nu.

- Cred ca nu am ceea ce e necesar ca sa fiu comandant. Dimak ridica o spranceana.

- Sugerezi ca vrei sa fii inghetat?

- Rezultatele mele arata ca incerc sa gresesc intentionat ?

- Ce vrei de fapt ? intreba Dimak. Nu joci jocurile pe care le joaca alti copii. Programul tau de antrenament e ciudat, desi stii ca programul obisnuit e facut sa te intareasca pentru sala de lupta. Inseamna ca nu vrei sa joci nici jocul asta ? Pentru ca daca asta e planul tau, chiar o sa fii inghetat. Asta e principala noastra metoda de a evalua abilitatile de comanda. De asta intreaga activitate din scoala e centrata in jurul armatelor.

- O sa ma descurc in sala de lupta, zise Bean.

- Daca tu crezi ca poti s-o faci fara pregatire, te inseli. O minte iute nu inlocuieste un trup puternic, agil. N-ai idee cat de solicitanta fizic poate fi sala de lupta.

O sa ma .iI,illll am n'naiii«■nu-l.ii obisnuite, domnule I )unak se lasa pe spate si incluse ochii suspinand usor.

-O, dar cat esti de ascultator, nu-i asa, Bean?

- Incerc sa fiu, domnule.

- Asta e o mare aiureala, zise Dimak.

- Domnule?

Acum incepe, gandi Bean.

- Daca ai folosi la a-ti face prieteni energia pe care o folosesti ca sa ascunzi diverse lucruri de profesori, ai fi cel mai iubit pusti din scoala.

- Asta trebuie sa fie Ender Wiggin, domnule.

- Sa nu crezi ca nu ne-am prins ca esti obsedat de Wiggin.

-Obsedat ?

Bean nu mai intrebase despre el din prima zi. Nu participase niciodata la discutiile despre clasamente. Nu se dusese niciodata in sala de lupta in timpul antrenamentelor lui Fnder.

Of! Ce greseala evidenta! Ce prostie!

- Esti singurul lansat care a evitat total sa-l vada pe Ender Wiggin. Ii urmaresti programul astfel incat sa nu fii niciodata in aceeasi incapere cu el. Asta cere un efort deosebit.

- Eu sunt un lansat, domnule. El e intr-o armata.

- Nu fa pe prostul, Bean. Nu esti convingator si ma faci sa-mi pierd timpul.

Sa spuna un adevar evident si inutil, asa era regula.

- Toata lumea ma compara mereu cu Ender pentru ca am venit aici foarte mic. Vroiam sa-mi gasesc propria cale.

- Accept explicatia deocamdata fiindca am o limita pana la care ma pot balaci in prostiile tale, spuse Dimak.

Dar pe cand spunea ceea ce spusese despre Ender, Bean se intreba daca nu cumva era adevarat. De ce n-as avea si eu un sentiment atat de firesc cum e gelozia ? Nu sunt o masina. Se simti putin jignit ca Dimak parea sa presupuna ca se petrecea ceva mult mai subtil. Ca Bean mintea orice ar fi spus.

- Spune-mi, intreba Dimak, de ce refuzi sa joci jocul fanteziei ?

- Pare plicticos si stupid, raspunse Bean. Asta era in mod sigur adevarat.

- Nu-i suficient, zise Dimak. Sa stii ca nu e plicticos si stupid pentru ceilalti copii de la Scoala de Lupta. De fapt, jocul se adapteaza interesului tau.

Nu ma indoiesc de asta gandi Bean.

- E doar o minciuna, zise. Nimic nu e real.

- Inceteaza macar o clipa sa te mai prefaci! spuse Dimak cu asprime. Stii perfect de bine ca folosim jocul pentru a analiza personalitatea, de asta refuzi sa-l joci.

- Suna ca si cum mi-ati fi analizat personalitatea oricum, zise Bean.

- Nu te poti opri, nu-i asa ?

Bean nu spuse nimic. Nu era nimic de spus.

- Mam uitat pe lista ta de lecturi, zise Dimak. Vauban ?

-Da?

- Ingineria fortificatiilor din timpul lui Ludovic al XlV-lea?

Bean aproba. Se gandi la Vauban si la strategiile adoptate de el pentru a se incadra in finantele tot mai stramtorare ale lui Ludovic. Apararea in adancime facuse loc unei linii subtiri de constructii de aparare; construirea de noi fortarete fusese abandonata, in timp ce demolarea celor redundante sau prost plasate continua. Saracia triumfa asupra strategiei. incepu sa vorbeasca despre asta, dar Dimak il intrerupse.

Haide, Bean. De ce studiezi un subiect care nu are nicio legatura cu razboiul in spatiu?

Bean nu avea niciun raspuns. Trecuse prin istoria strategiei de la Xenofon si Alexandru la Cezar si Machiavelli. Vauban venea la rand. Nu avea un plan - cea mai mare parte a lecturilor lui erau o acoperire pentru lucrul clandestin pe computer. Dar pentru ca Dimak pusese intrebarea, ce aveau in comun fortificatiile din secolul al XVII-lea cu razboiul in spatiu ?

- Nu eu l-am pus pe Vauban in biblioteca.

- Avem setul complet de scrieri militare care exista in fiecare biblioteca a flotei. Nu e ceva mai semnificativ decat altceva.

Bean ridica din umeri.

- Ai petrecut doua ore citindu-l pe Vauban.

- Si ce daca ? Am petrecut tot atat timp si cu Frederic cel Mare, si nu cred ca sapam transee si nici nu-i ucidem cu baioneta pe cei care rup randurile in cursul atacului.

- De fapt nu l-ai citit pe Vauban, nu-i asa ? zise Dimak. Vreau sa stiu ce ai facut.

- Am citit Vauban.

- Crezi ca nu stim cat de repede citesti ?

- Dar m-am gandit la Vauban.

- Bine atunci, la ce te-ai gandit ?

- Cum ati spus. La cum se poate aplica razboiului in spatiu.

Trebuia sa castige timp. Ce avea in comun Vauban cu razboiul in spatiu ?

- Astept, zise Dimak. Spune-mi cu ce ti-ai ocupat ieri mintea timp de doua ore.

- Bineinteles ca fortificatiile sunt imposibile in spatiu, spuse Bean. Adica, nu in sens traditional. Dar se pot face unele lucruri. De exemplu minifortarete, in care sa lasi o trupa de sacrificiu in afara fortaretei principale. Poti stationa acolo escadroane de nave care sa intercepteze raidurile. Si se pot construi bariere. Mine. Campuri de epave care sa provoace coliziuni cu navele rapide, gaurindu-le. Ceva de genul asta.

Dimak aproba din cap, dar nu zise nimic.

Bean incepuse sa se infierbante.

- Adevarata problema e ca, spre deosebire de Vauban, noi avem numai un singur punct de aparat - Pamantul. Iar inamicul nu se limiteaza la o singura directie principala de atac. Ar putea veni de oriunde. De peste tot in acelasi timp. Deci ne izbim de problema clasica a apararii, ridicata la cub. Cu cat ne desfasuram mai mult fortele defensive, cu atat ne sunt necesare mai multe, si daca resursele sunt limitate, in curand vom avea mai multe fortificatii decat putem echipa. La ce bun sa avem baze pe satelitii lui Jupiter, Saturn sau Neptun, cand inamicul nu e nici macar obligat sa vina in planul elipticii ? Poate depasi toate fortificatiile noastre. Asa cum Nimitz si MacArthur au folosit salturile bidimensionale din insula in insula impotriva defensivei in adancime a japonezilor, in al doilea razboi mondial. Doar ca dusmanul nostru manevreaza in trei dimensiuni. Deci nu putem mentine apararea in adancime. Singura noastra posibilitate de aparare este detectarea lui din timp si o singura forta concentrata.

Dimak dadu incet din cap. Fata lui nu avea nicio expresie.

- Continua.

Sa continue ? Nu era suficient pentru a explica doua ore de lectura?

- Ei bine, m-am gandit ca si asta ar putea fi o reteta pentru dezastru, pentru ca inamicul e liber sa-si imparta fortele. Chiar daca interceptam si ne aparam contra a 99% din escadroanele care ne ataca, ajunge sa scape unul ca sa devasteze Pamantul. Am vazut cat de mult teritoriu poate distruge o singura nava atunci cand au venit prima data si au inceput sa parjoleasca China. Daca zece nave ajung in apropierea Pamantului doar pentru o singura zi - iar daca ne imprastie destul, vor avea mai mult de o zi! - ar putea distruge cea mai mare parte din zonele populate. Toate ouale noastre sunt intr-un singur cos.

- Si toate astea le-ai inteles citindu-l pe Vauban, zise Dimak.

In sfarsit. Parea suficient ca sa-l satisfaca.

- Gandindu-ma la Vauban, si la problema defensivei noastre care e mult mai dificila.

- Deci, zise Dimak, care e solutia ta ?

Solutia ? Cine credea Dimak ca e Bean ? Eu ma gandesc cum sa tin sub control problemele din Scoala de Lupta, nu sa salvez lumea!

- Nu cred ca exista o solutie, spuse Bean, tragand din nou de timp. Dar spunand asta, incepu sa si creada. Nu are niciun rost sa incercam sa aparam Pamantul. De fapt, cu exceptia cazului in care au vreun dispozitiv defensiv pe care nu-l cunoastem, ca de exemplu un mod de a pune un scut invizibil in jurul planetei, inamicul e la fel de vulnerabil ca si noi. Deci singura strategie care are sens este un atac total. Sa ne trimitem flota impotriva planetei lor si sa o distrugem.

- Si daca flotele noastre trec una pe langa alta ? intreba Dimak. Ne distrugem unii altora lumile si nu ne mai raman decat navele ?

- Nu, zise Bean cu mintea alerta. Nu si daca am fi trimis flota imediat dupa A Doua Invazie a Gandacilor. Dupa ce forta de asalt a lui Mazer Rackham i-a invins, ar fi durat pana sa se raspandeasca vorba despre infrangerea lor. Construiam cat puteam de repede o flota si o lansam imediat asupra lumii lor. In acest mod vestea despre infrangere ar fi ajuns la ei in acelasi timp cu contraatacul nostru devastator. Dimak inchise ochii.

- Acum ne spui.

- Nu, zise Bean, in timp ce ii devenea limpede ca avea dreptate in toate privintele. Flota a fost deja trimisa. Inainte ca cei de pe statia asta sa se nasca, flota a fost lansata.

- Interesanta teorie, spuse Dimak. Bineinteles ca te inseli total.

- Ba nu.

Stia ca nu se insala, pentru ca mina calma a lui Dimak era prefacuta. Ii aparusera broboane de sudoare pe frunte. Bean atinsese ceva cu adevarat important, iar Dimak stia.

- Vreau sa spun ca teoria ta despre dificultatea apararii in spatiu e corecta. Dar oricat ar fi de greu, tot trebuie s-o facem, si pentru asta sunteti voi aici. Cat despre o presupusa flota lansata - A Doua Invazie a secatuit resursele umanitatii, Bean. Dureaza mult pana sa putem reconstrui o flota de dimensiuni apreciabile. Si sa obtinem armament mai bun pentru noul razboi. Daca ai fi invatat ceva de la Vauban, ar fi trebuit sa inveti ca nu trebuie sa construiesti mai mult decat are poporul tau resurse sa te sprijine. In afara de asta, tu presupui ca stim unde se afla lumea inamicului. Dar analiza ta e buna doar in masura in care ai identificat importanta problemei cu care ne confruntam.

Dimak se ridica de pe pat.

- Ma bucur sa aflu ca timpul tau de studiu nu e complet irosit in tentativele de a sparge sistemul computerului, zise.

Cu aceasta remarca usturatoare, parasi dormitorul.

Bean se ridica si se urca in patul lui, unde se imbraca. Acum nu mai avea timp de dus, si oricum nu mai conta. Pentru ca stia ca atinsese un punct sensibil cu ceea ce-i spusese lui Dimak. A Doua Invazie a Gandacilor nu secatuise resursele umanitatii, Bean era sigur de asta. Problemele in apararea unei planete erau atat de evidente, incat F.I. nu avea cum sa le fi neglijat, mai ales in urma unui razboi aproape pierdut. Stiau ca trebuiau sa atace. Construisera flota. O lansasera. Plecase. Era de neconceput sa fi facut altceva.

Atunci la ce buna toata aiureala asta cu Scoala de Lupta ? Oare Dimak avea dreptate, Scoala de Lupta nu folosea decat pentru a construi o forta defensiva in jurul Pamantului pentru a contracara un atac al inamicilor care trecusera in drumul lor pe langa flota invadatoare ?

Daca ar fi adevarat, n-ar exista niciun motiv s-o ascunda. Niciun motiv de minciuna. De fapt, toata propaganda de pe Pamant spunea oamenilor ca e vital sa se pregateasca pentru urmatoarea invazie a Gandacilor. Deci Dimak nu facuse nimic altceva decat sa repete povestea pe care F.I. o spusese tuturor celor de pe Pamant timp de trei generatii. Totusi Dimak transpirase, ceea ce sugera ca povestea nu e adevarata.

Flota defensiva de pe orbita avea deja oameni la bord, asta era problema. Procesul normal de recrutare ar fi trebuit sa fie suficient. Razboiul defensiv nu necesita geniu, ci doar atentie. Detectare din timp, interceptie precauta, protejarea unor rezerve adecvate. Succesul nu depinde de calitatea comandantilor, ci de cantitatea navelor disponibile si de calitatea armamentului. Scoala de Lupta nu avea niciun sens - Scoala de Lupta avea sens numai in contextul unui razboi ofensiv, un razboi in care manevrele, strategia si tactica ar juca un rol important. Dar flota ofensiva plecase deja. Dupa cum presupunea Bean, batalia avusese deja loc cu ani in urma si F.I. astepta vesti daca au pierdut sau au castigat. in functie de distanta in ani-lumina la care se afla planeta natala a Gandacilor.

Din cate se pare, gandi Bean, razboiul s-a terminat , F.I. stie ca am castigat, si pur si simplu nu a spus nimanui.

Iar motivul era evident. Singurul lucru care ar fi oprit razboaiele de pe Pamant si ar fi unit intreaga umanitate era o cauza comuna - apararea impotriva Gandacilor. Imediat ce s-ar fi stiut ca amenintarea Gandacilor a fost eliminata, toate ostilitatile inabusite ar fi reizbucnit. Indiferent daca era vorba de musulmani contra occidentali, sau imperialismul rusesc mult timp stapanit si paranoia impotriva Aliantei Atlantice, sau aventurierii Indiei sau sau toate deodata. Haos. Resursele Flotei Internationale ar fi atrase de revolta unei factiuni sau a alteia. Si asta putea sa insemne distrugerea Pamantului - fara niciun fel de ajutor de la Furnici.

Asta incerca F.I. sa impiedice. Teribilul razboi fratricid care ar urma. Ca Roma sfasiata de razboiul civil dupa infrangerea finala a Cartaginei - dar cu mult mai rau, pentru ca armele erau mai groaznice si ura mult mai adanca, ura nationalista si religioasa si nu rivalitati personale ca intre cetatenii conducatori ai Romei.

F.I. era hotarata sa previna asta.

In acest context, Scoala de Lupta era perfect logica. Timp de multi ani aproape fiecare copil de pe Pamant fusese testat, iar cei cu potential de comandanti straluciti erau luati din tarile lor si dusi in spatiu. Cei mai buni absolventi ai Scolii de Lupta, sau cei mai loiali F.I., ar putea foarte bine sa fie pusi la comanda armatelor atunci cand F.I. va anunta in sfarsit terminarea razboiului si va ataca preventiv pentru a elimina armatele nationale si pentru a unifica lumea, pentru totdeauna, sub o singura guvernare. Dar scopul principal al Scolii de Lupta era sa ia acesti copii de pe Pamant ca sa nu poata deveni comandanti ai armatelor unor natiuni sau factiuni.

La urma urmelor, invadarea Frantei de catre marile puteri europene dupa Revolutia Franceza a fortat disperatul guvern francez sa-l descopere si sa-l promoveze pe Napoleon, chiar daca in final acesta a preluat puterea in loc sa se multumeasca sa apere poporul. F.I. era hotarata sa nu existe vreun Napoleon pe Pamant care sa conduca rezistenta. Toti potentialii Napoleoni erau aici, purtand uniforme stupide si luptandu-se unul cu altul pentru suprematia intr-un joc stupid. Erau doar liste negre. Luandu-ne pe noi, supusesera Pamantul.

- Daca nu te imbraci, o sa intarzii la curs, spuse Nikolai, baiatul care dormea in patul de jos, vizavi de Bean.

- Multumesc, zise Bean. Isi arunca prosopul uscat si-si trase in graba uniforma.

- Imi pare rau ca a trebuit sa le spun despre faptul ca mi-ai folosit parola, spuse Nikolai.

Bean amuti.

- Adica, nu stiam ca tu ai fost, dar au inceput sa ma intrebe ce cautam in hartile pentru situatii de urgenta, si fiindca eu nu stiam despre ce vorbesc nu le-a fost greu sa inteleaga ca altcineva se inregistrase cu numele meu, si uite, ai locul perfect din care sa poti vedea cand introduc parola si Vreau sa spun, esti chiar istet. Dar n-am vrut sa le spun despre tine.

- Bine, facu Bean. Nicio problema.

- Dar, de fapt, ce ai aflat ? Din harti ?

Inainte, Bean ar fi ignorat intrebarea - si pe baiat. Nu prea multe, eram doar curios, asta ar fi spus. Dar acum intreaga lume se schimbase. Acum era important sa aiba relatii cu ceilalti copii, nu pentru a-si dovedi in fata profesorilor aptitudinile de comandant, ci pentru ca atunci cand razboiul va izbucni pe Pamant, iar planul F.I. va esua, asa cum era de prevazut, sa stie cine ii sunt prietenii si dusmanii printre comandantii diferitelor armate nationale sau rebele.

Caci planul F.I. va esua. Era un miracol ca nu esuase deja. Depindea prea mult de milioane de soldati si comandanti care trebuiau sa fie mai loiali F.I. decat propriilor lor patrii. Asa ceva nu se va intampla. Inevitabil, insasi F.I. se va rupe in factiuni.

Dar complotistii erau fara indoiala constienti de pericol. Pastrau numarul de conspiratori cat mai mic posibil - poate numai triumviratul format din Hegemon, Strateg si Maresal, si poate cateva persoane de la Scoala de Lupta. Pentru ca aceasta statie era inima complotului. Aici fiecare comandant dotat din ultimele doua generatii fusese studiat indeaproape. Existau dosare despre fiecare din ei - cine era cel mai talentat, cel mai valoros. Care erau slabiciunile lor, atat ca temperament, cat si ca lider. Cine erau prietenii lui. Cui ii erau loiali. Cui ar fi trebuit in consecinta sa i se ofere comanda fortelor F.I. in razboaiele interumane viitoare, si cine ar fi trebuit sa fie inlaturat de la comanda si tinut izolat pana la sfarsitul ostilitatilor.

Nu era de mirare ca ii ingrijora lipsa de participare a lui Bean la micul lor joc. Devenea o cantitate necunoscuta. Devenea periculos.

Acum era mai periculos ca oricand pentru Bean sa joace. Daca nu juca i-ar fi facut suspiciosi si tematori dar orice miscare ar fi planuit impotriva lui, cel putin n-ar fi stiut nimic despre el. Daca ar fi jucat ar fi devenit mai putin suspiciosi - dar daca faceau ceva contra lui ar fi avut informatiile pe care li le dadea jocul. Iar Bean nu avea deloc incredere ca putea fi mai bun decat jocul. Chiar daca incerca sa le dea rezultate trucate, strategia in sine le-ar fi putut spune mai multe despre el decat ar fi vrut sa stie.

Si mai era o posibilitate. Putea sa se insele in toate privintele. Poate ca existau informatii-cheie pe care el nu le avea. Poate ca nu fusese lansata nicio flota. Poate ca nu ii invinsesera pe Gandaci pe planeta lor. Poate faceau intr-adevar un efort disperat sa construiasca o flota defensiva. Poate, poate, poate.

Bean avea nevoie de mai multe informatii pentru a putea spera ca analiza lui fusese corecta iar deciziile lui vor fi cele bune.

Iar izolarea trebuia sa se termine.

- Nikolai, zise Bean, n-o sa-ti vina sa crezi ce am descoperit pe hartile alea. Stiai ca sunt noua punti, nu doar patru ?

- Noua ?

- Si asta doar pe o singura roata. Mai exista inca doua roti despre care nu ne vorbesc niciodata.

- Dar in pozele statiei apare o singura roata.

- Pozele alea au fost facute cand era o singura roata. Dar planurile arata trei. Paralele intre ele, rotindu-se impreuna.

Nikolai paru sa cada pe ganduri.

- Poate ca sunt doar niste planuri. Poate n-au construit niciodata celelalte roti.

- Atunci de ce ar avea harti ale lor in sistemele pentru situatii de urgenta ?

Nikolai rase.

- Tata spunea intotdeauna ca birocratii nu arunca niciodata nimic.

Bineinteles. De ce nu se gandise la asta ? Sistemele de urgenta fusesera fara indoiala programate inainte ca prima roata sa intre in functiune. Deci toate acele harti erau deja incluse in sistem, chiar daca celelalte roti nu mai fusesera construite, chiar daca pentru doua treimi din harti nu existau pereti pe care sa fie expuse. Nimeni nu se ostenise sa intre in sistem si sa le stearga.

- Nu m-am gandit la asta, zise Bean.

Stia ca, data fiind reputatia sa de elev stralucitor, pentru Nikolai nu putea exista un compliment mai mare. Intr-adevar reactia copiilor din paturile alaturate o arata. Nimeni nu mai avusese pana acum o asemenea conversatie cu Bean. Nimeni nu se gandise la ceva la care Bean sa nu se fi gandit primul. Nikolai se imbujora de mandrie.

- Dar cele noua punti ar avea sens, spuse Nikolai.

- Sistemele de mentinere a vietii, zise o fata pe nume Semiluna. Trebuie sa produca undeva oxigen. Pentru asta e nevoie de o multime de plante.

Alti copii li se alaturara.

- Si echipajul. Noi nu vedem decat profesori si nutritionisti.

- Poate au construit celelalte roti. Nu stim daca n-au facut-o.

Grupul se lansa in speculatii. Iar in centrul tuturor se afla Bean.

Bean si noul sau prieten, Nikolai.

- Hai, zise Nikolai. intarziem la mate.

Partea a III-a

SAVANTUL

GRADINILE SOFIEI

- Deci a aflat cate punti exista. Ce ar putea face cu aceasta informatie ?

- Exact asta e intrebarea. Ce planuia, de ce a considerat necesar sa afle asta. In toata istoria scolii, nimeni nu a mai cautat asa ceva.

- Crezi ca pune la cale o revolutie ?

- Tot ce stim despre copilul asta e ca a supravietuit pe strazile din Rotterdam. Locul e un iad, din cate am auzit. Copiii sunt rai. Fac ca imparatul mustelor sa semene cu Pollyana.

- Cand ai citit Pollyana ?

- E o carte

- Cum ar putea pune la cale o revolutie? Nu are niciun prieten.

- N-am spus nimic despre o revolutie, a fost teoria ta.

- Nu am nicio teorie. Nu-l inteleg pe pustiul asta. Nici macar nu l-am vrut aici. Cred ca ar trebui sa-l trimitem pur si simplu acasa.

- Nu.

- Nu, domnule, sunt sigur ca asta ai vrut sa spui.

- Dupa trei luni la Scoala de Lupta, si-a dat seama ca razboiul defensiv nu are rost si ca trebuie sa fi lansat o flota impotriva planetei gandacilor imediat dupa sfarsitul ultimului razboi.

- Stie asta ? St tu vii sa-mi spui ca a aflat cate punti exista?

- Nu stie. Banuieste, l-am spus ca se insala.

- Sunt convins ca te-a crezut.

- Sunt convins ca are indoieli.

- E un motiv in plus sa-l trimitem inapoi pe Pamant. Sau sa-l trimitem undeva pe o baza indepartata.

Iti dai seama ce cosmar ar fi daca ar exista o bresa in sistemul de securitate al acestor informatii ?

- Totul depinde de cum le foloseste.

- Doar ca noi nu stim nimic despre el, deci nu avem CUM sa stim cum le va folosi.

- Sora Carlotta

- Chiar ma urasti ? Femeia asta e mai impenetrabila chiar decat piticul tau.

- O minte ca a lui Bean nu e de aruncat doar pentru ca ne temem ca ar putea exista o scurgere de informatii.

- Nici siguranta nu e de aruncat de dragul unui singur pusti extrem de destept.

- Si noi nu suntem suficient de destepti ca sa-i cream noi amagiri? Lasa-l sa descopere ceva ce va crede ca e adevarul. Apoi trebuie sa venim cu o minciuna pe care s-o creada.

Sora Carlotta statea pe terasa gradinii la o masuta, in fata unui exilat batran si zbarcit.

- Nu sunt decat un batran om de stiinta rus care-si petrece ultimii ani din viata pe tarmurile Marii Negre.

Anton trase un fum lung din tigara si-l sufla peste balustrada, adaugandu-l poluarii care plutea dinspre Sofia spre apa.

- Nu am nicio autoritate legislativa aici, spuse sora Carlotta.

- Ai ceva mult mai periculos pentru mine. Faci parte din Flota.

- Nu esti in pericol.

- Asta e adevarat, dar numai datorita faptului ca nu-ti voi spune nimic.

- Iti multumesc pentru sinceritate.

- Pretuiesti sinceritatea, dar nu cred ca ai aprecia-o daca ti-as spune ce ganduri trezeste trupul tau in mintea unui rus batran.

- Nu prea e un sport sa incerci sa sochezi calugaritele. Nu se obtin trofee.

- Deci iei calugaria in serios. Sora Carlotta ofta.

- Crezi ca sunt aici pentru ca stiu ceva despre tine, si nu vrei sa aflu mai multe. Dar eu am venit din cauza a ce nu pot sa aflu despre tine.

- Adica ?

- Orice. Pentru ca investigam o problema particulara pentru F.I., mi-au dat o serie de articole pe tema cercetarilor despre modificarea genomului uman.

- Si acolo a aparut numele meu ?

- Dimpotriva, numele tau nu a fost mentionat nici macar o data.

- Cat de repede uita oamenii!

- Dar cand am citit cate ceva de la cei pe care ii mentionasera - intotdeauna lucrari vechi, dinainte ca securitatea F.I. sa le cenzureze - am observat o tendinta. Numele tau era mereu citat in notele lor. Citat in mod constant. Si totusi nu se putea gasi niciun cuvant de al tau. Nici macar fragmente de articole. Se pare ca n-ai publicat niciodata.

- Si totusi sunt citat. Aproape miraculos, nu-i asa? Voi colectionati miracole, nu-i asa? Ca sa creati sfintii ?

- Imi pare rau, dar nu poti fi beatificat inainte de moarte.

- Nu mai imi functioneaza decat un singur plaman, zise Anton. Deci nu mai am chiar asa de mult de asteptat, daca continui sa fumez.

- Ai putea sa te lasi.

- Cu un singur plaman, sunt necesare de doua ori mai multe tigari pentru a obtine aceeasi cantitate de nicotina, in consecinta trebuie sa fumez mai mult, nu sa ma las. Ar trebui sa fie evident, dar tu nu gandesti ca un om de stiinta, ci ca o femeie credincioasa. Gandesti ca o persoana supusa. Cand afli ca ceva e rau, nu-l mai faci.

- Cercetarile tale erau in domeniul limitarilor genetice ale inteligentei umane.

- Asa sa fie ?

- Intotdeauna esti citat in legatura cu acest domeniu. Desigur, textele nu erau exact despre acest subiect, altfel ar fi fost tinute secrete. Dar titlurile articolelor mentionate in notele de subsol - cele pe care nu le-ai scris, fiindca nu ai publicat niciodata nimic - toate sunt legate de acest domeniu.

- Intr-o cariera e atat de usor sa cazi prada rutinei.

- Vreau sa-ti pun o intrebare ipotetica.

- Intrebarile mele favorite. Alaturi de cele retorice. Pot sa adorm la tel de bine la amandoua.

- Sa presupunem ca cineva incalca legea incercand sa modifice genomul uman, mai precis pentru a spori inteligenta.

- Atunci acel cineva ar fi in mare pericol sa fie prins si pedepsit.

- Sa presupunem ca, folosind cele mai bune studii disponibile, descopera anumite gene pe care le-ar putea modifica la un embrion, astfel incat inteligenta persoanei dupa nastere sa fie crescuta.

- Embrion! Ma pui la incercare ? Asemenea schimbari nu pot avea loc decat in ovul. O singura celula.

- Si sa presupunem ca s-a nascut un copil cu astfel de mutatii. Copilul s-a nascut si a crescut destul pentru ca inteligenta lui deosebita sa fie remarcata.

- Presupun ca nu vorbesti despre copilul tau.

- Nu vorbesc despre niciun copil. Un copil ipotetic. Cum iti poti da seama ca acest copil a fost modificat genetic ? Fara sa i se examineze genele.

Anton ridica din umeri.

- Ce conteaza daca i se examineaza genele? Ar fi normale.

- Chiar daca le-ai modificat ?

- Exista o mica posibilitate. Ipotetic vorbind.

- In gama normala a variatiilor?

- Exista doua intrerupatoare, unul pentru inchidere, unul pentru deschidere. Vezi tu, gena e deja acolo.

- Care gena ?

- Pentru mine oamenii inteligenti au fost cheia. De obicei autistii. Handicapatii. Ei au puteri mentale extraordinare. Calculeaza cu viteza fulgerului. Au o memorie fenomenala. Dar sunt prosti, chiar retardati in alte domenii. Extrag radacina patrata dintr-un numar cu douasprezece cifre in cateva secunde, dar sunt incapabili sa cumpere ceva dintr-un magazin. Cum pot fi atat de stralucitori, si totusi atat de prosti ?

- Asta e gena ?

- Nu, alta, dar mi-am dat seama ca e posibil. Creierul uman poate fi cu mult mai inteligent decat este. Dar exista o, cum se spune, tranzactie ?

- Compensatie.

- O compensatie teribila. Ca sa ai un intelect extraordinar, trebuie sa renunti la orice altceva. Astfel, creierul savantilor autisti reuseste asemenea ispravi. Fac un singur lucru, iar restul e doar o distragere, o plictiseala, care nu-i poate interesa. Atentia lor e indivizibila.

- Deci toti oamenii hiperinteligenti ar trebui sa fie retardati in alte privinte.

- Asa am presupus cu totii, pentru ca asta vedeam. Exceptie pareau sa faca doar cei cu o inteligenta medie, care isi pot indrepta putin din concentrare asupra problemelor cotidiene. Apoi m-am gandit dar nu-ti pot spune la ce m-am gandit, deoarece am fost rasplatit cu o interdictie.

Zambi neajutorat. Inima surorii Carlotta se opri. Cand cineva se dovedea un risc pentru securitate, i se implanta in creier un dispozitiv care ii provoca un fel de anxietate, lansand o bucla de feedback care provoca un atac de panica. Acesti oameni erau apoi periodic sensibilizati pentru a se asigura ca simt o anxietate puternica atunci cand sunt confruntati cu discutii despre subiectul interzis. Dintr-un anumit punct de vedere, era un monstruos amestec in viata unei persoane; dar comparand cu practica obisnuita a inchisorii sau a asasinarii oamenilor in care nu se putea avea incredere in privinta unui secret vital, interdictia parea de-a dreptul umana.

Asa se explica, desigur, de ce Anton se amuza din orice. Era necesar. Daca si-ar fi permis sa devina agitat sau furios - de fapt orice emotie negativa puternica - ar fi avut un atac de panica chiar fara sa vorbeasca despre subiectele interzise. Sora Carlotta citise candva un articol in care sotia unui barbat echipat cu un astfel de dispozitiv spunea ca viata lor nu fusese niciodata mai fericita, deoarece acum el privea totul cu calm si umor. „Acum copiii il iubesc, nu-i mai inspaimanta cand e acasa.' Spusese asta, dupa cum pretindea articolul, cu doar cateva ore inainte ca el sa se arunce de pe o stanca. Aparent, viata era mai buna pentru toata lumea in afara lui.

Iar acum intalnise un om ale carui amintiri fusesera facute inaccesibile.

- Ce pacat, spuse sora Carlotta.

- Dar poti sa ramai. Am o viata singuratica. Esti sora de caritate, nu-i asa ? Fie-ti mila de un batran singur, si plimba-te cu mine.

Ea vru sa refuze si sa plece imediat. Atunci el se lasa pe spate in scaunul sau si incepu sa respire adanc, regulat, cu ochii inchisi, murmurand pentru sine o melodie.

Un ritual de calmare. Deci in momentul in care o invitase sa se plimbe cu el simtise o anxietate si mecanismul se declansase. Insemna ca invitatia lui era ceva serios.

- Bineinteles ca ne plimbam, spuse ea. Desi, din punct de vedere tehnic, ordinul meu are putin de-a face cu mila fata de indivizi. Suntem mult mai pretentiosi. Treaba noastra e sa incercam sa salvam lumea.

El chicoti.

- Cate o persoana o data ar fi prea incet, nu-i asa ?

- Ne punem viata in slujba cauzei mult mai largi a umanitatii. Mantuitorul a murit deja pentru pacatele noastre. Noi incercam sa facem ordine in urma consecintelor pacatelor altor oameni.

- Interesanta credinta, spuse Anton. Ma intreb daca orientarea vechilor mele cercetari ar fi fost considerata un serviciu adus omenirii, sau doar o alta mizerie pe care cineva ca voi ar fi trebuit s-o curete.

- Si eu ma intreb, zise sora Carlotta.

- Nu vom sti niciodata.

Iesira din gradina pe o alee din spatele casei, apoi in strada, traversara si o luara pe o poteca printr-un parc neingrijit.

- Copacii de aici sunt foarte batrani, observa sora Carlotta.

- Cati ani ai tu, Carlotta ?

- Obiectiv sau subiectiv ?

- Ramai la calendarul gregorian, ca fiind cel mai recent corectat.

- Asta il deosebeste de cel iulian, care inca le sta in gat rusilor, nu-i asa ?

- Ne-a silit timp de peste saptezeci de ani sa comemoram Revolutia din Octombrie care de fapt a avut loc in noiembrie.

- Esti mult prea tanar ca sa-ti amintesti de comunistii din Rusia.

- Din contra, acum sunt suficient de batran ca sa pastrez in minte toate amintirile poporului meu. Imi amintesc de lucruri care s-au intamplat cu mult inainte de a ma naste eu. Imi amintesc lucruri care nu s-au intamplat niciodata. Traiesc in amintiri.

- E un loc placut ?

- Placut ? ridica din umeri. Rad de toate astea pentru ca sunt nevoit. E atat de trist - atatea tragedii, si totusi nu am invatat nimic din ele.

- Pentru ca natura umana nu se schimba niciodata.

- Mi-am imaginat, spuse el, cum ar fi putut Dumnezeu sa creeze ceva mai bun cand l-a creat pe om – dupa chipul si asemanarea lui, cred.

- A creat barbatul si femeia. Se poate presupune ca a vrut sa pastreze vagi detaliile anatomiei sale.

El rase si o ii dadu o palma putin prea puternica pe spate.

- N-as fi crezut ca poti glumi despre asemenea lucruri ! Sunt placut surprins!

- Ma bucur ca pot aduce veselia in existenta ta mohorata.

- Si atunci strangi latul.

Ajunsesera pe o colina de unde marea se vedea mai putin decat de pe terasa lui Anton.

- Nu e o existenta mohorata, Carlotta. Pentru ca ma pot bucura de marele compromis al lui Dumnezeu cand a facut fiintele umane asa cum ne-a facut pe noi.

- Compromis ?

- Stii, trupurile noastre ar putea trai vesnic. Nu trebuie sa ne uzam. Celulele traiesc toate; se pot mentine si se pot autorepara, sau pot fi inlocuite de unele proaspete. Exista chiar si mecanisme care pot reface oasele. Menopauza nu trebuie sa opreasca o femeie de a avea copii. Creierele noastre nu trebuie sa decada, pierzand amintirile sau esuand in absorbtia altora noi. Dar Dumnezeu ne-a creat cu moartea inauntrul nostru.

- Incepi sa vorbesti serios despre Dumnezeu.

- Dumnezeu ne-a creat cu moartea in noi, dar si cu inteligenta. Atingem saptezeci de ani - poate nouazeci, daca ne ingrijim - in muntii Georgiei se ajunge la o suta treizeci, desi eu personal cred ca mint. S-ar putea pretinde nemuritori daca ar putea scapa neprinsi cu minciuna. Dar am putea trai vesnic, daca am accepta sa fim tot timpul prosti.

- Doar nu vrei sa spui ca Dumnezeu a avut de ales pentru oameni intre viata lunga si inteligenta!

- E chiar in Biblie, Carlotta. Doi pomi - al cunoasterii si al vietii. Mananci din pomul cunoasterii, si vei muri cu siguranta. Mananci din pomul vietii, si ramai pentru totdeauna un copil in gradinile raiului, nemuritor.

- Vorbesti in termeni teologici, desi sunt convinsa ca nu esti credincios.

- Pentru mine teologia e o gluma. E nostim! Rad de ea. Pot sa-ti spun povesti amuzante despre teologie, ca sa-mi bat joc de credinciosi. Vezi ? Asta imi face placere si ma calmeaza.

In cele din urma intelese. Trebuia sa-i spuna pe litere? ii dadea explicatiile cerute, dar folosind un cod, intr-un mod care ii pacalea nu numai pe cei care trageau cu urechea - caci fiecare cuvant al lui ar fi putut fi ascultat - ci chiar si propria sa minte. Totul era o gluma; prin urmare ii putea spune adevarul, atat timp cat o facea in aceasta forma.

- Atunci sunt de acord sa-ti ascult incursiunile glumete in teologie.

- Geneza vorbeste despre oameni care au trait peste noua sute de ani. Dar nu spune cat de prosti au fost acesti oameni.

Sora Carlotta rase tare.

- Din cauza asta Dumnezeu a trebuit sa distruga omenirea prin potop, continua Anton. Ca sa scape de prostii aia si sa-i inlocuiasca cu unii mai isteti. Mintile lor se miscau mai repede, dar si metabolismul, ii grabea spre mormant.

- De la Matusalem cu aproape un mileniu de viata la Moise cu cei o suta douazeici de ani ai sai, iar acum noi. Dar vietile noastre se prelungesc.

- Am tras o concluzie.

- Suntem mai prosti acum ?

- Atat de prosti, incat preferam o viata mai lunga pentru copiii nostri decat sa-i vedem devenind ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul cunoscand totul.

Duse mana la piept, gafaind.

- Ah, Dumnezeule! Dumnezeule din Ceruri!

Se prabusi in genunchi. Respira superficial si repede. Dadu ochii peste cap si cazu.

Parea ca nu reusise sa-si mentina autoamagirea. In cele din urma trupul sau aflase cum reusise sa-i spuna acestei femei secretul vorbind in termeni religiosi.

Il intinse pe spate. Acum ca lesinase, intensitatea atacului de panica se micsorase. Dar si lesinul era ceva serios la varsta lui Anton. Dar in acest caz nu mai avea nevoie de eroism ca sa-si revina. Se va trezi calm.

Unde se aflau oamenii care trebuiau sa-l urmareasca ? Unde erau spionii care le ascultau conversatia

Auzi pasii pe iarba, pe frunze.

- Putin cam tarziu, nu-i asa ? intreba fara sa ridice privirea.

- Imi pare rau, nu ne asteptam la asa ceva. Barbatul era tanar, dar nu parea prea inteligent. Se presupunea ca implantul il va impiedica sa-si spuna povestea; nu era necesar ca paznicii lui sa fie destepti.

- Cred ca o sa fie bine.

- Despre ce vorbeati ?

- Religie, zise ea, stiind ca declaratia ei va fi probabil verificata cu inregistrarea. Il critica pe Dumnezeu fiindca a facut gresit fiintele umane. Pretindea ca glumeste, dar cred ca un om de varsta lui nu glumeste niciodata cu adevarat cand e vorba de Dumnezeu, Nu-i asa?

- Au in ei teama de moarte, spuse tanarul cu intelepciune - atata de cata era in stare.

- Crezi ca si-a declansai accidental un atac de panica trezindu-si propria anxietate in privinta mortii ?

Daca o spunea ca o intrebare, nu era chiar o minciuna, nu-i asa ?

- Nu stiu. Incepe sa-si revina.

- Bun, sigur nu vreau sa-i mai provoc vreo anxietate din motive religioase. Cand se trezeste, spune-i ca ii sunt recunoscatoare pentru cele discutate. Asigura-l ca m-a ajutat sa lamuresc o mare problema privind scopurile lui Dumnezeu.

- Da, o sa-i spun, zise tanarul silitor.

Desigur, nu putea spera ca mesajul nu va fi deformat. Sora Carlotta se apleca si saruta fruntea rece si asudata a lui Anton. Apoi se ridica in picioare si pleca.

Deci acesta era secretul. Genomul care ii permitea omului sa aiba o inteligenta extraordinara prin accelerarea majoritatii proceselor care aveau loc in corp. Mintea lucra mai repede. Copilul se dezvolta mai repede. Bean era intr-adevar produsul unui experiment in dezlegarea genei savante. I se daduse fructul din pomul cunoasterii. Dar exista un pret. Nu va fi capabil sa guste din fructele pomului vietii. Orice ar fi facut in viata, trebuia sa faca in tinerete, pentru ca n-ar fi trait foarte mult.

Anton facuse experimentul. Nu fusese o joaca de-a Dumnezeu care daduse nastere unei fiinte umane traind intr-o explozie de inteligenta, foc de artificii in loc de o singura lumanare care sa arda indelung. Dar gasise cheia pe care Dumnezeu o ascunsese in genomul uman. Altcineva, vreun urmas, vreun suflet cu o curiozitate de nepotolit, vreun vizionar dornic sa duca fiinta umana pe urmatoarea treapta a evolutiei sau altcineva cu o cauza nebuneasca, aroganta - acest cineva facuse pasul indraznet si rasucise cheia, deschizand usa, punand fructul stralucitor si ucigas in mana Evei. Si din cauza acestei fapte - crima sarpelui - Bean fusese alungat din gradina Raiului. Bean care, desigur, va muri - dar va muri ca un zeu, cunoscand binele si raul.

l0

SPIONU

- Nu va pot ajuta. Nu mi-ati dat informatiile pe care le-am cerut.

- Ti-am dat nenorocitele alea de rezumate.

- Nu mi-ai dat nimic si stii asta. Si acum vii la mine si-mi ceri sa-l evaluez pe Bean in locul vostru – dar nu-mi spui de ce, nu-mi dai niciun context. Astepti un raspuns, dar ma privezi de mijloacele de a-l obtine.

- Frustrant, nu-i asa ?

- Pentru mine nu. Pur si simplu n-o sa va dau niciun raspuns.

- Atunci Bean va fi scos din program.

- Daca esti hotarat, niciun raspuns de-al meu nu-ti va schimba hotararea, mai ales ca mi-ai dat de inteles ca n-ai incredere in raspunsul meu.

- Stii mai multe decat mi-ai spus, iar eu am nevoie de informatii.

- Minunat. Ai devenit perfect simpatic cu mine, caci exact asta ti-am spus si eu in repetate randuri.

- Ochi pentru ochi? Cat de crestineste!

- Necredinciosii vor intotdeauna ca ceilalti sa se comporte crestineste.

- Poate ca n-ai auzit, dar suntem in razboi.

- Si eu ti-as putea spune acelasi lucru. Suntem in razboi, si totusi ma aiuresti cu secretomania asta prosteasca, intrucat nu avem nicio dovada ca Furnicile ne spioneaza, secretul nu e un secret de razboi. E vorba de mentinerea puterii Triumviratului asupra omenirii. Iar asta nu ma intereseaza catusi de putin.

- Gresesti. Informatiile sunt secrete pentru a impiedica desfasurarea unor experimente oribile.

- Doar un prost inchide poarta cand lupul e deja in stana.

- Ai vreo dovada ca Bean e rezultatul unui experiment genetic?

- Cum as putea dovedi, cand voi mi-ati ascuns toate dovezile ? Pe de alta parte, ceea ce conteaza nu e daca are gene modificate, ci la ce l-ar putea duce aceste modificari genetice, daca le are. Toate testele voastre sunt proiectate astfel incat sa va permita sa previzionati comportamentul oamenilor normali. Ele nu i se pot aplica lui Bean.

- Daca e atat de imprevizibil, atunci nu ne putem baza pe el. Va pleca.

- Dar daca el ar fi singurul care ar putea castiga razboiul ? Atunci l-ati exclude din program ?

Bean nu voia sa fie prea satul, nu in seara asta, asa ca imparti aproape toata mancarea si dadu tava curata inainte ca ceilalti sa termine. Chiar daca nutntionistul va fi suspicios, avea nevoie sa fie un timp singur in dormitor.

Inginerii plasau intotdeauna punctul de aspiratie a aerului pe peretele de deasupra usii care dadea pe coridor, in consecinta, aerul trebuia sa intre in incapere prin celalalt capat, unde erau paturi ncocupate. Fiindca nu putuse vedea supapa doar privind spre acel capat, trebuia ca ea sa se afle sub unul dintre paturi. N-o putuse cauta atunci cand ceilalti se uitau la el, pentru ca nimeni nu trebuia sa stie ca e interesat de supape. Acum, singur, se ghemui la podea si in cateva clipe deschise capacul supapei. Iesi usor. incerca sa-l puna la loc, ascultand atent zgomotul provocat de operatiune. Prea mult. Capacul supapei trebuia sa ramana scos. Il aseza pe podea langa deschizatura, suficient de departe ca sa nu se loveasca accidental de el in intuneric. Apoi, ca sa fie sigur, il scoase complet de sub pat si-l strecura sub cel de vizavi.

Gata. Dupa aceea isi relua activitatile curente.

Pana cand se facu noapte. Pana cand respiratia celorlalti ii spuse ca majoritatea, daca nu chiar toti, adormisera.

Bean dormea in pielea goala, ca mai toti baietii - uniforma nu avea cum sa-l tradeze. Li se spusese sa foloseasca prosoapele cand se duceau noaptea la toaleta, deci Bean presupusese ca si ele puteau fi urmarite.

Bean se dadu jos din pat, lua prosopul din cui si se infasura cu el, indreptandu-se spre usa dormitorului.

Nimic neobisnuit. Dupa stingere erau permise drumurile la toaleta, desi nu erau incurajate, iar Bean avusese grija sa faca asemenea incursiuni. Nu fusese incalcat niciun regulament. Si era o idee buna sa faca prima explorare cu vezica goala.

Cand se intoarse, daca mai era cineva treaz n-ar fi vazut decat un pusti in prosop indreptandu-se spre patul sau.

Dar el trecu de patul sau si se strecura in liniste sub ultimul pat, unde il astepta supapa descoperita. Prosopul ramase pe podea, astfel ca daca cineva ar fi observat ca lui Bean e gol ar fi vazut si ca prosopul lipseste si ar fi presupus ca s-a dus la toaleta.

Nici de data asta nu fu mai usor sa se strecoare in supapa, dar, odata intrat, Bean descoperi ca antrenamentul isi facuse efectul. Putea sa alunece inclinat, miscandu-se suficient de incet ca sa nu faca zgomot si sa evite sa-si zgarie pielea in vreo protuberanta metalica. Nu voia sa fie nevoit sa explice vreo rana.

In intunericul deplin al conductei de aerisire trebui sa pastreze constant in minte harta sistemului. Luminile slabe de noapte din fiecare dormitor aduceau doar atata lumina cat sa poata localiza fiecare supapa. Dar nu conta localizarea celorlalte dormitoare de la acest nivel. Bean trebuia sa coboare sau sa urce pana la o punte unde locuiau si lucrau profesorii. Judecand dupa timpul necesar lui Dimak ca sa ajunga in dormitorul lor in rarele ocazii cand vreo cearta cerea prezenta lui, Bean presupusese ca locuinta lui era pe o alta punte. Si pentru ca Dimak sosea intotdeauna rasufland greu, Bean mai presupusese ca puntea era sub nivelul lor, si nu deasupra - ca sa ajunga la ei Dimak trebuia sa urce pe scara, nu sa alunece pe o bara.

Oricum, Bean nu avea intentia sa inceapa prin a cobori. Trebuia sa vada daca se poate sui pe o punte superioara inainte de a risca sa fie prins in capcana pe una inferioara.

Cand in cele din urma - dupa ce trecuse de trei dormitoare - ajunse la un put vertical, nu cobori. Testa peretii pentru a vedea cu cat era mai larg decat conducta orizontala. Era mult mai larg - Bean nu putu cuprinde tot diametrul. Dar era doar cu putin mai adanc. Asta era bine. Atat timp cat Bean nu se straduia prea mult si nu transpira, frecarea dintre pielea lui si peretii conductei il putea ajuta sa-si croiasca drum in sus. Iar in conducta verticala gatul lui va putea sta drept, odihnindu-se dupa ce fusese tot timpul intors intr-o parte.

In jos era aproape mai dificil decat in sus, deoarece daca incepea sa alunece era greu sa se opreasca. In plus era constient ca, cu cat ar fi mers mai jos, cu atat traseul ar fi devenit mai dificil. Si trebuia sa verifice mereu peretii din jur, in cautarea altei conducte laterale.

Dar la urma urmelor nu trebuia s-o gaseasca pe pipaite. Putea vedea conductele laterale pentru ca existau lumini in ambele directii. Profesorii nu aveau aceleasi restrictii referitoare la ora stingerii ca elevii, iar camerele lor erau mai mici, deci supapele erau mai dese, aruncand mai multa lumina in conducte.

In prima incapere un profesor era treaz si lucra la pupitru. Problema era ca Bean, privind prin capacul supapei aproape de podea, nu putea vedea ce scrie.

Putea fi la fel in toate camerele. Supapele din podea nu erau bune pentru el. Trebuia sa intre in sistemul de recirculare a aerului.

inapoi la conducta verticala. Adierea venea de deasupra, deci intr-acolo trebuia sa mearga daca voia sa treaca dintr-un sistem in altul. Singura lui speranta era ca sistemul de conducte sa aiba o usa de acces inainte de a ajunge la ventilatoare, iar el sa fie in stare s-o gaseasca in intuneric.

Indreptandu-se mereu in directia suflului, si simtindu-se remarcabil mai usor dupa ce urcase sapte punti, ajunse in sfarsit la o zona mai larga cu o mica banda luminoasa. Zgomotul ventilatoarelor era mai puternic, dar inca nu se afla destul de aproape ca sa le vada. N-avea importanta. O sa iasa din bataia vantului.

Usa de acces era marcata clar. Putea avea o alarma care sa se declanseze la deschidere. Dar se indoia. Astfel de lucruri se faceau in Rotterdam impotriva hotilor. Furtul nu era o problema serioasa pe o statie spatiala. Usa ar fi avut o alarma doar daca toate usile statiei ar fi fost prevazute cu alarme. Va afla in curand.

Deschise usa, se strecura intr-un spatiu slab luminat si inchise usa in urma lui.

Structura statiei era vizibila aici, barnele, placile de metal. Nu existau suprafete compacte. incaperea era mai rece, si nu numai din cauza absentei suflului cald. De cealalta parte a placilor curbe se intindea spatiul inghetat. Probabil reactoarele se aflau aici, dar izolatia era foarte buna, si nici nu merita sa pompeze prea mult aer cald in acea incapere, lasand doar scurgerile de caldura s-o incalzeasca. Lui Bean nu-i mai fusese atat de frig de cand plecase din Rotterdam dar in comparatie cu timpurile cand purta haine subtiri iarna pe strazi in vantul batand dinspre Marea Nordului, aici era abia racoare. Lui Bean ii era ciuda ca devenise atat de rasfatat incat sa-i pese de o temperatura usor scazuta. Si totusi nu se putu abtine sa nu tremure. Nici macar in Rotterdam nu fusese in pielea goala.

Urmand conductele, urca pe scarile personalului pana la reactoare si apoi gasi conductele de recirculare a aerului pe care le urma in sens invers. Ii fu usor sa gaseasca usa de acces si apoi sa intre in conducta principala verticala.

Deoarece aerul din conductele de recirculare nu trebuia sa fie sub presiune, nu era necesar ca ele sa fie inguste. Era de asemenea partea din sistem in care trebuia stransa si indepartata mizeria, deci mentinerea accesului era importanta; atunci cand aerul ajungea la reactoare era deja extrem de curat. In loc sa se catere prin puturi inguste, Bean cobori usor pe o scara, iar in lumina slaba nu avu nicio dificultate sa citeasca semnele care spuneau pe ce punte duc deschiderile de pe fiecare parte.

Pasajele laterale nu erau conducte. Constau in intreg spatiul dintre tavanul unui coridor si podeaua celui de deasupra. Acolo erau toate cablurile si conductele de apa - calda, rece, ape uzate. Iar in afara de benzile de lumina slaba de lucru, spatiul era luminat frecvent de supapele de pe ambele parti - acele deschizaturi inguste pe care Bean le vazuse in cursul primei sale experiente.

Acum putea vedea usor in jos in camera fiecarui profesor. Se tara, facand cat mai putin zgomot posibil - o indemanare pe care si-o perfectionase colindand strazile din Rotterdam. Gasi repede ceea ce cauta - un profesor treaz, dar care nu lucra la pupitru. Bean nu-l cunostea, pentru ca superviza un grup de elevi mai mari si nu preda niciun curs la care fusese Bean. Se ducea la dus. Asta insemna ca se va intoarce in camera si, poate, va deschide din nou pupitrul, dandu-i ocazia lui Bean sa-i vada numele si parola.

Fara indoiala ca profesorii isi schimbau parolele des, deci ceea ce obtinea nu era valabil mult timp. Mai mult, era posibil ca tentativa de a folosi parola unui profesor pe pupitrul unui elev sa declanseze vreo alarma. Dar Bean se indoia. Intreg sistemul de securitate era creat astfel incat sa interzica accesul elevilor, sa le monitorizeze comportamentul. Profesorii nu erau atat de strict supravegheati. Lucrau frecvent la ore neobisnuite, si de asemenea se identificau adesea in timpul zilei de la pupitrele elevilor pentru a apela programele lor mai complexe cu care sa rezolve problemele unui elev sau sa-i ofere resurse personalizate. Bean era aproape sigur ca riscul de a fi descoperit era pe deplin contrabalansat de beneficiile pe care le aducea furtul identitatii unui profesor.

In timp ce astepta, auzi voci cateva camere mai sus. Nu era destul de aproape pentru a intelege cuvintele. Sa riste sa piarda intoarcerea de la baie ?

Cateva clipe mai tarziu pnvea chiar in camera lui Dimak. Interesant. Vorbea cu un barbat a carui imagine holografica aparea in aer deasupra pupurului. Colonelul Graff, isi dadu scama Bean. Comandantul Scolii de Lupta.

- Strategia mea a fost simpla, spunea Graff. M-am predat si i-am dat acces la ceea ce voia. Avea dreptate, nu pot avea raspunsuri corecte de la ea decat daca o las sa vada datele pe care le cere.

- Ti-a dar vreun raspuns ?

- Nu, e prea devreme. Dar mi-a pus o intrebare foarte buna.

- Care ?

- Daca baiatul e uman.

- Ei, haide. Doar nu crede ca e o larva de Gandac in forma umana ?

- N-are de-a face cu Gandacii. E vorba de imbunatatiri genetice. Ar explica multe.

- Dar tot uman ramane.

- Nu e asta o controversa ? Diferenta dintre oameni si cimpanzei e mica din punct de vedere genetic. Intre oameni si neanderthalieni a fost insesizabila. Cat de multe diferente ii trebuie ca sa fie o alta specie ?

- Interesant ca filozofie, dar practic

- Practic, nu stim ce va face acest copil. Nu avem date despre specia lui. E o primata, ceea ce sugereaza anumite caractere regulate, dar nu putem presupune nimic despre motivatiile lui

- Cu tot respectul, domnule, e totusi un copil. O fiinta umana. Nu e un extraterestru

- Exact asta trebuie sa aflam inainte de a hotari cat de mult ne putem baza pe el. Si de asta tu trebuie sa-l supraveghezi cu si mai multa grija. Daca nu-l poti face sa joace jocul mintii, atunci gaseste alta cale ca sa afli ce-l face sa actioneze. Pentru ca nu ne e de folos pana nu stim exact cat ne putem baza pe el.

Interesant cat de deschis il numeau jocul mintii cand vorbea intre ei, gandi Bean.

Apoi isi dadu seama ce spuneau. „Nu-l poti face sa joace jocul mintii.' Din cate stia Bean, el era singurul copil care nu jucase jocul fanteziei. Despre el vorbeau. O specie noua. Modificat genetic. Bean isi simti inima bubuind in piept. Ce sunt eu ? Nu numai inteligent, ci si diferit

- Dar scurgerea de informatii ? intreba Dimak.

- Asta e altceva. Trebuie sa-ti dai seama ce stie. Sau cel putin cat e de probabil sa spuna ceva celorlalti copii. Acum asta e cel mai mare pericol. Probabilitatea ca acest copil sa fie comandantul de care avem nevoie e suficient de mare incat sa merite riscul unei scurgeri de informatii care sa determine inchiderea programului ? Credeam ca Ender reprezinta un pariu pe termen lung, dar asta il face pe Ender sa para ceva sigur.

- Nu stiam ca va place sa pariati, domnule.

- Nu-mi place. Dar cateodata esti obligat.

- Am inteles, domnule.

- Codifica tot ce imi trimiti despre el. Fara nume. Fara discutii cu alti profesori in afara limitelor normale. Nimic despre problema asta.

- Bineinteles.

- Daca singurul mod in care ii putem invinge pe Gandaci este sa ne transformam intr-o noua specie, atunci, Dimak, am salva cu adevarat omenirea ?

- Un sigur copil nu inseamna transformarea unei specii, zise Dimak.

- Un picior in prag. Un bot de camila in cort. Daca le-am da lor un deget.

- Lor, domnule ?

- Da, sunt paranoic si xenofob. Asa am ajuns in postul asta. Daca-ti cultivi aceste virtuti, ai putea si tu sa te ridici pana la inalta mea pozitie.

Dimak rase. Graff nu. Capul sau disparu de pe display.

Bean trebui sa-si impuna sa-si aminteasca faptul ca astepta sa faca rost de o parola. Se tari inapoi spre camera celui care intrase la baie.

Nu se intorsese inca.

Despre ce scurgere de informatii vorbeau ? Trebuie sa fi fost ceva recent, pentru ca discutau ca despre ceva urgent. Inseamna ca era posibil sa fie vorba despre conversatia lui Bean cu Dimak legat de ceea ce se petrece in realitate la Scoala de Lupta. Si totusi banuiala lui ca razboiul s-a desfasurat deja nu putea fi adevarata, altfel Dimak si Graff n-ar mai fi vorbit despre faptul ca el ar putea reprezenta singura cale de a-i invinge pe Gandaci. Daca Gandacii inca n-au fost invinsi, scurgerea de informatii se referea la altceva.

Era posibil ca prima sa banuiala sa fi fost in parte corecta, si Scoala de Lupta sa existe mai mult pentru a deposeda Pamantul de comandantii buni decat pentru a-i invinge pe Gandaci. Graff si Dimak se temeau ca Bean le va spune altor copii secretul. Macar unora dintre ei asta le va reaprinde loialitatea fata de natiunea, grupul etnic sau ideologia parintilor lor.

Si fiindca Bean avea categoric de gand sa testeze loialitatea celorlalti elevi in cursul urmatoarelor luni si ani, va trebui sa fie de doua ori mai atent pentru ca discutiile sale sa nu atraga atentia profesorilor. Nu avea nevoie sa stie decat care dintre elevii cei mai buni si mai inteligenti sunt cei mai loiali tarii lor. Bineinteles ca pentru asta Bean trebuia sa afle cum functioneaza loialitatea, ca sa poata sti cum s-o slabeasca sau s-o intareasca, cum s-o exploateze sau s-o indrepte in alta directie.

Dar numai pentru ca prima banuiala a lui Bean ar fi putut explica vorbele lor nu insemna si ca e corecta. Iar daca razboiul final cu Gandacii nu avusese inca loc nu insemna ca banuiala lui era total gresita. S-ar putea, de exemplu, sa fi lansat o flota impotriva planetei Gandacilor cu ani in urma, dar inca mai pregateau comandanti ca sa se lupte cu o flota invazionista care se apropia de Pamant, in acest caz, scurgerea de informatii de care se temeau Graff si Dimak se referea la faptul ca Bean i-ar putea speria pe ceilalti anuntandu-i cat de presanta si de cumplita era situatia umanitatii.

Ironia era ca dintre toti copiii pe care-i cunoscuse Bean niciunul nu putea pastra un secret atat de bine ca el. Nici chiar Ahile, caci refuzand sa imparta painea cu Poke isi aratase intentiile.

Bean putea sa pastreze un secret, dar stia ca uneori trebuie sa vinzi un pont despre ceea ce stii ca sa obtii mai multe informatii. Asta facuse Bean in discutia cu Dimak. Era periculos, dar pe termen lung, daca i-ar fi putut impiedica sa-l elimine din scoala pentru a-l reduce la tacere. In plus, de a-i impiedica sa-l ucida - ar fi putut afla informatii mai importante decat cele pe care i le daduse el. I.a urma urmelor, singurele lucruri pe care ei le puteau afla de la el erau despre sine insusi. Iar el putea afla de la ei orice altceva - cunostinte mult mai vaste.

El insusi. In asta consta enigma lor - cine era el. Ce prostie, sa te preocupe daca era uman sau nu! Ce altceva ar putea fi ? Niciodata nu vazuse alt copil manifestand vreo dorinta sau emotie pe care sa nu le fi simtit si el. Singura diferenta era ca Bean se dovedise mai puternic, si nu lasa dorintele trecatoare si pasiunile sa-i controleze actiunile, il facea asta un monstru ? Era uman - doar ca era mai bun.

Profesorul se intoarse in camera. isi scoase prosopul umed, dar chiar inainte de a se imbraca se aseza la pupitru si se identifica. Bean ii privi degetele miscandu-se peste taste. O ceata de miscari. Va trebui sa repete in minte de mai multe ori ca sa fie sigur. Dar cel putin vazuse; nimic nu-i obstructiona vederea.

Bean se tara inapoi prin putul vertical. Expeditia de seara durase deja suficient - avea nevoie de somn, iar fiecare minut crestea riscul de a fi descoperit.

De fapt fusese foarte norocos la prima lui incursiune prin conducte. Se intamplase sa-i auda pe Dimak si Graff discutand despre el si sa priveasca un profesor care sa-i ofere in mod convenabil parola sa. Pentru o clipa, lui Bean ii trecu prin minte ca ei ar putea sti ca el se afla in sistemul de aerisire, poate chiar ii inscenasera totul, ca sa vada ce va face. Ar fi putut fi doar un experiment in plus.

Nu. Nu fusese numai noroc faptul ca profesorul il lasase sa vada parola. Bean alesese sa-l priveasca pentru ca se ducea la dus, pentru ca isi pusese pupitrul pe masa astfel incat Bean sa aiba posibilitatea sa vada parola. Era o alegere inteligenta din partea lui Bean. Plecase cu cele mai bune sanse, si dadusera rezultate.

Cat despre Dimak si Graff, poate ca fusese un noroc sa-i auda vorbind, dar fusese alegerea lui sa se apropie imediat ca sa asculte. Si, daca era sa se gandeasca, alesese sa exploreze conductele tocmai din cauza evenimentului care-i ingrijora atat pe Graff si Dimak. Nu fusese o surpriza nici ca discutia lor avusese loc dupa ora stingerii pentru elevi - atunci lucrurile se linisteau, si, odata indatoririle indeplinite, era timp pentru o conversatie fara ca Graff sa-l convoace pe Dimak la o intalnire speciala, care putea trezi suspiciuni celorlalti profesori. Nu fusese noroc - Bean isi facuse singur norocul. Vazuse parola si ascultase conversatia pentru ca luase rapid decizia sa intre in sistemul de recirculare a aerului si actionase imediat.

El isi facuse intotdeauna norocul.

Poate ca asta avea de-a face cu modificarile genetice despre care aflase Graff.

Ea, spusesera ei. Ea intrebase daca Bean era uman din punct de vedere genetic. O femeie cauta informatii, iar Graff cedase si ii daduse acces la dovezi care ii fusesera ascunse. Insemna ca putea primi mai multe raspunsuri de la aceasta femeie pe masura ce ea incepea sa foloseasca noile date. Mai multe raspunsuri despre originea lui Bean.

Oare sora Carlotta era cea care se indoia de umanitatea lui Bean?

Sora Carlotta, care plansese cand o parasise si plecase in spatiu ? Sora Carlotta, care il iubea asa cum o mama isi iubeste copilul ? Cum putea ea sa se indoiasca de el ?

Daca vor sa gaseasca un om „inuman', un extraterestru in forma umana, ar trebui sa se uite bine la o calugarita care imbratiseaza un copil ca si cum ar fi al ei, iar apoi imprastie indoieli ca ar fi un baiat adevarat. Opusul povestii cu Pinocchio. Atinge un baiat real si-l transforma in ceva oribil si infricosator.

Poate ca nu despre sora Carlotta vorbeau. Era o alta femeie. Banuiala lui ca putea fi ea era gresita, ca si cea despre incheierea razboiului final cu Gandacii. De asta Bean nu avea niciodata pe deplin incredere in banuielile lui. Actiona pe baza lor, dar se pastra intotdeauna deschis posibilitatii ca interpretarea Iui sa fi fost gresita.

In plus, problema lui nu era sa afle daca era uman sau nu. Orice ar fi fost, era el insusi si trebuia sa actioneze astfel incat nu numai sa ramana in viata, dar sa si obtina cat mai mult control asupra propriului sau viitor. Singurul pericol era ca ei erau interesati de problema posibilelor lui modificari genetice. in consecinta, sarcina lui Bean era sa para atat de normal incat sa adoarma temerile lor pe aceasta tema.

Dar cum sa se prefaca normal ? Nu fusese adus aici pentru ca era normal, fusese adus pentru ca era extraordinar. Asa erau toti ceilalti copii. Iar scoala ii solicita intr-atat, incat unii deveneau de-a dreptul ciudati. Ca Bonzo Madrid, cu vendetta lui impotriva lui Ender Wiggin. De fapt, Bean nu trebuia sa para normal, trebuia sa para ciudat intr-un mod care era de asteptat.

Asta era imposibil de falsificat. Inca nu stiau ce semne cautau profesorii in comportamentul copiilor de aici.

Putea sa gaseasca zece lucruri de facut, si sa le faca, fara sa ghiceasca existenta a inca nouazeci de alte lucruri pe care nu le observase.

Nu, ceea ce avea de facut nu era sa actioneze in mod previzibil, ci sa devina ceea ce sperau ei ca va fi comandantul lor perfect.

Cand se intoarse in dormitorul lui, se urca in pat si verifica timpul pe pupitru, descoperi ca facuse toate astea in mai putin de o ora. Inchise pupitrul si se culca repetandu-si in minte miscarea degetelor profesorului atunci cand se identificase. Cand fu suficient de sigur care erau numele si parola, isi permise sa adoarma.

Numai ca, atunci cand aluneca in somn, isi dadu seama care ar putea fi camuflajul perfect, potolindu-le temerile si aducandu-i atat siguranta, cat si avansarea.

Trebuia sa devina Ender Wiggin.

TATICUL

- Domnule, am cerut o intrevedere privata.

- Dimak este aici pentru ca scurgerea de informatii din partea ta ii afecteaza munca.

- Scurgere de informatii! De asta sunt repartizat in alta parte?

- Un copil a folosit parola ta pentru a intra in sistemul profesorilor. A gasit dosarele si le-a rescns astfel incat sa-si creeze o identitate

- Domnule, am respectat strict toate regulamentele. Niciodata nu ma identific in fata elevilor.

- Toti spun ca nu se identifica, dar apoi se dovedeste ca o fac.

- Scuzati-ma, domnule, nu si Uphanad. FI e intotdeauna cu ochii pe ceilalti sa-i prinda. De fapt, e maniac in privinta asta. Ne innebuneste pe toti.

- Imi puteti verifica intrarile. Niciodata nu ma identific in timpul orelor. De fapt, nu ma identific niciodata in afara camerei mele.

- Atuna cum a putut acest copil sa intre in sistem folosind parola ta ?

- Pupitrul meu sta pe masa, in felul acesta. Pot folosi pupitrul dumneavoastra ca sa va demonstrez?

- Desigur.

- Eu stau asa. Raman cu spatele spre usa ca sa nu poata vedea nimeni inauntru. Niciodata nu ma identific in alta pozitie.

- Ei bine, nu exista nicio fereastra prin care sa traga cu ochiul!

- Ba exista, domnule.

- Dimak ?

- Exista o fereastra, domnule. Priviti. Supapa.

- Vorbesti serios cand sugerezi ca ar putea

- E cel mai mic copil care vreodata

- Micul Bean mi-a folosit parola ?

- Excelent, Dimak, ai lasat sa-ti scape numele, asa-i ?

- Imi pare rau, domnule.

- Mda. Alta scurgere de informatii. O sa-l trimiteti pe Dimak acasa impreuna cu mine?

- Nu trimit pe nimeni acasa.

- Domnule, trebuie sa subliniez ca intruziunea lui Bean in sistemul principal al profesorilor este o oportunitate excelenta.

- De a avea un elev care-si face de cap prin dosarele celorlalti elevi ?

- De a-l studia pe Bean. Nu l-am atras in jocul fanteziei, dar acum avem un joc pe care el a ales sa-l joace. Urmarim unde se duce in sistem, ce face cu puterea pe care a obtinut-o.

- Dar ar putea distruge

- Nu va distruge nimic, domnule. Nu va face nimic care sa-l tradeze. Copilul asta e prea destept. Vrea informatii. O sa priveasca, n-o sa atinga.

- Deci deja il analizezi, nu-i asa f Stii tot timpul ce face ?

- Stiu ca daca avem o poveste pe care vrem ca el s-o creada, trebuie ca el s-o descopere singur. Trebuie s-o fure de la nou Deci consider aceasta mica scurgere de informatii o ocazie perfecta ca sa vindecam una mult mai importanta.

- Ma intreb, daca s-a tarat prin conducte, ce altceva a mai auzit ?

- Daca blocam sistemul de aerisire, va sti ca a fost descoperit, si atunci nu va mai crede ceea ce ii inscenam.

- Deci trebuie sa permit unui copil sa se strecoare prin conducte si

- Nu va mai putea s-o faca mult timp. Creste, iar conductele sunt foarte inguste.

- Asta nu ne prea reconforteaza acum. Si, din nefericire, tot va trebui sa-l ucidem pe Uphanad pentru ca stie prea multe.

- Va rog sa-mi spuneti ca glumiti.

- Da, glumesc. O sa-l ai elev in curand, capitane Uphanad. Urmareste-l cu mare atentie. Vorbeste despre el numai cu mine. E imprevizibil si periculos.

- Periculos. Micul Bean.

- Te-a deconspirat, nu-iasa  ?

- Iertati-ma, dar si pe dumneavoastra, domnule.

Bean trecu in revista fiecare elev al Scolii de Lupta, citind cate cinci-sase dosare pe zi. Descoperi ca rezultatele lor initiale erau cele mai putin interesante informatii despre ei. Toti cei de aici aveau rezultate atat de bune la testele sustinute pe Pamant, incat diferentele erau neinsemnate. Rezultatele lui Bean erau cele mai bune, iar diferenta dintre el si urmatorul, Ender Wiggin, era mare – la fel de mare ca si diferenta dintre Ender si urmatorul dupa el. Dar totul era relativ. Diferenta dintre Ender si Bean era de jumatate de procent; majoritatea copiilor realizasera intre 97 si 98 procente.

Bineinteles, Bean stia ceea ce ei nu puteau sa stie, ca pentru el obtinerea celui mai bun rezultat posibil fusese ceva usor. Ar fi putut face mai mult, mai bine, dar atinsese limitele testelor. Diferenta dintre el si Ender era mult mai mare decat se putea presupune.

Si totusi citind dosarele, Bean ajunse sa vada ca rezultatele erau numai un ghid pentru potentialul unui copil. Profesorii vorbeau mai mult despre lucruri ca istetime, perspicacitate, intuitie; abilitatea de a dezvolta relatii, de a intelege rivalii; curajul de a actiona cu indrazneala, grija de a se asigura inainte de a se angaja la ceva, intelepciunea de a alege cursul potrivit al unei actiuni. Luand in considerare aceste puncte de vedere, Bean isi dadu seama ca nu era in mod necesar mai bun la aceste lucruri decat alti elevi.

Ender Wiggin stia intr-adevar lucruri pe care Bean nu le stia. Bean ar fi trebuit sa gandeasca ca Wiggin, sa-si organizeze antrenamente suplimentare pentru a compensa faptul ca avea un comandant care nu lucra cu el. Bean ar fi trebuit sa incerce sa atraga si alti elevi care sa se antreneze cu el, fiindca multe lucruri nu puteau fi facute de unul singur. Dar Wiggin ii accepta pe toti cei care veneau, indiferent cat de dificil era sa lucreze cu prea multi in sala de lupta, si, dupa cum spuneau notele profesorilor, el petrecea mai mult timp antrenandu-i pe altii decat lucrand la propria sa tehnica. Desigur, asta se intampla in parte pentru ca nu mai era in armata lui Bonzo Madrid, si totusi trebuia sa se antreneze regulat. Insa continua sa lucreze cu alti copii, in special cu bobocii dornici sa inceapa inainte de a fi promovati intr-o armata obisnuita. De ce ?

Oare face ce fac si eu, ii studiaza pe ceilalti elevi pentru a se pregati de un viitor razboi pe Pamant ? Construieste o retea cu ramificatii in toate armatele? Ii antreneaza intr-un fel gresit, pentru ca mai tarziu sa fie avantajat de greselile lor ?

Din ceea ce auzise Bean despre Wiggin de la copiii din grupul de lansati care luau parte la aceste antrenamente, ajunse sa-si dea seama ca era cu totul altceva. Lui Wiggin parea ca-i pasa cu adevarat ca elevii sa faca tot ce pot mai bine. Dorea cu atata disperare ca ei sa-l placa ? Pentru ca, daca intentiona asa ceva, metoda functiona. Il venerau.

Dar trebuia sa fie ceva mai mult decat foamea de dragoste. Bean nu putea pricepe.

Descoperi ca observatiile profesorilor, desi utile, nu-l puteau ajuta cu adevarat sa patrunda in mintea lui Wiggin. in primul rand, pastrau observatiile psihologice provenite de la jocul fanteziei in alta parte, unde Bean nu avea acces. In al doilea rand, nici profesorii nu puteau patrunde in mintea lui Wiggin pur si simplu pentru ca ei nu puteau gandi la un asemenea nivel.

Bean putea.

Dar intentia lui Bean nu era sa-l studieze pe Wiggin din curiozitate stiintifica, sau sa concureze cu el, nici macar sa-l inteleaga. El intentiona sa se transforme intr-un copil in care profesorii sa aiba incredere, pe care sa se bazeze. Pe care sa-l considere pe de-a-ntregul uman. Pentru asta, Wiggin ii era profesor pentru ca Wiggin realizase deja ceea ce voia Bean.

Iar Wiggin reusise s-o faca fara sa fie perfect. Fara sa fie, din cate isi dadea seama Bean, complet normal. Nu ca ar fi fost cineva perfect normal. Dar hotararea lui Wiggin de a renunta la cateva ore zilnic pentru a antrena copii care nu puteau face nimic pentru el - cu cat se gandea mai mult, cu atat intelegea mai putin. Wiggin nu-si construia o retea de suporteri. Spre deosebire de Bean, el nu avea o memorie perfecta, deci Bean era aproape sigur ca Wiggin nu pastra in minte cate un dosar pentru fiecare pusti din Scoala de Lupta. Copiii cu care lucra nu erau cei mai buni, si adesea erau cei mai fricosi si slugarnici dintre boboci si dintre ratatii din armatele obisnuite. Veneau la el pentru ca credeau ca a fi in aceeasi incapere cu soldatul care conducea in clasamente le-ar putea aduce putin noroc. Dar de ce Wiggin continua sa-si piarda timpul cu ei?

De ce a murit Poke pentru mine?

Era aceeasi problema. Bean stia. Gasi in biblioteca cateva carti despre etica si le lua sa le citeasca pe pupitrul lui. Descoperi curand ca singurele teorii care explicau altruismul erau false. Cea mai stupida era vechea explicatie sociobiologica a unchiului care se sacrifica pentru nepoti in armate nu existau legaturi de sange, iar oamenii adesea mureau pentru necunoscuti. Teoriile comunitatii erau intrucatva bune - explicau de ce toate comunitatile ii onorau in povestile si ritualurile lor pe erou care se sacrificau pentru ceilalti, dar nu-i explicau pe erou insisi.

Pentru ca asta vedea Bean in Wiggin. Era un erou in devenire.

Lui Wiggin nu-i pasa de el insusi atat cat ii pasa de ceilalti pusti care nu meritau nici cinci minute din timpul sau.

Si totusi exact asta ar fi putut fi trasatura care ii facea pe toti sa se concentreze asupra lui. Poate de aceea in toate povestile pe care i le spusese sora Carlotta, Iisus avea o multime de oameni in jurul sau.

Poate de asta ma tem atat de mult de Wiggin. Pentru ca el este extraterestrul, nu eu. El e cel de neinteles, cel imprevizibil. El e cel care face lucruri fara un motiv palpabil, practic. Eu vreau sa supravietuiesc, si odata ce ai inteles asta despre mine, nu mai e nimic de stiut. El totusi ar putea face orice.

Cu cat il studia mai mult pe Wiggin, cu atat mai multe mistere descoperea Bean. Cu atat era mai hotarat sa actioneze ca Wiggin pana cand, intr-o anumita masura, va fi ajuns sa vada lumea asa cum o vedea Wiggin.

Dar, desi il urmarea pe Wiggin - inca de la distanta Bean nu-si permitea sa faca ceea ce faceau copiii mai mici, ceea ce faceau discipolii lui Wiggin. Nu putea sa-i spuna Ender. Faptul ca-i spunea pe numele de familie pastra distanta intre ei. O distanta microscopica, oricum.

Oare ce studia Wiggin cand citea de unul singur ? Cu siguranta cartile de istorie militara si de strategie pe care Bean le frunzarise in graba si acum le recitea metodic, aplicand totul atat la luptele in spatiu, cat si la razboiul modern de pe Pamant. Wiggin citise si el, dar cand intra in biblioteca o facea mai mult ca sa se uite la intregistrarile video ale bataliilor, si cele pe care le privea cel mai mult erau cele cu navele Gandacilor. Pe acestea si pe cele cu forta de asalt a lui Mazer Rackham din lupta eroica prin care fusese oprita cea de-A Doua Invazie.

Bean le privi si el, desi nu in mod repetat - odata vazute, le rememora perfect si le putea derula in minte cu suficiente detalii ca sa poata observa mai tarziu ceea ce nu observase de prima data. Oare Wiggin vedea ceva nou de fiecare data cand se intorcea la acele inregistrari ? Sau cauta ceva ce nu gasise inca ?

Oare incerca sa inteleaga cum gandesc Gandacii ? De ce nu-si dadea seama ca biblioteca pur si simplu nu are destule filme ca sa-i fie de folos ? Era doar propaganda acolo. Ascundeau toate scenele oribile cu soldati morti, cu lupte si omoruri atunci cand navele erau abordate si patrundeau pe ele. Nu existau inregistrari ale infrangerilor, in care Gandacii distrugeau navele oamenilor. Tot ce aveau acolo erau nave miscandu-se in spatiu, cateva minute de pregatire pentru lupta.

Razboiul in spatiu ? Atat de interesant in povestile inventate, atat de plictisitor in realitate. Ocazional cate ceva se lumina, in general era doar intuneric.

Si, desigur, momentul obligatoriu al victoriei lui Mazer Rackham.

Oare ce spera Wiggin sa invete ?

Bean invata mai mult din omisiuni decat din ceea ce vedea. De exemplu, nu exista nicio imagine a lui Mazer Rackham in biblioteca. Asta era ciudat, fetele Triumvirilor erau pretutindeni, ca si cele ale altor comandanti sau lideri politici. De ce nu si Rackham ? Oare murise in momentul victoriei ? Sau era probabil o figura fictiva, o legenda creata in mod deliberat, ca sa poata exista un nume de care sa se lege victoria ? Dar, daca asa ar fi stat lucrurile, i-ar fi creat si o fata - ar fi fost atat de usor s-o faca. Oare era handicapat ?

Cum era in realitate, foarte scund ?

Daca o sa ajung sa devin comandantul flotei umane care va invinge Gandacii, o sa ascunda si imaginea mea, pentru ca cineva atat de mic nu ar putea fi considerat un erou ?

Cui ii pasa ? Eu nu vreau sa fiu erou. Asta e treaba lui Wiggin.

Nikolai, baiatul de langa el. Destul de inteligent ca sa ghiceasca lucruri pe care Bean nu le ghicise de la inceput. Destul de increzator ca sa nu se supere cand il prinsese pe Bean spionandu-l. Bean era plin de speranta cand ajunse in sfarsit la dosarul lui Nikolai.

Evaluarea profesorilor era negativa. „Bate pasul pe loc.' Crud - dar oare era adevarat?

Bean isi dadu seama: am avut prea multa incredere in evaluarile profesorilor. Am vreo dovada reala ca au dreptate ? Sau am incredere in evaluarile lor pentru ca eu sunt atat de bine vazut ? Ma complac sa ma las flatat de ei ?

Dar daca toate evaluarile lor sunt gresite?

Pe strazile din Rotterdam nu am avut niciun dosar facut de profesori. Cunosteam copiii. Poke - mi-am facut propria parere despre ea, si aproape am avut dreptate, doar cateva surprize cand si cand. Sergentul - nicio surpriza. Ahile - da, pe el l-am cunoscut.

Atunci de ce am stat departe de ceilalti elevi ? Pentru ca ei m-au izolat la inceput, si pentru ca am decis ca profesorii detin puterea. Dar acum vad ca am avut dreptate doar partial. Profesorii au putere aici si acum, dar va veni o zi cand nu voi mai fi la Scoala de Lupta, si atunci ce mai conteaza ce cred profesorii despre mine? Pot sa invat toata istoria si teoria militara, dar n-o sa-mi fie de niciun folos daca nimeni n-o sa vrea sa-mi incredinteze comanda. Si nu voi fi niciodata pus la conducerea unei armate sau a unei flote decat daca exista motive sa se creada ca oamenii ma vor urma.

Acum nu oamenii, ci baietii, in majoritate, si cateva fete. Nu sunt barbati, dar vor deveni barbati. Cum isi aleg liderii ? Cum pot sa-i fac sa urmeze pe cineva care e atat de mic, de nesuferit ?

Cum a facut Wiggin ?

Bean il intreba pe Nikolai care dintre copiii din grupul lor se antrenau cu Wiggin.

- Putini. Si stau pe margine, nu? Lingusitori si laudarosi.

- Dar care sunt ?

- Incerci sa te pui bine cu Wiggin ?

- Doar vreau sa aflu cate ceva despre el.

- Ce vrei sa stii ?

Intrebarile il enervau pe Bean. Nu-i placea sa vorbeasca mult despre ce facea. Dar nu simti nimic malitios la Nikolai. Doar voia sa stie.

- Istoria. El e cel mai tare, nu ? Cum a ajuns asa ?

Bean se intreba daca argoul sau soldatesc suna destul de natural. Nu-l folosise prea mult. Inca nu-i prinsese muzica.

- Daca afli, zi-mi si mie.

Isi roti ochii, autoironizandu-se.

- Iti zic, spuse Bean.

- Am eu vreo sansa sa fiu mai bun ca Ender? rase Nikolai. Tu ai o sansa, dupa cum inveti.

- Mucii lui Wiggin nu-s miere, zise Bean.

- Ce-nseamna asta?

- E om ca toata lumea. Daca aflu ceva iti zic, OK ?

Bean se intreba de ce Nikolai pierduse deja orice speranta de a deveni unul dintre cei mai buni. Sa fi fost totusi corecta evaluarea negativa a profesorilor ? Sau fara sa vrea il lasasera sa vada ca-l desconsidera, iar el ii crezuse ?

De la baietii pe care ii indicase Nikolai – lingusitori si laudarosi, ceea ce nu era o evaluare tocmai gresita - Bean afla ceea ce voia sa stie. Numele prietenilor celor mai apropiati ai lui Wiggin.

Shen. Alai. Petra - din nou ea! Dar cel mai mult Shen.

Bean il gasi in biblioteca in timpul orelor de studiu individual. Singurul motiv pentru a merge acolo erau inregistrarile video - toate cartile puteau fi citite de pe pupitre. Totusi, Shen nu se uita la filme. Avea pupitrul cu el, si juca jocul fanteziei.

Bean se aseza langa el sa priveasca. Un om cu cap de leu imbracat in zale statea in fata unui urias, care parea sa-i ofere o bautura la alegere - sunetul era slab si Bean nu-l putea auzi din partea lui de pupitru, dar Shen parea sa reactioneze la el; introduse cateva cuvinte. Figura cu cap de leu bau una din substante si muri imediat.

Shen murmura ceva si impinse pupitrul intr-o parte.

- Asta e Pocalul Uriasului ? zise Bean. Am auzit de el.

- Nu l-ai jucat niciodata? Nu poti castiga. Asa credeam

- Am auzit. Nu pare prea distractiv.

- Nu pare ? Tu nu l-ai incercat ? Nu e greu de gasit.

Bean ridica din umeri, incercand sa imite manierismele folosite de ceilalti baieti. Shen parea ca se amuza. Pentru ca lui Bean nu-i reusise imaginea de tip cool ? Sau pentru ca era nostima la cineva atat de mic ?

- Haide, tu nu joci jocul fanteziei ?

- Cum ai spus, replica Bean. Credeai ca nimeni nu poate castiga.

- Am vazut un tip care a ajuns intr-un loc pe care nu-l vazusem niciodata. L-am intrebat unde era asta, si mi-a zis: 'De cealalta parte a Pocalului Uriasului

- Ti-a spus cum a ajuns acolo ?

- Nu l-am intrebat.

- De ce nu ?

Shen ranji si privi in alta parte.

- Era Wiggin, nu ? intreba Bean. Ranjetul se stinse.

- N-am spus asta.

- Stiu ca esti prieten cu el, de asta am venit aici.

- Ce-nseamna asta ? Il spionezi ? Esti de-ai lui Bonzo ? Nu mergea bine. Bean nu-si daduse seama cat puteau fi de protectori prietenii lui Wiggin.

- Sunt pe cont propriu. Uite, nu-i nimic rau in asta, OK ? Eu uite, doar vreau sa aflu cate ceva tu-l stii de la inceput, nu ? Se zice ca esti prieten cu el de cand erati lansati.

- Ei si?

- Vezi, el are prieteni. Ca tine. Chiar daca e mereu cel mai bun la lectii, la toate, nu ? Dar nu-l uraste toata lumea.

- O gramada de bichao il urasc.

- Mai, trebuie sa-mi fac si eu niste prieteni.

Bean stia ca nu trebuia sa incerce sa para ca-si plange de mila. In schimb, trebuia sa sune ca un pusti demn de mila care se straduieste din greu sa nu para ca-si plange de mila. Asa ca isi incheie mica pledoarie sentimentala cu un hohot dc ras. Ca si cand ar fi incercat s-o faca sa sune ca o gluma.

- Esti cam scund, zise Shen.

- Nu si pentru planeta de pe care vin eu, replica Bean. Pentru prima data, Shen zambi sincer.

- Planeta pigmeilor.

- Baietii astia-s prea mari pentru mine.

- Ei, stiu despre ce vorbesti, zise Shen. Am trecut si eu prin asta. Unii pusti ma tachinau. Ender i-a oprit.

- Cum ?

- I-a tachinat si mai rau.

- N-am auzit ca ar avea si gura.

- Nu, el n-a spus nada. A facut-o de pe pupitru. A trimis un mesaj de la Dumnezeu.

O, da. Bean auzise de asta.

- A tacut asta pentru tine?

- Radeau de fundul meu. Aveam fundul mare. inainte de a face antrenamente, stii ? Pe atunci. Asa ca el a ras de ei ca se uitau la fundul meu. Dar a semnat Dumnezeu.

- Deci n-au stiut ca el a facut-o.

- O, au stiut. Imediat. Dar el n-a spus nimic. Nu cu voce tare.

- Asa ati ajuns sa fiti prieteni ? E protectorul celor mici ? Ca Ahile

- A celor micit zise Shen. Era cel mai mic din grupul nostru de lansati. Nu ca tine, dar oricum mic. Mai tanar, vezi tu.

- Era cel mai tanar, dar a devenit protectorul vostru ?

- Nu. Nu a tost asa. A impiedicat niste chestii. S-a dus la grupul ala - Bernard, el ii adunase pe tipii mai mari, durii

- Huliganii.

- Mda, cred ca da. Doar ca Ender s-a dus la numarul unu al lui Bernard, prietenul lui cel mai bun. Alai. L-a facut pe Alai cel mai bun prieten al sau.

- Si i-a furat sustinatorii lui Bernard ?

- Nu, omule. Nu-i asa. S-a imprietenit cu Alai, iar apoi l-a facut pe Alai sa-l ajute sa se imprieteneasca si cu Bernard.

- Bernard e cel caruia Ender i-a rupt bratul in naveta.

- Asa-i. Si cred ca Bernard nu l-a iertat niciodata cu adevarat, dar a vazut cum merg lucrurile.

- Cum merg lucrurile ?

- Ender e bun omule. Pur si simplu nu uraste pe nimeni. Daca esti om bun iti place de el. Vrei sa-i placa si lui de tine. Daca lui ii place de tine esti OK, pricepi ? Dar daca esti o lepadatura, te infurie. Doar pentru ca exista, pricepi ? Ender incearca sa-ti trezesca partea buna din tine.

- Cum iti trezesti „partile bune' ?

- Habar n-am, omule. Crezi ca eu stiu ? Doar cadaca il cunosti pe Ender de suficient timp, te face sa vrei ca el sa fie mandru de tine. Asta suna de parca de parca as fi copil mic, nu?

Bean scutura din cap. Lui ii suna a devotament. Bean nu prea intelegea asta. Prietenii sunt prieteni, gandi el. Cum erau Sergentul si Poke, inainte de aparitia lui Ahile. Dar nu fusese dragoste. Cand venise Ahile, pe el il iubisera, dar mai mult cu veneratie, ca pe un zeu, el le aducea painea, ei i-o dadeau inapoi. Ca unui da, asa cum isi spunea el insusi. Tatic. Era oare acelasi lucru ? Era Ender un alt Ahile ?

- Esti destept, pustiule, zise Shen. Am fost pe-aproape, nu ? Doar ca nu m-am gandit. Cum face Ender ? Cum pot sa fac la fel, sa tiu ca el ? Asa e Ender, e grozav, dar eu nu pot fi la fel. Poate ca ar fi trebuit sa incerc. Dar voiam doar sa fiu langa el.

- Pentru ca si tu esti bun, spuse Bean. Shen tacu ochii mari.

- Cred ca asta am spus, asa-i ? Oricum, am sugerat. Cred ca asta ma face un laudaros, nu ?

- Un mare laudaros, zise Bean, ranjind.

- El te face sa vrei sa Eu as fi in stare sa mor pentru el. Par vorbe de erou, nu ? Dar e adevarat. As muri pentru el. As ucide pentru el.

- Ai lupta pentru el. Shen intelese imediat.

- Asa e. E un conducator innascut.

- Si Alai ar lupta pentru el ?

- Multi dintre noi ar face-o.

- Dar unu nu, asa-i ?

- Cum spuneam, cei rai il urasc, ii innebuneste.

- Deci lumea intreaga e impartita - cei buni il iubesc pe Wiggin, cei rai il urasc pe Wiggin.

Fata lui Shen deveni din nou suspicioasa.

- Nu stiu de ce ti-am spus tot rahatul asta. Esti prea destept ca sa crezi ceva din el.

- Cred, zise Bean. Nu te supara pe mine. Invatase asta cu mult timp in urma. Cand un copil mic spune „nu te supara pe mine' oamenii se simt putin prost.

- Nu ma supar, zise Shen. Credeam ca razi de mine.

- Voiam sa stiu cum isi face Wiggin prieteni.

- Daca as sti, daca as intelege cu adevarat, as avea mai multi prieteni decat am, pustiule. Dar Ender e prietenul meu, si toti prietenii lui sunt si prietenii mei, iar eu sunt prietenul lor, deci suntem ca o familie.

O familie. Tatic. Din nou Ahile. Vechile spaime reveneau. Noaptea cand murise Poke. Trupul ei in apa. Apoi Ahile, dimineata. Felul in care actionase. Asa era si Wiggin? Tatic pana la proba contrarie ?

Ahile era rau, iar Ender era bun. Si totusi amandoi creasera familii. Amandoi aveau oameni care ii iubeau, care ar fi murit pentru ei. Protector, tatic, intretinator, mama. Singurul parinte al unui grup de orfani. Si aici, la Scoala de Lupta, suntem tot copii ai strazii. Poate ca nu ne e foame, dar toti ne dorim o familie.

Cu exceptia mea. E ultimul lucru de care am nevoie. Un tatic care sa-mi zambeasca, asteptand cu cutitul in mana.

Mai bine sa fii tatic decat sa ai unul.

Cum as putea sa fac asta ? Sa conving pe cineva sa ma iubeasca asa cum ii iubeste Shen pe Wiggin ?

Nicio sansa. Sunt prea mic. Prea dragalas. Nu am nimic din ceea ce vor ei. Nu pot decat sa ma protejez pe mine, sa manipulez sistemul. Ender are multe sa-i invete pe cei care spera sa poata face ceea ce face el. Dar eu trebuie sa-mi gasesc propriul drum.

Totusi chiar in timp ce lua aceasta decizie stiu ca nu terminase cu Wiggin. Tot ce avea Wiggin, tot ce stia el, Bean va trebui sa invete.

Si astfel trecura saptamani, luni. Bean merse la toate lectiile obisnuite. Se duse la lectiile din sala de lupta unde Dimak ii invata cum sa se miste si cum sa traga, manevrele de baza. Pe cont propriu trecu prin toate cursurile suplimentare pe care le putea urma pe pupitru, specializandu-se in tot ce se putea. Studie istorie militara, filozofie, strategie. Citi etica, religie, biologie. Continua sa urmareasca fiecare elev al scolii, de la bobocii lansati la elevii pe cale sa absolve. Cand ii vedea pe coridoare, stia mai multe despre ei decat stiau ei insisi. Le cunostea nationalitatea. Stia cat de dor le era de familii si cata importanta avea pentru ei tara de origine sau gruparea etnica sau religioasa. Stia cat ar fi putut fi de valorosi pentru o miscare de rezistenta nationalista sau idealista.

Continua sa citeasca ceea ce citea Wiggin, sa priveasca ceea ce privea Wiggin. Asculta ce spuneau ceilalti copii despre Wiggin. Urmarea pozitia lui in clasamente. Se intalnea cu prietenii lui Wiggin, ii asculta vorbind despre el. Bean retinea toate lucrurile despre care se povestea ca le spusese Wiggin si incerca sa le incadreze intr-o filozofie coerenta, o viziune, o atitudine, un plan.

Si afla ceva interesant. In ciuda altruismului lui Wiggin, in ciuda dorintei sale de sacrificiu, niciunul dintre prietenii sai nu-si amintea sa fi discutat vreodata despre problemele personale ale lui Wiggin. Ei toti se duceau la Wiggin, dar Wiggin la cine se ducea ? Nu avea mai multi prieteni adevarati decat avea Bean. Isi pastra gandurile pentru sine, asa cum facea si Bean.

In curand Bean se trezi avansat de la clasele ale caror lectii le stapanea deja in clase ale copiilor din ce in ce mai mari, care la inceput il priveau iritati, iar dupa aceea cu respect, in timp ce el trecea in goana pe langa ei si promova inainte ca ei sa fi ajuns macar la jumatatea cursului. Oare si Wiggin progresase in ritm accelerat ? Da, dar nu chiar atat de repede. Asta din cauza ca Bean era mai bun ? Sau din cauza ca termenul-limita se apropia ?

Caci in evaluarile profesorilor se simtea din ce in ce mai mult graba. Elevii obisnuiti - de parca aici ar fi fost vreun elev obisnuit - erau cotati din ce in ce mai sumar. Nu erau tocmai ignorati, dar cei mai buni erau identificati si promovati.

Cei care pareau mai buni. Fiindca Bean incepuse sa-si dea seama ca evaluarile profesorilor erau adesea influentate de faptul ca ii preferau pe unii dintre elevi. Profesorii se pretindeau obiectivi, impartiali, dar de fapt se lasau atrasi de copiii mai charismatici, la fel ca si ceilalti elevi.

Daca un pusti era placut, ii dadeau calificative mai bune la capacitatea de conducere, desi in realitate era doar atletic si superficial si avea nevoie sa fie inconjurat de o echipa. Destul de des ii etichetau drept buni tocmai pe elevii care ar fi fost comandantii cei mai putin eficienti, in timp ce ii ignorau pe altii care lui Bean i se pareau cu adevarat promitatori. Era frustrant sa-i vada facand greseli atat de evidente. Il aveau pe Wiggin chiar in fata ochilor - Wiggin, care era cel facut pentru asta - si continuau sa-i interpreteze gresit pe toti ceilalti. Se entuziasmau in fata copiilor energici, increzatori, ambitiosi, care nu faceau o treaba chiar excelenta.

Oare aceasta scoala nu era infiintata pentru a gasi si antrena comandantii cei mai buni ? Testele de pe Pamant erau destul de bune - printre elevi nu existau prosti. Dar sistemul neglija un factor esential: cum erau alesi profesorii ?

Erau toti militari de cariera. Ofiteri care dovedisera ca aveau reale abilitati. Dar in armata nu ti se incredinteaza functii de incredere doar datorita calitatilor. Trebuie sa atragi atentia ofiterilor superiori. Trebuie sa fii placut. Trebuie sa te adaptezi sistemului. Trebuie sa arati asa cum crezi ca vor superiorii sa arate un ofiter. Trebuie sa gandesti asa cum sunt ei obisnuiti.

Rezultatul era aparitia unei structuri de conducere intesate cu tipi care aratau bine in uniforma, vorbeau frumos si nu se faceau de ras, in timp ce cei cu adevarat buni faceau in liniste toata munca serioasa, isi salvau superiorii si erau acuzati pentru greselile asupra carora atrasesera atentia, pana cand in final erau dati afara.

Asa era armata. Profesorii erau genul de oameni care prosperau intr-un asemenea mediu. Si isi selectau elevii favoriti pe baza aceluiasi sistem defectuos de prioritati.

Nu era de mirare ca un pusti ca Blandul Dink intelesese asta si refuzase sa le faca jocul. Era unul dintre putinii copii in acelasi timp si placut si talentat. Faptul ca era placut ii facuse sa incerce sa-l puna comandant al propriei sale armate; talentul il facuse pe el sa inteleaga de ce s-a ajuns aici, si-i dezamagise, pentru ca nu putea crede intr-un sistem atat de stupid. Iar alti copii, ca Petra Arkanian, care aveau caractere neplacute, dar se descurcau cu strategia si tactica si in somn, care aveau capacitatea sa-i conduca pe ceilalti in razboi, sa se increada in deciziile lor si sa actioneze pe baza acestora - nu erau interesati sa fie unii dintre cei tari, si astfel erau neglijati, iar fiecare punct slab era supraestimat, fiecare punct forte minimalizat.

Asa ca Bean incepu sa-si construiasca propria lui antiarmata. Copii care nu erau alesi de profesori, dar care dovedeau talente reale, cei cu suflet si minte, nu doar cu fata si vorbe frumoase. Incepu sa-si imagineze care dintre ei ar trebui sa fie ofiteri, conducandu-si plutoanele sub comanda lui

A lui Ender Wiggin, desigur. Bean nu-si putea imagina pe altcineva in aceasta pozitie. Wiggin ar sti cum sa-i foloseasca.

Iar Bean stia exact si unde ar trebui sa fie el. Aproape de Wiggin. Un comandant de pluton, dar cel mai demn de incredere. Mana dreapta a lui Wiggin. Astfel, atunci cand Wiggin ar fi pe cale sa faca o greseala, Bean sa-i poata arata unde e eroarea. Si poate ca astfel Bean ar fi suficient de aproape pentru a intelege de ce Wiggin era uman si el nu.

Sora Carlotta se folosi de noul sau permis de acces ca de un bisturiu, in cea mai mare parte taindu-si drum prin sistemul de informatii, culegand cate un raspuns si cate o noua intrebare, vorbind cu oameni care habar n-aveau care ii sunt intentiile, de unde stia atat de multe despre lucrarile lor strict secrete, si asambland totul in minte si in mesaje catre colonelul Graff.

Dar uneori isi folosea permisul de acces ca pe un topor, pentru a trece de gardienii inchisorilor si de ofiterii de securitate, care observau incredibilul ei nivel de curiozitate si, atunci cand cercetau ca sa se asigure ca documentele ei nu erau niste falsuri grosolane, se pomeneau certati de ofiteri de un rang atat de inalt, incat incepeau sa o trateze pe sora Carlotta ca pe Dumnezeu.

Astfel, in sfarsit, ajunse fata in fata cu tatal lui Bean. Sau cel putin lucrul cel mai apropiat de un tata pe care il avea.

- As vrea sa vorbim despre afacerea dumneavoastra in Rotterdam.

El o privi posac.

- Am spus deja totul. De asta sunt inca in viata, desi ma intreb daca am facut alegerea corecta.

- Mi s-a spus ca va plangeti de mila, spuse sora Carlotta total lipsita de compasiune. Nu ma asteptam s-o dovediti atat de curand.

- Du-te dracului, zise el si-i intoarse spatele. De parca asta ar avut vreun efect.

- Dr. Volescu, in dosare se spune ca ati avut douazeci si trei de copii in ferma dumneavoastra de organe din Rotterdam.

El nu zise nimic.

- Dar bineinteles ca e o minciuna. Tacere.

- Si, destul de bizar, stiu ca minciuna n-a fost ideea dumneavoastra. Pentru ca afacerea nu a fost in realitate o ferma de organe, si motivul pentru care nu sunteti mort este ca ati fost de acord sa pledati vinovat de a fi condus o ferma de organe, in schimbul promisiunii de a nu se mai vorbi niciodata despre ceea ce faceati cu adevarat acolo.

Se intoarse incet. Suficient cat s-o poata vedea privindu-l lung.

- Mai da-mi o data sa vad permisul pe care ai vrut sa mi-l arati mai devreme.

Ea i-l arata iar. El il studie.

- Ce stii ? intreba.

- Stiu ca adevarata crima a fost continuarea unui proiect de cercetare dupa ce a fost inchis. Pentru ca aveati acele ovule fertilizate care fusesera meticulos modificate. Ati rasucit cheia lui Anton. Ati vrut sa-i vedeti nascandu-se. Ati vrut sa vedeti ce vor deveni.

- Daca stii atatea, de ce ai mai venit la mine ? Tot ceea ce stiu se afla in documentele pe care le-ai citit deja.

- Deloc, spuse sora Carlotta. Nu ma intereseaza marturisirile. Nu ma intereseaza logistica. Vreau sa aflu despre copii.

- Sunt morti cu totii, zise el. I-am ucis cand am aflat ca urmeaza sa fim descoperiti. O privi cu o sfidare amara: Da, infanticid. Douazeci si trei de crime. Dar deoarece guvernul nu putea sa admita ca asemenea copii au existat vreodata, nu am fost niciodata acuzat de crime. Totusi, Dumnezeu o sa ma judece. Dumnezeu va formula acuzatiile. De asta esti aici ? El ti-a dat permisul ?

Glumea despre asa ceva ?

- Tot ce vreau sa stiu este ceea ce ati invatat despre ei.

- Nu am invatat nimic, nu am avut timp, erau inca sugari.

- l-ati avut aproape un an. S-au dezvoltat. Tot ce s-a facut de cand Anton a gasit cheia a fost doar teoretic. Dumneavoastra i-ati vazut pe copii crescand.

Un zambet usor ii flutura pe fata.

- E mereu la fel ca in cazul crimelor medicale ale nazistilor. Deplangeti ceea ce am facut, dar tot vreti sa cunoasteti rezultatele cercetarilor mele.

- Le-ati monitorizat cresterea. Sanatatea. Dezvoltarea intelectuala.

- Eram pe punctul de a incepe sa le urmarim dezvoltarea intelectuala. Nu existau fonduri pentru proiect, bineinteles, deci nu le puteam oferi mai mult decat o camera curata si calda si nevoile fiziologice de baza.

- Atunci, trupurile. Capacitatile motorii.

- Erau mici, zise el. Se nascusera mici, cresteau incet. Toti erau sub greutatea si sub dimensiunile normale.

- Dar erau foarte inteligenti ?

- Mergeau de-a busilea foarte repede. Scoteau sunete articulate mult mai devreme decat ar fi fost normal. Asta e tot ce stiu. Eu nu-i vedeam prea des. Nu-mi puteam permite riscul de a fi detectat.

- Care era prognoza dumneavoastra ?

- Prognoza ?

- Cum le vedeati viitorul ?

- Ar fi murit. Asta e viitorul tuturor. Despre ce vorbesti ?

- Daca nu ar fi fost ucisi, dr. Volescu, ce s-ar fi intamplat ?

- Ar fi continuat sa creasca, desigur.

- Si mai tarziu ?

- Nu exista mai tarziu. Ar fi continuat sa creasca. Ea se gandi o clipa, incercand sa proceseze informatia.

- Exact, sora. Ai priceput. Cresc incet, dar nu se opresc niciodata. Asta face cheia lui Anton. Dezleaga mintea deoarece creierul creste continuu. Dar si restul. Craniul continua sa se extinda - nu se inchide niciodata pe deplin. Mainile si picioarele devin tot mai lungi.

- Deci cand ajung la inaltimea de adult

- Nu exista o inaltime de adult. Exista doar inaltimea in momentul mortii. Nu poti creste asa incontinuu. Evolutia are un motiv sa includa un limitator al cresterii la trupurile care traiesc mult. Nu poti creste atat fara ca vreun organ sa cedeze in cele din urma. De obicei, inima. Implicatiile o ingrozira pe sora Carlotta.

- Si care e rata de crestere ? La copii, vreau sa spun ? Cat dureaza pana sa atinga inaltimea normala pentru varsta lor?

- Banuiesc ca s-ar putea intampla de doua ori, zise Volescu. O data chiar inainte de pubertate, cand copiii normali cresc brusc pentru o vreme, dar graba strica treaba, n'est-ce pas? Pe la douazeci de ani ar fi niste giganti. Apoi ar muri, aproape sigur in jurul varstei de douazeci si cinci de ani. Ai idee cat de uriasi ar fi ? Vezi, faptul ca i-am ucis a fost un act milostiv.

- Ma indoiesc ca vreunul din ei ar fi ales sa se lipseasca chiar si de cei douazeci de ani pe care li i-ati rapit.

- N-au stiut ce se intampla cu ei. Nu sunt un monstru. I-am drogat pe toti. Au murit in somn, iar trupurile au fost incinerate.

- Dar la pubertate ? Ar ajunge vreodata la maturitate sexuala ?

- Asta n-o s-o stim niciodata, nu-i asa ? Sora Carlotta se ridica sa plece.

- A supravietuit, asa-i? intreba Volescu.

- Cine ?

- Cel pe care l-am pierdut. Cel al carui trup nu era impreuna cu celelalte. Am numarat doar douazeci si doi aruncati in foc.

- Cand il venerati pe Moloch, dr. Volescu, nu obtineti alte raspunsuri decat cele pe care zeul ales vi le ofera.

- Spune-mi cum e el. Avea ochii flamanzi.

- Stiti ca era baiat?

- Toti erau baieti, spuse Volescu.

- De ce, fetele erau inlaturate ?

- Cum credeti ca am obtinut genele cu care am lucrat ? Mi-am implantat propriul ADN modificat in ovule carora le inlaturasem nucleul.

- Doamne, apara-ne, toti erau copiii dumneavoastra ?

- Nu sunt monstrul care ma crezi, zise Volescu. Am adus la viata embrionii congelati pentru ca trebuia sa aflu ce vor deveni. Cel mai mare regret al meu a fost uciderea lor.

- Si totusi ati facut-o - ca sa va salvati.

- Mi-era teama. Si m-am gandit: sunt doar niste copii. Nu e o crima sa renunti la copii.

- Aveau propriile lor suflete si propriile lor vieti.

- Crezi ca guvernul i-ar fi lasat sa traiasca? Chiar crezi ca ar fi supravietuit vreunul ?

- Nu meritati sa aveti un fiu, zise sora Carlotta.

- Dar am unul, nu-i asa ? Rase. In timp ce dumneata, domnisoara Carlotta, mireasa perpetua a unui Dumnezeu invizibil, dumneata cati ai ?

- Poate ca erau copii, domnule Volescu, dar chiar si morti valoreaza mai mult decat originalul.

El continua sa rada in timp ce ea se indeparta pe coridor, dar suna fortat. Ea stia ca rasul e o masca pentru durere. Dar nu era o durere pricinuita de compasiune sau de remuscari. Era durerea unui suflet damnat.

Bean. Multumesc lui Dumnezeu, gandi ea, ca nu-ti cunosti tatal, si n-o sa-l cunosti niciodata. Tu nu esti ca el. Esti mult mai uman.

In subsolul mintii ei totusi un gand nu-i dadea pace. Era oare sigura ca Bean avea mai multa compasiune, mai multa omenie ? Sau inima lui Bean era la fel de rece ca a acestui om ? La fel de incapabil de empatie ? Avea oare numai minte ?

Apoi se gandi ca va creste incontinuu, de la copilul mult prea mic la un urias al carui trup nu mai putea sustine viata. Asta era mostenirea lasata de tatal lui. Asta era cheia lui Anton. Se gandi la plansul lui David, cand aflase de moartea fiului sau. Absalom! O, Absalom! Sa fi voit Dumnezeu ca eu sa mor in locul tau, Absalom, fiul meu!

Dar nu murise inca, nu-i asa ? Poate ca Volescu mintise, sau pur si simplu se inselase. Trebuia sa existe vreo cale de a evita finalul. Si chiar daca nu exista, Bean tot mai avea multi ani inainte. Si conta cum traia acesti ani.

Dumnezeu ii creste pe copiii de care are nevoie, si ii face barbati si femei, si apoi ii ia de pe lume dupa cum vrea. Pentru el viata e doar o clipa. Conteaza numai la ce e folosita aceasta clipa. Iar Bean o va folosi bine. Era sigura de asta.

Sau cel putin spera cu atata fervoare incat i se parea o certitudine.

l2

LISTA

- Daca Wiggin e cel pe care-l cautam, atunci trimite-l pe Eros.

- Inca nu e pregatit pentru Scoala de Comanda. Ar fi prematur

- Atunci va trebui sa folosim alternativele.

- E decizia ta.

- Decizia noastra! Nu ne putem baza decat pe ceea ce ne spui.

- V-am spus si despre baietii mai mari. Aveti aceleasi date pe care le am si eu.

- Dar le avem pe toate ?

- Le vrei pe toate ?

- Avem date despre toti copiii cu rezultate si evaluari de un asemenea nivel ?

- Nu.

- De ce nu ?

- Unii dintre ei sunt descalificati din diverse motive.

- Descalificati de catre cine ?

- De catre mine.

- Pe ce baza ?

- De exemplu, unul dintre ei este instabil psihic, incercam sa gasim structura in care abilitatile lui ar putea fi utile. Dar nu poate purta raspunderea de a fi comandant.

- Asta e unul.

- Un altul a suferit o interventie chirurgicala pentru corectia unui defect fizic.

- Un defect care i-ar limita capacitatea de comandat

- Ii limiteaza capacitatea de a se antrena in vederea comenzii.

- Dar a fost rezolvat.

- Urmeaza sa suporte o a treia operatie. Daca reuseste, si-ar putea regasi forma. Dar, dupa cum spui, nu mai e timp.

- Cati alti copii ai ascuns de noi ?

- Nu am ascuns pe niciunui Daca te referi la cei pe care pur si simplu nu ti i-am prezentat drept potentiali comandanti, raspunsul este toti. Cu exceptia celor ale caror nume le ai deja.

- Da-mi voie s-o spun direct. Am auzit zvonuri despre unul foarte tanar.

- Toti sunt tineri.

- Am auzit zvonuri despre un copil care il face pe Wiggin sa para lenes.

- Toti au punctele lor forte.

- Exista oameni care vor sa te inlature de la comanda

- Daca nu mi se permite sa selectez si sa antrenez cum trebuie acesti copii, prefer sa demisionez, domnule. Considerati asta drept o cerere.

- Si o amenintare stupida. Avanseaza-i pe toti cat poti de repede. Dar nu uita ca au nevoie de un oarecare timp si in Scoala de Comanda. Tot antrenamentul tau nu foloseste la nimic daca nu au timp si pentru al nostru.

Dimak il intalni pe Graff la centrul de control al salii de lupte. Graff organiza aici toate intalnirile confidentiale.

Pana cand deveneau siguri ca Bean crescuse indeajuns ca sa nu se mai poata strecura prin conducte. Salile de lupta aveau propriul lor sistem de reciclare a aerului, separat. Graff avea un eseu pe display.

- Ati citit asta ? 'Probleme in campaniile de lupta intre sistemele solare aflate la distante de ani-lumina

- A circulat pe larg in scoli.

- Dar nu e semnat, spuse Graff. Nu cumva stii cine l-a scris ?

- Nu, domnule. Dumneavoastra l-ati scris?

- Eu nu sunt un teoretician, Dimak, stii asta. De fapt, a fost scris de un elev.

- De la Scoala de Comanda ?

- Un elev de aici.

In acel moment Dimak intelese de ce fusese convocat.

- Bean.

- Are sase ani. Lucrarea pare opera unui erudit!

- Trebuia sa banuiesc. Foloseste glasul strategilor pe care ii citeste. Sau al traducatorilor lor. Desi nu stiu ce-o sa se intample acum cand i-a citit pe Frederick si Bulow in original - franceza si germana. Inspira limbile straine si apoi le respira.

- Ce crezi despre lucrarea asta ?

- Stii deja ca mi-e groaznic de greu sa ascund de baiatul asta informatiile-cheie. Daca e in stare sa scrie asta doar din cate stie, ce s-ar intampla daca i-am spune totul ? Colonele Graff, n-am putea sa-l promovam din Scoala de Lupta, sa-l facem teoretician, si sa vedem ce spune ?

- Treaba noastra nu e sa gasim teoreticieni. Oricum, e prea tarziu pentru teorii.

- Ma gandeam vezi, e un copil atat de mic, cine l-ar urma ? Se va pierde aici. Dar cand scrie, nu stie nimeni cat e de mic. Nu stie nimeni cat e de tanar.

- Iti inteleg punctul de vedere, dar n-o sa avem o alta scurgere de informatii. Punct.

- Nu e deja un risc grav pentru securitate ?

- Soarecele care se strecoara prin conducte ?

- Nu. Cred ca e prea mare pentru asta. Nu mai face flotari. Ma gandeam ca riscul pentru securitate vine din faptul ca a ghicit ca in urma cu cateva generatii a fost lansata o flota ofensiva, deci de ce am mai antrena copiii pentru comanda ?

- Plecand de la analiza acestui text, de la activitatile pe care le desfasoara atunci cand se identifica drept profesor, am ajuns la concluzia ca are o teorie care e minunat de gresita. Dar el crede in teoria lui falsa numai pentru ca nu stie despre ansiblu. Intelegi ? Pentru ca asta e lucrul principal pe care ar trebui sa i-l spunem, nu-i asa ?

- Bineinteles.

- Asa ca, vezi, exact asta nu-i putem spune.

- Care e teoria lui ?

- Ca noi adunam aici copii pregatindu-ne pentru un razboi intre natiuni, sau intre natiuni si F.I. Un razboi terestru, pe Pamant.

- De ce am duce copiii in spatiu ca sa ne pregatim de un razboi pe Pamant ?

- Gandeste-te o clipa si o sa intelegi.

- Pentru ca pentru ca atunci cand o sa terminam cu Furnicile, probabil va fi un conflict terestru. Iar toti comandantii talentati vor fi deja in F.I.

- Vezi ? Nu-l putem lasa pe pustiul asta sa publice, nici macar in cadrul F.I. Nu toti au renuntat la loialitatea fata de gruparile de pe Pamant.

- Deci de ce m-ai convocat ?

- Pentru ca vreau sa ne folosim de el. Nu purtam razboiul aici, dar conducem o scoala. Ai citit eseul lui despre ineficienta utilizarii ofiterilor pe post de profesori ?

- Da. M-am simtit jignit.

- De data asta greseste, caci n-are cum sa stie ce mod non-traditional de recrutare am folosit intotdeauna. Dar ar putea sa aiba si putina dreptate. Pentru ca sistemul nostru de testare a potentialului ofiterilor a fost creat pentru a obtine candidati cu trasaturile identificate la cei mai bine vazuti ofiteri din timpul celei de-A Doua Invazii.

-Oho!

- Vezi ? Unii dintre ofiterii bine vazuti s-au descurcat bine in batalii, dar razboiul a fost prea scurt ca sa separam padurea de uscaturi. Printre ofiterii testati au fost oameni de genul celor pe care ii critica in eseul lui. Asa ca

- Deci a plecat de la o ipoteza gresita, dar a obtinut un rezultat corect.

- Absolut. Sistemul ne livreaza impostori ca Bonzo Madrid. Ai cunoscut ofiteri ca el, nu-i asa ? Atunci de ce sa fim surprinsi ca testele noastre il pun la comanda unei armate desi habar n-are ce sa faca cu ea ? Vanitatea si stupiditatea unui Custer sau Hooker sau - la naiba, poti alege orice incompetent infumurat - sunt cele mai obisnuite trasaturi ale unui ofiter superior.

- Pot sa te citez?

- O sa neg. Cert e ca Bean a studiat dosarele tuturor celorlalti elevi. Credem ca le evalueaza loialitatea fata de grupul lor etnic, dar si calitatile de comandanti.

- Dupa standardele lui de calitate.

- Trebuie sa-i dam lui Ender comanda unei armate. Suntem foarte presati sa ne trimitem candidatii la Scoala de Comanda. Dar daca ii facem vant unuia dintre comandantii actuali ca sa-i facem loc lui Ender, o sa provocam resentimente.

- Deci trebuie sa-i dai o armata noua.

- Dragonii.

- Inca mai sunt copii aici care-si amintesc ultima Armata Dragon.

- Exact. Asta-mi convine. Blestemul.

- Inteleg. Vrei ca Ender sa porneasca cu handicap.

- Mai mult decat atat.

- Banuiam eu.

- N-o sa-i dam decat soldatii care sunt deja pe listele de transfer ale comandantilor lor.

- Refuzatii ? Ce vrei sa faci cu pustiul asta ?

- Daca i-am alege noi dupa standardele obisnuite, atunci da, ar fi refuzati. Dar nu noi o sa alegem armata lui Ender.

- Bean ?

- Testele noastre nu sunt eficiente, corect ? Dupa parerea lui Bean, unii dintre acesti refuzati sunt cei mai buni elevi, corect ? Iar el i-a studiat pe lansati. Da-i o imputernicire. Spune-i sa rezolve o problema ipotetica. Sa formeze o armata numai din lansati. Poate si din soldatii de pe listele de transfer.

- Nu cred ca exista vreo cale de a face asta fara sa-i spunem ca ne-am prins de falsa lui identificare ca profesor.

- Spune-i.

- Atunci nu va mai crede in ceea ce a descoperit.

- Nu a descoperit nimic, zise Graff. Nu a fost nevoie sa-i inscenam nimic, fiindca are teoria lui falsa. Intelegi ? Deci indiferent daca el crede ca am plantat ceva sau nu, e indus in eroare, asa ca suntem in siguranta.

- Pari ca te bazezi pe faptul ca-i intelegi psihologia.

- Sora Carlotta m-a asigurat ca ADN-uI lui difera de cel al oamenilor obisnuiti doar intr-o mica masura.

- Deci acum e uman din nou ?

- Trebuia sa iau decizii pe baza a ceva, Dimak!

- Deci juriul a decis ca e uman ?

- Ada-mi o lista cu armata ipotetica aleasa de Bean, ca sa i-o putem incredinta lui Ender.

- O sa se puna si pe el acolo, stii asta.

- Ar face bine, altfel inseamna ca nu e atat de destept cum credeam.

- Dar Ender ? E pregatit ?

- Anderson crede ca da, ofta Graff. Pentru Bean inca e un joc, pentru ca nu apasa nicio greutate asupra lui. Dar Ender cred ca stie, in sinea lui, unde vor conduce toate astea. Cred ca deja o simte.

- Domnule, daca dumneavoastra simtiti greutatea, nu inseamna ca o simte si el.

Graff rase.

- Direct in inima, nu-i asa!

- Bean o doreste, domnule. Daca Ender nu o vrea, atunci de ce sa nu punem povara acolo unde e dorita ?

- Daca Bean o doreste inseamna ca e inca prea tanar, in plus, cei dornici au intotdeauna ceva de dovedit. Uita-te la Napoleon. Uita-te la Hitler. Da, la inceput au fost indrazneti, dar au continuat sa fie indrazneti si mai tarziu, cand ar fi fost nevoie sa fie prevazatori, sa dea inapoi. Patton. Cezar. Alexandru. Mereu dorind mai mult, niciodata finalizand. Nu, va fi Ender, nu Bean. Ender nu vrea sa faca asta, deci nu are nimic de dovedit.

- Sigur nu alegi tipul de comandant pe care ti l-ai dori drept superior?

- Ba exact asta fac, zise Graff. Exista un standard mai bun ?

- Problema e ca nu-i poti pasa lui raspunderea, nu-i asa ? Nu poti sti cum a fost la teste, tu doar ai urmarit testele. Rezultatele. Ma rog.

- Nu pot conduce treburile ca o masina.

- De asta nu-l vrei pe Bean, nu-i asa ? Pentru ca el a fost facut, ca o masina.

- Nu ma autoanalizez. Ii analizez pe ei.

- Deci daca vom castiga, cine va castiga in realitate razboiul? Comandantul ales de tine? Sau tu, pentru ca l-ai ales ?

- Triumviratul, pentru ca a avut incredere in mine. In felul lor. Dar daca vom pierde

- Ei bine, atunci sigur tu vei fi vinovat.

- Atunci vom fi cu totii morti. Ce-o sa faca ? O sa ma ucida mai intai pe mine ? Sau o sa ma lase pana la sfarsit ca sa pot contempla urmarile erorii mele ?

- Atunci, Ender. Adica, el e cel potrivit. El nu va da vina pe tine. O va lua asupra lui. Nu creditul pentru victorie - doar vina pentru esec.

- Fie castigam, fie pierdem, pustiul ales va avea o viata grea.

Bean fu convocat in timpul pranzului. Se prezenta imediat in biroul lui Dimak.

Il gasi pe profesor in fata pupitrului, citind ceva. Lumina era astfel reglata, incat Bean sa fie orbit si sa nu poata citi.

- Ia loc, zise Dimak.

Bean sari si se aseza pe patul lui Dimak, leganandu-si picioarele.

- Sa-ti citesc ceva, zise Dimak. 'Nu exista fortificatii, depozite, puncte-cheie in sistemul solar al inamicului nu se va putea profita de roadele pamantului, deoarece accesul la planetele locuibile va fi posibil numai dupa victoria totala Liniile de aprovizionare nu sunt o problema deoarece ele nu exista si deci nu trebuie protejate, dar in schimb toate proviziile si tehnica de lupta trebuie incarcate de catre flota de invazie De fapt, orice flota interstelara invadatoare reprezinta un atac sinucigas, deoarece dilatarea timpului face ca, si in eventualitatea ca flota sa va intoarce intacta, aproape niciunul dintre cunoscuti nu va mai fi in viata. Ei nu se mai pot intoarce, deci trebuie sa se asigure ca forta lor este suficienta pentru a fi decisiva si prin urmare ca sacrificiul merita O armata compusa din persoane de ambele sexe permite ca aceasta sa devina o colonie permanenta si/sau o forta de ocupatie pe planeta inamicului invins.'

Bean asculta satisfacut. Lasase lucrarea pe pupitrul lui pentru a fi gasita, iar ei o gasisera.

- Tu ai scris asta, Bean, dar nu ai aratat-o nimanui.

- Nu am avut niciodata o tema la care sa se potriveasca.

- Nu pari surprins ca am gasit-o.

- Presupun ca ne scanati pupitrele in mod curent.

- La fel cum le scanezi si tu pe ale noastre ? Stomacul lui Bean se stranse de teama. Stiau.

- Dragut sa-ti denumesti falsa identitate „Graff', cu un spatiu in fata.

Bean nu spuse nimic.

- Ai cercetat dosarele tuturor celorlalti elevi. De ce ?

- Voiam sa-i cunosc. Am putini prieteni.

- Si niciun prieten apropiat.

- Sunt mai mic si mai inteligent decat ei. Nu sta nimeni la coada.

- Deci te folosesti de dosare ca sa afli mai multe despre ei. De ce simti nevoia sa-i intelegi ?

- Intr-o zi voi fi comandantul unei astfel de armate.

- Vei avea atunci suficient timp sa-ti cunosti soldatii.

- Nu, domnule, zise Bean. Nu voi avea timp deloc.

- De ce spui asta ?

- Din cauza felului in care am fost promovat. Eu si Wiggin. Suntem cei mai bum elevi din scoala, si am fost fortati. N-o sa mai dureze mult pana cand o sa am o armata.

- Bean, fii realist. O sa treaca mult timp pana cand cineva va fi dispus sa te urmeze in lupta.

Bean nu spuse nimic. Stia ca asta nu era adevarat, chiar daca Dimak nu stia.

- Lasa-ma sa vad cat e de buna analiza ta. O sa-ti dau o tema.

- Pentru care clasa ?

- Fara clasa, Bean. Vreau sa creezi o armata ipotetica. Trebuie sa concepi toata lista lucrand numai cu boboci, efectivul complet de patruzeci si unu de soldati.

- Fara veterani ?

Bean formulase intrebarea neutru, dorind sa se asigure ca a inteles regulile. Dar Dimak o lua drept o critica la adresa incorectitudinii cerintei.

- Nu, uite cum facem, poti include veterani pe care comandantii lor i-au pus pe listele de transfer. Asa o sa ai si soldati experimentati.

Cei cu care comandantii nu puteau lucra. Unii erau intr-adevar niste ratati, altii, dimpotriva.

- Bine, zise Bean.

- Cat crezi ca o sa-ti ia ? Bean alesese deja vreo duzina.

- Pot sa va dau lista chiar acum.

- Vreau sa te gandesti serios la ea.

- M-am gandit deja. Dar intai am nevoie de raspunsuri la cateva intrebari. Ati spus patruzeci si unu, dar asta include si comandantul.

- Bine, patruzeci, si lasi liber postul de comandant.

- Mai am o intrebare. Eu trebuie sa comand armata ?

- Daca vrei, o poti organiza astfel.

Dar indiferenta lui Dimak ii spuse lui Bean ca armata nu era pentru el.

- E o armata pentru Wiggin, nu-i asa ? Dimak se incrunta.

- E ipotetica.

- Categoric e pentru Wiggin, zise Bean. Nu puteti indeparta pe cineva de la comanda ca sa-i faceti loc, deci ii dati lui Wiggin o armata noua. Pariez ca e Dragonul.

Dimak parea socat, desi se straduia s-o ascunda.

- Nu va faceti griji, zise Bean. O sa-i dau cea mai buna armata care se poate forma urmand aceste reguli.

- Am spus ca e ipotetica!

- Credeti ca nu mi-as fi dat seama cand m-as fi trezit in armata lui Wiggin impreuna cu toti ceilalti de pe lista mea ?

- Nimeni nu spune ca iti vom respecta lista!

- O veti respecta. Pentru ca voi avea dreptate si stiti asta, spuse Bean. Si va promit ca o sa fie o armata data dracului! Daca ne antreneaza Wiggin, ii batem pe toti!

- Tu fa-ti tema ta teoretica, si nu vorbi cu nimeni despre ea. Niciodata.

Era o concediere, dar Bean inca nu voia sa fie concediat. Ei venisera la el. Il puneau pe el sa le faca munca. Voia sa spuna ce avea de spus cat inca mai era ascultat.

- Motivul pentru care aceasta armata va fi atat de buna este ca sistemul promoveaza o multime de copii nepotriviti. Aproape jumatate din elevii cei mai buni ai scolii sunt boboci sau pusi pe listele de transfer, pentru ca ei inca nu au fost infranti si supusi de lingaii pe care ii puneti la comanda armatelor si plutoanelor. Acesti neadaptati si copii mici sunt cei care pot castiga. Wiggin o sa-si dea seama. El o sa stie sa ne foloseasca.

- Bean, nu esti atat de destept pe cat crezi!

- Ba da, domnule, zise Bean. Altfel nu mi-ati fi dat asemenea tema. Pot sa plec ? Sau vreti sa va spun lista acum ?

- Esti liber, zise Dimak.

Probabil ca nu trebuia sa-l provoc, gandi Bean. Acum e posibil sa se joace cu lista mea doar ca sa-mi demonstreze ca poate. Dar el nu e genul asta de om.

Daca ma insel in privinta lui, inseamna ca ma insel in privinta oricui altcuiva.

In plus, a fost bine sa spun adevarul cuiva aflat la putere.

Dupa ce mai lucra putin la lista, Bean se bucura ca Dimak nu-i luase de buna oferta prosteasca de a-i da numele pe loc. Pentru ca problema nu era numai sa-i numeasca pe cei mai buni patruzeci de soldati dintre lansati si cei de pe listele de transfer.

Pentru Wiggin comanda era prematura, si ar fi fost mai greu pentru elevii mai mari s-o accepte - adica sa fie pusi in armata unui copil. Ii sterse de pe lista pe toti cei care erau mai in varsta ca Wiggin.

Ii mai ramasesera cam saizeci de copii destul de buni pentru armata lui. Bean ii clasa in ordinea valorii, apoi isi dadu seama ca era pe punctul de a face o alta greseala. Cativa dintre acesti pusti faceau parte din grupul de lansati si soldati care se antrenau cu Wiggin in timpul liber. Pe ei Wiggin ii cunostea cel mai bine, si in mod normal i-ar fi ales sa fie sefii de plutoane, inima armatei lui.

Problema era ca, desi unii s-ar fi descurcat bine ca sefi de pluton, daca s-ar fi bazat pe acest grup ar fi insemnat sa-i treaca cu vederea pe alti cativa care nu faceau parte din acest grup. Inclusiv pe Bean.

Deci nu voi fi ales ca sa conduc un pluton. El oricum nu m-ar alege, nu-i asa ? Sunt prea mic. Cand se uita la mine nu vede un comandant.

Atunci, doar de mine e vorba ? Deformez acest proces numai pentru a-mi oferi sansa sa arat ce pot ?

Si daca o fac, ce-i rau in asta ? Eu stiu ce pot face, si nimeni nu intelege cu adevarat. Profesorii cred ca sunt un savant, stiu ca sunt inteligent, au incredere in judecata mea, dar nu construiesc armata asta pentru mine, ci pentru el. Inca mai trebuie sa le dovedesc ce pot face. Si daca sunt cu adevarat unul dintre cei mai buni, ar fi in beneficiul programului s-o arat cat mai curand posibil.

Apoi se gandi: oare asa speculeaza idiotii despre prostia lor ?

- Salut, Bean, zise Nikolai.

- Salut, raspunse Bean. Puse mana in dreptul pupitrului, acoperind display-ul. Zi-mi.

- N-am nimic de zis. Tu pareai incruntat.

- Faceam o tema. Nikolai rase.

- Niciodata nu esti asa serios cand iti faci temele. Citesti putin, apoi scrii putin. Ca si cand n-ar fi nimic. Asta pare ceva deosebit.

- E o tema suplimentara.

- Una grea, nu ?

- Nu prea.

- Iarta-ma ca te-am intrerupt. Am crezut ca poate ceva nu e-n regula. Vreo scrisoare de-acasa.

Rasera amandoi. Scrisorile nu erau ceva obisnuit aici. Veneau cel mult o data la cateva luni. Iar cand veneau, scrisorile erau aproape goale. Unii nu primeau niciuna. Bean era unul din ei, iar Nikolai stia de ce. Nu era un secret, dar el fusese singurul care observase si pe care-l interesase. „Nu ai familie deloc?' intrebase. „Dupa cum sunt familiile unora, poate ca eu sunt cel norocos' ii raspunsese Bean, iar Nikolai fusese de acord. „Nu si a mea. Mi-as dori sa ai si tu parinti ca ai mei.' Apoi ii povestise ca era unicul lor copil, iar parintii sai se straduisera mult sa-l aiba. „Au facut-o chirurgical, au fertilizat cinci-sase ovule, apoi cele sanatoase au fost clonate de inca cateva ori, si in final m-au ales pe mine. Am fost crescut de parca urma sa fiu rege sau Dalai Lama sau ceva de genul asta. Iar intr-o zi F.I. a spus ca are nevoie de mine. Cel mai greu lucru pe care l-au facut vreodata parintii mei a fost sa spuna da. Dar eu am zis: Si daca o sa fiu urmatorul Mazer Rackham ? Si m-au lasat sa plec.'

Asta fusese cu luni in urma, dar conversatia ramasese doar intre ei. Copiii nu vorbeau prea mult despre casa. Nici Nikolai nu discuta cu altcineva despre familia lui. Numai cu Bean. In schimb, Bean ii povestise cate ceva despre viata pe strazi. Nu cu prea multe detalii, ca sa nu para ca cerseste mila sau incearca sa faca pe grozavul. Dar ii spuse cum erau organizati intr-o familie. Ii spuse cum fusese ceata lui Poke, apoi devenise familia lui Ahile, si cum intrasera la cantina de caritate. Apoi Bean astepta sa vada cat din poveste incepea sa circule.

Nu aparu nimic. Nikolai nu spuse niciodata nimanui niciun cuvant. Atunci Bean fu sigur ca Nikolai merita sa-i fie prieten. Putea sa pastreze un lucru pentru el fara sa trebuiasca sa fie rugat s-o faca.

Iar acum Bean facea lista pentru mareata armata, si Nikolai era langa el, intrebandu-l ce face. Dimak ii zisese si nu spuna nimanui, dar Nikolai putea pastra un secret. Ce rau ar putea face ?

Apoi Bean isi reveni. Lui Nikolai nu i-ar fi fost de niciun ajutor sa stie. Fie va fi in Armata Dragon, fie nu va fi. Daca nu va fi, ar sti ca Bean nu l-a ales. Daca va fi, ar fi si mai rau, pentru ca s-ar intreba daca nu cumva Bean l-a ales din prietenie si nu datorita meritelor sale.

In afara de asta, Nikolai nici nu va fi in Armata Dragon. Lui Bean ii placea si avea incredere in el, dar Nikolai nu era printre cei mai buni lansati. Fra inteligent, rapid, era bun - dar nu era prin nimic special. Decat pentru mine, gandi Bean.

- Era o scrisoare de la parintii tai, zise Bean. Nu-ti mai scriu tie, le place mai mult de mine.

- Mda, iar Vaticanul se muta la Mecca.

- Iar eu voi fi Maresal.

- No jeitoy zise Nikolai. Esti prea inalt, bicbo. Nikolai isi lua pupitrul.

- In seara asta nu te pot ajuta la teme, Bean, asa ca nu te mai ruga de mine.

Se intinse pe spate in pat si incepu jocul fanteziei.

Bean se intinse si el pe spate. Isi lua pupitrul si incepu sa se lupte din nou cu numele. Daca i-ar elimina pe toti cei care se antrenasera cu Wiggin, cati dintre cei buni ar ramane ? Cincisprezece veterani de pe listele de transfer. Douazeci si doi de boboci, inclusiv Bean.

De ce nu au participat acesti boboci la antrenamentele lui Wiggin din timpul liber ? Veteranii aveau deja necazuri cu sefii lor, nu aveau de gand sa sporeasca animozitatile, deci pentru ei era logic sa nu participe. Dar lansatii, oare nu erau ambitiosi ? Erau niste tocilari care incercau sa-ti faci toate temele in loc sa se prinda ca sala de lupta era totul ? Bean nu-i putea acuza pentru asta - si lui ii luase ceva timp sa se prinda. Erau atat de increzatori in talentul lor, incat nu considerau ca au nevoie de o pregatire suplimentara ? Sau atat de aroganti, incat nu voiau ca cineva sa creada ca ii datoreaza succesul lui Ender Wiggin ? Sau atat de timizi, incat

Nu. Nu le putea ghici motivele. Erau oricum prea complexe. Erau inteligenti, cu evaluari bune - bune dupa standardele lui Bean, nu in mod necesar si dupa ale profesorilor. Asta era tot ce trebuia sa stie. Daca i-ar fi dat lui Wiggin o armata in care nu era niciun copil din cei care se antrenasera cu el, atunci toti cei din armata ar fi pornit pe picior de egalitate in ochii lui. Ceea ce insemna ca Bean ar fi avut aceleasi sanse ca oricare sa-i atraga atentia lui Wiggin si poate sa obtina comanda unui pluton. Daca altii nu puteau concura cu Bean pentru acest post, cu atat mai rau pentru ei.

Dar astfel ii ramaneau treizeci si sapte de nume pe lista. Mai erau trei pozitii de completat.

Se invarti in jurul unui cuplu. In final se decise sa-l includa pe Tom Nebunul, un veteran care detinea recordul de neinvidiat de a fi cel mai transferat soldat din istoria jocului care nu fusese inghetat si trimis acasa. Deocamdata, in realitate, Tom Nebunul chiar era bun. O minte ascutita. Dar nu putea suporta cand un superior era prost si incorect. Iar cand se enerva, isi iesea din minti. Odata urlase, aruncase cu lucrurile, rupsese asternuturile de pe toate paturile din dormitorul lui, alta data scrisese un mesaj despre cat de idiot era comandantul lui si-l trimisese fiecarui elev din scoala. De fapt il primisera putini inainte ca profesorii sa-l intercepteze, dar spusesera ca fusese cel mai grozav lucru pe care-l citisera vreodata. Tom Nebunul. Putea fi distrugator. Dar poate ca doar astepta comandantul potrivit. il puse pe lista.

Si o fata, Wu, al carei nume bineinteles ca devenise Uu si chiar uu-huu. Stralucitoare la lectii, un adevarat ucigas in jocuri, dar refuzase sa fie comandant de pluton si imediat ce comandantul ei i-o ceruse, isi inregistrase transferul si refuzase sa lupte pana cand ii va fi fost acordat. Ciudat. Bean n-avea idee de ce facuse asta - si profesorii erau confuzi. Nimic din testele ei nu aratase motivul. La naiba, gandi Bean. E pe lista.

Ultima pozitie.

Trecu numele lui Nikolai.

Oare ii fac o favoare ? Nu e rau, e doar putin mai incet decat pustii astia, doar putin mai bland. O sa fie greu pentru el. Iar daca va fi lasat de-o parte, nu se va supara. Va face tot ce va putea mai bine in oricare armata va fi trimis in cele din urma.

Si totusi Armata Dragon va fi o legenda. Nu doar aici, in Scoala de lupta. Acesti copii vor deveni conducatori in F.I. sau oriunde altundeva. Si vor povesti despre vremurile cand erau in Armata Dragon cu marele Ender Wiggin. Daca il includ pe Nikolai, chiar daca nu e cel mai bun dintre soldati, chiar daca e de fapt cel mai lent, tot va fi acolo, tot va putea spune candva acele povesti. Si nu e prost. Nu se va face de ras. Nu va trage armata in jos. Va fi OK. Atunci de ce nu ?

Si eu il vreau langa mine. E singurul cu care am vorbit vreodata. Despre lucruri personale. Singurul care cunoaste numele lui Poke. Il vreau. Si mai e o pozitie pe lista.

Bean mai parcurse o data lista. Apoi o alfabetiza si i-o trimise lui Dimak.

A doua zi de dimineata, Bean, Nikolai si inca trei copii din grupul lor de lansati primira transferul in Armata Dragon. Cu cateva luni inainte de a fi fost promovati ca soldati. Pustii care nu fusesera alesi erau invidiosi, jigniti, furiosi, rand pe rand. Mai ales atunci cand isi dadura seama ca Bean era unul dintre cei alesi. „Oare se fac costume de lupta de marimea asta ?'

Era o intrebare buna. Iar raspunsul era nu, nu se faceau. Culorile Armatei Dragon erau gri-portocaliu-gri. Pentru ca soldatii cand se inrolau erau de obicei cu mult mai mari decat Bean, trebuisera sa stramteze un costum de lupta pentru Bean, si nu-i venea prea bine. Uniformele nu erau fabricate in spatiu, si nimeni nu avea uneltele necesare ca sa faca modificari de calitate.

Cand in cele din urma o facura sa l se potriveasca, Bean isi duse noua sa uniforma la dormitorul Armatei Dragon. Pentru ca ajustarea durase mult, sosi ultimul. Wiggin ajunse in dreptul usii exact cand intra Bean.

- Ia-o inainte, zise Wiggin.

Era pentru prima data cand Wiggin ii vorbea - si din cate stia Bean, pentru prima data cand il observa. Bean isi ascunsese atat de bine fascinatia pentru Wiggin, incat devenise efectiv invizibil.

Wiggin il urma in camera. Bean o lua pe coridorul dintre paturi indreptandu-se spre partea din spate a incaperii, unde intotdeauna dormeau soldatii cei mai tineri. Trase cu ochiul la ceilalti copii, care se uitau toti la el cu un amestec de oroare si amuzament. Formau o armata atat de amarata, incat si acest copilas facea parte din ea ?

In spatele lui, Wiggin isi incepuse primul discurs. Cu voce increzatoare, suficient de tare ca sa nu strige, fara sa fie nervos.

- Eu sunt Ender Wiggin. Sunt comandantul vostru. Ocupati-va paturile in ordinea varstei.

Unii dintre boboci murmurara dezaprobator.

- Veteranii in spatele camerei, soldatii cei mai noi in fata.

Murmurele incetara. Era exact invers fata de cum se organizau lucrurile. Wiggin intotdeauna tulbura apele. Ori de cate ori ar fi intrat in dormitor, cel mai aproape de el ar fi fost copiii cei mai noi. In loc sa se piarda, ar fi avut intotdeauna atentia lui.

Bean se intoarse si se indrepta spre partea din fata a dormitorului. Era inca cel mai mic copil din Scoala de Lupta, dar cinci dintre soldati erau din grupuri lansate mai recent, si deci ei ocupara pozitiile cele mai apropiate de usa. Bean primi un pat de sus, chiar vizavi de Nikolai, care teoretic avea aceeasi varsta, facand parte din acelasi grup de lansati.

Bean se sui in pat, isi impaturi uniforma si puse palma langa dulap. Nu se intampla nimic.

- Pentru cei care sunt pentru prima data intr-o armata, spuse Wiggin, dulapul se deschide numai cu mana. Nu exista incuietori. Aici nu avem nimic personal.

Bean isi aranja meticulos uniforma in dulap.

Wiggin merse printre paturi ca sa se asigure ca ordinea varstei era respectata. Apoi se intoarse in fata.

- Toata lumea e in regula. imbracati-va uniformele si haideti sa ne antrenam.

Bean il privi cuprins de exasperare. Wiggin se uita exact la el cand incepuse sa se dezbrace. De ce nu-i sugerase sa nu-si scoata costumul ?

- Avem program de dimineata, continua Wiggin. Dupa micul dejun mergem direct la antrenament. In mod oficial aveti o ora libera intre masa si antrenament. O sa mai vedem ce se intampla dupa ce aflu cat de buni sunteti.

Adevarul era ca Bean se simtea ca un idiot. Bineinteles ca Wiggin avea sa inceapa antrenamentele imediat. N-avea nevoie sa fie avertizat sa nu-si scoata uniforma. Ar fi trebuit sa stie.

Arunca pe podea componentele uniformei si se lasa sa alunece pe rama patului. Multi copii vorbeau, aruncau cu haine unii in altii, se jucau cu armele. Bean incerca sa-si puna uniforma micsorata, dar nu se putu descurca cu unele dintre mecanismele de inchidere. Trebui sa scoata cateva piese si sa le examineze ca sa-si dea seama cum se imbina, si in cele din urma renunta, le scoase pe toate si incepu sa le asambleze pe podea.

Wiggin, indiferent, arunca o privire la ceas. Aparent, termenul-limita era de trei minute.

- Bun, toata lumea afara, acum! La treaba!

- Dar sunt dezbracat, zise un baiat - Anwar, din Ecuador, copilul unor imigranti egipteni.

Bean revazu in minte dosarul lui.

- Data viitoare sa te imbraci mai repede, spuse Wiggin. Si Bean era dezbracat. Mai mult, Wiggin statea chiar langa el, privindu-l cum se lupta cu uniforma. Ar fi putut sa-l ajute. Ar putut sa astepte. Oare in ce m-am bagat ?

- Aveti trei minute de la primul anunt pana la iesirea pe usa - asta e regula pentru saptamana asta, zise Wiggin. Saptamana viitoare regula e de doua minute. Miscati-va!

Afara pe condor, copiii care aveau timp liber sau se indreptau spre clase se oprira sa priveasca parada uniformelor neobisnuite ale Armatei Dragon. Si sa-si bata joc de cei care erau mai mult decat neobisnuiti.

Un lucru era sigur. Bean trebuia sa exerseze imbracarea uniformei lui micsorate ca sa evite sa alerge pe coridoare in pielea goala. Iar daca Wiggin nu facuse nicio exceptie pentru el in prima zi, cand abia isi primise uniforma sa neregulamentara, categoric Bean nu o sa-i ceara favoruri speciale.

Eu am ales sa fac parte din aceasta armata, isi reaminti Bean in timp ce alerga incercand sa impiedice piesele uniformei sa i se imprastie din brate.

Partea a IV - a

SOLDATUL

l3

ARMATA DRAGON

- Am nevoie de acces la informatiile privind genetica lui Bean, spuse sora Carlotta.

- Asta nu e pentru tine, zise Graff

- Credeam ca permisul meu imi va deschide orice usa.

- Am inventat o categorie noua speciala de securitate numita 'Interzis surorii Carlotta'. Nu vrem sa imparti cu nimeni informatiile despre genele lui Bean. Iar tu deja planuiai sa le dai pe mana altcuiva, nu-i asa ?

- Doar pentru a face un test. Asa ca va trebui sa-l faceti voi in locul meu. Voiam sa fac o comparatie intre ADN-ul lui Bean si al lui Volescu.

- Parca mi-ai spus ca Volescu a fost sursa ADN-ului donat

- De cand am spus asta m-am mai gandit, colonele Graff, si stii ce ? Bean nu seamana deloc cu Volescu. Nici macar nu vad cum ar putea sa creasca si sa devina ca el.

- Poate ca diferentele de mediu il fac sa para diferit.

- Poate. Dar e la fel de posibil ca Volescu sa minta. E un om orgolios.

- Sa minta in toate privintele ?

- Sa minta in legatura cu ceva. Cel mai probabil in legatura cu paternitatea. Si daca minte

- Atunci perspectivele lui Bean n-ar mai fi atat de sumbre ? Nu crezi ca geneticienii nostri au verificat deja ? Oricum, Volescu n-a mintit intru totul. Cheia lui Anton se va comporta probabil exact asa cum a descris-o.

- Te rog. Fa testele si spune-mi rezultatul.

- Pentru ca tu nu vrei ca Bean sa fie fiul lui Volescu.

- Nu vreau sa fie fratele geaman al lui Volescu. Si cred ca nici voi nu vreti.

- Bine zis. Desi trebuie sa-ti spun ca baiatul are o latura orgolioasa.

- Cand esti atat de dotat ca Bean, o autoevaluare corecta pare orgoliu in ochii celorlalti oameni.

- Mda, dar nu ar trebui sa insiste asupra acestui aspect, nu-i asa ?

- Of A fost ranit orgoliul cuiva ?

- Al meu nu. Inca. Dar unul dintre profesorii lui se simte putin atins.

- Observ ca nu ma mai acuzi ca i-am falsificat rezultatele.

- Da, sora Carlotta, ai avut tot timpul dreptate. Merita sa fie aici. Ca si Ei bine, hai sa spunem ca ai castigat la loterie dupa toti anii astia de cautari.

- E loteria omenirii.

- Am spus ca merita sa fie aici, nu ca el e cel care ne va conduce spre victorie. Roata inca se mai invarte. Iar banii mei sunt pe alt numar.

Nu era practic sa urce pe scari tinand in brate uniforma, asa ca Wiggin ii puse pe cei care erau deja imbracati sa alerge inainte si inapoi pe condor pana transpirara, in timp ce Bean si ceilalti pusti dezbracati sau imbracati partial isi pusera echipamentul. Nikolai il ajuta pe Bean sa-si inchida uniforma; era umilitor pentru Bean sa aiba nevoie de ajutor, dar ar fi fost si mai rau sa fie ultimul care termina - piciul ala plicticos care-i incetineste pe toti. Cu ajutorul lui Nikolai, nu fusese ultimul.

- Multumesc.

- No ojjikay.

Cateva clipe mai tarziu urcau pe scara spre nivelul salii de lupta. Wiggin ii duse pana la usa de sus, care se deschidea in mijlocul peretelui salii de lupta. Cea folosita pentru intrare in cazul luptelor reale. Existau manere pe laterale, pe plafon si pe podea, pentru ca elevii sa se balanseze si sa se propulseze inainte in conditii de zero G. Se spunea ca gravitatia era mai scazuta in sala de lupta pentru ca era mai aproape de centrul statiei, dar Bean isi daduse deja seama ca era o amagire. Tot ar fi trebuit sa existe o oarecare forta centrifuga in dreptul usilor si un efect Coriolis pronuntat. Totusi, in salile de lupte imponderabilitatea era totala. Pentru Bean, asta insemna ca F.I. poseda un dispozitiv care fie bloca gravitatia, fie, mai degraba, producea o gravitatie falsa care echilibra perfect fortele centrifuge si Coriolis din sala, incepand exact din dreptul usii. Era o tehnologic uluitoare, despre care nu se discuta niciodata in cadrul F.I., cel putin nu in literatura disponibila elevilor din Scoala de Lupta, si era complet necunoscuta in exterior.

Wiggin ii grupa in patru randuri de-a lungul coridorului si le ordona sa sara si sa foloseasca manerele pentru a zbura prin incapere.

- Adunarea pe peretele opus, ca si cum ati ataca poarta inamicului.

Pentru veterani, asta insemna ceva. Pentru lansati, care nu participasera niciodata la o lupta si nici nu intrasera vreodata prin usa de sus, nu avea niciun sens.

- Alergati si sariti cate patru de fiecare data cand deschid poarta, un grup pe secunda.

Wiggin trecu in spatele grupului si folosindu-si carligul, un instrument de control prins la interiorul incheieturii, facu sa dispara usa, care paruse destul de solida.

- Start!

Primii patru copii pornira in fuga spre poarta.

- Start!

Urmatorul grup incepu sa alerge inainte ca primii sa fi ajuns. Nimeni nu trebuia sa ezite, altfel cineva din spate s-ar fi lovit de el.

- Start!

Cei din primul grup se prinsera in maini, se rasucira cu diverse grade de neindemanare si se indreptara in directii diferite.

- Start!

Grupurile din urma invatau, sau cel putin incercau sa invete, din stangaciile celor dinainte.

- Start!

Bean se afla la sfarsitul randului, in ultimul grup. Wiggin ii puse mana pe umar.

- Poti folosi un maner lateral daca vrei.

Sigur, gandi Bean. Acum te-ai gandit sa ma cocolosesti. Nu pentru ca trasnita mea de uniforma nu se inchide bine, ci pentru ca sunt scund.

- Sictir, replica Bean.

- Start!

Bean tinu pasul cu ceilalti trei, desi trebuia sa-si miste picioarele de doua ori mai repede, iar cand ajunse langa intrare sari cat putu, atinse manerul din plafon cu degetele si zbura inauntru lipsit de orice control, rotindu-se simultan in trei directii.

Dar nu se asteptase sa reuseasca mai bine, si in loc sa se lupte cu miscarea de rotatie, se calma si executa rutina antigreata, relaxandu-se pana cand ajunse langa perete si trebui sa se pregateasca de impact. Nu ateriza langa niciunul dintre manerele infundate si nici nu era orientat asftel incat sa se apuce de ceva. Asa ca sari din nou, de data asta zburand ceva mai stabil, si ajunse pe plafon foarte aproape de peretele din spate. Ii lua astfel mai putin timp sa-si croiasca drum spre locul in care se adunau ceilalti, aliniati pe podea sub poarta din mijlocul peretelui - poarta inamica.

Wiggin zbura calm prin aer. Pentru ca avea carlig, in timpul antrenamentelor reusea sa se miste in aer in moduri in care soldatii nu puteau; totusi, in timpul luptei carligul era inutil, astfel incat comandantii trebuiau sa se asigure ca nu devin dependenti de ajutorul suplimentar al carligului. Bean observa aprobator ca Wiggin parea sa nu foloseasca deloc carligul. Pluti in lateral, apuca un maner la vreo zece pasi de peretele din spate, si ramase atarnat in aer. Cu capul in jos.

Fixandu-l pe unul dintre ei cu privirea, Wiggin intreba:

- De ce stai cu capul in jos, soldat ?

Imediat unii dintre soldati incepura sa se intoarca invers, ca Wiggin.

- Atentie! racni Wiggin. Orice miscare inceta. Am intrebat de ce stai cu capul in jos!

Bean fu surprins ca soldatul nu raspundea. Oare uitase ce facuse profesorul in naveta la venirea aici ? Dezorientarea deliberata ? Sau asta o facea numai Dimak ?

- Am intrebat de ce stati toti cu picioarele in sus si nu spre podea!

Wiggin nu se uita in mod special la Bean, iar la intrebarea aceasta Bean nu voia sa raspunda. Nu era sigur care raspuns corect era cel cautat de Wiggin, asa ca de ce sa deschida gura doar pentru a fi redus la tacere ?

In cele clin urma vorbi un pusti pe nume Shame prescurtare de la Seamus.

- Domnule, in directia asta am intrat pe usa.

Bine gandit, isi zise Bean. Mai bine decat vreun argument neconvingator referitor la faptul ca in zero G nu existau „sus' si „jos'.

- Ce conteaza! Ce conteaza cum era gravitatia pe coridor! O sa luptam pe coridor? Exista aici gravitatie?

- Nu, domnule, murmurara toti.

- De acum incolo, uitati de gravitatia din afara usii. Vechea gravitatie a disparut, a fost anulata. Ati inteles? Inditerent cum ar fi gravitatia cand ajungeti la usa, tineti minte - poarta inamicului e jos. Picioarele voastre sunt indreptate spre poarta inamica. Sus e inspre poarta voastra. Nordul e incolo - arata spre ceea ce fusese plafonul – sudul e incolo, estul acolo, vestul incotro ?

Ii aratara.

- Exact cum ma asteptam, zise Wiggin. Singurul proces pe care-l stapaniti e procesul de eliminare, si singurul motiv pentru care-l stapaniti este pentru c-o puteti face la toaleta.

Bean privea amuzat. Deci Wiggin se supunea scolii de antrenament de baza esti-atat-de-prost-ca-ai-nevoie-sa-te-sterg-la-fund. Ma rog, poate era necesar. Unul din ritualurile de antrenament. Plicticos la culme, dar era alegerea comandantului.

Wiggin ii arunca o privire lui Bean, dar ochii continuara sa i se miste.

- Ce-a fost circul pe care l-am vazut aici ? Asta numiti voi aliniere? Asta numiti voi zbor? Acum toata lumea, lansarea si adunarea pe plafon! Acum! Mars!

Bean recunoscu capcana si inainte ca Wiggin sa termine de vorbit, se propulsa spre peretele prin care tocmai intrasera. Majoritatea celorlalti intelesesera si ei care era testul, dar cativa se lansara in directie gresita - in directia pe care Wiggin o numise nord in loc de directia identificata drept sus. De data asta Bean reusi sa aterizeze langa un maner, pe care il apuca surprinzator de usor. Mai facuse asta inainte la antrenamentele din sala de lupta cu grupul sau de boboci, dar spre deosebire de ceilalti el era suficient de mic incat sa se intample sa aterizeze intr-un loc unde nu avea niciun maner la indemana. Bratele scurte erau categoric un punct slab in sala de lupta. Putea sa tinteasca un maner si sa ajunga la el cu destula precizie prin sarituri scurte. Dar printr-o saritura in lungul incaperii sansele erau mici. Asa ca se simti bine ca de data asta cel putin, nu aparea ca un tont. De fapt, lansandu-se primul, ajunsese primul.

Bean se intoarse si-i privi pe cei care gresisera si faceau un al doilea salt lung si penibil pentru a se alatura restului armatei. Fu putin surprins sa vada cine erau unele dintre maimute. Neatentia ne poate face pe toti niste clovni, gandi el.

Wiggin il privea din nou, iar de data asta nu doar in treacat.

- Tu! arata Wiggin spre el. Incotro e jos ? N-am trecut de faza asta ?

- Spre poarta inamica.

- Cum te numesti, pustiule ?

Ei haide, Wiggin chiar nu stia cine era copilul cel mai scund si cu cele mai bune rezultate din toata nenorocita asta de scoala ? Bine, daca ne jucam de-a sergentul cel rau si recrutul nefericit, mai bine sa urmez scenariul.

- Soldat Bean, domnule.

- Asta-i de la inaltime sau de la creier?

Cativa dintre ceilalti soldati rasera. Dar nu prea multi. Ei cunosteau reputatia lui Bean. Pentru ei nu mai era caraghios ca era atat de mic - era doar jenant ca un copil atat de mic putea avea rezultate perfecte la teste continand intrebari pe care ei nici nu le intelegeau.

- Ei bine, Bean, esti tare.

Acum Wiggin incluse intregul grup intr-o lectie despre cum faptul de a veni pe usa cu picioarele inainte te face o tinta mult mai mica in care inamicul ar putea trage. E mai greu pentru el sa te loveasca si sa te inghete.

- Ia spuneti, ce se intampla cand esti inghetat ?

- Nu te poti misca, spuse cineva.

- Asta inseamna sa fii inghetat, zise Wiggin. Dar ce se intampla cu voi ?

Wiggin nu-si formulase intrebarea foarte clar, dupa parerea lui Bean, si nu avea rost sa prelungeasca agonia in timp ce altii incercau sa-si dea seama despre ce vorbea. Asa ca vorbi.

- Continui sa inaintezi in aceeasi directie, Cu viteza pe care o aveai in momentul cand ai fost atins.

- Adevarat, zise Wiggin. Voi cinci, din capat, mars! Indica spre cinci soldati, care pierdura destul de mult timp uitandu-se unu la altii ca sa se asigure despre cine vorbea, astfel incat Wiggin avu timp sa traga in toti, inghetandu-i pe loc. La antrenamente dura cateva minute pentru ca cel inghetat sa-si revina, daca nu cumva comandantul nu-si folosea carligul ca sa-l dezghete mai devreme.

- Urmatorii cinci, mars!

Sapte copii se miscara deodata - nu era timp de numarat. Wiggin ii ingheta la fel de repede ca pe ceilalti, dar fiindca se lansasera deja, continuara sa se miste in deriva spre peretii spre care se indreptasera.

Primii cinci pluteau in aer langa locul in care fusesera inghetati.

- Uitati-va la acesti asa-zisi soldati. Comandantul lor le-a ordonat sa se miste, si acum priviti-i. Nu numai ca sunt inghetati, dar sunt inghetati aici, unde ne pot incurca. Pe cand ceilalti, pentru ca s-au miscat cand li s-a dat ordin, sunt inghetati acolo, inspre liniile inamicului, blocandu-i vederea. Banuiesc ca vreo cinci dintre voi au priceput despre ce vorbesc.

Au inteles toti, Wiggin. La Scoala de Lupta nu vin prosti. Ca si cum nu ti-as fi ales cea mai buna armata posibila.

- Si fara indoiala Bean e unul din ei. Asa-i, Bean ? Lui Bean nu-i venea sa creada ca Wiggin il izola din nou. Pentru ca sunt mic, se foloseste de mine ca sa-i faca de ras pe ceilalti. Asta micu' stie raspunsurile, de ce nu si voi, cei mari ?

Dar Wiggin inca nu-si da seama. Crede ca are o armata de respinsi si boboci incompetenti. Inca n-a avut ocazia sa vada ca in realitate e un grup select. In consecinta, pe mine ma vede ca fiind cel mai ridicol dintr-o gramada de amarati. O sa afle ca nu sunt un idiot, dar inca presupune ca ceilalti asa sunt.

Wiggin continua sa se uite la el. A, da, pusese o intrebare.

- Asa-i, domnule, zise Bean.

- Si ce ai priceput ?

Spune-i exact ceea ce ne-a spus el noua.

- Cand ti se ordona sa te misti, te misti repede, astfel incat daca esti inghetat sa te poti indeparta in loc sa incurci operatiunile armatei tale.

- Excelent. Cel putin am un soldat care intelege ceva. Bean era dezgustat. Acesta era comandantul despre care se presupunea ca va transforma Dragonii intr-o armata legendara ? Se presupunea ca Wiggin e alfa si omega in Scoala de Lupta, iar el se joaca cu mine de-a tapul ispasitor. Wiggin nici macar nu ne cunoaste rezultatele, nu a discutat cu profesorii despre soldatii sai. Daca ar fi facut-o, ar fi stiut deja ca sunt cel mai inteligent copil din scoala. Toti ceilalti o stiu. De asta se uita jenati unii la altii. Wiggin isi etaleaza propria ignoranta.

Bean vazu ca Wiggin parea sa inregistreze dezgustul soldatilor. Fu doar o clipa, dar poate ca Wiggin intelese in cele din urma ca jocul hai-sa-radem-de-priehindel se intorcea impotriva lui. Pentru ca isi continua antrenamentul, ii invata cum sa ingenuncheze in aer - chiar sa-si inghete propriile picioare ca sa le blocheze - iar apoi sa traga printre genunchi in timp ce se deplasau catre inamic, astfel incat picioarele sa devina un scut, absorbind tirul si permitandu-le sa traga mai mult timp daca se aflau in spatiu deschis. O tactica buna, si in final Bean incepu sa priceapa de ce Wiggin se putea sa nu fi fost un comandant chiar atat de dezastruos. Ii simti si pe ceilalti cum ii acordau respectul lor noului comandant.

Cand toti intelesera, Wiggin se dezgheta pe el si pe soldatii inghetati in cursul demonstratiei.

- Acum, zise el, incotro e poarta inamica ?

- Jos! raspunsera toti.

- Si care e pozitia noastra de atac ?

Sigur, gandi Bean, de parca am putea da toti o explicatie la unison. Singurul mod de a raspunde era sa demonstreze - asa ca Bean se impinse in perete indreptandu-se in partea opusa, tragand din mers printre picioare. Nu o facu perfect - avea o usoara miscare in timpul /borului dar in general se descurca bine pentru prima sa incercare de manevra.

Deasupra lui, il auzi pe Wiggin strigand la ceilalti:

- Bean e singurul care stie cum s-o faca ?

Pana cand Bean se ancora de peretele opus, tot restul armatei venea dupa el, strigand ca si cum ar fi atacat. Doar Wiggin ramase pe plafon. Bean observa amuzat ca Wiggin statea orientat la fel cum fusese pe coridor - cu capul spre nord, vechiul sus. Poti sa ai o teorie perfecta, dar in practica e greu sa scapi de vechiul sistem de gandire bazat pe gravitatie. Bean tinu sa se orienteze lateral, cu capul la vest. Iar soldatii de langa el facura la fel, orientandu-se dupa el. Daca Wiggin observa, avea sa dea de inteles.

- Acum intorceti-va la mine, cu totii, atacati-ma! Imediat echipamentul lui fu luminat de patruzeci de arme care trageau, in timp ce armata se aduna spre el, tragand in continuu.

- Hopa, zise Wiggin cand ajunsera. M-ati prins. Cei mai multi rasera.

- Acum, la ce sunt bune picioarele in lupta ? Unii baieti raspunsera ca la nimic.

- Bean nu crede asta, zise Wiggin.

Chiar si acum continua sa se ia de mine. Ei bine, ce vrea el sa auda ? Cineva murmura „scuturi', dar Wiggin nu reactiona, deci trebuie sa fi avut altceva in minte.

- Sunt cea mai buna cale ca sa te impingi in pereti, ghici Bean.

- Exact, incuviinta Wiggin.

- Haide, impingerea inseamna deplasare, nu lupta, spuse Tom Nebunul.

Alti cativa isi exprimara acordul.

Of, acum incepe, se gandi Bean. Tom Nebunul alege sa se certe fara rost cu comandantul, care se supara pe el si

Dar Wiggin nu fu ofensat de corectia lui Tom Nebunul. Doar il corecta si el, cu blandete.

- Nu exista lupta fara deplasare. Bun, cu picioarele inghetate astfel, va puteti impinge in pereti ?

Bean habar n-avea. Si nici altcineva.

- Bean ? intreba Wiggin. Bineinteles.

- N-am incercat niciodata, zise Bean, dar poate daca as sta cu fata la perete si m-as indoi de mijloc

- Corect, dar gresit. Uitati-va la mine. Sunt cu spatele la perete si cu picioarele inghetate. Pentru ca stau ingenuncheat, talpile mele sunt lipite de perete. De obicei cand te lansezi trebuie sa impingi in jos, astfel incat trupul ti se intinde ca fasolea pe ata, corect ?

Grupul rase. Pentru prima data, Bean isi dadu seama ca poate Wiggin nu era chiar asa de prost cand ii facea pe toti sa rada de pici. Poate ca Wiggin stia perfect ca Bean e copilul cel mai inteligent si il scosese astfel in evidenta pentru ca asa putea da frau liber tuturor resentimentelor celorlalti. Intreaga lectie garanta ca ceilalti copii vor considera ca e OK sa rada de Bean, sa-l dispretuiasca chiar daca era inteligent.

Bun sistem, Wiggin. Sa distrugi eficacitatea celui mai bun soldat al tau, sa te asiguri ca nu se bucura de respect.

Oricum, era mai important sa invete ceea ce ii invata Wiggin decat sa fie suparat pe modul in care era predata lectia. Asa ca se uita atent cum Wiggin le demonstra o lansare de pe perete cu picioarele inghetate. Observa ca Wiggin isi imprimase deliberat o miscare de rotatie. Era mai greu pentru el sa traga in timpul zborului, dar si pentru un inamic indepartat era foarte dificil sa tinteasca vreo parte de-a lui suficient de mult ca sa reuseasca sa-l ucida.

Poate ca sunt suparat, dar asta nu inseamna ca nu pot sa invat.

Fu un antrenament lung si obositor, exersand iar si iar noi tehnici. Bean observa ca Wiggin nu voia ca ei sa invete fiecare tehnica separat. Trebuiau sa le execute pe toate deodata, integrandu-le in miscari line, continui. Ca un dans, gandi Bean. Nu inveti sa tragi cu arma si apoi inveti sa te lansezi si apoi sa faci o rotatie controlata – inveti sa te lansezi-tragi-rotesti.

La sfarsit, toti erau uzi de transpiratie, extenuati si entuziasmati ca invatasera lucruri pe care nu auzisera vreodata ca le-ar face si alti soldati. Wiggin ii incolona in dreptul usii inferioare si-i anunta ca vor avea inca un antrenament in timpul liber.

- Si sa nu-mi spuneti ca timpul liber ar trebui sa fie liber. Stiu asta, iar voi sunteti liberi sa faceti ce vreti. Va invit sa veniti la un antrenament suplimentar, voluntar.

Rasera. Grupul era compus in intregime din copii care nu alesesera sa faca suplimentar antrenament pentru sala de lupta, iar el voia sa fie sigur ca au inteles ca se astepta ca ei sa-si schimbe prioritatile. Dar pe ei nu-i deranja. Dupa o asemenea dimineata intelesesera ca atunci cand Wiggin conducea un antrenament, fiecare secunda era utila. Nu-si permiteau sa piarda niciunul, altfel ar fi ramas mult in urma. Wiggin merita timpul lor liber. Nici macar Tom Nebunul nu protesta.

Dar Bean stia ca trebuie sa schimbe imediat relatia sa cu Wiggin, altfel nu ar fi avut nicio sansa sa ajunga la comanda. Ceea ce-i facuse Wiggin astazi, incurajand resentimentele celorlalti copii fata de prichindel, facea sa fie si mai putin plauzibil ca Bean sa ajunga lider in cadrul armatei - daca ceilalti copii il dispretuiesc, cine l-ar mai urma ?

Asa ca Bean il astepta pe Wiggin pe coridor dupa ce toti ceilalti o luasera inainte.

- Salut, Bean, zise Wiggin.

- Salut, Ender.

Oare Wiggin surprinsese sarcasmul cu care Bean ii pronuntase numele ? De asta facuse o scurta pauza inainte de a-i raspunde ?

- Domnule, zise Wiggin incet.

Of, termina cu rahatul asta, am vazut filmele, am ras cu totii de ele.

- Stiu ce faci, Ender, domnule, si te previn!

- Ma previi ?

- Pol fi omul cel mai bun pe care l-ai capatat, dar nu te juca cu mine.

- De ce?

- Pot deveni omul cel mai rau pe care l-ai capatat. Ori una, ori alta!

Bean nu se astepta ca Wiggin sa inteleaga ce voia sa spuna prin asta. Ca Bean va putea fi eficient numai daca are increderea si respectul lui Wiggin, ca altfel va fi doar un copilas inutil. Wiggin va intelege probabil ca Bean se referea la faptul ca o sa-i provoace necazuri daca nu-l utilizeaza. Si poate chiar asta vrusese sa spuna, intrucatva.

- Si ce vrei ? intreba Wiggin. Dragoste si sarutari? Trebuia s-o spuna cu putere, sa i se imprime in minte atat de categoric, incat sa nu se poata preface ca n-a inteles.

- Vreau un pluton.

Wiggin se apropie de Bean si privi in jos spre el. Totusi, pentru Bean fu un semn bun faptul ca nu rasese pur si simplu.

- De ce ti-as da un pluton ?

- Pentru ca eu stiu ce sa fac cu el.

- E usor sa stii ce sa faci cu un pluton. Mai greu e sa-i determini pe altii s-o faca. De ce ar asculta un soldat de un pricajit ca tine?

Wiggin atinsese direct miezul problemei. Dar lui Bean nu-i placu felul malitios in care vorbise.

- Am auzit ca tie iti spuneau la fel. Am auzit ca Bonzo Madrid continua sa-ti zica asa.

Wiggin nu inhata momeala.

- Ti-am pus o intrebare, soldat!

- O sa le castig respectul, domnule, daca nu ma opresti. Surprinzator, Wiggin zambi.

- Te-am ajutat.

- Pe dracu'!

- Nimeni nu te-ar fi bagat in seama, decat ca sa te compatimeasca pentru cat de mic esti, dar eu am facut ca azi sa fii remarcat de toti.

Trebuia sa te documentezi, Wiggin. Tu esti singurul care nu stie deja cine sunt.

- O sa-ti urmareasca fiecare miscare, spuse Wiggin. Acum, tot ce ai de facut ca sa le castigi respectul este sa fii perfect.

- Deci sunt judecat fara sa mi se ofere macar sansa de a invata inainte.

Nu asa se obtin talentele.

- Bietul copilas! Nimeni nu-l trateaza cinstit! Obtuzitatea deliberata a lui Wiggin il infurie pe Bean.

Esti cu mult mai destept, Wiggin!

Vazand furia lui Bean, Wiggin intinse mana si-l impinse pana il lipi cu spatele de perete.

- O sa-ti zic cum sa obtii un pluton. Dovedeste-mi ca stii ce sa faci in calitate de soldat. Dovedeste-mi ca stii cum sa-i folosesti pe ceilalti soldati. Si apoi dovedeste-mi ca exista cineva gata sa te urmeze in batalie. Atunci o sa-ti capeti plutonul. in niciun caz mai devreme.

Bean ignora mana care il apasa. Era nevoie de mai mult decat atat ca sa se lase intimidat.

- Corect, spuse Bean. Daca intr-adevar asa lucrezi, o sa fiu sef de pluton intr-o luna.

Acum era randul lui Wiggin sa se infurie. Se apleca, il prinse pe Bean de pieptul uniformei si-l ridica pe perete astfel incat sa se priveasca ochi in ochi.

- Cand spun ca lucrez intr-un anume fel, Bean, atunci asa fac.

Bean ranji. In conditii de gravitatie scazuta, in partea de sus a statiei, sa ridici un copil mic nu era cine stie ce dovada de forta. Iar Wiggin nu era un huligan. Nu era o amenintare serioasa.

Wiggin ii dadu drumul. Bean aluneca in josul peretelui si ateriza incet in picioare, ricosa putin si apoi se fixa. Wiggin se indrepta spre bara si cobori. Bean castigase aceasta intrevedere strecurandu-se pe sub pielea lui Wiggin. Pe de alta parte, Wiggin stia ca nu stapanise foarte bine situatia. Nu va uita asta. De fapt, Wiggin era cel care isi pierduse o parte din respect, si era constient de asta, si va incerca sa-l recastige.

Spre deosebire de tine, Wiggin, eu dau celuilalt sansa sa invete ce are de facut inainte de a-i pretinde sa fie perfect. Ai scrantit-o azi cu mine, dar o sa-ti dau o sansa sa te descurci mai bine maine sau in viitor.

Dar cand Bean ajunse la bara si intinse mana s-o apuce, isi dadu seama ca ii tremurau mainile si nu putea strange prea bine. Trebui sa se opreasca o clipa, sprijinindu-se de bara, pana se calma indeajuns.

Intalnirea fata in fata cu Wiggin nu o castigase el. Poate ca fusese chiar un lucru prostesc. Wiggin il ranise cu acele comentarii malitioase, ridiculizandu-l. Bean il studiase pe Wiggin ca subiect al teologiei sale personale, iar astazi aflase ca in tot acest timp Wiggin nici nu stia ca Bean exista. Toti il comparau cu Wiggin - dar se parea ca Wiggin nu auzise, sau nu-i pasa. Il tratase pe Bean ca pe un nimeni. Si dupa ce muncise din greu tot anul trecut ca sa-si castige respectul, lui Bean nu-i venea usor sa fie din nou un nimeni. Ii reaprindea sentimente pe care crezuse ca le lasase in Rotterdam. Teama bolnavicioasa de o moarte iminenta. Desi stia ca aici nimeni nu ar ridica mana asupra sa, inca isi mai amintea cum e sa fii in pragul mortii, ca atunci cand venise pentru prima data la Poke si-si pusese viata in mainile ei.

Am facut oare din nou asta? Punandu-ma pe lista, mi-am pus viitorul in mainile acestui baiat. Am contat pe faptul ca el va vedea in mine ceea ce vad si eu. Dar desigur ca el nu poate. Trebuie sa-i dau timp.

Daca era timp. Caci profesorii se miscau mai repede acum, iar Bean se putea sa nu aiba inca un an in armata ca sa-i demonstreze lui Wiggin ce poate.

l4

FRATII

- Ai rezultatele pentru mine?

- Unele interesante. Volescu mintea. Oarecum.

- Sper ca o sa fii mai clar.

- Modificarea genetica a lui Bean nu s-a bazat pe o clona a lui Volescu. Dar sunt inruditi. Categoric Volescu nu e tatal lui Bean. Dar e aproape sigur un unchi sau un var de-al doilea. Sper ca Volescu sa aiba vreun frate vitreg sau un var primar, pentru ca un asemenea barbat ar fi singurul tata posibil al ovulului fertilizat pe care Volescu l-a modificat.

- Ai o lista a rudelor lui Volescu, presupun ?

- Nu am avut nevoie de familia lui la proces. Iar mama lui Volescu nu a fost casatorita. El foloseste numele ei

- Deci tatal lui Volescu a avut candva un alt copil, numai ca nu-i stiti numele. Credeam ca voi stiti totul.

- Stim tot ceea ce consideram ca merita sa stim. E o diferenta cruciala. Pur si simplu nu l-am cautat pe tatal lui Volescu. Nu era vinovat de nimic important. Nu-i putem investiga pe toti.

- Altceva. Intrucat stiti tot ceea ce considerati ca merita sa stiti, ai putea sa-mi spui de ce un anumit baiat infirm a fost mutat din scoala la care l-am dus eu ?

- Oh. El. Cand ai incetat brusc sa-l mai supraveghezi am devenit suspiciosi. Asa ca l-am verificat noi L-am testat. Nu e ca Bean, dar e clar ca locul lui e aici.

- Si nu v-a trecut deloc prin minte ca am avut un motiv intemeiat sa-l tin departe de Scoala de Lupta?

- Am presupus ca ai crezut ca noi o sa-l alegem pe Ahile in locul lui Bean, care era, la urma urmelor, cu mult prea tanar, asa cani l-ai oferit pe favoritul tau.

- Ati presupus. Ma port cu voi ca si cum ati fi inteligenti, iar voi va purtati cu mine ca si cum as fio idioata. Acum vad ca e exact invers.

- Nu stiam ca un crestin poate fi atat de furios.

- Ahile e deja la Scoala de Lupta ?

- Inca isi revine dupa cea de-a patra operatie. A trebuit sa-i reparam piciorul pe Pamant.

- Sa va dau un sfat. Sa nu il duceti la Scoala de Lupta cat timp Bean e inca acolo.

- Bean are numai sase ani. E inca prea mic pentru a intra la Scoala de Lupta, dar sa mai si absolve.

- Daca il luati pe Ahile, il scoateti pe Bean. Clar?

- De ce?

- Daca sunteti atat de prosti incat sa nu ma credeti dupa ce toate celelalte rationamente ale mele s-au dovedit corecte, de ce v-as mai da posibilitatea uneia doua incercari? Va spun doar ca a fi impreuna la scoala ar insemna probabil o sentinta de moarte pentru unul din ei.

- Pentru care?

- Asta depinde de care il vede primul pe celalalt.

- Ahile spune ca-i datoreaza totul lui Bean. Il iubeste.

- Atunci crede-l pe el si nu pe mine. Dar sa nu-mi trimiteti mie cadavrul celui care a pierdut. Ingropati-va propriile greseli.

- Suna destul de lipsit de inima.

- N-am de gand sa plang pe mormantul niciunuia dintre baieti. Am incercat sa le salvez amandurora vietile. Se pare ca voi sunteti hotarati sa-i lasati sa afle care dintre ei e mai bun, dupa modelul darwinian.

- Calmeaza-tey sora Carlotta. O sa tinem cont ca ne-ai spus. N-o sa facem prostii.

- Ati facut deja. De acum inainte nu ma mai astept la nimic bun din partea voastra.

Trecura zile, trecura saptamani, armata lui Wiggin incepu sa capete forma, iar Bean era plin de speranta, dar si de disperare. Speranta, pentru ca Wiggin punea la punct o armata care era aproape perfect adaptabila. Disperare, pentru ca o facea fara sa se bazeze pe Bean.

Dupa numai cateva antrenamente, Wiggin isi alesese sefii de plutoane - toti veterani de pe listele de transfer. De fapt, toti veteranii erau fie sefi de plutoane, fie secunzi, in plus, in loc de organizarea normala - patru plutoane de cate zece soldati fiecare - el crease cinci plutoane de cate opt, iar apoi ii puse sa se antreneze indelung pe semiplutoane de cate patru oameni, unul comandat de seful de pluton, celalalt de secund.

Nimeni pana atunci nu mai fragmentase astfel o armata. Si nu era doar o iluzie. Wiggin munci din greu sa fie sigur ca sefii de plutoane si secunzii au multa libertate de actiune. Le spunea care e obiectivul lor si ii lasa pe lideri sa decida cum sa-l indeplineasca. Sau grupa trei plutoane sub comanda operationala a unuia dintre sefii de plutoane ca sa execute o operatiune, in timp ce Wiggin insusi comanda restul de forte. Era o delegare extraordinara a puterii.

La inceput, unii dintre soldati il criticara. Pe cand se inghesuiau la intrarea in dormitor, veteranii comentau antrenamentul din ziua aceea - in zece grupe de cate patru.

- Toata lumea stie ca e o strategie proasta sa-ti divizezi armata, spuse Molo Musca, seful plutonului A.

Bean fu putin dezgustat ca soldatul cu cel mai inalt rang dupa Wiggin critica strategia comandantului sau. Desigur, Musca invata si el. Dar asa ceva era insubordonare.

- Nu si-a divizat armata, zise Bean. Doar a organizat-o. Si nu exista reguli de strategie care sa nu poata fi incalcate. Ideea e sa-ti concentrezi armata in punctul decisiv. Nu s-o tii tot timpul ingramadita.

Musca se holba la Bean.

- Daca voi astia mici ne puteti auzi nu inseamna ca si intelegeti despre ce vorbim.

- Crezi ce vrei daca nu ai de gand sa ma asculti. Ce spun eu n-o sa te faca mai prost decat esti deja.

Musca se apropie de el, il insfaca de brat si-l tari pana la marginea patului.

Imediat, Nikolai sari din patul opus direct in spatele lui Molo, facandu-l sa se loveasca cu fruntea de patul lui Bean. intr-o clipa, ceilalti sefi de plutoane ii despartira pe Nikolai si pe Musca - de altfel o lupta ridicola, deoarece Nikolai nu era cu mult mai mare decat Bean.

- Las-o balta, Musca, zise Supa Fierbinte - Han Tzu, liderul plutonului D. Nikolai crede ca e fratiorul mai mare al lui Bean.

- Ce are piciul de palavragit cu un sef de pluton ? intreba Musca.

- Ai dat dovada de insubordonare fata de comandantul tau, zise Bean. Si nu aveai deloc dreptate. Dupa parerea ta, Lee si Jackson au fost niste idioti la Chancellorsville.

- Continua s-o faca!

- Esti atat de prost, incat nu poti recunoaste adevarul numai pentru ca persoana care ti-l spune e scunda ?

Toata frustrarea lui Bean ca nu fusese facut ofiter se revarsa. Stia asta, dar nu avea chef s-o controleze. Era necesar ca ei sa auda adevarul. Iar Wiggin avea nevoie de sprijin cand era lovit pe la spate.

Nikolai statea pe patul de jos, asa incat era cat se putea de aproape de Bean, confirmand legatura dintre ei.

- Haide, Musco, zise Nikolai. E Bean, ai uitat?

Si, spre surprinderea lui Bean, asta il reduse la tacere pe Molo. Pana in acel moment, Bean nu-si daduse seama de puterea pe care o avea reputatia lui. Poate ca era doar un soldat obisnuit in Armata Dragon, dar inca era cel mai bun elev al scolii la strategie si istorie militara, si aparent toata lumea - sau cel putin toata lumea in afara de Wiggin - stia asta.

- Ar fi trebuit sa vorbesc cu mai mult respect, spuse Bean.

- Zau ca da, zise Musca.

- Dar si tu.

Musca se smuci din stransoarea baietilor care il tineau.

- Vorbeam de Wiggin, zise Bean. Ai vorbit fara respect. „Toata lumea stie ca e o strategie proasta sa-ti divizezi armata.'

Imita intonatia lui Molo aproape la perfectie. Cativa pusti rasera. Si, in sila, si Musca.

- OK, bun, zise Musca. Am fost deplasat. Dar sunt inca ofiter.

- Nu si cand smulgi un copil din patul lui, spuse Nikolai. Cand faci asa ceva esti un huligan.

Molo clipi. Prudenti, niciunul nu spuse nimic inainte ca Musca sa se decida cum sa raspunda.

- Ai dreptate, Nikolai, sa-ti aperi prietenul impotriva unui huligan. Se uita de la Nikolai la Bean si inapoi: Pusha, voi chiar pareti frati.

Trecu pe langa ei, indreptandu-se spre patul lui. Ceilalti sefi de plutoane il urmara. Criza se terminase. Nikolai se uita la Bean.

- N-am fost niciodata bondoc si urat ca tine, zise.

- Daca o sa arat ca tine cand cresc, ma sinucid acum.

- Chiar trebuie sa vorbesti asa cu cei mari?

- Nu ma asteptam sa-l ataci ca un roi de albine.

- Cred ca voiam sa sar in capul cuiva, zise Nikolai.

- Tu ? Domnul Cumsecade ?

- Nu prea ma simt cumsecade in ultima vreme.

Se catara in pat langa Bean, ca sa poata vorbi mai incet.

- Ma simt depasit aici, Bean. Locul meu nu e in armata asta.

- Ce vrei sa spui ?

- Nu eram pregatit sa fiu promovat. Sunt mediocru. Poate nici macar atat. Chiar daca armata asta nu e compusa din eroii clasamentelor, tipii astia sunt buni. Toti invata mai repede decat mine. Toti se prind, iar cu inca ma mai gandesc.

- Atunci munceste mai mult.

- Muncesc mai mult. Tu - tu pur si simplu pricepi, totul, imediat, tu vezi totul. Si nu pentru ca eu as fi prost. Si eu inteleg intotdeauna. Sunt doar cu un pas in urma.

- Imi pare rau, zise Bean.

- De ce sa-ti para rau tie ? Nu e vina ta. Ba da, este, Nikolai.

- Ei haide, nu-mi spune ca nu vrei sa faci parte din armata lui Ender Wiggin!

Nikolai rase putin.

- E cineva, nu-i asa ?

- O sa ai partea ta. Esti un soldat bun. O sa vezi. Cand o sa intram in lupta, o sa te descurci la fel de bine ca toata lumea.

- Hi, probabil. Oricand pot sa ma inghete si sa ma azvarle. Un proiectil mare si umflat.

- Nu esti atat de umflat.

- Toti sunt umflati in comparatie cu tine. Te-am urmarit - dai altora jumate din mancare.

- Ma indoapa prea mult.

- Am de invatat. Nikolai sari in patul lui.

Cateodata Bean se simtea prost fiindca il pusese pe Nikolai in aceasta situatie. Dar cand vor incepe sa castige, o multime de pusti din afara Armatei Dragon vor dori sa schimbe locul cu el. Intr-un fel era surprinzator ca Nikolai isi daduse seama ca nu era atat de calificat ca ceilalti. La urma urmelor, diferentele nu erau atat de pronuntate. Probabil ca mai erau si alti copii care simteau ca Nikolai. Dar Bean nu-i oferise nicio consolare. De fapt, probabil reafirmase sentimentele de inferioritate ale lui Nikolai.

Ce prieten sensibil mai sunt!

Nu avea niciun rost sa-l interogheze din nou pe Volescu, nu dupa ce prima data obtinuse numai minciuni de la el. Toata vorbaria despre copii, el fiind originalul nu avea nicio scuza. Era un ucigas, un slujitor al Parintelui Minciunilor. N-avea cum s-o ajute pe sora Carlotta. Iar necesitatea de a afla la ce se puteau astepta din partea singurului copil care evadase din micul holocaust al lui Volescu era prea presanta pentru a se baza din nou pe cuvantul unui asemenea om.

In plus, Volescu isi contactase fratele vitreg sau varul - altfel cum ar fi putut obtine ovulul fertilizat continand ADN-ul sau ? Deci sora Carlotta trebuia fie sa refaca drumul lui Volescu, fie sa-i repete cercetarile.

Afla repede ca Volescu era fiul nelegitim al unei romance care traia la Budapesta, in Ungaria. Cateva intrebari - si folosirea judicioasa a permisului ei de libera trecere - ii furnizasera numele tatalui, un functionar de origine greaca din cadrul Ligii care fusese de curand promovat in echipa Hegemonului. Putea fi o fundatura, dar sora Carlotta nu avea nevoie sa vorbeasca cu bunicul. Trebuia doar sa afle cine e pentru a gasi numele celor trei copii legitimi ai sai. O elimina pe fiica pentru ca parintele comun era barbat. Si verificandu-i pe cei doi fii, decise sa-l viziteze mai intai pe cel casatorit.

Traiau pe Insula Creta, unde Julian conducea o companie de software al carei singur client era Liga de Aparare Internationala. Evident ca nu era o coincidenta, dar nepotismul era aproape onorabil in comparatie cu traficul de favoruri si coruptia fatisa endemice in cadrul Ligii. Pe termen lung o asemenea favoare era practic inofensiva, deoarece F.I. preluase controlul propriului buget si nu va mai lasa Liga ca se atinga de el vreodata. Astfel, Maresalul si Strategul aveau mult mai multi bani la dispozitie decat Hegemonul, ceea ce il facea pe acesta, desi primul ca titlu, mai slab ca putere efectiva si libertate de miscare.

Iar daca Julian Delphiki isi datora cariera legaturilor politice ale tatalui sau nu insemna in mod necesar ca produsele companiei lui nu erau adecvate si ca el insusi nu era un om cinstit. Cel putin dupa standardele de cinste care domneau in lumea afacerilor.

Sora Carlotta constata ca nu trebuia sa-si foloseasca permisul pentru a obtine o intalnire cu Julian si sotia sa, Elena. Suna si le spuse ca ar vrea sa-i vada intr-o problema privind F.I., si ei o primira imediat. Sosi in Knossos si fu imediat condusa la locuinta lor de pe o faleza deasupra Marii Egee. Pareau nervosi - de fapt Elena era aproape innebunita, strangand cu putere o batista in maini.

- Va rog, zise ca, dupa ce accepta fructele si branzeturile. Va rog, spuneti-mi de ce sunteti atat de suparati. Nimic din ceea ce fac eu nu trebuie sa va alarmeze.

Cei doi se privira unul pe altul, iar Elena era tulburata.

- Atunci e totul in regula cu baiatul nostru ? Pentru o clipa, sora Carlotta se intreba daca stiau deja despre Bean - dar cum ar fi putut ?

- Fiul vostru ?

- Deci e bine!

Elena izbucni in lacrimi de usurare, iar cand sotul ei ingenunche langa ea, il imbratisa strans si incepu sa planga cu sughituri.

- Stii, ne-a fost foarte greu sa-l lasam sa plece in armata, spuse Julian. Cand cineva din cadrul Bisericii ne-a sunat sa ne spuna ca trebuie sa ne vada in legatura cu probleme privind F.I., noi am crezut - am tras concluzia

- Oh, imi pare rau. Nu am stiut ca aveti un fiu in armata, altfel as fi fost mai atenta sa va asigur din start ca dar acum ma tem ca pretextul sub care am venit aici e fals. Problema despre care vreau sa va vorbesc este personala, atat de personala, incat s-ar putea sa ezitati sa raspundeti. Si totusi este o problema care are importanta pentru F.I. Va promit ca niste raspunsuri sincere nu va pot expune la niciun risc personal.

Elena isi recapata controlul. Julian se aseza din nou, si acum amandoi o priveau pe sora Carlotta aproape veseli.

- O, intreaba-ne ce vrei, zise Julian. Suntem bucurosi sa orice-ai vrea sa intrebi.

- O sa raspundem daca putem, spuse Elena.

- Spuneti ca aveti un fiu. Exista posibilitatea ca exista vreun motiv sa banuiti fiul vostru a fost conceput in circumstante care sa permita donarea ovulului fertilizat?

- O, da, spuse Elena. Nu e un secret. Un defect al unei trompe uterine si o sarcina extrauterina in cealalta au facut imposibil sa mai concep copii. Ne doream un copil, asa ca mi s-au extras cateva ovule, au fost fertilizate cu sperma sotului meu, si cele alese au fost clonate. Patru, cate sase copii de fiecare. Doua fete si doi baieti. Pana acum, numai unul a fost implantat. A fost un baiat atat de de special, incat nu am vrut sa ne dispersam atentia. Acum, ca educatia lui nu mai e in mainile noastre, ne-am gandit sa aducem pe lume una din fetite. E timpul.

Intinse, apuca mana lui Julian si zambi. El ii intoarse zambetul.

Ce contrast fata de Volescu! Greu de crezut ca cei doi aveau in comun vreun material genetic.

- Spuneti ca sunt sase copii pentru fiecare ovul fertilizat, relua sora Carlotta.

- Sase inclusiv originalul, zise Julian. Astfel avem cele mai bune sanse ca fiecare sa fie implantat, iar sarcina dusa la bun sfarsit.

- in total douazeci si patru de ovule fertilizate. Si numai unul din ele a fost implantat ?

- Da, am fost foarte norocosi, primul a mers perfect.

- Au ramas douazeci si trei.

- Exact.

- Domnule Delphiki, toate cele douazeci si trei de ovule fertilizate sunt puse la pastrare, in vederea implantarii ?

- Desigur.

Sora Carlotta se gandi un moment.

- Cat de recent ati verificat?

- Saptamana trecuta, zise Julian. Cand am inceput sa discutam despre un al doilea copil. Doctorul ne-a asigurat ca nu s-a intamplat nimic cu ovulele si ca pot fi implantate dupa numai cateva ore de la instiintare.

- Dar doctorul le-a verificat cu adevarat?

- Nu stiu, zise Julian.

Elena incepu sa devina putin mai incordata.

- Ati aflat ceva ? intreba.

- Nimic, spuse sora Carlotta. Ceea ce caut eu este sursa materialului genetic al unui anumit copil. Pur si simplu vreau sa ma asigur ca ovulele voastre fertilizate nu sunt sursa.

- Bineinteles ca nu. Cu exceptia fiului nostru.

- Va rog sa nu va alarmati. Dar as vrea sa aflu numele doctorului dumneavoastra si locul unde sunt depozitate ovulele. Apoi v-as fi recunoscatoare daca l-ati ruga pe doctor sa mearga, personal, in acel loc si sa insiste sa vada ovulele cu proprii sai ochi.

- Nu pot fi vazute fara microscop, zise Julian.

- Sa vada daca au fost miscate din loc, spuse sora Carlotta.

Amandoi devenira iarasi extrem de agitati, in special pentru ca nu stiau despre ce era vorba - si nici nu li se putea spune. Imediat ce Julian ii dadu numele doctorului si al spitalului, sora Carlotta iesi pe terasa si, privind marea presarata de nave, intra in legatura cu Statul-Major al F.I. din Atena.

Putea sa dureze cateva ore pana cand telefonul ei sau al lui Julian sa aduca raspunsul, astfel ca ea, Julian si Elena facura un efort eroic sa para in largul lor. Facura un tur sa-i arate imprejurimile, care ofereau privelisti atat vechi, cat si moderne, natura proaspata, desertul si marea. Aerul uscat era revigorant atat timp cat nu batea briza dinspre mare, iar sora Carlotta se bucura sa-l auda pe Julian vorbind despre compania lui si pe Elena vorbind despre munca ei de profesor. Toate gandurile despre prosperarea lor datorita coruptiei guvernului se imprastiara cand ea vazu ca, indiferent de felul in care obtinuse contractul, Julián era un creator de software serios si pasionat, iar Elena era un profesor zelos care isi considera profesia o cruciada.

- Am stiut imediat ce am inceput sa fac lectii cu fiul meu cat este de deosebit, ii spuse Elena. Dar abia la testele preliminarii pentru scoala am aflat pentru prima oara ca talentele lui se potriveau F.I.

Clopotele de alarma se declansara. Sora Carlotta presupusese ca fiul lor era adult. La urma urmelor, nu erau un cuplu tanar.

- Cati ani are fiul vostru ?

- Acum are opt ani, spuse Julián. Ne-au trimis o poza. Arata ca un mic barbat in uniforma. Nu prea lasa sa treaca scrisorile.

Fiul lor era in Scoala de Lupta. Ei pareau sa aiba vreo patruzeci de ani, dar probabil ca se casatorisera, si apoi se straduisera degeaba un timp, trecand printr-o sarcina extrauterina inainte sa afle ca Elena nu mai putea avea copii. Fiul lor era doar cu cativa ani mai mare ca Bean.

Asta insemna ca Graff putea sa compare codul genetic al lui Bean cu cel al lui Delphiki si sa afle daca proveneau din acelasi ovul clonat. Ar fi putut fi un element de control, s-ar fi putut compara cum era Bean cu cheia lui Anton declansata fata de celalalt, ale carui gene erau nemodificate.

Acum ca se gandea la asta, bineinteles ca orice geaman al lui Bean ar avea exact acele abilitati care sa atraga atentia F.I. Cheia lui Anton transforma un copil intr-un savant la modul general; combinatia speciala de talente pe care o cauta F.I. nu era afectata. Bean ar fi avut acele talente indiferent de situatie; mutatia il facea numai sa aiba o inteligenta mult superioara cu care sa-si foloseasca abilitatile pe care le avea deja.

Daca Bean era cu adevarat copilul lor. Totusi, coincidenta intre cele douazeci si trei de ovule fertilizate si douazeci si trei de copii produsi de Volescu in „locul curat' - la ce alta concluzie putea ajunge ?

In curand primira raspunsul, mai intai sora Carlotta, si imediat dupa aceea familia Delphiki. Anchetatorii F.I. mersesera cu doctorul la clinica si impreuna descoperisera ca ovulele lipseau.

Fu o veste neplacuta pentru familia Delphiki, iar sora Carlotta astepta discret afara pentru ca Elena si Julian sa ramana un timp impreuna. Dar in curand ei o invitara inauntru.

- Cat de mult ne poti spune? intreba Julian. Ai venit aici pentru ca suspectai rapirea copiilor nostri. Spune-mi, s-au nascut ?

Sora Carlotta ar fi vrut sa se ascunda in spatele secretului militar, dar in realitate nu era implicat niciun secret militar - crima lui Volescu era ceva civil. Si totusi nu era mai bine ca ei sa nu stie?

- Julian, Elena, in laboratoare se mai intampla accidente. E posibil sa fi murit pur si simplu. Nu e nimic sigur. N-ar fi mai bine sa consideram asta un accident groaznic ? De ce sa va ingreunati povara ?

Elena o privi crancen.

- Spune-mi sora Carlotta, daca il iubesti pe Dumnezeu al adevarului!

- Ovulele au fost furate de un criminal care le-a implantat ilegal. Cand crima era gata sa fie descoperita, i-a eutanasiat cu sedative. N-au suferit.

- Si omul asta a fost judecat ?

- A fost deja judecat si condamnat la inchisoare pe viata, zise sora Carlotta.

- Deja ? intreba Julian. Cu cat timp in urma au fost furati copiii?

- Mai mult de sapte ani.

- Oh! striga Elena. Atunci copiii nostri cand au murit

- Erau mici. Nu aveau inca un an.

- Dar de ce copiii nostri? De ce sa-i fure? Voia sa-i vanda spre a fi adoptati ? Voia

- Mai conteaza? Niciunul din planurile lui nu s-a implinit, zise sora Carlotta. Natura experimentelor era secreta.

- Cum il cheama pe criminal? intreba Julian. Vazand-o ca ezita, insista: Numele lui a fost implicat intr-un proces public, nu-i asa ?

- La Curtea de Justitie din Rotterdam, zise sora Carlotta. Volescu.

Julian reactiona ca si cum ar fi primit o palma, dar isi recapata imediat controlul. Elena nu observa.

Stie despre amanta tatalui sau, gandi sora Carlotta. Intelege acum care trebuie sa fi fost o parte din motivele lui. Copiii fiului legitim au fost rapiti de bastard, a facut experiente pe ei, si in cele din urma i-a ucis – iar fiul legitim nu a aflat asta timp de sapte ani. Volescu se razbunase pentru privatiunile pe care isi imagina ca le suferise din lipsa tatalui. Si pentru Julian mai insemna ca poftele tatalui sau se intorceau ca sa provoace aceasta durere, aceasta durere lui Julian si sotiei sale. Pacatele tatilor care se intorc asupra copiilor pana in a treia si a patra generatie

Dar in Scripturi spune: a treia si a patra generatie a celor care Ma urasc. Julian si Elena nu-l urau pe Dumnezeu. Si nici copiii lor nevinovati.

Nu are mai multa logica decat uciderea pruncilor din Bethleem din vremea lui Irod. Singura mangaiere era credinta ca un Dumnezeu milos luase in gradina Lui sufletele copiilor ucisi, si ca in cele din urma el va aduce alinare inimilor parintilor.

- Va rog, spuse sora Carlotta. Nu spun ca nu ar trebui sa plangeti pentru copiii pe care nu i-ati tinut in brate niciodata. Dar inca va puteti bucura de copilul pe care il aveti.

- E la un milion de kilometri departare! striga Elena.

- Cred ca nu nu stii daca Scoala de Lupta lasa vreodata vreun copil sa vina acasa in vizita, zise Julian. Se numeste Nikolai Delphiki. Sigur, in asemenea circumstante

- Imi pare foarte rau, raspunse sora Carlotta.

Nu fusese o idee chiar atat de buna sa le reaminteasca de copilul pe care il aveau, cand, de fapt, nu mai era al lor.

- Imi pare rau ca venirea mea aici v-a adus asemenea vesti proaste.

- Dar ai aflat ceea ce voiai sa afli, zise Julian.

- Da, admise sora Carlotta.

Atunci Julian intelese ceva, dar nu spuse niciun cuvant de fata cu sotia lui.

- Vrei sa te intorci la aeroport ?

- Da, masina asteapta. Soldatii au mult mai multa rabdare decat soferii de taxi.

- Te conduc la masina, zise Julian.

- Nu, Julian, planse Elena. Nu ma lasa singura.

- Doar cateva clipe, iubito. Nu trebuie sa uitam sa fim politicosi.

Isi imbratisa indelung sotia, apoi o conduse pe sora Carlotta la usa si o deschise.

In timp ce mergeau spre masina, Julian vorbi despre ceea ce intelesese.

- Daca fiul nelegitim al tatalui meu e deja la inchisoare, tu nu ai venit aici pentru crima lui.

- Nu, zise ea.

- Unul dintre copii e in viata, sopti el.

- N-ar trebui sa spun ce-ti spun acum, pentru ca nu sunt autorizata. Dar eu ii sunt credincioasa mai intai lui Dumnezeu, si abia apoi Flotei. Daca cei douazeci si doi de copii care au murit de mana lui Volescu sunt ai vostri, atunci un al douazeci si treilea ar putea fi in viata. Ramane sa se faca testele genetice.

- Dar noua n-o sa ne spuneti, zise Julian.

- Inca nu, spuse sora Carlotta. Nu prea curand. Poate niciodata. Dar daca va sta in puterea mea, atunci intr-o zi o sa va intalniti cel de-al doilea fiu.

- Este il cunosti?

- Daca e fiul vostru, zise ea, atunci da, il cunosc. A dus o viata grea, dar are o inima buna, si e un baiat de care tatal si mama lui ar fi mandri. Te rog, nu ma intreba mai mult. Deja am spus prea multe.

- Si-i spun asta sotiei mele ? intreba Julian. Ce ar fi mai greu pentru ea: sa stie sau sa nu stie ?

- Femeile nu sunt chiar asa diferite de barbati. Tu ai preferat sa stii.

Julian aproba din cap.

- Stiu ca tu numai ai adus vestile, nu ne-ai provocat pierderea. Dar nu ne vom aminti cu bucurie de vizita ta aici. Totusi as vrea sa stii ca inteleg cu cata bunatate ai facut treaba asta mizerabila.

Ea aproba.

- Si tu te-ai purtat intotdeauna cu amabilitate in momentele grele.

Julian ii deschise usa masinii. Ea se aseza pe scaun si-si stranse picioarele. inainte ca el sa inchida usa, ei ii veni in minte o alta intrebare, una foarte importanta.

- Julian, stiu ca planuiati sa aveti o fiica. Dar daca ati fi adus pe lume inca un fiu, ce nume i-ati fi pus ?

- Primul nostru nascut a fost botezat dupa tatal meu, Nikolai, spuse el. Dar Elena a vrut ca al doilea fiu sa poarte numele meu.

- Julian Delphiki, zise sora Carlotta. Daca baiatul acela e intr-adevar fiul vostru, cred ca intr-o zi va fi mandru sa poarte numele tatalui sau.

- Ce nume foloseste acum ? intreba Julian.

- E de la sine inteles ca nu pot sa-ti spun.

- Dar nu Volescu, desigur.

- Nu. In ceea ce ma priveste, nu va auzi niciodata numele asta. Dumnezeu sa te binecuvanteze, Julian Delphiki. O sa ma rog pentru tine si pentru sotia ta.

- Sa te rogi si pentru sufletele copiilor nostri, sora.

- Am facut-o deja, si o voi face mereu.

Maiorul Anderson privi la baiatul care statea de partea cealalta a mesei.

- Nu e o problema chiar atat de importanta, Nikolai.

- Am crezut ca am necazuri.

- Nu, nu. Insa am observat ca esti bun prieten cu Bean. El nu prea are prieteni.

- Nu l-a ajutat faptul ca Dimak l-a transformat intr-o tinta, in naveta. Iar acum a venit Ender si face acelasi lucru. Presupun ca Bean poate sa suporte, dar, destept cum e, ii cam irita pe multi alti copii.

- Dar pe tine nu ?

- Oh, ba si pe mine ma irita.

- Si totusi te-ai imprietenit cu el.

- Ei, n-am vrut sa se intample asa. Dar patul meu era langa al lui in dormitorul lansatilor.

- Tu ai cerut patul acela.

- Zau ? Of. Da.

- Ai facut asta inainte de a sti cat de destept e Bean.

- Dimak ne-a spus in naveta ca Bean are cele mai bune rezultate dintre toti.

- De asta ai vrut sa fii langa el ? Nikolai ridica din umeri.

- A fost un act de bunavointa, spuse maiorul Anderson. Poate ca sunt un batran cinic, dar cand vad un asemenea act inexplicabil devin curios.

- Seamana putin cu mine in pozele de cand eram mic. Nu e o prostie ? L-am vazut si m-am gandit ca arata ca dragalasul bebe Nikolai. Asa spunea mama despre pozele cu mine mic. Niciodata nu m-am gandit ca in pozele alea sunt eu. Eu eram Nikolai cel mare. Acolo era dragalasul bebe Nikolai. Obisnuiam sa ma prefac ca el era fratele meu mai mic si intamplator aveam acelasi nume. Nikolai cel Mare si Dragalasul Bebe Nikolai.

- Vad ca te rusinezi, dar n-ar trebui. E un lucru firesc la un copil unic.

- Imi doream un frate.

- Multi dintre cei care au frati ar dori sa nu-i fi avut.

- Dar cu fratele pe care mi-l inventasem ma intelegeam bine.

Nikolai rase de absurditatea ideii.

- L-ai vazut pe Bean si te-ai gandit la el ca la fratele pe care ti-l imaginasei.

- La inceput. Acum stiu cine e in realitate, si e mai bine. Ca si cum cateodata el e fratele cel mic si eu am grija de el, si cateodata el e fratele mare si are grija de mine.

- De exemplu ?

- Poftim ?

- Un baiat atat de mic - cum are grija de tine ?

- Imi da sfaturi. Ma ajuta la lectii. Ne antrenam uneori impreuna. E mai bun decat mine aproape la toate. Doar ca eu sunt mai mare, si cred ca mie imi place de el mai mult decat ii place lui de mine.

- Poate ca e adevarat, Nikolai. Dar din cate pot eu spune, ii place de tine mai mult decat de oricine altcineva. Doar ca deocamdata, s-ar putea sa nu fie capabil de prietenie asa cum esti tu. Sper ca faptul ca ti-am pus aceste intrebari sa nu-ti schimbe sentimentele pentru Bean. Nu Ie cerem oamenilor sa fie prieteni, dar sper ca tu si Bean veti ramane prieteni.

- Nu sunt prietenul lui, zise Nikolai. -Oh?

- V-am spus. Sunt fratele lui, zambi Nikolai. Odata ce ai avut un frate, nu renunti la el atat de usor.

CURAJ

- Din punct de vedere genetic, sunt gemeni identici Singura diferenta este cheia lui Anton.

- Deci familia Delphiki are doi fii

- Familia Delphiki are un singur fiu, Nikolai, sie la noi in serviciu. Bean e un orfan gasit pe strazile din Rotterdam.

- Pentru ca a fost rapit.

- Legea e clara. Ovulele fertilizate nu sunt persoane. Stiu ca pentru tine e o problema de sensibilitate religioasa, dar F.I. respecta legile, nu

- F.I. foloseste legile pentru indeplinirea propriilor scopuri. Stiu ca suntem in razboi. Stiu ca unele lucruri sunt in afara puterii tale. Dar razboiul nu va continua la infinit. Nu cer decat atat: puneti informatiile astea intr-un dosar - in mai multe dosare. Astfel incat atunci cand razboiul se va sfarsi, dovada acestor lucruri sa poata supravietui. Adevarul sa nu fie ascuns.

- Desigur.

- Nu, nu asa. Stii ca in momentul in care Furnicile vor fi invinse, F.I. nu va mai avea niciun motiv sa existe. Va incerca sa se mentina pentru a asigura pacea internationala. Dar Liga nu e suficient de puternica politic ca sa supravietuiasca in bataia vanturilor nationaliste. F.I. se va rupe in factiuni, fiecare cu propriul lider, ti Dumnezeu sa ne ajute daca vreo parte din flota isi va folosi vreodata armele pe suprafata Pamantului.

- Ti-ai petrecut prea mult timp citind Apocalipsa.

- Poate ca nu sunt unul dintre copiii geniali din scoala ta, dar vad care sunt opiniile aici, pe Pamant. Pe net un demagog numit Demostene inflameaza Vestul cu privire la manevrele ilegale si secrete ale Maresalului care ar pune in avantaj Noul Pact Varsovia, iar propaganda e chiar mai virulenta la Moscova, Bagdad, Buenos Aires, Beijing. Sunt si cateva voci rationale, ca Locke, dar sunt considerate vorbe goale si apoi ignorate. Tu si cu mine nu putem face nimic in privinta razboiului mondial care va urma cu siguranta. Dar putem face tot posibilul ca acesti copii sa nu devina niste pioni in acest joc.

- Singura cale ca sa nu fie pioni e sa fie jucatori.

- Tu i-ai crescut. Cu siguranta nu te temi de ei. Da-le sansa sa joace.

- Sora Carlotta, toata munca mea are ca scop pregatirea pentru infruntarea cu Furnicile. Transformarea acestor copii in comandanti straluciti, demni de incredere. Nu pot privi mai departe de atat.

- Nu privi. Doar lasa deschisa usa pentru ca familiile lor, popoarele lor sa-i revendice.

- Nu ma pot gandi acum la asta.

- Acum ai puterea s-o faci.

- Ma supraestimezi.

- Tu te subestimezi.

Armata Dragon se antrena doar de o luna cand Wiggin intra in dormitor imediat dupa aprinderea luminilor, fluturand o foaie de hartie. Ordinul de lupta.

Urmau sa se infrunte cu Armata Iepure la 7.00. Si urmau s-o faca fara micul dejun.

- Nu vreau sa vomitati prin sala.

- Putem face macar pipi inainte ? intreba Nikolai.

- Nu mai mult de un decalitru, zise Wiggin.

Rasera toti, dar erau nervosi. Fiind o armata nou infiintata, cu doar cativa veterani, nu se asteptau sa castige, dar nici nu voiau sa fie umiliti. Aveau feluri diferite de a-si calma nervii - unii devenira tacuti, altii vorbareti. Unii glumeau si se tachinau, altii devenira morocanosi. Altii se intinsera pe pat si inchisera ochii.

Bean ii privi. Incerca sa-si aminteasca daca pustii din ceata lui Poke faceau vreodata astfel. Apoi isi dadu seama: lor le era foame, nu se temeau sa fie facuti de rusine. Nu ai o asemenea teama decat atunci cand ai suficient de mancare. Huliganii se simteau ca acesti copii, se temeau de umilire, dar nu de lipsa hranei. Aproape sigur, huliganii care stateau la coada aveau aceasta atitudine. Intotdeauna jucau teatru, fiind intotdeauna constienti ca sunt priviti. Le era teama de lupta, dar o si doreau.

Eu ce simt?

Ce nu e-n regula cu mine de a trebuit sa ma gandesc la asta in loc sa stiu ?

Oh Stau aici, privind. Sunt unul dintre ei.

Bean isi scoase uniforma din dulap, apoi isi dadu seama ca trebuia sa mearga la toaleta inainte de a o imbraca. Sari din pat, lua prosopul din cui si se infasura in el. Pentru o clipa isi aminti de noaptea cand isi ascunsese prosopul sub pat si se strecurase in sistemul de ventilatie. Acum nu ar mai incapea. Devenise prea musculos, prea inalt. Inca mai era cel mai scund copil din Scoala de Lupta, si se indoia ca altcineva observase ca crescuse, dar el era constient ca bratele si picioarele ii erau mai lungi. Ajungea mai usor la obiecte. Nu mai trebuia atat de des sa sara pentru a face lucruri normale ca de exemplu sa puna palma pe scannerul salii de gimnastica.

M-am schimbat, gandi Bean. Desigur, corpul. Dar si felul in care gandesc.

Nikolai statea in pat cu perna peste fata. Fiecare avea modul sau de reactie.

Toti ceilalti copii mersesera la toaleta si bausera apa, dar Bean fu singurul care considera ca e o idee buna sa faca dus. Obisnuiau sa-l tachineze intrebandu-l daca apa mai era calda cand ajungea la el, dar acum gluma era veche. Bean avea nevoie ele aburi. Orbirea cetii in jurul lui, oglinzile aburite, totul ascuns, astfel ca el sa poata fi oricine, oriunde, oricat de mare.

Intr-o zi ma vor vedea si ei asa cum ma vad eu. Mai mare decat toti. Cu capul si umerii deasupra tuturor, capabil sa vad mai departe, sa ajung mai departe, sa duc poveri la care ei abia pot visa. In Rotterdam nu ma gandeam decat sa raman in viata. Dar aici, bine hranit, am aflat cine sunt. Ce pot fi. Poate ca ei cred ca sunt un extraterestru sau un robot sau ceva asemanator, doar pentru ca din punct de vedere genetic nu sunt obisnuit. Dar cand voi fi implinit lucruri marete in viata, vor fi mandri sa ma accepte ca fiind uman, se vor infuria pe oricine pune la indoiala faptul ca sunt cu adevarat unul din ei.

Mai maret decat Wiggin.

Isi alunga din minte gandul, sau cel putin incerca. Asta nu era o competitie. Era loc pe lume pentru doi oameni mareti in acelasi timp. Lee si Grant au fost contemporani, au luptat unul impotriva celuilalt. Bismarck si Disraeli. Napoleon si Wellington.

Nu, nu se pot compara. Lincoln si Grant. Doi oameni mareti lucrand impreuna.

Era totusi deconcertant cat de rar se intampla. Napoleon nu suportase niciodata ca vreunul din locotenentii sai sa aiba o autoritate reala. Toate victoriile trebuiau sa fie numai ale iui. Cine erau oamenii mari de langa Augustus ? Sau Alexandru ? Aveau prieteni, aveau rivali, dar niciodata parteneri.

De asta Wiggin ma lasa in urma, chiar daca acum stie, din rapoartele pe care le primesc comandantii armatelor, ca am o minte mai ascutita decat oricine altcineva dintre Dragoni. Pentru ca sunt un rival prea evident. Pentru ca am facut din prima zi sa fie clar ca vreau sa avansez, iar el imi da de inteles ca asta n-o sa se intample cat timp fac parte din armata lui.

Cineva intra in baie. Bean nu-l putea vedea din cauza cetii. Nimeni nu-l saluta. Probabil ca toti ceilalti terminasera si se intorsesera sa se pregateasca.

Noul venit trecu prin ceata din dreptul cabinei de dus a lui Bean. Era Wiggin.

Bean statea acoperit de sapun. Se simtea ca un idiot. Era atat de tulburat, incat uitase sa se clateasca, statea nemiscat inconjurat de abur, pierdut in ganduri. Se baga repede sub jetul de apa.

- Bean ?

- Domnule ?

Bean se intoarse cu fata la el. Wiggin statea in dreptul usii.

- Mi se pare ca le-am ordonat tuturor sa coboare in sala de gimnastica.

Bean se gandi. Scena i se derula in minte. Da, Wiggin daduse ordin ca toata lumea sa-si ia costumele in sala de gimnastica.

- Imi pare rau. Eu ma gandeam la altceva

- Toti suntem nervosi inainte de prima lupta. Bean ura asta. Sa-l vada Wiggin facand o prostie.

Sa nu-si aminteasca un ordin - Bean isi amintea totul.

Pur si simplu nu inregistrase. Iar acum era privit de sus. Toti suntem nervosi!

- Tu nu ai fost, zise Bean.

Wiggin se indepartase deja. Se intoarse.

- Nu am fost?

- Bonzo Madrid ti-a dat ordin sa nu folosesti arma. Trebuia sa stai acolo ca o momaie. N-ai fost nervos cand ai facut asta.

- Nu, zise Wiggin. Am fost suparat.

- Mai bine asa decat nervos.

Wiggin se indrepta spre iesire. Se intoarse din nou.

- Tu esti suparat ?

- Am fost inainte de a face dus, zise Bean. Wiggin rase. Apoi zambetul ii disparu.

- Ai intarziat, Bean, si inca te mai ocupi cu clatitul. Ti-am dus deja costumul in sala de gimnastica. Acum nu ne mai trebuie decat fundul tau in el.

Wiggin lua prosopul lui Bean din cui.

- Si asta o sa te astepte tot jos. Acum misca-te. Wiggin pleca.

Bean opri apa, furios. Nu era deloc necesar, si Wiggin o stia. Va umbla pe coridoare gol si ud in timp ce armatele celelalte se intorceau de la micul dejun. Era ceva josnic si stupid.

Face orice ca sa ma doboare. Profita de orice ocazie.

Bean, idiotule, inca esti aici. Ai putea sa fugi in sala de gimnastica si sa-l bati acolo. In loc sa faci asta, isi ranesti singur propriul orgoliu prostesc. Si de ce? Nimic din toate astea n-are sens. Nimic din toate astea nu ti-e de folos. Vrei ca el sa te faca sef de pluton, nu sa se gandeasca la tine cu dispret. Atunci de ce faci lucruri care te fac sa arati prost si mic, speriat si nedemn de incredere ?

Si inca mai esti aici, inlemnit.

Sunt un las.

Gandul trecu prin mintea lui Bean si il ingrozi. Si nici nu voia sa dispara.

Sunt unul dintre tipii aia care intepenesc sau fac lucruri complet irationale cand le e frica. Care pierd controlul si devin slabi de inger si tembeli.

Dar in Rotterdam n-am fost asa. Daca eram, muream.

Sau poate ca am fost. Poate de asta nu am strigat la Poke si Ahile cand i-am vazut singuri la docuri. El nu ar fi ucis-o daca as fi fost acolo, martor la ce se intampla. in loc de asta am fugit, pana cand am inteles ca era in pericol. Dar de ce nu am inteles inainte ? Pentru ca am inteles, exact asa cum l-am auzit pe Wiggin spunandu-ne sa ne adunam in sala de gimnastica. Mi-am dat seama, am inteles perfect, dar am fost prea las ca sa actionez. Mi-a fost prea teama ca ceva nu va merge bine.

Si poate la fel s-a intamplat si cand Ahile zacea la pamant, iar eu i-am spus lui Poke sa-l omoare. Eu am gresit, ea a avut dreptate. Pentru ca oricare huligan pe care l-ar fi prins astfel ar fi pastrat probabil o ranchiuna – si ar fi putut usor sa actioneze pe baza ei, omorand-o imediat ce il lasau sa se ridice. Ahile a fost, poate, singurul capabil sa fie de acord cu aranjamentul la care se gandise Bean. Poate nu exista alta alegere. Dar mie mi-a fost frica. Omoara-l, am spus, pentru ca voiam sa dispara.

Si inca mai stau aici. Apa s-a oprit. Sunt ud si mi-e frig. Dar nu ma pot misca.

Nikolai statea in usa baii.

- Pacat ca ai diaree, zise. -Ce?

- I-am spus lui Ender ca ai avut diaree azi-noapte. De asta a trebuit sa te duci la baie. Ti-a fost rau, dar n-ai vrut sa-i spui fiindca nu voiai sa pierzi prima lupta.

- Sunt atat de speriat ca nu m-as putea usura nici daca as vrea, zise Bean.

- Mi-a dat prosopul tau. A zis ca a fost o prostie sa-l ia, Nikolai intra si i-l dadu.

- A zis ca are nevoie de tine in lupta, si e bucuros ca

- N-are nevoie de mine. Nici macar nu ma vrea.

- Haide, Bean, zise Nikolai. Poti s-o faci.

Bean se sterse cu prosopul. Se simtea mai bine cand se misca. Cand facea ceva.

- Cred ca esti suficient de uscat, zise Nikolai.

Din nou, Bean isi dadu seama ca se freca incontinuu cu prosopul, iar si iar.

- Nikolai, ce nu e-n regula cu mine ?

- Te temi ca se va dovedi ca nu esti decat un copilas, Ei bine, asculta aici: chiar esti un copilas.

-Si tu.

- Deci e OK sa nu te descurci. Nu asta imi tot spui tu mie? Nikolai rase: Haide, daca eu pot, asa prost cum sunt, poti si tu.

- Nikolai.

- Ce mai e?

- Chiar trebuie sa fac caca.

- Sper ca nu te astepti sa te sterg eu la fund.

- Daca nu ies in trei minute, vino dupa mine.

Era inghetat si transpirat - o combinatie pe care nu o credea posibila. Bean intra in toaleta si inchise usa. Durerea din abdomen era crancena. Dar nu-si putea elibera maruntaiele.

De ce mi-e atat de frica?

in sfarsit, sistemul digestiv triumfa asupra sistemului nervos. Parea ca tot ce mancase vreodata iesi din el dintr-odata.

- A expirat timpul, zise Nikolai. Intru.

- Pe raspunderea ta, striga Bean. Am terminat, ies.

Golit, curat si umilit in fata singurului sau prieten adevarat, Bean iesi din toaleta si se infasura in prosop.

- Iti multumesc ca m-ai scutit sa apar drept mincinos, spuse Nikolai.

- Cum?

- Diareea ta.

- Pentru tine as face si dizenterie.

- Asa-i un prieten adevarat.

Cand ajunsera la sala de gimnastica, ceilalti erau deja in uniforme, gata de lupta. In timp ce Nikolai il ajuta pe Bean sa se echipeze, Wiggin ii puse pe toti sa se intinda pe saltele si sa faca exercitii de relaxare. Chiar si Bean avu timp sa se intinda cateva minute inainte ca Wiggin sa-i ridice. 6.56. Patru minute ca sa ajunga la sala de lupta. Timpul era destul de scurt.

Alergand pe coridor, Wiggin sarea din cand in cand sa atinga tavanul. In spatele lui, restul armatei trebuia sa sara si sa atinga acelasi punct cand ajungeau in dreptul lui. Cu exceptia celor mai mici. Bean, cu inima inca arsa dc umilinta, resentimente si teama, nici nu incerca. Faci astfel de lucruri cand apartii grupului. Iar el nu-i apartinea. Oricat de stralucitor ar fi fost la invatatura, adevarul iesea acum la iveala. Era un las. Nu avea ce cauta in armata. Daca nu era in stare sa riste nici macar in cadrul unui joc, la ce ar fi fost bun intr-o batalie ? Adevaratii generali se expun focului inamic. Trebuie sa fie neinfricati, un exemplu pentru oamenii lor.

Eu intepenesc, fac dusuri prelungite, apoi elimin ratia pe o saptamana. Sa vedem cum ar urma un astfel de exemplu.

La poarta, Wiggin ii alinie pe plutoane, apoi le reaminti:

- Unde e poarta inamicului ?

- Jos! raspunsera cu totii.

Bean abia sopti cuvantul. Jos. Jos, jos, jos.

Care-i cel mai bun mod de a cobori de pe o gasca ?

In primul rand, de ce le-ai suit pe o gasca, prostule!

Peretele cenusiu din fata lor disparu, si putura vedea interiorul salii de lupta. Era obscur - nu intuneric, dar atat de slab luminat, incat singurul mod de a vedea poarta inamica era lumina raspandita de uniformele Iepurilor

Wiggin nu se grabea sa treaca de poarta. Ramase afara studiind incaperea, care era organizata intr-o grila deschisa, cu opt „stele' - cuburi mari care serveau drept obstacole, acoperire si platforme de escala - risipite destul de uniform in spatiu.

Wiggin dadu prima misiune plutonului C, al lui Tom Nebunul. Plutonul din care facea parte si Bean. Cuvintele se propagara in soapta. „Ender zice sa alunecati de-a lungul peretelui.' Si apoi „Tom zice sa va inghetati picioarele in pozitia ingenuncheat. Pe peretele din sud.'

Intrara in tacere in sala, folosindu-se de manere pentru a se propulsa de-a lungul plafonului spre peretele de est. „Isi stabilesc formatiunile de lupta. Tot ce vrem e sa-i hacuim putin, sa-i facem sa devina nervosi, confuzi, fiindca nu stiu ce sa faca cu noi. Suntem ca piratii. Ii impuscam, apoi ne retragem in spatele stelei. Nu ramaneti la mijloc. Si tintiti. Fiecare lovitura sa conteze.'

Bean facea totul mecanic. Acum era obisnuit sa intre in formatie, sa-si inghete propriile picioare, si apoi sa se lanseze cu corpul orientat in pozitia corecta. O facusera de sute de ori. Reusi perfect; la fel si ceilalti sapte soldati din pluton. Nimeni nu se astepta ca cineva sa greseasca. Era exact acolo unde trebuia sa fie, tacandu-si treaba.

Lunecara de-a lungul peretelui, mereu in apropierea manerelor. Picioarele lor inghetate erau intunecate, blocand lumina restului uniformei pana cand ajungeau suficient de aproape. Wiggin facea ceva sus in apropierea portii pentru a distrage atentia Armatei Iepure, astfel ca Surpriza fu aproape totala.

Pe cand se apropiau, Tom Nebunul spuse:

- Impartiti-va si retrageti-va in spatele stelei - eu la nord, voi la sud.

Era o manevra pe care Tom Nebunul o repetase cu plutonul lui. Era momentul potrivit pentru ea. Inamicul va fi si mai confuz cand va trebui sa traga in doua grupuri indreptandu-se in directii opuse.

Se impinsera in manere. Bineinteles, corpurile li se rasucira si dintr-odata luminile uniformelor devenira vizibile. Unul dintre Iepuri ii vazu si dadu alarma.

Dar plutonul C se misca deja, jumatate in diagonala spre sud, cealalta spre nord, toti in unghi spre podea. Bean incepu sa traga; si inamicul tragea in el. Auzi tiuitul slab care il anunta ca raza cuiva e pe costumul sau, dar el se rotea incet si destul de departe de inamic pentru ca vreuna dintre raze sa ramana suficient de mult timp fixata intr-un loc pentru a-i provoca vreun rau. Intre timp constata ca bratul sau tintea perfect, fara sa tremure. Exersase asta indelung, si se pricepea. O lovitura curata, nu numai un brat sau un picior.

Mai avu timp de una inainte sa se izbeasca de perete si sa trebuiasca sa se relanseze spre steaua unde se adunau, inca un inamic lovit inainte de a ajunge acolo, apoi se agata de un maner al stelei si spuse: „Bean e aici.'

- Am pierdut trei, zise Tom Nebunul. Dar formatia lor s-a dus dracului.

- Ce facem acum ? intreba Dag.

Dupa impuscaturi se putea vedea ca batalia principala era in desfasurare. Beam se gandi la ceea ce vazuse in timp ce se apropia de stea.

- Au trimis o duzina de insi spre steaua asta ca sa ne curete, zise Bean. O sa vina pe laturile de est si de vest.

Toti il privira ca pe un nebun. De unde putea sa stie asta ?

- Mai avem aproape o secunda, zise Bean.

- Toti la sud, ordona Tom Nebunul.

Se rasucira pe partea de sud a stelei. Pe fata aceea nu era niciun Iepure, dar Tom Nebunul conduse imediat atacul pe fata de vest. Mai mult ca sigur acolo erau Iepuri, ocupati sa atace ceea ce desigur considerau drept „spatele' stelei - sau, dupa cum era invatata Armata Dragon sa gandeasca, partea de jos. Astfel ca pentru Iepuri atacul paru sa vina de dedesubt, din directia la care erau cel mai putin atenti. in cateva clipe cei sase Iepuri erau inghetati si pluteau in deriva sub stea.

Cealalta jumatate a fortei de atac ii va vedea si va sti ce se intamplase.

- Sus, zise Tom Nebunul.

Pentru inamic, acolo ar fi trebuit sa fie fata stelei - pozitia cea mai expusa focului formatiei principale. Ultimul loc in care s-ar fi asteptat sa se duca plutonul lui Tom.

Odata ajunsi acolo, in loc sa incerce sa se angajeze in lupta cu forta de atac care venea spre ei, Tom Nebunul le ordona sa traga in formatia principala a Iepurilor, sau in ceea ce mai ramasese din ea - in cea mai mare parte grupuri dezorganizate ascunse in spatele stelelor care trageau in Dragonii venind spre ei din directii diferite. Cei cinci din plutonul C avura timp sa loveasca fiecare cativa Iepuri inainte ca atacul sa ajunga din nou la ei.

Fara sa astepte ordinul, Bean se lansa imediat de pe suprafata stelei ca sa poata trage in jos spre forta ofensiva. Fiind atat de aproape, reusi sa impuste repede patru Iepuri inainte ca tiuitul sa-l opreasca brusc si costumul sa-i devina complet rigid si intunecat. Iepurele care-l lovise nu facea parte din forta ofensiva - era cineva din forta principala de deasupra lui. Spre satisfactia lui, Bean vazu ca din cauza focului sau doar un singur soldat din plutonul C fusese lovit de forta de atac trimisa impotriva lor. Apoi se roti in afara campului vizual.

Acum nu mai conta. Era scos din lupta. Dar se descurcase bine. Sapte inghetati de care era sigur, poate mai multi. Si asta insemna mai mult decat scorul lui personal. El venise cu informatia de care avea nevoie Tom Nebunul pentru a lua o decizie tactica buna, iar apoi actiunea lui indrazneata impiedicase forta ofensiva sa produca prea multe pierderi. Ca urmare, plutonul C ramase pe pozitii pentru a ataca inamicul din spate. Fara un loc in care sa se ascunda, Iepurii vor fi curatati in cateva clipe. Iar Bean luase parte la lupta.

Nu am fost inghetat imediat ce am intrat in actiune. Am facut ce am fost antrenat sa fac, si am ramas atent si m-am gandit la multe lucruri. Probabil m-as putea descurca mai bine, m-as putea misca mai repede, as vedea mai multe. Dar pentru prima lupta a fost bine. Pot s-o fac.

Pentru ca plutonul C contribuise cel mai mult la obtinerea victoriei, Wiggin ii puse pe ceilalti patru sefi de plutoane sa apese cu castile in colturile portii inamice, si ii lasa lui Tom Nebunul onoarea sa treaca prin poarta, ceea ce incheia jocul in mod oficial, aprinzand luminile,

Insusi maiorul Anderson veni sa-l felicite pe comandantul invingator si sa supravegheze curatenia. Wiggin ii dezgheta repede pe cei atinsi. Bean se simti usurat cand se putu misca din nou. Folosindu-si carligul, Wiggin ii aduna pe toti si-i alinie in cele cinci plutoane inainte de a incepe sa-i dezghete pe cei din Armata Iepure. Stateau atenti in aer, cu picioarele in jos si capetele in sus - iar pe masura ce Iepurii erau dezghetati, se orientau pe rand in aceeasi directie. Nu aveau cum s-o stie, dar pentru Dragoni abia atunci victoria deveni completa - caci inamicul era orientat ca si cum poarta lor ar fi fost jos.

Bean si Nikolai mancau deja cand Tom Nebunul veni la masa lor.

- Ender a zis ca in loc de cincisprezece minute pentru micul dejun avem pana la 7.45. Si nu ne mai pune sa ne antrenam ca sa avem timp de dus.

Erau vesti bune. Puteau sa manance mai incet.

Asta nu conta pentru Bean. Pe tava lui era putina mancare, si o termina imediat. Cand intrase in Armata Dragon, Tom Nebunul il prinsese impartind mancarea. Bean ii spusese ca intotdeauna i se dadea prea mult, iar Tom vorbise cu Ender, iar Ender ii convinsese pe nutritionisti sa nul mai supraalimenteze pe Bean. Astazi pentru prima data, Bean isi dori sa fi avut mai mult. Si asta numai pentru ca era surescitat in urma luptei.

- Istet, zise Nikolai.

- Ce?

- Ender ne spune ca avem cincisprezece minute pentru masa, ceea ce ne face sa ne simtim grabiti si nu ne place. Apoi imediat ii trimite pe sefii de plutoane sa ne anunte ca avem timp pana la 7.45. Asta inseamna numai zece minute in plus, dar noua ni se pare o vesnicie. Si dusul - ar fi trebuit sa mergem la dusuri imediat dupa lupta, dar acum ii suntem recunoscatori.

- Si ii trimite pe sefii de plutoane sa ne aduca vestile bune, zise Bean.

- Are vreo importanta ? intreba Nikolai. Doar stim ca e decizia lui Ender.'

- Majoritatea comandantilor vor sa fie siguri ca vestile bune vin de la ei, spuse Bean, iar vestile proaste de la sefii de plutoane. Dar tehnica lui Wiggin e sa-si intareasca sefii de plutoane. Tom Nebunul a intrat acolo cu nimic altceva decat propria lui minte si pregatirea sa si cu un singur obiectiv - sa atace primul din dreptul peretelui si sa ajunga in spatele lor. Restul a fost la latitudinea lui.

Mda, dar daca sefii de plutoane o dadeau in barba, ar fi dat rau in dosarul lui Ender. Bean clatina din cap.

- Principalul e ca in prima lui lupta Wiggin si-a divizat fortele in favoarea tacticii, iar plutonul C a fost capabil sa continue atacul chiar si dupa ce nu am mai avut niciun plan, pentru ca in realitate Tom Nebunul era la conducerea noastra. Nu am pierdut timpul incurcandu-ne ce voia Wiggin de la noi.

Nikolai intelese, si aproba.

- Bacana. Corect.

- Foarte corect, zise Bean.

Deja toata lumea din jurul mesei asculta.

- Si asta pentru ca Wiggin nu se gandeste doar la Scoala de I.upta si la clasamente si rahaturi de genul asta. Se tot uita la filmele video din timpul Celei de-A Doua Invazii, stiati asta ? Se gandeste cum sa-i invinga pe gandaci. Si stie ca asta se face avand cat se poate de multi comandanti pregatiti sa se lupte eu ei. Wiggin nu vrea sa invinga cu Wiggin drept singurul comandant gata de lupta cu Gandacii. Vrea sa invinga el si sefii de plutoane si secunzii si daca e posibil fiecare dintre soldatii sai, capabili sa conduca flota impotriva Gandacilor daca va trebui.

Bean stia ca entuziasmul lui ii acorda lui Wiggin mai mult credit decat intentionase initial, dar era inca ametit de victorie. In plus, ceea ce spunea era adevarat – Wiggin nu era Napoleon, tinand atat de strans fraiele controlului, incat niciunul dintre comandantii sai sa nu poata avea o comanda independenta stralucitoare. Tom Nebunul se comportase bine sub presiune. Luase deciziile corecte inclusiv pe aceea de al asculta pe cel mai mic, aparent cel mai inutil soldat al sau. Iar Tom Nehunul facuse asta fiindca Wiggin daduse exemplu ascultandu-i pe sefii de plutoane. Inveti, analizezi, decizi, actionezi.

Dupa micul dejun, pe cand se duceau la antrenament, Nikolai il intreba:

- De ce-i spui Wiggin ?

- Pentru ca nu suntem prieteni, zise Bean.

- A, deci Domnul Wiggin si Domnul Bean, asa-i ?

- Nu. Bean e numele meu mic.

- Aha. Deci Domnul Wiggin si Cine Naiba Esti Tu.

- Te-ai prins.

Toata lumea se astepta sa aiba cel putin o saptamana ca sa se umfle in pene si sa se laude cu scorul lor perfect. In loc de asa ceva, a doua zi de dimineata la 6.30 Wiggin aparu in dormitor, fluturand din nou ordinul de lupta.

- Domnilor, sper ca ati invatat ceva ieri, pentru ca astazi o facem iarasi.

Toti fura surprinsi, unii furiosi - nu era cinstit, nu erau pregatiti. Wiggin ii intinse biletul lui Molo, care tocmai se indrepta spre micul dejun.

- Uniformele de lupta! striga Musca, considerand desigur ca era ceva sic sa fie prima armata care sa aiba doua lupte la rand.

Dar Supa Fierbinte, seful plutonului D, avea alta parere.

- De ce nu ne-ai anuntat mai devreme ?

- M-am gandit ca aveti nevoie de un dus, spuse Wiggin. Ieri, Iepurii au pretins ca i-am batut numai pentru ca i-a dat gata mirosul.

Cei care auzira rasera. Dar pe Bean nu-l amuza. Stia ca biletul nu fusese acolo de la inceput, cand se trezise Wiggin. Profesorii il pusesera mai tarziu.

- N-ai gasit biletul pana nu te-ai intors de la baie, asa-i?

Wiggin il privi fara expresie.

- Bineinteles. Nu-s atat de aproape de podea ca tine.

Ofensa din vocea lui il izbi puternic pe Bean. Abia atunci isi dadu seama ca Wiggin luase intrebarea drept o critica - fusese neatent si nu observase ordinul. Deci acum mai aparuse o bila neagra pentru Bean in dosarul din mintea lui Wiggin. Dar pe Bean nu-l putea intrista asa ceva. Wiggin il etichetase deja drept las. Poate ca Tom Nebunul ii povestise in ce fel contribuise la victoria de ieri, poate ca nu. Asta nu schimba cu nimic faptul ca Wiggin il vazuse cu proprii lui ochi facand pe bolnavul la dus. Iar acum parea ca Bean ii reprosa ca i-a silit sa se grabeasca la a doua lupta. O sa fiu facut sef de pluton la a treizecea aniversare. Si asta numai daca toti ceilalti s-au inecat intr-un accident de vapor.

Wiggin continua bineinteles sa vorbeasca, explicandu-le ca trebuie sa se astepte oricand la batalii, ca nu se mai pot bizui pe vechile reguli.

- Nu pot spune ca-mi place cum ne freaca, dar un lucru tot imi place - ca am o armata care poate face fata!

Pe cand isi punea costumul, Bean se gandi la implicatiile a ceea ce faceau profesorii. Il presau tot mai mult pe Wiggin si-i ingreunau viata. Si asta nu era decat inceputul. Doar primele scantei dintr-o valvataie.

De ce? Nu pentru ca Wiggin ar fi avut nevoie de vreun test. Din contra - Wiggin isi antrena bine armata, iar Scoala de Lupta ar fi beneficiat daca i-ar fi lasat mai mult timp. Deci trebuia sa fie ceva din afara Scolii de Lupta.

De fapt, exista o singura posibilitate. Invadatorii Gandaci se apropiau. Se aflau la doar cativa ani. Wiggin trebuia sa-si incheie antrenamentul.

Wiggin. Nu noi toti, doar Wiggin. Daca ar fi vorba de toti, programul tuturor ar fi fost intensificat astfel. Nu doar al nostru.

Deci deja e prea tarziu pentru mine. Wiggin e singurul in care si-au pus sperantele. Nu va conta niciodata daca sunt sef de pluton sau nu. Tot ceea ce conteaza e daca Wiggin e pregatit.

Daca Wiggin reuseste, tot voi mai putea ajunge mare dupa aceea. Liga se va rupe. Va fi razboi intre oameni. Fie voi fi folosit de F.I. pentru a incerca sa mentin pacea, fie voi face parte dintr-o armata de pe Pamant. Am toata viata inainte. Cu exceptia cazului in care Wiggin ar conduce flota impotriva Gandacilor si ar pierde. Atunci niciunul dintre noi nu va mai avea viata deloc.

Tot ce pot sa fac acum e sa-l ajut pe Wiggin sa invete tot ce se poate invata aici. Problema e ca nu sunt suficient de aproape de el ca sa-l influentez in vreun fel.

Lupta era cu Petra Arkanian, comandantul Armatei Phoenix. Petra era mai inteligenta decat Carn Carhy; si avea avantajul ca aflase cum lucra Wiggin fara niciun fel de formatie si utiliza scurte raiduri pentru a sparge formatiile inaintea bataliei principale. Totusi, Dragonii terminara cu numai trei soldati loviti si noua atinsi partial. O infrangere zdrobitoare. Bean putea sa-si dea seama ca nici Petrei nu-i placea. Probabil i se parea ca Wiggin tamaiase in stanga si-n dreapta, aranjandu-i umilirea in mod deliberat. Dar o sa inteleaga cat de curand – Wiggin pur si simplu ii lasase liberi pe sefii sai de plutoane, si fiecare dintre ei urmarise victoria totala, asa cum ii antrenase. Sistemul lor functiona mai bine, iar vechiul mod de a purta o batalie era condamnat.

Curand, toti ceilalti comandanti vor incepe sa se adapteze, invatand din ceea ce facea Wiggin. Curand, Armata Dragon va avea de infruntat armate divizate in cinci plutoane, nu patru, care se vor misca liber, iar sefii de plutoane vor avea mai multa independenta. Pustii nu ajunsesera la Scoala de Lupta fiindca erau idioti. Singurul motiv pentru care tehnica putuse functiona si a doua oara era ca nu trecuse decat o singura zi de la prima lupta, si nimeni nu se asteptase sa fie nevoit sa-l infrunte pe Wiggin atat de repede. Acum vor sti ca schimbarile trebuie facute rapid. Bean banuia ca nu vor mai vedea vreodata formatii.

Si atunci ? Oare Wiggin isi golise sacul, sau mai avea si alti asi ascunsi in maneca ? Problema era ca inovatiile nu conduc niciodata la victorii pe termen lung. Ar fi prea usor pentru inamic sa imite si sa imbunatateasca inovatiile tale. Adevaratul test pentru Wiggin va fi ce va face atunci cand va trebui sa infrunre o serie de armate care utilizau tactici similare.

Iar adevaratul test pentru mine va fi daca voi putea sa suport momentul cand Wiggin va face vreo greseala stupida, iar eu va trebui sa stau ca un soldat obisnuit si sa-l privesc.

In a treia zi, alta lupta. In a patra zi, alta. Victorie. Victorie. Dar de fiecare data, scorul era mai strans. De fiecare data, Bean capata mai multa incredere ca soldat – si devenea mai frustrat de faptul ca toata contributia sa, in afara de capacitatea sa de a tinti perfect, era sa-i faca ocazional cate o sugestie lui Tom Nebunul, sau sa-i reaminteasca ceva ce Bean observase si-si reamintise.

Bean ii scrise lui Dimak despre asta, explicandu-i ca nu era folosit la intreaga capacitate si sugerand ca va putea progresa mai bine daca va fi antrenat de un comandant mai slab, avand astfel mai multe sanse sa obtina propriul sau pluton.

Raspunsul fu scurt. „Cine altcineva te-ar vrea ? invata de la Ender.'

Brutal, dar adevarat. Fara indoiala ca nici Wiggin nu-l voia cu adevarat. Fie ii fusese interzis sa-si transfere soldatii, fie incercase sa-l schimbe pe Bean si nimeni nu vrusese sa-l ia.

Era in timpul liber seara, dupa cea de-a patra lupta. Majoritatea incercau sa tina pasul la invatatura – luptele ii impiedicau sa participe la ore, in special pentru ca toti isi dadeau seama ca trebuiau sa se antreneze din greu ca sa ramana in frunte. Lui Bean insa ii era la fel de usor ca intotdeauna, iar cand Nikolai ii spuse ca nu mai avea nevoie de niciun blestemat de ajutor la lectii, Bean hotari ca ar trebui sa se plimbe.

Trecand pc langa camera lui Wiggin - un spatiu chiar mai mic decat camerele inghesuite pe care le aveau profesorii, suficient doar pentru un pat, un scaun si o masuta - Bean fu tentat sa bata la usa, sa se aseze si sa termine cu Wiggin odata pentru totdeauna. Apoi bunul-simt prevala asupra frustrarii si orgoliului, si Bean hoinari pana ajunse in incaperea cu arcade.

Nu era atat de multa lume ca de obicei. Bean isi imagina ca acum toti faceau antrenamente suplimentare, incercand sa puna in aplicare ceea ce credeau ca face Wiggin inainte de a da piept cu el intr-o lupta. Totusi, cativa se jucau cu comenzile si faceau lucrurile sa se miste pe ecrane sau display-uri holografice.

Bean gasi un joc pe ecran care avea drept erou un soarece. Nu-l folosea nimeni, asa ca Bean incepu sa-l manevreze printr-un labirint. Rapid labirintul facu loc zidurilor si dependintelor unei case vechi, cu capcane ici-colo, treburi usoare. Il fugareau niste pisici - o nimica toata. Sari pe o masa si se trezi fata in fata cu un urias.

Un urias care ii oferea o bautura.

Era jocul fanteziei. Acesta era jocul psihologic pe care toti ceilalti il jucau mereu pe pupitre. Nu era de mirare ca nu-l juca nimeni aici. Il recunoscusera, nu era jocul pentru care venisera aici.

Bean era perfect constient ca el era singurul copil din scoala care nu jucase niciodata jocul fanteziei. Il pacalisera sa-l joace de data asta, dar se indoia ca putusera afla ceva important din ceea ce facuse pana acum. La naiba cu ei. Poate ca-l pacalisera sa joace pana la un punct, dar nu era obligat sa mearga mai departe,

Doar ca fata uriasului se schimba. Era Ahile.

Bean ramase pe moment socat, inghetat, inspaimantat. Cum de stiau ? De ce faceau asta ? Sa-l puna fata in fata cu Ahile, atat de surprinzator. Ticalosii.

Se indeparta de joc.

Cateva clipe mai tarziu se intoarse. Uriasul nu mai era pe ecran. Soarecele se invartea din nou in cerc, incercand sa iasa din labirint.

Nu, n-am sa joc. Ahile e departe si nu are puterea sa-mi faca rau. Si nici lui Poke. Nu trebuie sa ma gandesc la el si sunt al naibii de sigur ca nu sunt obligat sa beau nimic din ce-mi ofera el.

Bean se indeparta din nou, si de data asta nu se mai intoarse.

Ajunse jos, langa sala de mese. Tocmai se inchisese, dar Bean nu avea nimic mai bun de facut, asa ca se aseza jos pe coridor langa usa, isi sprijini fruntea pe genunchi si se gandi la Rotterdam, cum statuse pe o lada de gunoi privind-o pe Poke cu ceata ei, cum fusese ea cel mai cumsecade sef de ceata pe care-l vazuse vreodata, cum ii asculta pe copiii mici si impartea cinstit cu ei si ii ajuta sa ramana in viata chiar daca asta insemna sa nu manance ea, de asta o alesese, pentru ca era destul de miloasa ca sa asculte un copilas.

Mila ei o omorase.

Eu am omorat-o cand am ales-o.

Ar fi bine sa existe un Dumnezeu. Ca sa-l poata condamna pe Ahile la iadul vesnic.

Cineva ii lovi piciorul.

- Pleaca, zise Bean. Nu te deranjez cu nimic.

Necunoscutul il lovi din nou, deplasandu-i piciorul de sub el. Se sprijini in maini ca sa nu cada. Privi in sus, Bonzo Madrid se ivi deasupra lui.

- Am inteles ca esti cel mai mic scaiete atarnat de parul de pe fundul Armatei Dragon, zise Bonzo.

Mai erau inca trei pusti cu el. Baieti mari. Toti aveau fete de huligani.

- Salut, Bonzo.

- Trebuie sa stam de vorba, pispirica.

- Ce-i asta, spionaj ? intreba Bean. N-ar trebui sa vorbim cu soldatii din alte armate.

- N-am nevoie de spionaj ca sa aflu cum sa bat Armata Dragon.

- Si-i cauti pe cei mai mici soldati Dragon pe unde poti, si-i imbrancesti putin pana incep sa planga ?

Pata lui Bonzo ii trada mania. Nu ca nu i-ar fi aratat-o intotdeauna.

- Implori sa mananci rahat, pispirica ?

Lui Bean nu-i prea placeau huliganii. Si deoarece cu o clipa in urma se simtise vinovat de moartea lui Poke, nu-i pasa prea mult daca Bonzo Madrid devenea cel care ii administra pedeapsa capitala. Era timpul sa spuna ce credea.

- Esti de cel putin trei ori mai greu ca mine, zise Bean, cu exceptia interiorului craniului. Esti un tip de mana a doua care a obtinut cumva o armata si habar n-are ce sa faca cu ea. Wiggin o sa te piseze marunt si nici macar n-o sa se straduiasca prea mult. Chiar conteaza ce-o sa-mi faci mie ? Sunt cel mai mic si mai slab soldat din toata scoala. Normal ca m-ai ales pe mine ca sa ma bati.

- Mda, cel mai mic si mai slab, zise unul din ceilalti pusti.

Bonzo nu spuse totusi nimic. Cuvintele lui Bean isi atinsesera tinta. Bonzo avea mandria lui, si acum stia ca daca i-ar fi facut ceva lui Bean ar fi fost o umilire, nu o placere.

- Ender Wiggin n-o sa ma bata cu adunatura lui de lansati si refuzati pe care o numeste armata. Poate ca i-a ingrozit pe cativa fraieri de teapa lui Carn si Petra ii scuipa numele. Dar oricand noi gasim o balega, armata mea o poate strivi.

Bean il fixa cu cea mai nimicitoare privire de care era capabil.

- Nu pricepi, Bonzo? Profesorii l-au ales pe Wiggin. El e cel mai bun. Cel mai bun dintotdeauna. Nu i-au dat cea mai proasta armata. I-au dat cea mai buna armata. Veteranii pe care tu ii numesti refuzati sunt soldati atat de buni, incat comandantii prosti nu s-au putut intelege cu ei si au incercat sa-i transfere. Wiggin stie sa se foloseasca de soldatii buni, chiar daca tu nu stii. De asta castiga Wiggin. E mai destept ca tine. Toti soldatii lui sunt mai destepti decat soldatii tai. Cartile sunt impotriva ta, Bonzo. Ai putea sa renunti de pe acum. Cand patetica ta Armata Salamandra o sa ne infrunte, o sa fii atat de batut, ca o sa trebuiasca sa te pisi asezat.

Bean ar fi putut spune mai multe - nu avea niciun plan, si erau cu siguranta mult mai multe de spus – dar fu intrerupt. Doi dintre prietenii lui Bonzo il smucira in sus si-l proptira de perete, deasupra capetelor lor. Bonzo ii puse o mana pe gat, chiar sub falca, si apasa. Ceilalti ii dadura drumul. Bean atarna de gat si nu putea sa respire. Lovi din reflex, luptandu-se sa atinga ceva cu picioarele. Dar Bonzo avea bratele prea lungi pentru ea vreuna din loviturile lui Bean sa ajunga la el.

- Jocul e una, zise incet Bonzo. Profesorii pot sa-l aranjeze si sa-l dea in dar micului Wiggin. Dar o sa vina o vreme cand n-o sa mai fie doar un joc. Si cand o sa vina vremea aia, Wiggin o sa fie inghetai nu din cauza costumului de lupta. Comprendes?

Oare ce raspuns spera sa primeasca ? Categoric Bean nu putea nici sa dea din cap, nici sa vorbeasca.

Bonzo statea zambind malitios, in timp ce Bean se zbatea.

Limitele campului vizual al lui Bean incepusera sa se intunece inainte ca Bonzo sa-i dea in sfarsit drumul pe podea. Ramase acolo, tusind si gafaind.

Ce-am facut L-am intaratat pe Bonzo Madrid. Un huligan care nu are nimic din subtilitatea lui Ahile. Cand Wiggin o sa-l infranga, Bonzo n-o sa poata suporta. Si n-o sa se opreasca la o simpla demonstratie. Ura lui impotriva lui Wiggin e adanca.

Imediat ce putu sa respire din nou, Bean se inapoie la dormitor. Nikolai observa imediat semnele de pe gatul lui.

- Cine te-a sugrumat ?

- Nu stiu, zise Bean.

- Nu-mi veni mie cu de-astea. Era cu fata la tine, uita-te la urmele degetelor.

- Nu-mi amintesc.

- Iti amintesti si desenul arterelor din propria ta placenta.

- Nu-ti spun, zise Bean.

La asa ceva Nikolai nu mai avu nicio replica, chiar daca nu-i conveni.

Bean se inregistra drept Graff si-i scrise lui Dimak, desi stia ca nu are niciun rost.

„Bonzo e nebun. Poate ucide intr-o zi, iar Wiggin e cel pe care-l uraste cel mai mult.'

Raspunsul sosi imediat, ca si cand Dimak ar fi asteptat mesajul.

„Curata-ti singur mizeria. Nu veni plangand la mamica.

Cuvintele il atinsera. Nu era mizeria lui Bean, era a lui Wiggin. Si, in final, a profesorilor, pentru ca-l pusesera pe Wiggin la inceput in armata lui Bonzo. Si apoi sa-l impunga fiindca nu avea mama - oare cand devenisera profesorii dusmanul? Ar trebui sa ne protejeze de pustii nebuni ca Bonzo Madrid. Cum cred ei ca o sa curat eu mizeria asta ?

Singurul lucru care l-ar opri pe Bonzo Madrid ar fi moartea

Si Bean isi aminti cum privise in jos spre Ahile, spunand: „Trebuie sa-l omori.'

De ce nu mi-am tinut gura inchisa? De ce a trebuit sa-l intarat pe Bonzo Madrid ? Wiggin o sa sfarseasca la fel ca Poke. Si va fi din nou vina mea.

l6

TOVARASUL

- Vezi, Anton, cheia pe care ai gasit-o a fost rasucita, si poate fi salvarea rasei umane.

- Bietul baiat. Sa traiasca atat de mic, si apoi sa moara urias.

- Poate ca ironia il va amuza

- Ce ciudat sa te gandesti ca mica mea cheie se va dovedi a fi salvarea rasei umane. Cel putin in fata invadatorilor. Cine ne va salva cand vom redeveni propriii nostri dusmani

- Noi doi nu suntem dusmani.

- Putini oameni au dusmani. Dar cei stapaniti de lacomie sau de ura, de orgolii sau teama - patima lor e destul de puternici ca sa impinga intreaga lume la razboi.

- Daca Dumnezeu poate ridica un spirit maret ea sa ne salveze de una din amenintari, nu ar putea raspunde rugaciunilor noastre ridicand un altul atunci cand avem nevoie de el ?

- Dar, sora Carlotta, stii ca baiatul despre care vorbesti nu a fost ridicat de catre Dumnezeu. A fost creat de un rapitor, un ucigas de copii, un om de stiinta aflat in afara legii.

- Stii de ce Satana e tot timpul manios ? Pentru ca de fiecare data cand realizeaza un rau inteligent, Dumnezeu se foloseste de el pentru a servi scopurilor sale drepte.

- Deci Dumnezeu se foloseste de oamenii rai ca de niste unelte.

- Dumnezeu ne da libertatea sa facem mult rau, daca asa alegem. Apoi foloseste propria sa libertate pentru a crea ceva bun din acel rau, pentru ca asa alege El.

- Deci pe termen lung Dumnezeu castiga intotdeauna.

- Da.

- Totusi, pe termen scurt poate fi neplacut.

- Cand, in trecut, ai fi preferat sa mori, in loc sa traiesti astazi ?

- Asta e. Ne obisnuim cu toate. Gasim speranta in orice

- De asta nu i-am inteles niciodata pe sinucigasi. Cbiar si cei care sufera de mari depresii si vinovatie, oare nu-l simt pe Hristos cel Mangaietor in inimile lor, dandu-le speranta?

- Pe mine ma intrebi ?

- Dumnezeu nefiind potrivit il intreb pe un prieten.

- Dupa parerea mea, sinuciderea nu inseamna cu adevarat dorinta ca viata sa se sfarseasca.

- Atunci ce este ?

- Este singura cale pe care o persoana lipsita de putere o poate gasi ca sa-i faca pe ceilalti sa-si indeparteze privirea de la rusinea sa. Dorinta nu e de a muri, ci de a ascunde.

- Asa cum Adam si Eva s-au ascuns de Domnul.

- Pentru ca erau dezbracati.

- Daca oamenii acestia atat de tristi si-ar putea aminti: toti suntem dezbracati. Toti vrem sa ne ascundem. Dar viata e totusi frumoasa. S-o lasam sa continue.

- Atunci nu crezi ca Furnicile sunt fiara Apocalipsei, sora ?

- Nu, Anton. Cred ca fi ele sunt copiii Domnului.

- Si totusi l-ai gasit pe acest baiat special pentru a putea creste ca sa le distruga.

- Sa le invinga. Pe de alta parte, daca Dumnezeu nu

- Si daca Dumnezeu vrea ca noi sa murim, vom muri. Atunci de ce te straduiesti atat ?

- Pentru ca mainile pe care le am le pun in slujba lui Dumnezeu, si il servesc cat pot mai bine. Daca nu ar fi vrut ca eu sa-l gasesc pe Bean, nu l-as fi gasit.

- Si daca Dumnezeu vrea ca Furnicile sa triumfe ?

- Va gasi alte maini prin care s-o faca. Pentru treaba asta nu le poate avea pe ale mele.

Mai tarziu, cand sefii de plutoane isi instruiau soldatii, Wiggin alese sa dispara. Bean se folosi de identitatea Graff ca sa afle ce facea. Se intorsese sa studieze filmele victoriei lui Mazer Rackham, mult mai intens si mai obsesiv decat o facuse pana acum. Iar de data asta, deoarece armata lui Wiggin avea jocuri in fiecare zi si le castiga pe toate, ceilalti comandanti, multi lideri de plutoane si chiar soldati incepusera sa mearga la biblioteca sa priveasca aceleasi inregistrari, incercand sa le descifreze, incercand sa vada ceea ce vedea Wiggin.

Ce prostie, gandi Bean. Wiggin nu cauta ceva de care sa se foloseasca aici, in Scoala de Lupta - el creeaza o armata puternica, versatila, si se hotaraste pe loc ce sa faca cu ea. Inregistrarile le studiaza ca sa afle cum ii poate invinge pe Gandaci. Pentru ca acum stie: ii va infrunta intr-o zi. Profesorii nu ar ruina intregul sistem al Scolii de Lupta daca nu s-ar apropia criza, daca nu ar avea nevoie ca Ender Wiggin sa ne salveze de Gandacii invadatori.

Deci Wiggin ii studiaza pe Gandaci, disperat sa-si faca o idee despre ceea ce vor ei, cum lupta, cum mor.

De ce nu vad profesorii ce face Wiggin ? Nici macar nu se mai gandeste la Scoala de Lupta. Ar trebui sa-l ia de aici si sa-l mute la Scoala de Tactica, sau care o fi stagiul urmator al pregatirii sale. In loc de asta, ei il forteaza, il obosesc.

Si pe noi. Suntem obositi.

Bean vedea asta in mod special la Nikolai, care muncea mai mult decat ceilalti ca sa tina pasul. Daca am fi fost o armata obisnuita, gandi Bean, multi dintre noi am fi fost ca Nikolai. Chiar si asa suntem multi - Nikolai nu a fost primul care si-a aratat epuizarea. La masa, soldatii scapa pe jos tacamurile si tavile. Cel putin unul si-a udat patul. Ne certam mai mult la antrenamente. Lectiile lasa de dorit. Toata lumea are limite. Chiar si eu, chiar si Bean cel modificat genetic, masina de gandit, am nevoie sa fiu reuns si realimentat, si nu reusesc.

Bean ii scrise si colonelului Graff despre asta, o nota scurta si taioasa care spunea doar: „E un lucru sa antrenezi soldati si cu totul altul sa-i extenuezi.' Nu primi niciun raspuns.

Era dupa-amiaza tarziu, cu o jumatate de ora inainte de cina. Castigasera deja un joc de dimineata si apoi se antrenasera dupa ore, desi sefii de plutoane, la sugestia lui Wiggin, isi lasasera soldatii sa plece mai devreme. Cea mai mare parte a Armatei Dragon se imbraca dupa dus, iar altii plecasera deja sa-si omoare timpul in sala de jocuri sau sala video sau in biblioteca. Nimeni nu mai dadea acum atentie lectiilor, desi unii inca se mai prefaceau,

Wiggin aparu in usa, fluturand noul ordin.

O a doua lupta in aceeasi zi.

- De data asta e tare si nu avem timp, spuse Wiggin, Pe Bonzo l-au anuntat acum douazeci de minute si pana ajungem la poarta, ei vor fi inauntru de cel putin cinci minute.

Trimise patru soldati care se aflau mai aproape de usa - toti tineri, dar nu boboci, acum erau veterani - sa-i aduca inapoi pe cei care plecasera. Bean se imbraca imediat - acum invatase cum s-o faca singur, dar nu fara sa auda o multime de glume cum ca ar fi singurul soldat care trebuise sa exerseze imbracatul, si inca o facea incet.

Pe cand se imbracau, multi se plansera ca totul devenea o prostie, Armata Dragon ar mai avea nevoie si de o pauza din cand in cand. Molo Musca era cel mai vehement, si chiar si Tom Nebunul, care de obicei radea de orice, era suparat. Cand Tom spuse: „Nimeni nu a mai avut vreodata doua lupte intr-o zi!', Wiggin raspunse:

- Si nimeni nu i-a batut inca pe Dragoni. Asta sa fie marele moment al infrangerii ?

Bineinteles ca nu. Nimeni nu voia sa piarda. Voiau doar sa se planga.

Le lua ceva timp, dar in final se incolonara pe coridor spre sala de lupte. Poarta era deja deschisa. Cativa dintre ultimii sositi inca isi mai puneau costumele de lupta. Bean se afla chiar in urma lui Tom Nebunul, asa ca putea vedea inauntru. Lumina puternica. Nicio stea, niciun grilaj, niciun fel de loc in care sa te ascunzi. Poarta inamicului era deschisa, si totusi nu se vedea niciun soldat al Salamandrelor.

- La naiba, zise Tom Nebunul, nici ei n-au iesit inca. Bean facu ochii mari. Bineinteles ca iesisera. Dar intr-un spatiu fara acoperire, pur si simplu se aliniasera pe plafon, adunandu-se in jurul portii Armatei Dragon, gata sa-i distruga pe toti imediat ce ieseau.

Wiggin surprinse expresia lui Bean si-i zambi, apoi isi acoperi gura in semn de tacere. Arata de jur imprejurul portii, anuntandu-i unde se adunasera Salamandrele, apoi le facu semn sa se dea inapoi.

Strategia era simpla si evidenta. Deoarece Bonzo fusese atat de amabil sa-si insire armata pe perete, gata sa fie macelarita, nu mai ramanea decat sa gaseasca modul potrivit de a intra in sala de lupta ca sa continue masacrul.

Solutia lui Wiggin - care lui Bean ii conveni - fu sa-i transforme pe soldatii mai inalti in vehicule blindate, punandu-i sa ingenuncheze drepti si inghetandu-le picioarele. Apoi un soldat mai scund ingenunchea pe picioarele fiecaruia dintre cei mari, isi trecea un brat pe dupa talia sa, si se pregatea sa traga. Cei mai mari soldati erau folositi ca propulsori, azvarlind fiecare pereche in sala de lupta.

Deocamdata a fi mic insemna un avantaj. Bean si Tom Nebunul formara perechea pe care Wiggin o folosi pentru a demonstra tuturor ce voia sa faca. Ca urmare, cand primele doua perechi fura aruncate in sala, Bean trebui sa inceapa macelul. Ingheta trei aproape imediat – la distanta atat de mica, raza era concentrata si ucidea repede. Cand incepura sa iasa din bataia armei, Bean se catara pe Tom Nebunul si se lansa spre est si putin in sus in timp ce Tom porni si mai repede spre latura indepartata a incaperii. Alti Dragoni vazura ce facuse Bean pentru a reusi sa se pastreze la distanta buna de tragere, miscandu-se intr-o parte si ca urmare ramanand greu de atins, si multi dintre ei facura la fel. In cele din urma Bean fu scos din lupta, dar abia mai conta - Salamandrele fusesera nimicite pana la ultima, fara ca nimeni sa fi apucat sa se desprinda de perete. Chiar daca devenise evident ca reprezentau tinte usoare, stationare, Bonzo nu pricepuse ca e terminat decat atunci cand el insusi era deja inghetat, si nimeni altcineva nu avusese initiativa sa contramandeze ordinul initial si sa inceapa sa se miste ca sa nu mai fie atat de usor de atins. Inca un exemplu de ce un comandant care conduce prin frica si ia de unul singur toate deciziile va fi intotdeauna invins, mai devreme sau mai tarziu.

Intreaga lupta durase mai putin de un minut din momentul in care Bean trecuse prin usa calare pe Tom Nebunul si pana la inghetarea ultimei Salamandre.

Bean fu surprins ca Wiggin, de obicei atat de calm, era furios si o arata. Maiorul Anderson nu avu sansa sa-i adreseze felicitarile oficiale inainte ca Wiggin sa strige la el:

- Credeam ca ne veti opune unei armate de aceeasi valoare cu noi, intr-o lupta cinstita!

De ce gandea asa? Wiggin avusese probabil o discutie cu Anderson, i se promisese ceva si nu se tinusera de cuvant.

Dar Anderson nu-i dadu nici o explicatie.

- Felicitari pentru victorie, comandante,

Wiggin n-avea de gand sa inghita asta. Nu era o afacere obisnuita. Se intoarse spre armata sa si-l striga pe Bean pe nume.

- Daca ai fi comandat Armata Salamandra, ce-ai fi facut? Deoarece un alt Dragon il folosise pentru a se lansa prin aer, Bean plutea acum in deriva in apropierea portii inamice, dar auzi intrebarea - Wiggin nu fusese delicat. Bean nu vru sa raspunda, pentru ca stia ca era o greseala serioasa sa vorbeasca dispretuitor despre Salamandre si sa-l puna pe cel mai mic soldat Dragon sa corecteze tactica stupida a lui Bonzo. Wiggin nu avusese mana lui Bonzo in jurul gatului asa cum o avusese Bean. Totusi, Wiggin era comandantul, iar tactica lui Bonzo fusese stupida, si ar fi fost amuzant s-o spuna.

- I-as fi pus sa se deplaseze aleator in fata iesirii, raspunse Bean, tare, astfel ca fiecare soldat sa-l poata auzi chiar si Salamandrele agatate inca de plafon. Niciodata nu ramai nemiscat atunci cand inamicul stie cu exactitate unde te afli.

Wiggin se intoarse din nou spre Anderson.

- Daca tot trisati, mai bine invatati cealalta armata sa triseze inteligent!

Anderson ramase calm, ignorand iesirea lui Wiggin.

- Iti sugerez sa-ti dezgheti armata.

Astazi Wiggin nu pierdu timpul cu ritualuri. Apasa pe buton si dezgheta ambele armate deodata. Si in loc sa se alinieze ca sa accepte predarea oficiala, striga imediat:

- Dragoni, liber!

Bean era printre cei mai aproape de usa, dar astepta pana aproape de sfarsit, pentru ca el si Wiggin sa plece impreuna.

- Domnule, zise Bean. Bonzo a fost umilit, si el

- Stiu, spuse Wiggin.

Se indeparta de Bean, nevrand sa-l mai auda.

- E periculos ! striga Bean dupa el.

Zadarnic efort. Sau Wiggin stia deja ca il provocase pe huliganul nepotrivit, sau nu-i pasa.

Oare o facea deliberat? Wiggin era stapan pe el, avea mereu un plan. Dar Bean nu se putea gandi la vreun plan pentru care sa fie necesar sa tipe la maiorul Anderson si sa-l umileasca pe Bonzo Madrid in fata intregii sale armate.

De ce facea Wiggin un lucru atat de stupid ?

Era aproape imposibil sa se gandeasca la geometrie, desi maine aveau test. Lectiile erau acum lipsite de importanta, si totusi ei continuau sa dea teste, sa-si faca sau sa nu-si faca temele. In ultimele cateva zile, Bean incepuse sa nu mai aiba rezultate atat de bune. Nu pentru ca nu ar fi stiut raspunsurile, sau cum sa gaseasca rezolvarile. Dar mintea sa continua sa zboare la lucrurile care contau mai mult - noi tactici care ar putea surprinde dusmanul; noi smecherii pe care le puteau aranja profesorii; ce ar fi putut, ce ar fi trebuit sa se fi intamplat in razboiul cel mare, ca sa provoace o asemenea schimbare a sistemului; ce se va intampla pe Pamant si in F.I. dupa ce Gandacii vor fi infranti. Daca vor fi infranti. Ii era greu sa-i pese de volumele, ariile, suprafetele si dimensiunile corpurilor solide. La un test de ieri, avand de rezolvat o problema de gravitatie in apropierea unor mase planetare si stelare, Bean se daduse batut si scrisese:

„2 + 2 =  V(2+n) (radical din 2+n) - daca stii valoarea lui « n », atunci o sa termin testul.'

Era convins ca toti profesorii stiau ce se petrece, si daca ei voiau sa se prefaca ca lectiile erau importante, bine, treaba lor, dar el nu era obligat sa se joace.

In acelasi timp, stia ca problemele de gravitatie erau importante pentru cineva al carui singur viitor posibil era in Flota Internationala. Avea nevoie si de cunostinte aprofundate de geometrie, caci ii era destul de clar ce matematica urma. Nu va deveni inginer sau artilerist sau specialist in nave cosmice si nici, dupa toate probabilitatile, pilot. Dar trebuia sa stie ceea ce stiau ei mult mai bine, altfel nu-l vor respecta niciodata destul ca sa-l urmeze.

Doar ca nu in seara asta, gandi Bean. In seara asta ma pot odihni. Maine voi invata ceea ce trebuie sa invat. Cand n-o sa mai fiu asa de obosit.

Inchise ochii.

Ii deschise din nou. Deschise dulapul si scoase pupitrul.

Pe strazile din Rotterdam fusese obosit, sfasiat de foame si malnutritie si disperare. Dar continuase sa fie atent. Continuase sa gandeasca. Si astfel fusese capabil sa ramana in viata. In aceasta armata toti erau obositi, ceea cc insemna ca vor fi din ce in ce mai multe greseli stupide. Bean isi permitea cel mai putin dintre toti sa devina prost. Faptul ca nu era prost era singurul lui avantaj.

Se identifica. Aparu un mesaj pe display.

„Imediat la mine. Ender.'

Mai erau doar zece minute pana la stingere. Poate Wiggin trimisese mesajul in urma cu trei ore. Dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Cobori din pat, nu se mai osteni sa se incalte, si lipai pe coridor doar in ciorapi. Batu la usa pe care scria:

COMANDANT
            ARMATA DRAGON

- Intra, ziseWiggin.

Bean deschise usa si intra. Wiggin parea obosit, asa cum colonelul Graff parea de obicei obosit. Cu cearcane sub ochi, tras la fata, cu umerii adusi, dar cu ochii inca stralucitori si mandri, privind, gandind.

- Acum am vazut mesajul, zise Bean.

- Bine.

- E aproape ora de stingere.

- O sa te conduc inapoi daca ti-e frica de intuneric. Sarcasmul il surprinse pe Bean. Ca de obicei, Wiggin interpretase gresit comentariul lui Bean.

- Nu stiam daca ai habar cat e ceasul

- Stiu intotdeauna cat e ceasul.

Bean suspina in sinea lui. Intotdeauna era la fel. Ori de cate ori avea o conversatie cu Wiggin, aceasta se transforma un fel de competitie iritanta, pe care Bean o pierdea intotdeauna, chiar si atunci cand torul era provocat de o neintelegere deliberata din partea lui Wiggin. Bean ura asta. Recunostea geniul lui Wiggin si il respecta. De ce nu putea si el sa vada ceva bun la Bean ?

Dar nu spuse nimic. Nu putea spune nimic care sa imbunatateasca situatia. Wiggin il chemase. O sa-l lase pe Wiggin sa continue conversatia.

- Tii minte discutia de acum patru saptamani, Bean ? Cand mi-ai cerut sa te fac sef de pluton ?

-Mda.

- De atunci am numit cinci sefi de pluton si cinci secunzi. Niciunul dintre ei n-ai fost tu. Wiggin ridica din sprancene: Am fost corect?

- Da, domnule.

Dar numai pentru ca nu te-ai ostenit sa-mi dai si mie o sansa sa-ti dovedesc ce pot inainte de a face numirile.

- Spune-mi atunci ce-ai facut in cele opt batalii. Bean ar fi vrut sa scoata in evidenta cum de fiecare data sugestiile pe care i le daduse lui Tom Nebunul facusera ca plutonul C sa fie cel mai eficient din armata. Cum inovatiile sale tactice si reactiile creative in situatii neprevazute fusesera imitate si de ceilalti soldati. Dar ar fi insemnat sa se laude pana la limita insubordonarii. Nu asta ar spune un soldat care vrea sa devina ofiter. Poate ca Tom Nebunul raportase contributia lui Bean, poate ca nu. Nu era treaba lui Bean sa spuna despre el ceva ce nu era deja cunoscut.

- Azi a fost prima data cand am fost scos din lupta atat de repede, dar calculatorul trecuse deja in contul meu unsprezece tinte atinse inainte de a fi nevoit sa ma opresc. Niciodata n-am coborat sub cinci tinte lovite intr-o batalie, in plus, am dus la bun sfarsit toate misiunile primite.

- De ce te-au facut soldat asa de tanar, Bean ?

- Nu mai tanar decat ai fost tu.

Nu tocmai adevarat, dar destul de aproape.

- Dar de ce ?

Unde voia sa ajunga? Fusese decizia profesorilor. Aflase oare ca Bean fusese cel care facuse lista ? Stia ca Bean hotarase singur?

- Nu stiu.

- Ba stii si o stiu si eu.

Nu, Wiggin nu intreba in mod special de ce Bean fusese facut soldat. Intreba de ce lansatii erau deodata promovati atat de tineri.

- Am incercat sa ghicesc, dar nu sunt decat ipoteze. Ipotezele lui Bean nu erau niciodata simple ipoteze - dar nici ale lui Wiggin.

- Tu esti foarte bun. Ei stiu asta si te-au impins

- Spune-mi de ce, Bean!

Abia acum Bean intelese adevarata intrebare.

- Pentru ca au nevoie de noi, de-aia.

Statea pe podea si se uita nu la fata lui Wiggin, ci la picioarele lui. Bean stia lucruri pe care nu ar fi trebuit sa le stie. Pe care profesorii nu stiau ca le stie. Si dupa toate probabilitatile, profesorii monitorizau aceasta conversatie. Bean nu putea lasa sa-i scape cat de multe intelesese

- Pentru ca au nevoie de cineva care sa-i bata pe Gandaci. Asta-i singurul lucru care-i intereseaza.

- E important ca stii asta, Bean.

Bean vru sa intrebe de ce e important ca eu stiu ? Sau spui ca in general lumea ar trebui sa stie ? In cele din urma ai vazut si ai inteles ce sunt eu ? Ca eu sunt tu, doar ca mai inteligent si mai putin placut, un strateg mai bun, dar un comandant mai slab ? Ca daca tu gresesti, daca tu cedezi, daca te imbolnavesti si mori, atunci eu voi fi alesul ? De asta eu trebuie sa stiu acele lucruri ?

- Pentru ca, continua Wiggin, majoritatea baietilor din scoala cred ca jocul e important in sine, dar nu-i asa. Conteaza numai pentru ca ii ajuta la gasirea pustilor care ar putea deveni comandanti adevarati, in razboiul adevarat. Dar in privinta jocului, il distrug. Asta fac. Distrug jocul.

- Curios, zise Bean. Eu credeam ca noi suntem cei vizati.

Nu, daca Wiggin credea ca Bean avea nevoie sa i se explice asa ceva, insemna ca nu intelesese cine era de fapt Bean. Totusi, Bean se afla in camera lui Wiggin, discutand cu el. Asta era ceva.

- Primul joc a fost cu noua saptamani mai devreme decat ar fi trebuit. Cate un joc zilnic. Si acum, doua in aceeasi zi. Bean, nu stiu ce fac profesorii, dar armata mea oboseste si obosesc si eu, iar lor nu le pasa catusi de putin de regulament. Am cerut calculatorului toate rezultatele vechi. In toata istoria jocului n-a mai existat nimeni care sa distruga atatia inamici, pastrandu-si un numar asa de mare de soldati neatinsi.

Ce era asta, lauda ? Bean raspunse ca si cum lauda ar fi asteptat un raspuns.

- Tu esti cel mai bun, Ender.

Wiggin scutura din cap. Chiar daca simtise ironia din vocea lui Bean, nu reactiona.

- Poate. Dar nu intamplator am capatat soldatii pe care i-am capatat. Lansati si refuzati de alte armate, dar pusi laolalta, soldatul meu cel mai slab poate fi sef de pluton in orice armata. La inceput m-au ajutat, dar acum au intors armele impotriva mea. Bean, vor sa ne infranga.

Deci Wiggin intelegea cum fusese selectata armata sa, desi nu stia cine facuse selectia. Sau poate stia totul, dar atat voia sa-i spuna lui Bean deocamdata. Era greu de ghicit cat din ceea ce facea Wiggin era calculat si cat era intuitiv.

- Pe tine nu te pot infrange.

- S-ar putea sa ai o surpriza.

Wiggin inspira brusc, de parca simtise un junghi de durere sau se sufocase; Bean il privi si intelese ca imposibilul se intampla. Departe de a-l ironiza, Ender Wiggin de fapt i se destainuia. Nu mult. Dar putin. Ender il lasa pe Bean sa vada ca e uman. Il apropia de sinele sau. il facea ce ? Consilier ? Confident ?

- Poate ca tu vei avea o surpriza, zise Bean.

- Exista o limita in privinta numarului de idei noi si inteligente pe care le pot inventa zilnic. Va aparea cineva care ma va ataca intr-un mod la care nu m-am gandit si eu nu voi fi pregatit.

- Si ce se poate intampla ? intreba Bean O sa pierzi un joc.

- Da. Asta-i lucrul cel mai rau care se poate intampla. Nu-mi pot permite sa pierd niciun joc. Deoarece, daca pierd chiar si unul

Nu-si termina ideea. Bean se intreba care considera Ender ca ar fi consecintele. Ca legenda lui Ender Wiggin, soldatul perfect, va disparea ? Sau ca armata isi va pierde increderea in el, sau in propria ei invincibilitate ? Sau era vorba despre razboiul mai mare, iar a pierde un joc aici, la Scoala de Lupta, ar zdruncina increderea profesorilor cum ca Ender era comandantul viitorului, cel care va conduce Flota, daca era pregatit inainte de sosirea Gandacilor invadatori ?

Nici de data asta Bean nu stia cat stiau profesorii din ceea ce ghicise el despre progresul razboiului adevarat. Era mai bine sa pastreze tacerea,

- Am nevoie sa fii istet, Bean, zise Ender. Am nevoie de tine sa te gandesti la solutii pentru problemele de care nu ne-am ciocnit inca. Vreau sa incerci lucruri pe care nu le-a incercat nimeni niciodata, pentru ca sunt absolut prostesti.

Despre ce e vorba, Ender ? Ce ai hotarat in privinta mea, de m-ai chemat in camera ta in seara asta ?

- De ce tocmai eu ?

- Pentru ca, desi in Armata Dragon exista soldati mai buni decat tine - nu multi, dar exista - nimeni nu poate gandi mai repede si mai bine decat tine.

Vazuse. Dupa o luna de frustrari, Bean isi dadu seama ca era mai bine asa. Ender vazuse cum lupta, il judecase dupa ceea ce facea, nu dupa reputatia la invatatura sau dupa zvonurile ca ar fi avut cele mai bune rezultate din istoria scolii. Bean isi castigase aceasta evaluare, si ii fusese data de catre singura persoana din toata scoala a carei apreciere o dorea.

Ender ii intinse pupitrul lui Bean. Erau douasprezece nume. Doi sau trei soldati din fiecare pluton. Bean intelese imediat cum ii alesese Ender. Toti erau soldati buni, de incredere. Dar nu cei stralucitori, cascadorii, cei care ieseau in evidenta. Erau, de fapt, cei pe care Bean ii pretuia cel mai mult dintre cei care nu erau sefi de plutoane.

- Alege cinci nume, spuse Ender. Cate unul din fiecare pluton. Vor forma o echipa speciala, antrenata de tine. Dar numai in cadrul unor sedinte suplimentare. Discuta cu mine despre ceea ce-i inveti sa faca. Nu pierde prea mult timp cu un singur lucru. In majoritatea timpului, tu si echipa ta veti face parte din armata obisnuita, din plutoanele voastre. Cu exceptia momentelor cand am nevoie de voi. Cand trebuie facut ceva ce numai voi puteti face.

Mai era ceva cu cei doisprezece.

- Toti sunt noi. Niciun veteran.

- Bean, dupa ultima saptamana toti soldatii nostri sunt veterani. Nu-ti dai seama ca in clasamentul realizarilor personale cei patruzeci de Dragoni sunt in primele cincizeci de locuri ? Ca trebuie sa cobori saptesprezece locuri ca sa gasesti un soldat care nu e Dragon ?

- Si daca nu-mi vine nicio idee ? intreba Bean.

- Atunci m-am inselat in privinta ta. Bean ranji.

- Nu te-ai inselat. Luminile se stinsera.

- Poti gasi singur drumul de intoarcere, Bean ?

- Probabil ca nu.

- Atunci ramai aici. Daca asculti foarte atent, o poti auzi pe zana cea buna venind noaptea si lasandu-ne misiunea pentru maine.

- N-or sa ne dea maine alta lupta, nu-i asa ? Bean o spusese ca o gluma, dar Ender nu raspunse, il auzi suindu-se in pat.

Ender era inca mic pentru un comandant. Picioarele lui nu ajungeau la capatul patului. Ramanea destul loc pentru Bean sa se ghemuiasca acolo. Se catara si statu linistit, sa nu tulbure somnul lui Ender. Daca dormea. Daca nu cumva statea treaz, tacut, incercand sa gaseasca intelesul a ce?

Pentru Bean, misiunea insemna sa se gandeasca la ceea ce era de neconceput - siretlicuri stupide care ar fi putut fi folosite impotriva lor, si mijloace de a le contracara; inovatii la fel de stupide pe care le-ar putea introduce ca sa semene confuzia printre celelalte armate si, dupa cum suspecta Bean, sa-i determine sa imite strategii cu totul neesentiale. Deoarece putini dintre ceilalti comandanti intelegeau de ce castiga Armata Dragon, continuau sa imite tacticile ocazionale folosite intr-o anumita lupta in loc sa observe metoda fundamentala folosita de Ender in antrenarea si organizarea armatei sale. Dupa cum spunea Napoleon, singurul lucru pe care un comandant il controleaza cu adevarat este propria lui armata - pregatire, morala, incredere, initiativa, comanda, si intr-o mai mica masura aprovizionare, localizare, deplasare, loialitate si curaj in lupta. Ce face inamicul si ce sanse are sfideaza orice planificare. Comandantul trebuie sa fie capabil sa-si schimbe planurile brusc atunci cand apar obstacole sau oportunitati. Daca armata sa nu e pregatita si dornica sa raspunda vointei sale, intelepciunea sa se reduce la zero.

Cel mai putin eficienti comandanti nu intelegeau asta. Fiind incapabili sa vada ca Ender castiga datorita faptului ca armata lui raspundea fluid si rapid schimbarilor, se gandeau doar sa imite tactici specifice pe care il vedeau utilizandu-le. Chiar daca initiativele creative ale lui Bean erau irelevante pentru deznodamantul bataliei, ele ii puteau face pe ceilalti comandanti sa piarda timp copiind ceva irelevant. Cand si cand, ceea ce inventa se putea dovedi util. Dar in general vorbind, era o diversiune,

Lui Bean ii era egal. Daca Ender voia o diversiune, era important ca-l alesese pe Bean sa o creeze, iar Bean o va face cat putea mai bine.

Dar daca Ender statea treaz in aceasta noapte, nu era din cauza ca-l preocupau luptele Armatei Dragon de maine si din zilele urmatoare. Ender se gandea la Gandaci si la cum sa se lupte cu ei dupa ce isi va termina instructia si va fi aruncat in razboi, unde vieti adevarate ale unor oameni adevarati depindeau de deciziile lui, unde supravietuirea omenirii depindea de deznodamantul luptei.

In aceasta lupta, unde e locul meu ? se gandi Bean. Sunt destul de multumit ca raspunderea o poarta Ender, nu pentru ca eu n-as putea-o suporta - poate ca as putea - ci pentru ca eu am mai multa incredere ca Ender va putea rezolva lucrurile decat ca le-as putea rezolva eu. Orice i-ar face pe oameni sa-l iubeasca pe comandantul care decide cand vor muri, Ender are aceasta calitate, iar daca o am si eu, nimeni nu a observat-o inca. in plus, chiar si fara modificari genetice, Ender are abilitati pe care testele nu le pot masura, mult mai profunde decat intelectul.

Dar nu trebuie sa poarte singur aceasta povara. Il pot ajuta. Pot uita de geometrie si astronomie si alte nonsensuri si ma pot concentra asupra problemelor cu care se confrunta direct. O sa studiez modul in care se lupta alte animale, in special insectele care traiesc in roiuri, caci Gandacii seamana cu Furnicile asa cum noi semanam cu primatele,

Si ii pot apara spatele.

Bean se gandi iar la Bonzo Madrid. La furia ucigasa a huliganilor din Rotterdam.

De ce l-au pus profesorii pe Ender in aceasta situatie ? E o tinta evidenta a urii celorlalti baieti. Pustii din Scoala de Lupta au razboiul in inima. Tanjesc dupa triumf. Nu sunt dispusi sa piarda. Daca le-ar fi lipsit aceste atribute, n-ar fi fost niciodata adusi aici. Si totusi, Ender a fost din start separat de ceilalti - mai tanar, dar mai inteligent, soldatul cel mai bun si acum comandantul care ii face pe toti ceilalti comandanti sa para niste copilasi. Unii comandanti reactioneaza la infrangere devenind supusi – Carn Carby, de exemplu, il ridica in slavi pe Ender si-i studiaza bataliile, incercand sa invete cum sa invinga, fara sa inteleaga ca trebuie sa studiezi antrenamentul lui Ender si nu luptele pentru a-i putea intelege victoriile. Dar majoritatea comandantilor sunt plini de resentimente, inspaimantati, umiliti, furiosi, gelosi, si sta in caracterul lor sa transforme asemenea sentimente in acte de violenta.., daca ar fi siguri de victorie.

Ca pe strazile din Rotterdam. Ca huliganii, luptandu-se pentru suprematie, pentru un loc in ierarhie, pentru respect. Ender il lasase pe Bonzo la pielea goala. Asta nu putea fi suportat. Se va razbuna, la fel de sigur cum si Ahile isi razbunase umilinta,

Iar profesorii intelegeau asta. Vroiau asta. Ender trecuse cu bine toate testele pe care i le dadusera – terminase cu tot ceea ce se invata de obicei in Scoala de Lupta. Atunci de ce nu-l treceau in ciclul superior? Pentru ca mai era o lectie de predat, sau un test pe care incercau sa-l faca sa-l treaca, si care nu era in programa obisnuita. Doar ca acest test special se putea termina cu moartea. Bean simtise degetele lui Bonzo in jurul gatului. Era un baiat care, daca isi dadea drumul, ar ti savurat puterea absoluta pe care criminalul o atinge in momentul mortii victimei.

Il pun pe Ender intr-o situatie asemanatoare celei din strada. II testeaza sa vada daca poate supravietui.

Nu stiu ce fac, prostii. Strada nu e un test. Strada e o loterie.

Eu am iesit invingator - sunt in viata. Dar supravietuirea lui Ender nu depinde de abilitatile lui. Norocul joaca un rol prea important. Plus indemanarea, hotararea si puterea adversarului.

Bonzo putea fi incapabil sa-si controleze emotiile care il fac sa fie slab, dar prezenta lui in Scoala de Lupta inseamna ca are anumite talente. A fost facut comandant deoarece un anumit tip de soldati l-ar urma spre moarte si orori. Ender e in pericol de moarte. Si profesorii, care se gandesc la noi ca la niste copii, habar n-au ce repede poate veni moartea. Daca ar privi in alta directie doar cateva clipe, daca s-ar indeparta suficient de mult incat sa nu se poata intoarce la timp, pretiosul lor Ender Wiggin, de care depind toate sperantele lor, ar fi mort. Am vazut asta pe strazile din Rotterdam. Se poate intampla la fel de usor in incaperile voastre frumoase si curate de aici, din spatiu.

Asa ca Bean renunta definitiv la lectii in acea noapte, culcat la picioarele lui Ender. In schimb, capatase doua noi probleme de studiat. Il va ajuta pe Ender sa se pregateasca pentru razboiul care-l interesa, cel cu Gandacii. Dar il va ajuta si in luptele de strada care se puneau la cale.

De altfel, nici Ender nu era orb. Dupa cateva certuri in sala de lupta in timpul unei mai vechi sedinte de antrenament din timpul liber, Ender luase lectii de autoaparare, si stia cate ceva despre lupta corp la corp. Dar Bonzo nu va veni singur la el. Era dureros de constient ca fusese infrant. Scopul lui Bonzo nu era o revansa, asta nu i-ar fi adus razbunarea dorita. Trebuia sa fie o pedeapsa. Trebuia sa fie eliminarea. Va veni cu o gasca.

Iar profesorii nu-si vor da seama de pericol decat cand va fi prea tarziu. Inca nu se gandeau la ceea ce fac copiii ca fiind „adevarat'.

Dupa ce se gandi la lucrurile istete, dar stupide pe care la va face cu echipa lui, Bean incerca sa se gandeasca la un mod de a-l monta pe Bonzo astfel incat, la nevoie, sa fie singur cand il intalnea pe Ender Wiggin sau sa nu-l intalneasca deloc. Sa-i indeparteze lui Bonzo sprijinul. Sa distruga morala, reputatia oricarui huligan care ar fi stat alaturi de el.

Asta era o treaba pe care Ender nu putea s-o faca. Dar putea fi facuta.

Partea a V-a

LIDERUL

l7

MONOFILARUL

- Nici nu stiu cum sa interpretez asta. Bean a intrat numai o data in jocul mintii, si a aparut fata acestui pusti, iar el renunta din - ce? Teama? Furie? Exista cineva care sa stie cum functioneaza acest asa-zis joc? Pe Ender l-a stors, aducandu-i pozele alea ale fratelui sau pe care era imposibil sa le aiba, dar le are. Si asta – exista oare vreo forta de patrundere profunda care conduce la noi concluzii atotputernice privind psihicul Iui Bean ? Sau pur si simplu a fost singura persoana cunoscuta lui Bean a carei poza era deja in dosarele Scolii de Lupta?

- A fost o declamatie, sau vrei un raspuns la o anumita intrebare din cele enumerate ?

- Nu vreau sa-mi raspunzi decat la aceasta intrebare: Cum naiba poti sa-mi spui ca ceva este 'foarte semnificativ' daca habar n-ai ce semnifica?

- Daca cineva alearga dupa masina ta, strigand si fluturand din maini, stii ca are ceva semnificativ in minte, chiar daca nu auzi niciun cuvant din ceea ce spune.

- Deci asta inseamna ce ? Un strigat?

- A fost o analogie. Imaginea lui Ahile este extraordinar de importanta pentru Bean.

- Importanta in sens pozitiv sau negativ ?

- Prea banal. Daca e negativ, sentimentele lui negative provin din faptul ca Ahile i-a provocat lui Bean o trauma teribila? Sau pentru ca despartirea de Ahile a fost traumatica, si Bean tanjeste sa fie iar impreuna?

- Deci, daca am avea o sursa de informatii independenta care ne-ar spune sa-i tinem despartiti

- Atunci fie acea sursa independenta are foarte mare dreptate

- Fie se insala foarte tare.

- Daca as putea, as fi mai precis. N-am avut decat un minut.

- Asta nu-i cinstit. Ai avut un joc al mintii legat de toate lucrarile lui realizate sub identitatea de profesor.

- Si v-am raportat. A fost in parte dorinta lui de a detine controlul - asa a inceput - dar de atunci a devenit un mod de a-si asuma responsabilitatea. Intr-un fel, a devenit profesor. De asemenea, a folosit informatiile din interior pentru a-si crea iluzia ca apartine comunitatii.

- Apartine.

- Are un singur prieten apropiat, mai mult ceva gen fratele cel mare - fratele cel mic.

- Trebuie sa ma hotarasc daca sa-l aduc pe Ahile la Scoala de Lupta cat timp e Bean aici, sau sa renunt la unul din ei pentru a-l pastra pe celalalt. Acum, dupa reactia lui Bean la imaginea lui Ahile, ce sfat poti sa-mi dai?

- N-o sa-ti placa.

- Din acel incident putem deduce ca aducerea lor impreuna va fi fie un lucru foarte, foarte rau, fie

- O sa arunc o privire serioasa si atenta peste bugetul tau.

- Domnule, intregul scop al acelui program, felul in care functioneaza, este ca un calculator sa faca tot felul de conexiuni la care noi nu ne putem gandi, si sa obtina raspunsuri pe care noi nu le cautam. Nu e de fapt sub controlul nostru.

- Doar pentru ca un program a scapat de sub control nu inseamna ca e si inteligent, fie programul, fie programatorul.

- Nu folosim cuvantul „inteligent' referitor la software. Consideram asta o idee naiva. Spunem ca e 'complex'. Ceea ce inseamna ca nu intotdeauna intelegem ceea ce face. Nu intotdeauna obtinem informatii convingatoare.

- Ai obtinut vreodata informatii convingatoare despre ceva?

- De data asta eu am ales un cuvant nepotrivit. 'Convingator' nu e niciodata scopul studierii mintii umane.

- Incearca 'util'. Ceva util?

- Domnule, am spus ceea ce stiu. Decizia a fost a dumneavoastra inainte ca noi sa va raportam, si acum e inca a dumneavoastra. Folositi sau nu informatiile noastre, dar e frumos sa-l impusti pe mesager?

- Cand mesagerul nu-mi spune care naiba este mesajul, degetul de pe tragaci incepe sa-mi tremure. Esti liber.

Numele lui Nikolai era pe lista data de Ender, dar Bean intampina imediat probleme.

- Nu vreau, zise Nikolai.

Lui Bean nu-i trecuse prin cap ca cineva ar putea sa refuze.

- Si asa mi-e destul de greu sa tin pasu!.

- Esti un soldat bun.

- Cu chiu, cu vai. Doar cu mare noroc.

- Asa reusesc toti soldatii buni.

- Bean, daca pierd unul dintre antrenamentele zilnice ale plutonului meu, o sa raman in urma. Cum sa ma descurc ? Iar un singur antrenament pe zi cu tine nu e suficient. Sunt un pusti destept, Bean, dar nu sunt ca Ender, Nu sunt ca tine. Cred ca asta nu intelegi tu. Cum e sa nu fii tu. Lucrurile nu sunt atat de usoare si de limpezi.

- Nici pentru mine nu e usor.

- Da, Bean, stiu asta. Sunt cateva lucruri pe care pot sa le fac pentru tine. Asta nu e unul dintre ele. Te rog.

Era prima experienta a lui Bean in calitate de comandant, si nu mergea. Descoperi ca se infurie, ca vrea sa-i spuna „du-te dracului' si sa continue cu altcineva. Doar ca nu putea sa fie furios pe singurul sau prieten adevarat, Si nici nu putea accepta usor un refuz.

- Nikolai, ce facem noi nu va fi greu. Cascadorii si smecherii.

Nikolai inchise ochii.

- Bean, ma faci sa ma simt prost,

- Nu vreau sa te simti prost, Mos Craciune, dar mi s-a dat aceasta insarcinare pentru ca Ender crede ca Armata Dragon are nevoie de asa ceva. Daca tu erai pe lista, a fost alegerea lui, nu a mea.

- Dar nu trebuie sa ma selectionezi.

- Deci o sa-l intreb pe urmatorul, si el o sa spuna: „Nikolai e in echipa, nu-i asa ?' si eu o sa raspund: „Nu, n-a vrut.' Asta o sa-i faca pe toti sa creada ca pot spune nu. Iar ei vor sa spuna nu, pentru ca nimeni nu vrea sa primeasca ordine de la mine.

- Sigur, acum o luna asta ar fi fost adevarat. Dar acum stiu ca esti un soldat de nadejde. I-am auzit vorbind despre tine. Te respecta.

Ar fi fost atat de simplu sa faca ceea ce voia Nikolai si sa-l scuteasca de corvoada asta. Si, ca prieten, ar fi fost alegerea corecta. Dar Bean nu putea gandi ca prieten. Trebuia sa accepte faptul ca i se acordase comanda si trebuia sa obtina ceva util.

Chiar avea nevoie de Nikolai ?

- Gandesc cu voce tare, Nikolai, pentru ca tu esti singurul caruia pot sa-i spun asta, dar, vezi tu, mi-e teama. Am vrut sa conduc un pluton, pentru ca nu stiam nimic despre ceea ce fac liderii. Am avut o saptamana de lupte ca sa observ cum Tom Nebunul pastreaza grupul unit, vocea pe care o foloseste cand comanda. Ca sa vad cum Ender ne antreneaza si are incredere in noi, si asta e ca un dans, mergi pe varful picioarelor, sari, te rotesti, si mi-e teama ca o sa gresesc, iar aici nu e timp de greseli, trebuie sa functioneze, si daca ai fi si tu cu mine as sti ca exista cel putin o persoana care nu spera in sinea lui ca pustiul asta mic si destept s-o dea in bara.

- Nu te prosti, zise Nikolai. Hai sa fim cinstiti. Remarca il ustura. Dar un lider trebuie sa suporte si asa ceva, nu ?

- Indiferent ce simti, Nikolai, tu o sa-mi dai o sansa, spuse Bean. Si pentru ca tu imi dai o sansa, o sa-mi dea si ceilalti. Am nevoie de loialitate.

- Tu ai nevoie de loialitatea mea ca prieten, pentru ca tu personal sa fii fericit. Eu am nevoie de loialitate ca lider, ca sa indeplinesc misiunea pe care ne-a dat-o comandantul nostru.

- Asta-i ceva rautacios, zise Nikolai.

- Eh, si adevarat.

- Esti rautacios, Bean.

- Ajuta-ma, Nikolai.

- Se pare ca prietenia noastra are un singur sens, Bean nu se mai simtise niciodata asa - acest cutit din inima sa, doar din cauza cuvintelor pe care le auzea, doar pentru ca altcineva era suparat pe el. Nu era numai din cauza ca ar fi vrut ca Nikolai sa gandeasca frumos despre el. Ci pentru ca stia ca Nikolai avea partial dreptate. Bean se folosea de prietenia lor impotriva lui.

Dar nu din cauza acestei suferinte se decise Bean sa renunte. O facu pentru ca un soldat care i s-ar fi alaturat impotriva propriei vointe nu l-ar fi servit bine. Chiar daca ii era prieten.

- Uite ce e, daca nu vrei, nu vrei. Imi pare rau ca te-am necajit. O sa ma descurc fara tine. Si ai dreptate, o sa ma descurc bine. Ramanem prieteni, Nikolai ?

Nikolai lua mana care i se intindea si o stranse.

- Multumesc, sopti.

Bean se duse imediat la Shovel, singurul de pe lista lui Ender care facea parte din plutonul C. Shovel nu fusese prima alegere a lui Bean - avea o mica inclinatie spre delasare, de a face lucrurile cu jumatate de inima. Dar pentru ca era in plutonul C, Shovel fusese de fata cand Bean ii daduse sfaturi lui Tom Nebunul. Il observase pe Bean in actiune.

Cand Bean il intreba daca pot vorbi un minut, Shovel lasa pupitrul deoparte. Ca si in cazul lui Nikolai, Bean se sui in pat ca sa stea langa baiat. Shovel era din Cagnes-sur-Mer, un orasel de pe Riviera franceza, si pastra acea expresie deschisa de prietenie a celor din Provence. Lui Bean ii placea de el. Le placea tuturor.

Bean ii explica repede ce ii ceruse Ender sa faca, dar nu mentiona ca era numai o diversiune. Nimeni n-ar fi renuntat la pregatirea zilnica in favoarea a ceva ce nu era crucial pentru victorie.

- Erai pe lista care mi-a dat-o Ender, si as vrea sa..,

- Ce faci, Bean ?

Tom Nebunul statea in fata patului lui Shovel. Imediat, Bean isi dadu seama de greseala.

- Domnule, zise, ar fi trebuit sa vorbesc mat intai cu dumneavoastra. Fac asta pentru prima data si nu m-am gandit.

- Prima daca ce?

Din nou Bean spuse ceea ce ii ceruse Ender.

- Si Shovel e pe lista?

- Da.

- Deci o sa va pierd si pe tine si pe Shovel de la antrenamente ?

- Doar un antrenament pe zi.

- Sunt singurul sef de pluton care pierde doi oameni.

- Ender a zis unul din fiecare pluton. Cinci, plus eu. Nu e hotararea mea.

- Rahat, zise Tom Nebunul. Tu si cu Ender nu v-ati gandit ca asta o sa ma loveasca mai rau decat pe ceilalti sefi de pluton. De ce nu puteti face ceea ce faceti cu cinci oameni in loc de sase ? Tu si inca patru - cate unul din fiecare alt pluton?

Bean vru sa protesteze, dar isi dadu seama ca infruntarea n-avea sa-l duca nicaieri.

- Ai dreptate, nu m-am gandit la asta. Ai dreptate ca Ender ar putea foarte bine sa se razgandeasca daca isi da seama ca iti afecteaza pregatirea. De ce nu vorbesti cu el cand o sa vina de dimineata si imi spui pe urma ce ati hotarat? Pana atunci Shovel ar putea sa ma refuze, si atunci n-ar mai fi o problema, nu-i asa ?

Tom Nebunul se gandi. Bean ii putea simti furia. Dar faptul ca devenise comandant il schimbase pe Tom. Nu mai exploda ca inainte. Se stapani. Se abtinu. Astepta sa se calmeze.

- OK, o sa vorbesc cu Ender. Daca Shovel vrea s-o faca. Se uitara amandoi la Shovel.

- Cred ca e OK, zise Shovel. Sa facem ceva asa de ciudat.

- N-o sa va scutesc pe niciunul din voi, spuse Tom Nebunul. Si sa nu vorbiti despre plutonul vostru trasnit in timpul antrenamentelor mele. Sa ramana dincolo de usa.

Amandoi fura de acord. Bean intelese ca Tom Nebunul avea dreptate sa insiste in aceasta privinta. Misiunea speciala i-ar fi despartit pe cei doi de ceilalti din plutonul C. Daca s-ar fi laudat mereu cu ea, ceilalti s-ar fi putut simti exclusi dintr-o elita. Problema nu era la fel de grava in celelalte plutoane, pentru ca ar fi fost doar cate un copil din fiecare in echipa lui Bean. N-ar fi avut cu cine discuta. in consecinta, fara laude.

- Uite ce-i, nu-i nevoie sa vorbesc cu Ender despre asta, zise Tom Nebunul. Decat daca devine o problema. OK ?

- Multam, zise Bean.

Tom Nebunul se intoarse la patul lui.

M-am descurcat, gandi Bean. Nu m-am facut de ras.

-Bean? facu Shovel.

- Da?

- Da.

- Nu-mi spune Shovel.

Bean se gandi. Numele adevarat al lui Shovel era Ducheval.

- Preferi „Doi Cai' ? Suna cam ca un razboinic sioux. Shovel ranji.

- E mai bine decat sa sune ca unealta cu care cureti grajdul.

- Ducheval, zise Bean. De acum inainte.

- Multam. Cand incepem?

- Azi, in timpul liber.

- Bacatta.

Bean pleca aproape dansand de la patul lui Ducheval. O facuse. Se descurcase. O data, cel putin.

Pana la sfarsitul micului dejun, ii avea pe toti cel cinci in pluton. Pentru ceilalti patru, vorbi mai intai cu sefii lor de plutoane. Niciunul nu-l refuza. Si isi puse echipa sa promita ca de acum incolo ii vor spune lui Ducheval pe numele adevarat.

Cand veni Bean, Graff ii convocase pe Dimak si pe Dap in biroul sau improvizat de pe puntea de comanda a salii de lupta. Era vorba despre o cearta ohisnuita intre Dimak si Dap - adica despre nimic, vreo problema triviala sau incalcarea vreunui protocol minor, care escalada rapid intr-o rafala de plangeri oficiale. O noua altercatie care tinea de rivalitatea dintre ei, caci Dap si Dimak incercau sa obtina avantaje pentru protejatii lor, Ender si Bean, si in acelasi timp incercau sa-l impiedice pe Graff sa-i puna in pericolul fizic care se prefigura. Cand se auzi bataia in usa, vocile erau ridicate de catva timp, si pentru ca bataia nu era puternica, Graff se intreba ce o fi auzit.

Se mentionasera nume ? Da. Atat Bean, cat si Ender. Si Bonzo. Pronuntasera numele lui Ahile ? Nu. Se referisera la el doar ca fiind „alta decizie iresponsabila care pune in pericol viitorul rasei umane, si totul din cauza unei teorii absurde cum ca jocurile ar fi un lucru, iar luptele adevarate pe viata si pe moarte ar fi altul, care nu se va dovedi si nici nu se poate dovedi decat cu sangele unui copil!' Asta fusese Dap, care avea tendinta sa devina elocvent.

Graff, desigur, avea deja inima indoita, pentru ca era de acord cu ambii profesori, nu numai in privinta argumentelor pe care si le expuneau unul altuia, ci si a argumentelor impotriva propriei sale politici. Bean se dovedise cel mai bun candidat la toate testele; la fel, Ender demonstrase ca e cel mai bun candidat pe baza performantelor de conducator in situatiile reale. Iar Graff era iresponsabil expunand ambii baieti unui pericol fizic.

Dar in ambele cazuri copiii aveau serioase indoieli privind curajul. Ender avea o lunga istorie privind supunerea fata de fratele sau mai mare, Peter, iar jocul mintii aratase ca, in subconstientul lui Ender, Peter era asociat Gandacilor. Graff stia ca Ender ar avea curajul sa atace fara ezitare atunci cand ar veni timpul. Ca ar putea infrunta de unul singur un inamic, fara ajutorul nimanui, si sa-l distruga pe acela care ameninta sa-l distruga. Dar Ender nu stia asta, si trebuia sa stie.

Pe de alta parte, Bean dovedise simptome fizice de panica inaintea primei lupte si, desi pana la final se descurcase bine, Graff nu avea nevoie de teste psihologice care sa-i spuna ca pustiul avea indoieli. Singura diferenta era ca in cazul lui Bean, Graff ii impartasea indoielile. Nu exista nicio dovada ca Bean ar ataca.

Niciunul dintre candidati nu-si permitea sa se indoiasca de sine. In fata unui dusman care nu ezita - care nu putea ezita - nu era timp de pauze pentru reflectii. Baietii trebuiau sa-si infrunte cele mai negre temeri, stiind ca nimeni nu va interveni sa-i ajute. Trebuiau sa fie convinsi ca in situatii in care o greseala ar fi fatala, ei nu vor gresi. Trebuiau sa treaca testul si sa stie ca l-au trecut. Iar ambii baieti erau atat de perspicace, incat pericolul nu putea fi trucat. Trebuia sa fie real.

Lui Graff i se parea iresponsabil sa-i expuna unui asemenea risc. Totusi, stia ca ar fi fost la fel de iresponsabil sa n-o faca. Daca Graff ar fi prudent, nu l-ar blama nimeni daca, in razboiul real, Ender sau Bean ar gresi. Ar fi totusi o slaba consolare, date fiind consecintele greselii. Orice ar fi ales, daca nu avea dreptate, toti cei de pe Pamant ar fi platit pretul suprem. Singurul lucru posibil era ca, in cazul in care unul dintre ei ar fi fost ucis, sau handicapat fizic ori mintal, celalalt ar ramane sa continue ca unic candidat.

Dar daca amandoi greseau ? Erau multi copii sclipitori, dar niciunul cu mult mai bun decat comandantii alesi deja, care absolvisera Scoala de Lupta cu ani in urma.

Cineva trebuia sa arunce zarurile. Ambele zaruri sunt in mainile mele. Nu sunt un birocrat care isi pune cariera mai presus de scopul mult mai important pe care sunt pus sa il servesc. Nu voi pune zarurile in mana altcuiva, si nici nu voi pretinde ca nu am de ales.

Deocamdata, tot ce avea Graff de facut era sa-i asculte si pe Dap, si pe Dimak, sa le ignore atacurile birocratice si intrigile impotriva lui, si sa incerce sa-i opreasca sa sara unul la gatul celuilalt dintr-o rivalitate in care erau intermediari.

Iar acea discreta bataie in usa - Graff stiu cine era inainte ca usa sa se deschida.

Bean nu dadu niciun semn ca ar fi auzit cearta. Dar Bean era expert in a nu da niciun semn. Numai Ender reusea sa fie mai secretos - dar el, cel putin, jucase jocul mintii suficient de mult pentru a oferi profesorilor o harta.

- Domnule, zise Bean.

Intra, Julian Delphiki, copil dorit al unor parinti buni si iubitori. Intra, copil rapit, ostatic al sortii. Intra si vorbeste cu Ursitoarele, care joaca asemenea jocuri inteligente cu viata ta.

- Pot sa astept, spuse Bean.

- Capitanul Dap si capitanul Dimak pot sa auda ce ai de spus, nu-i asa ? intreba Graff.

- Daca spuneti dumneavoastra, domnule. Nu e un secret. As vrea sa am acces la proviziile statiei.

-Nu.

- E inacceptabil, domnule.

Graff vazu cum Dap si Dimak se uitau la el. ii amuza oare indrazneala baiatului ?

- De ce crezi asta?

- Anunturi din scurt, jocuri in fiecare zi, soldatii epuizati continuand sa fie siliti sa faca lectii - bine, Ender face fata si facem si noi. Dar singurul motiv posibil pentru care faceti asta este sa ne testati resursele. Asa ca vreau ceva resurse.

- Nu-mi amintesc sa fii comandantul Armatei Dragon, zise Graff. O sa ascult o cerere de echipament specific din partea comandantului vostru.

- Nu e posibil, zise Bean. El nu are timp de pierdut cu proceduri birocratice prostesti.

Proceduri birocratice prostesti. Graff folosise exact aceste cuvinte in disputa de acum cateva minute. Dar Graff nu ridicase vocea. De cand asculta Bean la usa? Graff injura in sinea lui. Isi mutase biroul aici sus exact pentru ca stia ca Bean se furisa si spiona, adunand informatii de oriunde putea. Si totusi, nici macar nu pusese pe cineva de paza care sa-l opreasca pe baiat sa vina sa asculte pur si simplu la usa.

- Si tu ai ? intreba Graff.

- Pe mine m-a insarcinat sa ma gandesc la lucrurile stupide pe care le-ati putea face ca sa intoarceti jocul impotriva noastra, si sa descopar metode de a ne descurca.

- Ce crezi ca o sa gasesti ?

- Nu stiu, zise Bean. Stiu doar ca singurele lucruri pe care le vedem sunt uniformele si costumele de lupta, armele noastre si pupitrele noastre. Mai exista si alte echipamente. De exemplu, hartie. Nu primim decat in timpul testelor scrise, cand pupitrele sunt inchise.

- Ce sa faceti cu hartia in sala de lupta ?

- Nu stiu. S-o facem cocolos si sa aruncam cu ea. S-o rupem si sa facem din ea un nor de praf.

- Si cine sa curete?

- Nu e problema mea, zise Bean.

- Nu aveti permisiunea.

- E inacceptabil, domnule, repeta Bean.

- Nu vreau sa te jignesc, Bean, dar nu conteaza nici cat un part de gandac daca accepti decizia mea sau nu.

- Nu vreau sa va jignesc pe dumneavoastra, domnule, dar e clar ca habar n-aveti ce faceti. Improvizati. Va bateti joc de sistem. Ar dura ani sa reparati stricaciunile pe care le produceti, dar nu va pasa. Asta inseamna ca nu va pasa in ce conditie va ajunge scoala peste un an. Asta inseamna ca toti cei care sunt importanti vor absolvi in curand. Pregatirea a fost accelerata pentru ca Gandacii sunt prea aproape ca sa mai toleram amanari. Deci ne presati, il presati in special pe Ender Wiggin.

Lui Graff i se facu rau. Stia ca puterea de analiza a lui Bean era extraordinara. Dar si puterea lui de a se insela. Unele din banuielile lui Bean nu erau corecte – dar pentru ca nu cunostea adevarul, sau pur si simplu pentru ca el nu voia ca ei sa afle cat de multe stie, cat de multe ghiceste ? Nu te-am vrut aici niciodata, Bean, pentru ca esti prea periculos.

Bean continua sa-si sustina cauza.

- Cand o sa vina ziua in care Ender Wiggin va cauta metode sa-i impiedice pe Gandaci sa ajunga pe Pamant si sa cutreiere intreaga planeta asa cum au inceput in Prima Invazie, o sa-i dai vreun raspuns tampit despre care resurse pot fi folosite si care nu ?

- In ceea ce te priveste, resursele navei nu exista,

- In ceea ce ma priveste, replica Bean, Ender e foarte aproape sa va spuna sa va bagati jocul in dos. S-a saturat si daca nu sunteti in stare sa vedeti asta, inseamna ca nu sunteti buni profesori. Lui nu-i pasa de clasamente. Nu-i pasa sa-i invinga pe ceilalti copii. Nu-l intereseaza decat sa se pregateasca pentru lupta cu Gandacii. Cat de greu credeti ca o sa-mi fie sa-l conving ca programul vostru de aici e distrus, si e timpul sa nu se mai joace ?

- Bine, spuse Graff. Dimak, pregateste bricul. Bean va fi arestat pana cand naveta va fi gata sa-l duca inapoi pe Pamant. Baiatul asta pleaca de la Scoala de I.upta.

Bean zambi usor.

- Dati-i inainte, colonele Graff. Oricum am terminat. Am obtinut tot ce voiam eu de aici - o educatie de calitate. N-o sa mai fiu niciodata nevoit sa traiesc pe strazi. Nu am nevoie de o casa. Eliberati-ma de jocul vostru, chiar acum, sunt pregatit.

- Nici pe Pamant n-o sa fii liber. Nu putem risca sa spui povestile astea aberante despre Scoala de Lupta, spuse Graff.

- Corect. Luati cel mai bun elev de aici si-l bagati la inchisoare pentru ca a cerut acces la dulapul cu provizii, iar voua nu va place asta. Haide, colonele. Inghititi in sec si cedati. Aveti nevoie de cooperarea mea mai mult decat am eu de a dumneavoastra.

Dimak abia isi putea ascunde zambetul.

Dar a-l infrunta astfel pe Graff nu era o dovada suficienta a curajului lui Bean. Si oricate indoieli ar fi avut Graff in privinta lui Bean, nu putea nega ca se pricepea sa manipuleze. Graff ar fi dat aproape orice ca Dimak si Dap sa nu fi fost de fata in acel moment,

- A fost decizia dumneavoastra sa avem aceasta discutie de fata cu martori, zise Bean.

Cum, pustiul putea citi gandurile ?

Nu, Graff aruncase o privire scurta celor doi profesori. Pur si simplu Bean stia sa-i citeasca limbajul trupului. Copilului nu-i lipsea nimic. De aceea era atat de valoros pentru program.

Nu de asta ne punem asemenea sperante in pustii astia ? Pentru ca sunt buni manipulatori ?

Si daca stiu cate ceva despre comanda, nu-i asa ca stiu si asta - ca exista momente in care trebuie sa te retragi ca sa reduci pierderile.

- In regula, Bean. Arunci o privire pe inventar.

- Alaturi de cineva care sa-mi explice ce reprezinta.

- Credeam ca stii deja totul.

Ca invingator, Bean era politicos; nu reactiona la tachinare. Sarcasmul ii oferi lui Graff o slaba compensatie a faptului ca trebuise sa dea inapoi. Stia ca asta era tot, dar meseria asta nu oferea prea multe satisfactii.

- Capitanul Dimak si capitanul Dap te vor insoti, spuse Graff. O singura privire, si oricare dintre ei va putea refuza orice cerere a ta. Ei vor fi responsabili de consecintele eventualelor accidente provocate de folosirea obiectelor pe care te lasa sa le iei.

- Multumesc, domnule, zise Bean. Dupa toate probabilitatile, n-o sa gasesc nimic folositor. Dar apreciez ca ati fost corect si ne-ati lasat sa cercetam resursele statiei ca sa ducem mai departe obiectivele educationale ale Scolii de Lupta.

Pustiul avea un jargon precis. Dupa luni de acces la informatiile despre elevi, cu toate observatiile din dosare, era limpede ca Bean invatase mai mult decat continutul in fapte al dosarelor. Iar acum Bean ii dadea un indiciu despre ce ar putea folosi la intocmirea unui raport privind decizia sa. De parca Graff nu ar fi fost perfect capabil sa-si gaseasca propriile indicii.

Copilul asta ma ia de sus. Ticalosul, crede ca detine controlul!

Ei bine, am si eu o surpriza pentru el.

- Sunteti liberi, zise Graff. Toti. Se ridicara, salutara si iesira.

De acum, gandi Graff, va trebui sa-mi analizez toate deciziile viitoare, intrebandu-ma cate din alegerile mele sunt influentate de faptul ca pustiul asta chiar ma calca pe nervi.

Cand Bean studie lista de inventar, in realitate cauta mai ales ceva, orice, care sa poata fi folosit ca o arma pe care Ender sau cineva din armata lui s-o poarte pentru a-l proteja de un atac fizic din partea lui Bonzo. Dar acolo nu era nimic care sa poata fi in acelasi timp ascuns de profesori si suficient de puternic ca sa aduca copiilor mici un avantaj clar asupra celor mai mari.

Era dezamagitor, dar va gasi el alte cai sa neutralizeze amenintarea. Iar acum, daca tot studia inventarul, se gasea oare acolo ceva care sa poata fi folosit in sala de lupta ? Proviziile pentru curatenie nu promiteau prea multe. Nici articolele de uz casnic nu aveau prea mult sens in sala de lupta. Ce sa faca, sa arunce cu un pumn de cuie?

Totusi, echipamentul de protectie

- Ce e un monofilar ? intreba Bean. Dimak raspunse:

- Un cablu foarte fin si rezistent care se foloseste pentru a asigura muncitorii din constructii si intretinere atunci cand lucreaza in afara statiei.

- Cat e de lung ?

- Conectandu-le, putem asambla cativa kilometri de monofilar de siguranta, zise Dimak. Dar fiecare bobina se desfasoara pe o suta de metri.

- Vreau sa-l vad.

Il dusera in portiuni ale statiei in care copiii nu aveau acces. Decorul era mult mai militarist acolo. Suruburile si niturile erau vizibile in placile de pe pereti. Conductele de aerisire erau la vedere in loc sa fie ascunse in plafon. Nu mai existau prietenoasele benzi luminoase pe care copiii le atingeau pentru a gasi drumul spre dormitoarele lor. Toate scannerele erau prea sus ca sa poata fi folosite usor de copii. Iar membrii personalului pe langa care treceau il vazura pe Bean si se uitara la Dap si Dimak ca la niste nebuni.

Bobina era uluitor de mica. Bean o cantari in mana. Era, de asemenea, usoara. Desfasura cativa zeci de metri. Era aproape invizibil.

- Tine greutatea a doi adulti, zise Dimak.

- E toarte bine. Taie ?

- E rotunjit cu grija ca sa nu taie nimic. Nu ne-ar fi de niciun folos daca ar taia lucrurile in felii. De exemplu costumele spatiale.

- Il pot taia in bucati mai mici ?

- Cu o lampa de sudura, zise Dimak.

- Asta vreau.

- Numai una ? intreba Dap, oarecum sarcastic.

- Si o lampa de sudura, adauga Bean.

- Asta nu, spuse Dimak.

- Glumeam, zise Bean.

Iesi din camera cu provizii si incepu sa alerge pe coridor, refacand drumul pe care tocmai il parcursesera. Cei doi o luara la fuga dupa el.

- Mai incet! striga Dimak.

- Tineti pasul! raspunse Bean. Ma asteapta un pluton sa-i antrenez cu asta.

- Sa-i antrenezi sa faca ce ?

- Nu stiu!

Ajunse la bara si se lasa sa alunece. Ducea pana la niveluri elevilor. In acea directie nu era nevoie de niciun fel de permis de trecere.

Plutonul il astepta in sala de lupta. Muncisera din greu pentru el in ultimele cateva zile, incercand tot felul de lucruri absurde. Formatii care explodau in aer. Scuturi. Atacuri fara arme, dezarmandu-si adversarii cu picioarele. Rasuciri care ii faceau aproape imposibil de atins, dar ii si impiedicau sa traga in altcineva.

Lucrul cel mai incurajator era ca Ender isi petrecea aproape tot timpul de antrenament privind echipa lui Bean, atunci cand nu trebuia sa raspunda problemelor puse de liderii si soldatii celorlalte plutoane. Orice manevre ar fi inventat, Ender stia si avea propriile lui idei despre cum sa le foloseasca. Si, stiind ca Ender e cu ochii pe ei, soldatii lui Bean trudeau tot mai mult. Faptul ca pe Ender il interesa cu adevarat ce faceau ei il facea pe Bean mai demn de respect in ochii lor.

Ender se pricepe la asta, intelese Bean pentru a suta oara. Stie cum sa aduca un grup in forma pe care vroia el s-o aiha. Stie cum sa-i faca pe oameni sa lucreze impreuna. Si face asta cu cat mai putine mijloace posibil.

Daca Graff ar fi fost la fel de bun ca Ender, n-ar mai fi trebuit astazi sa ma comport ca un huligan.

Primul lucru pe care Bean il incerca cu monofilarul fu sa-l intinda de-a curmezisul salii de lupta. Ajungea, ramanand foarte putin pentru nodurile cu care sa fie prins la ambele capete. Dar cateva minute de experiente ii demonstrara ca ar fi fost complet ineficient ca bariera. Majoritatea inamicilor l-ar rata pur si simplu; cei care ar fi dat peste el ar fi putut fi dezorientati sau rasturnati, dar odata ce ar fi stiut ca e acolo l-ar fi putut folosi ca pe o parte a grilajului, adica ar fi fost in avantajul unui adversar creativ.

Monofilarul era destinat sa impiedice un om sa pluteasca in deriva in spatiu. Ce se intampla cand ajungi la capatul tirului ?

Bean ridica un capat si il lega de un maner din perete, iar pe celalalt si-l infasura de cateva ori in jurul taliei. Cablul era acum mai scurt decat latimea cubului salii de lupta. Bean facu un nod, apoi se lansa spre peretele opus.

in timp ce zbura prin aer, cu monofilarul desfasurandu-se in urma sa, nu se putu impiedica sa nu gandeasca: Sper ca au avut dreptate cand au spus ca sarma asta nu poate taia. Ce mod de a incheia viata - sectionat pe jumatate in sala de lupta. Asta ar fi o mizerie interesant de curatat.

Cand ajunse la un metru de perete, firul se tensiona, inaintarea lui Bean fu brusc intrerupta in dreptul taliei. Trupul i se plie si simti ca o lovitura in stomac. Dar cel mai interesant fu modul in care inertia transforma miscarea de inaintare intr-un arc in lateral care il azvarli de-a latul salii de lupta spre locul unde se antrena plutonul D. Lovi peretele atat de puternic incat i se opri si rasuflarea pe care o mai avea.

- Ati vazut asta ? striga Bean, imediat ce putu respira, il durea stomacul - poate ca nu fusese taiat in doua, dar isi dadu seama imediat ca se alesese cu o vanataie urata si ca, daca nu ar fi avut costumul de lupta pe el, credea ca ar fi fost foarte posibil sa fi capatat rani interne. Dar era OK, iar monofilarul il ajuta sa schimbe brusc directia in aer. Ati vazut ? Ati vazut ?

- Esti teafar ? intreba Ender.

Isi dadu seama ca Ender credea ca se accidentase. Ceva mai incet, Bean striga din nou:

- Ati vazut cat de repede am mers ? Ati vazut cum mi-am schimbat directia ?

Intreaga armata se opri din antrenament sa-l priveasca pe Bean jucandu-se cu monofilarul. Legand doi soldati unul de altul, obtinu rezultate interesante cand unul din ei se oprea, dar ii era greu sa-si mentina pozitia. Mai eficient fu cand Bean il puse pe Ender sa traga cu ajutorul carligului o stea de langa perete in mijlocul salii. Bean se lega si se arunca de pe stea; cand cablul se incorda, marginea stelei actiona ca pivot, scurtand lungimea firului arunci cand schimba directia. Pe masura ce cablul se incolacea in jurul stelei, se scurta din ce in ce mai mult la fiecare margine. In final, Bean se misca atat de repede, incat isi pierdu cunostinta pentru o clipa inainte de a lovi steaua. Dar intreaga Armata Dragon era uimita de ceea ce vazuse. Monofilarul era complet invizibil, astfel ca parea ca pustiul se lansase si brusc incepuse sa schimbe directia si sa accelereze in timpul zborului. Era tulburator sa vezi asta.

- Hai s-o facem din nou, si sa vad daca pot sa trag in timp ce-o fac, zise Bean.

Antrenamentul de seara nu se incheie pana la ora 2l.40, lasandu-le putin timp inainte de culcare. Dar dupa ce vazuse cascadoriile pe care echipa lui Bean le pregatea, armata era mai mult entuziasmata decat obosita si alerga pe coridoare. Majoritatea intelesesera probabil ca, dintre trasnaile cu care venise Bean, niciuna nu ar fi decisiva in lupta. Dar era distractiv. Era ceva nou. Si era Dragon.

Bean deschidea drumul, Ender lasandu-i aceasta onoare. Timpul triumfului, si desi stia ca era manipulat de sistem - modificarea comportamentului prin onoruri publice - tot se simtea bine.

Totusi nu atat de bine incat sa-si piarda atentia. Nu inaintase prea mult pe coridor cand isi dadu seama ca erau prea multe uniforme Salamandra printre pustii care hoinareau prin aceasta zona. La 2l.40 majoritatea armatelor erau in dormitoare, doar cativa rataciti care se intorceau de la biblioteca, filme sau din sala de jocuri. Prea multe Salamandre, iar ceilalti soldati erau in general baieti mai mari din armate ai caror comandanti nu-l prea iubeau pe Ender. Nu-ti trebuia geniu ca sa recunosti o capcana.

Bean alerga inapoi si se alatura lui Tom Nebunul, Vlad si Supa Fierbinte, care mergeau impreuna.

- Sunt prea multe Salamandre, spuse Bean. Ramaneti la urma cu Ender.

Intelesera imediat - era bine cunoscut ca Bonzo profera amenintari despre ce ar trebui sa-i faca „cineva' lui Ender Wiggin, doar ca sa-l puna la locul lui. Bean isi continua alergarea furisa, usoara, spre spatele armatei, ignorand copiii mici si alaturandu-se celorlalti doi sefi de pluton si secunzilor - copii mai mari, care ar fi putut avea o sansa sa faca fata gastii lui Bonzo intr-o bataie. Nu erau prea multe sanse, dar nu era nevoie decat sa-i impiedice sa ajunga la Ender pana interveneau profesorii. Nu se putea ca profesorii sa stea deoparte daca izbucnea o revolta adevarata. Sau puteau ?

Bean ajunse in dreptul lui Ender, trecu in spatele lui. O vazu apropiindu-se repede pe Petra Arkanian in uniforma Armatei Phoenix. Striga:

- Hei, Ender!

Spre supararea lui Bean, Ender se opri si se intoarse. Baiatul era prea increzator.

In spatele Petrei, cateva Salamandre isi potrivira ritmul pasilor. Bean se uita in alta parte, si vazu alte Salamandre si cativa baieti cu fete incruntate din alte armate, trecand pe coridor pe langa ultimii Dragoni. Supa Fierbinte si Tom Nebunul se apropiau repede, impreuna cu alti sefi de pluton si restul Dragonilor mai mari in spatele lor, dar nu se miscau suficient de rapid. Bean facu semn din cap, si-l vazu pe Tom Nebunul grabind pasul. Ceilalti ii urmara exemplul.

- Ender, putem sta de vorba ? zise Petra.

Bean era amar dezamagit. Petra era Iuda. il aduce pe Ender lui Bonzo - cine ar fi crezut ? Ea il ura pe Bonzo cand era in armata lui,

- Vorbim in timp ce mergem, zise Ender.

- Doar o clipa.

Fie juca perfect teatru, fie nu observa nimic, isi spuse Bean. Parea constienta de celelalte uniforme ale Dragonilor, fara sa priveasca prea mult la altcineva. Nu e la curent cu nimic, gandi Bean. E doar o proasta.

In cele din urma, Ender deveni constient de pozitia sa expusa. In afara de Bean, toti ceilalti Dragoni trecusera de el, si asta era aparent suficient - in fine - sa-l faca sa nu se simta in largul lui. Ii intoarse spatele Petrei si se indeparta sprinten, recuperand spatiul dintre el si ceilalti Dragoni.

Petra se supara pe moment, apoi alerga sa-l ajunga din urma. Bean ramase pe loc, privind Salamandrele. Nu-i aruncasera nici macar o privire. Doar isi potrivisera pasii, continuand sa se apropie de Ender aproape la fel de repede ca si Petra.

Bean facu trei pasi si batu la usa dormitorului Armatei Iepure. Cineva deschise. Bean nu trebui sa spuna decat „Salamandrele fac o miscare impotriva lui Ender', si imediat Iepurii se repezira afara pe coridor. Iesira exact cand Salamandrele ajungeau in dreptul lor, si incepura sa-i urmareasca.

Martori, se gandi Bean. Si ajutoare, daca lupta se va dovedi necinstita.

In fata lor, Ender si Petra discutau, inconjurati de Dragonii mari. Salamandrele ii urmau indeaproape, si alti batausi li se alaturau. Dar pericolul se disipa. Armata Iepure si Dragonii mai mari isi facusera treaba. Bean respira ceva mai usurat. Cel putin pentru moment pericolul trecuse.

Bean il ajunse pe Ender tocmai cand Petra spunea:

- Cum te poti gandi la asa ceva ? Nu stii care-ti sunt prietenii ?

Se indeparta in fuga, se repezi pe o scara si urca. Carn Carby al Iepurilor il ajunse pe Bean din urma.

- E totul OK?

- Sper ca nu te superi ca am chemat armata ta.

- Au venit si m-au anuntat. Ender e-n siguranta in patul lui ?

-Mda.

Carn ramase in urma si se alatura catorva dintre soldatii lui. Batausii Salamandrelor erau acum depasiti numeric - cam trei contra unul. Se retrasera si mai mult, si unii se despartira si disparura pe scari sau pe bare.

Cand Bean il ajunse din nou pe Ender, acesta era inconjurat de sefii de plutoane. Acum nu mai era nimic subtil - era limpede ca sunt bodyguarzii lui, si unii dintre Dragonii mai tineri isi dadusera seama ce se intampla si completasera formatia. Il dusera pe Ender pana la usa camerei sale si Tom Nebunul tinu sa intre inaintea lui, apoi ii permise sa intre numai dupa ce se convinse ca nu-l astepta nimeni. De parca vreunul din ei ar fi putut deschide usa camerei unui comandant. Dar profesorii schimbasera o gramada de reguli in ultimul timp. Se putea intampla orice.

Bean ramase treaz, gandindu-se ce ar putea sa faca. Nu puteau fi langa Ender in orice moment. Aveau lectii - atunci armatele erau in mod deliberat despartite. Ender era singurul care putea sa ia masa la popota comandantilor, deci daca Bonzo l-ar ataca acolo dar n-ar face-o, cu atatia comandanti in jur. Dusurile. Toaletele. Iar daca Bonzo ar aduna un grup potrivit de batausi, ar putea sa-i imprastie pe sefii de plutoane ai lui Ender ca pe niste baloane.

Ceea ce avea Bean de facut era sa-i indeparteze pe sustinatorii lui Bonzo. Inainte de a adormi, concepuse un mic plan care ar fi putut ajuta putin, sau ar fi inrautatit lucrurile, dar cel putin era ceva, si ar fi fost public, astfel ca profesorii sa nu poata pretinde in urma faptelor, in modul lor birocratic apara-mi fundul, ca nu stiusera ce se petrecea.

Se gandi ca va putea face ceva la micul dejun, dar evident aveau o lupta la prima ora a diminetii. Pol Slattery, Armata Bursuc. Profesorii gasisera de asemenea o noua cale de a nesocoti regulile. Cand Bursucii erau atinsi, in loc sa ramana inghetati pana la sfarsitul jocului, se dezghetau dupa cinci minute, asa cum se intampla la antrenamente.

Dar Dragonii, odata loviti, ramaneau rigizi. Deoarece sala era intesata cu stele - o multime de ascunzatori – dura ceva pana sa-si dea seama ca trebuie sa impuste aceiasi soldati de mai multe ori in timpul manevrelor printre stele, iar Armata Dragon fu mai aproape de infrangere ca niciodata. Era o lupta corp la corp, o duzina de Dragoni ramasi trebuind sa faca fata seriilor de Bursuci inghetati, sa-i reimpuste periodic si in acelasi timp sa caute frenetic ca vreun alt Bursuc sa nu se furiseze din spate.

Lupta dura atat de mult, incat atunci cand parasira sala de lupta micul dejun se terminase. Dragonii erau suparati - cei care fusesera inghetati devreme, inainte de a cunoaste smecheria, petrecusera mai mult de o ora, unii dintre ei, plutind in costumele rigide, devenind din ce in ce mai frustrati pe masura ce trecea timpul. Ceilalti, fortati sa lupte coplesiti numeric si cu vizibilitate redusa impotriva unor dusmani care continuau sa invie, erau extenuati. Inclusiv Ender.

Ender isi aduna armata si spuse:

- De astazi stiti totul. Nu mai facem antrenamente. Odihniti-va. Distrati-va. Dati vreun examen.

Toti se bucurau de pasuire, insa azi nu primeau micul dejun si nimeni nu avea chef sa aplaude. Pe cand se indreptau spre dormitor, unii dintre ei bombaneau:

- Dar Armata Bursuc primeste chiar acum micul dejun

- Nu, i-au trezit si le-au dat masa inainte.

- Ba nu, au mancat si dupa cinci minute mananca din nou.

In orice caz, Bean era frustrat ca nu-si putuse indeplini planul la micul dejun. Va trebui sa astepte pana la pranz.

Lucrul bun era ca, deoarece Dragonii nu se antrenau, baietii lui Bonzo nu stiau unde sa-l astepte. Lucrul rau era ca, daca Ender ar iesi singur, nu ar fi nimeni care sa-l apere.

Bean se simti usurat cand il vazu pe Ender intrand in camera lui. Consultandu-se cu alti lideri de plutoane, Bean stabili paza la usa lui Ender. Un Dragon statea in fata dormitorului intr-un schimb de jumatate de ora, apoi batea la usa si iesea inlocuitorul lui. Ender n-avea cum sa hoinareasca fara ca Armata Dragon sa stie.

Dar Ender nu iesi si in cele din urma veni vremea pranzului. Toti sefii de plutoane isi trimisera soldatii inainte si apoi se intoarsera la usa lui Ender. Molo Musca batu tare - de fapt izbi tare in usa de cinci ori.

- Masa, Ender.

- Nu mi-e foame. Vocea suna infundat de dincolo de usa. Duceti-va si mancati.

- Putem astepta, zise Musca. Nu vrem sa mergi singur la popota comandantilor.

- N-am de gand sa mananc deloc, zise Ender. Duceti-va si ne vedem mai tarziu.

- L-ati auzit, le spuse Musca celorlalti. O sa fie in siguranta inauntru pana mancam noi.

Bean observase ca Ender nu promisese sa ramana in camera pe timpul pranzului. Dar cel putin oamenii lui Bonzo nu vor sti unde este. Neprevazutul era util. Iar Bean voia sa-si poata rosti discursul la masa.

Asa ca fugi in sala de mese si nu se aseza la rand, ci sari pe o masa si batu tare din palme ca sa atraga atentia.

- Hei, voi toti!

Astepta pana cand grupul se linisti intrucatva.

- Sunt unii dintre voi carora trebuie sa li se reaminteasca cateva din regulamentele F.I. Daca unui soldat i se ordona sa faca ceva ilegal sau incorect de catre comandantul sau, are responsabilitatea sa refuze ordinul si sa raporteze. Un soldat care asculta un ordin ilegal sau incorect este pe deplin responsabil pentru consecintele actelor ale. In caz ca sunteti vreunul atat de in ceata si nu intelegeti ce inseamna asta, legea spune ca daca un comandant va ordona sa comiteri o crima, asta nu e o scuza. Vi se interzice sa va supuneti.

Niciuna dintre Salamandre nu intalni privirea lui Bean, dar un bataus in uniforma Sobolanilor raspunse arogant:

- Te gandesti la ceva anume, piciule ?

- Ma gandesc ia tine, Lighter. Rezultatele tale sunt printre ultimele zece procente ale scolii, asa ca m-am gandit ca ai avea nevoie de putin ajutor.

- Ar putea sa-ti taca fleanca chiar acum, asta e ajutorul de care am nevoie!

- Orice te-ar fi pus Bonzo sa faci aseara, Lighter, tu si inca vreo douazeci, vreau sa spun ca daca ati fi incercat ceva, fiecare dintre voi ar fi fost dat afara din Scoala de Lupta cu un picior in fund. Inghetati. Un esec total, pentru ca ati ascultat de Cap Sec Madrid. E nevoie sa fiu mai explicit?

Lighter rase - suna fortat, dar nu era singurul care radea.

- Habar n-ai ce se intampla, pispirica, zise unul dintre ei.

- Stiu ca Bonzo Cap Sec incearca sa va transforme intr-o gasca de cartier, ratati patetici ce sunteti. Nu-l poate bate pe Ender in sala de lupta, asa ca pune o duzina de duri sa bata un copilas. Auziti cu totii ? Stiti cine e Ender - cel mai bun comandant care a venit vreodata aici. Ar putea fi singurul capabil sa faca ceea ce a facut Mazer Rackham si sa-i bata pe Gandaci cand se intorc, v-ati gandit la asta ? Iar acesti tipi sunt atat de destepti, incat vor sa-l omoare in bataie. Asa ca atunci cand vor veni Gandacii, iar noi nu vom avea decat capete seci ca Bonzo Madrid care sa ne conduca flota spre infrangere, si cand Gandacii vor cotropi Pamantul omorand fiecare barbat, femeie sau copil intalnit, supravietuitorii vor sti cu totii ca prostii astia sunt cei care s-au descotorosit de singurul om care ne-ar fi putut conduce la victorie!

Acum era o tacere mormantala, iar Bean putu sa vada, privind la cei pe care ii recunoscuse ca fusesera cu grupul lui Bonzo seara trecuta, ca reusise sa-i atinga.

- O, ati uitat de Gandaci, asa-i ? Ati uitat ca Scoala de Lupta nu s-a infiintat pentru ca voi sa puteti scrie acasa la mamica despre rezultatele voastre bune. Asa ca duceti-va si ajutati-l pe Bonzo, si in timp ce faceti asta, ati putea sa va taiati si propriile gaturi, pentru ca asta faceti daca ii faceti vreun rau lui Ender Wiggin. Cat despre restul - ei bine, cati dintre voi cred ca Ender Wiggin e singurul comandant pe care cu totii am vrea sa-l urmam in batalie ? Haideti, cati dintre voi ?

Bean incepu sa bata din palme rar, ritmic. Imediat, toti Dragonii se alaturara. Si foarte rapid, majoritatea celorlalti soldati bateau si ei din palme. Cei care n-o faceau sareau in ochi si se putea vedea cum ceilalti ii priveau cu dispret si ura.

Curand, toata sala batea din palme. Chiar si ospatarii.

Bean isi ridica mainile.

- Gandacii fata-de-cur sunt singurii nostri dusmani! Oamenii sunt toti de aceeasi parte! Cine ridica mana impotriva lui Ender Wiggin e un iubitor de Gandaci!

Ii raspunsera cu urale si aplauze, batand din picioare.

Era prima experienta a lui Bean ca agitator de gloata. Fu multumit sa constate ca, atat timp cat cauza era dreapta, se pricepea destul de bine.

Numai ca mai tarziu, cand statea la masa impreuna cu plutonul C, Lighter insusi se apropie de Bean. Veni pe la spate, iar restul plutonului C fu in picioare, gata sa puna mana pe el, inainte chiar ca Bean sa stie ca e acolo. Dar Lighter le facu semn sa stea jos, apoi se apleca si vorbi in urechea lui Bean:

- Asculta aici, Regina Prostilor. Soldatii care i-o coc lui Wiggin nici macar nu sunt aici. Atat despre discursul tau stupid.

Apoi pleca.

Si, in urmatorul moment, pleca si Bean cu plutonul C, urmat de restul Armatei Dragon.

Ender nu era in camera lui, sau cel putin nu raspunse. Molo Musca, ca sef al plutonului A, prelua conducerea si ii imparti in doua grupuri care sa caute in dormitoare, salile de jocuri, de proiectii video, biblioteca, sala de gimnastica.

Dar Bean isi chema echipa sa-l urmeze. La baie. Era singurul loc in care Bonzo si gasca lui puteau sa-l prinda in final pe Ender.

Cand Bean ajunse acolo, totul se terminase. Profesorii si personalul medical discutau pe coridoare. Blandul Dink se indeparta de baie alaturi de Ender, cu bratul pe umerii lui. Ender nu avea pe el decat prosopul. Era ud, si avea sange pe ceafa, care-i picura pe spate. Lui Bean ii lua doar o clipa sa inteleaga ca nu era sangele lui. Ceilalti din echipa lui Bean il vazura pe Dink conducandu-l pe Ender inapoi in camera si il ajutara sa intre. Dar Bean se indrepta deja spre baie.

Profesorii ii ordonara sa se dea la o parte, sa plece de pe coridor. Dar Bean vazuse destul. Bonzo intins pe podea, personalul medical incercand sa-l resusciteze. Bean stia ca asta nu se face cuiva a carui inima inca bate. Si dupa cum ceilalti priveau fara prea multa atentie, Bean isi dadu seama ca era doar o formalitate. Nimeni nu se astepta ca inima lui Bonzo sa porneasca din nou. Nu era nicio surpriza. Nasul ii era infundat in cap. Toata fata ii era o masa insangerata. Ceea ce explica sangele de pe ceafa lui Ender.

Toate eforturile noastre nu au fost la inaltime. Dar Ender a castigat oricum. Stia ce-l asteapta. A invatat autoapararea. A folosit-o, si nu s-a multumit cu jumatati de masura.

Daca Ender ar fi fost prietenul lui Poke, Poke nu ar  fi murit.

Si daca salvarea lui Ender ar fi depins de Bean, ar fi fost la fel de mort ca si Poke.

Niste maini aspre il ridicara pe Bean lipmdu-l de perete.

- Ce-ai vazut ? intreba maiorul Anderson.

- Nimic, zise Bean. Bonzo e inauntru ? A patit ceva ?

- Nu te priveste pe tine. Ai auzit cand am ordonat sa plecati ?

Apoi sosi colonelul Graff, iar Bean putu sa vada ca profesorii din jur erau furiosi pe el - si torusi nu puteau spune nimic, fie din cauza protocolului militar, fie din cauza ca era de fata un elev.

- Cred ca Bean si-a bagat din nou nasul in treburile altora, zise Anderson.

- Il trimiteti pe Bonzo acasa ? intreba Bean. Pentru ca o sa incerce din nou.

Graff ii arunca o privire nimicitoare.

- Am auzit de discursul tau din sala de mese, zise Graff. Nu stiam ca te-am adus aici ca sa devii politician.

- Daca nu-l inghetati pe Bonzo si nu-l dati afara de aici, Ender n-o sa fie niciodata in siguranta, iar noi n-o sa toleram asta!

- Vezi-ti de treburile tale, baietas, zise Graff. Aici e treaba de barbati.

Bean se lasa tarat de Dimak. In caz ca inca se mai intrebau daca Bean vazuse ca Bonzo era mort, continua sa joace teatru:

- O sa vina si dupa mine, zise. Nu vreau ca Bonzo sa puna mana pe mine.

- N-o sa vina dupa tine, spuse Dimak. Se duce acasa. Fii sigur de asta. Dar nu vorbi cu nimeni altcineva. Lasa-i sa afle cand se va anunta oficial. Ai priceput ?

- Da, domnule, zise Bean.

- Si de unde ai scos prostiile alea despre ascultarea unui comandant care da ordine ilegale ?

- Din Codul Uniform al Conduitei Militare, zise Bean.

- Ei bine, uite ceva pentru tine - nimeni nu a fost niciodata judecat pentru ca a ascultat ordinele.

- Asta, zise Bean, e din cauza ca nimeni nu a facut ceva atat de scandalos incat sa se implice opinia publica.

- Codul Uniform nu se aplica elevilor, cel putin nu partea asta a lui.

- Dar se aplica profesorilor. Vi se aplica dumneavoastra, in caz ca astazi ati ascultat de vreun ordin ilegal sau incorect. Cum ar fi stiu si eu sa nu faceti nimic in caz ca izbucneste o bataie la baie? Doar pentru ca superiorul dumneavoastra v-a spus sa lasati un copil mai mare sa il bata pe unul mai mic.

Daca informatia il deranja pe Dimak, el nu lasa sa se vada. Ramase pe coridor privind cum Bean intra in dormitorul Armatei Dragon.

Inauntru era nebunie. Dragonii se simteau neajutorati si prosti, furiosi si umiliti. Bonzo Madrid fusese mai destept decat ei! Bonzo il prinsese pe Ender singur! Unde erau soldatii lui Ender cand avea nevoie de ei ?

Dura mult pana sa se linisteasca spiritele. In tot acest timp Bean statu in patul lui, cu gandurile lui. Ender nu castigase doar o lupta. Nu se aparase numai si apoi plecase. Ender il omorase. O lovitura atat de devastatoare, incat dusmanul sa nu mai vina niciodata, niciodata dupa el.

Ender Wiggin, tu esti cel nascut sa fii comandantul flotei care va apara Pamantul de A Treia Invazie. Pentru ca de asa ceva avem nevoie - cineva care sa loveasca cat mai brutal posibil, tintind perfect si fara sa-i pese de consecinte. Razboi total.

Eu nu sunt ca Ender Wiggin. Sunt doar un copil al strazii al carui singur talent e sa supravietuiasca. Indiferent cum. Singura data cand am fost intr-un pericol real, am fugit ca o veverita si m-am adapostit la sora Carlotta.

Ender a intrat singur in batalie. Eu intru singur doar in ascunzatoarea mea. Sunt un tip care tine discursuri curajoase pe mesele de la popota. Ender e un tip care isi infrunta dusmanul in pielea goala si il copleseste in ciuda tuturor pronosticurilor.

Indiferent ce gene ar fi modificat ca sa ma faca pe mine, nu au fost cele care trebuiau.

Ender aproape ca a murit din cauza mea. Pentru ca l-am infuriat pe Bonzo. Pentru ca nu am reusit sa stau de paza in momentul crucial. Pentru ca nu m-am oprit ca sa gandesc ca Bonzo si sa-mi dau seama ca o sa astepte ca Ender sa fie singur la dus.

Daca Ender ar fi murit astazi, ar fi fost din nou vina mea.

Ar fi vrut sa omoare pe cineva.

Nu pe Bonzo. Bonzo era mort deja.

Ahile. Pe el trebuia sa-l omoare. Iar daca Ahile ar fi fost in acel moment acolo, Bean ar fi incercat. Poate ar fi si reusit, daca furia violenta si disperarea umilintei ar fi fost suficiente sa depaseasca avantajul marimii si experientei pe care le-ar fi putut avea Ahile. Si daca Ahile l-ar fi ucis pe Bean, nu era decat ceea ce merita Bean pentru ca-l dezamagise complet pe Ender Wiggin.

Simti patul scuturandu-se. Nikolai sarise peste spatiul dintre paturile de sus.

- E-n regula, murmura Nikolai, atingand umarul lui Bean.

Bean se rostogoli pe spate ca sa-l priveasca pe Nikolai.

- Oh, zise Nikolai, credeam ca plangi.

- Ender a castigat, spuse Bean. De ce-as plange ?

l8

PRIETENUL

- Moartea baiatului nu a fost necesara.

- Moartea baiatului nu a putut fi prevazuta.

- Dar ar fi putut fi.

- Intotdeauna poti prevedea lucruri care s-au intamplat deja. La urma urmelor, sunt copii. Nu am anticipat un asemenea nivel al violentei.

- Nu va cred. Cred ca exact la un asemenea nivel al violentei va asteptati. Ati pus asta la cale. O considerati un experiment reusit.

- Nu-ti pot controla parerile. Pot doar sa nu fiu de acord cu ele.

- Ender Wiggin e pregatit sa fie transferat la Scoala de Comanda. Asta este raportul meu.

- Am un raport distinct de la Dap, profesorul desemnat sa-! urmareasca cel mai indeaproape. Si acel raport pentru care nu vor exista sanctiuni impotriva capitanului Dap - imi spune ca Andrew Wiggin este, nepotrivit pentru serviciul militar din punct de vedere psihologic.

- Daca este, ceea ce ma indoiesc, este numai temporar.

- Cat timp crezi ca avem? Nu, colonele Graff, pentru moment suntem nevoiti sa consideram actiunile tale in privinta lui Wiggin drept un esec, iar pe baiat terminat nu numai pentru scopurile noastre, dar si, probabil, pentru oricare altele. Deci, daca asta se poate face fara alte crime, vreau ca celalalt sa fie promovat. il vreau la Scoala de Comanda cat mai repede posibil, daca nu imediat,

- Foarte bine, domnule. Desi trebuie sa va spun ca eu consider ca Bean nu prezinta incredere.

- De ce, pentru ca inca nu l-ai transformat intr-un ucigas !

- Pentru ca nu e uman, domnule.

- Diferenta genetica e in cadrul variatiilor obisnuite.

- Este fabricat artificial, iar cel care l-a fabricat e un criminal, ca sa nu mai vorbim ca e un nebun cu acte-n regula

- As putea considera un pericol daca tatal lui ar fi un criminal. Sau mama lui. Dar doctorul lui ? Baiatul e exact ceea ce ne trebuie, si trebuie si-l obtinem cat putem de repede.

- E imprevizibil,

- Si Wiggin nu e?

- E mai putin imprevizibil, domnule.

- Un raspuns foarte grijuliu, avand in vedere ca tocmai ai insistat ca crima de azi nu putea fi prevazuta

- Nu a fost crima, domnule!

- Atunci, moartea.

- Temperamentul lui Wiggin e cunoscut, domnule, al lui Bean nu.

- Am raportul lui Dimak - pentru care, iarasi nu va fi

- Pedepsit, stiu, domnule,

- Comportarea lui Bean in timpul acestor evenimente a fost exemplara.

- Atunci, raportul capitanului Dimak e incomplet. Nu v-a informat ca e posibil ca Bean si fi fost cel care l-a provocat pe Bonzo la violenta, incalcand securitatea si informandu-l ca armata lui Ender e compusa din elevi exceptionali?

- Asta-i fost un act cu consecinte imprevizibile.

- Bean actiona pentru a-si salva propria viata, si facand asta a mutat pericolul pe umerii lui Ender Wiggin. Ca mai tarziu a incercat sa micsoreze pericolul nu schimba faptul ca atunci cand Bean e pus sub presiune se transforma intr-un tradator.

- Dur limbaj!

- Asta o spune um om care tocmai a numit un act evident de autoaparare 'crima' ?

- Ajunge! Esti eliberat din pozitia de comandant al Scolii de Lupta pe durata asa-zisei odihne si recuperari a lui Ender Wiggin. Daca Wiggin isi revine suficient pentru a merge la Scoala de Comanda, poti veni cu el ca sa continui sa influentezi educatia copiilor pe care ii aducem aici. Daca nu, poti astepta Curtea Martiala pe Pamant.

- Cand sunt eliberat efectiv?

- Cand te urci in naveta cu Wiggin. Maiorul Anderson va ramane comandant activ.

- Foarte bine, domnule. Wiggin se va intoarce la pregatire, domnule.

- Daca o sa-l mai vrem.

- Cand o sa va reveniti din spaima pe care am simtit-o cu totii la nefericita moarte a lui Madrid, o sa va dati seama ca am dreptate, ca Ender e singurul candidat viabil, acum mai mult decat oricand.

- Iti ingadui acest pariu. Si, daca vei avea dreptate, isi urez bafta in munca cu Wiggin. Esti liber.

Ender mai avea inca prosopul cand intra in dormitor. Bean il vazu stand in usa, cu un rictus chinuit pe fata, si se gandi: stie ca Bonzo e mort, si asta il ucide.

- Salut, Ender, zise Supa Fierbinte, care statea langa usa impreuna cu ceilalti sefi de pluton.

- Avem antrenament in seara asta? intreba unul dintre soldatii mai tineri.

Ender ii dadu lui Supa Fierbinte o bucata de hartie.

- Cred ca asta inseamna nu, sopti Nikolai. Supa Fierbinte o citi.

- Nenorocitii! Doua deodata ? Tom Nebunul privi peste umarul lui.

- O sa se-mpiedice intre ei, zise Bean.

Ce-l inspaimanta mai mult la profesori nu era stupiditatea ideii de a combina armatele, un joc a carui ineficacitate fusese dovedita in mod repetat de istorie, ci mai degraba mentalitatea din-nou-pe-cai care ii facea sa-l preseze fi mai mult pe Ender, in special de data asta. Nu puteau vedea cat rau ii fac ? Scopul lor era sa-l pregateasca sau sa-l distruga ? Pentru ca era pregatit de mult timp. Ar fi trebuit sa fie promovat de la Scoala de Lupta saptamana trecuta. Si acum ii dau inca o lupta, una complet lipsita de sens, cand e deja dincolo de limita disperarii ?

- Trebuie sa ma schimb, zise Ender. Adunati-i si pregatiti-i. Ne-ntalnim acolo, la poarta.

Bean simti in vocea lui o totala lipsa de interes. Nu, ceva mai adanc decat atat. Ender nu voia sa castige aceasta lupta.

Ender se intoarse sa plece. Vazura toti sangele de pe cap, de pe umeri, de pe spate. Pleca.

Ignorara cu totii sangele. Asa trebuia.

- Doua armate de cacat! striga Tom Nebunul. O sa-i facem arsice!

Parea a fi consensul general atunci cand isi imbracara uniformele.

Bean inghesui bobina de monofilar la braul costumului de lupta. Daca Ender avea nevoie de un truc, acum era momentul, cand nu-l mai interesa sa castige.

Dupa cum promisese, Ender li se alatura inainte ca poarta sa se deschida - doar cu putin inainte. Trecu pe coridorul unde soldatii erau aliniati, privindu-l cu dragoste, cu respect, cu incredere. Cu exceptia lui Bean, care il privea indurerat. Ender Wiggin nu era un titan. Era perfect normal, iar povara lui titanica era prea mare pentru el. Si totusi o purta. Pana acum.

Poarta deveni transparenta.

Exact in fata portii erau patru stele unite intre ele, blocandu-le complet vederea in sala de lupta. Ender va trebui sa-si desfasoare fortele orbeste. Din cate stia, adversarul intrase in sala cu cincisprezece minute in urma. Dupa cum banuia, erau plasati asa cum isi plasase si Bonzo armata, doar ca de data asta era suficient ca poarta sa fie inconjurata de soldati inamici.

Dar Ender nu spuse nimic. Statea doar, privind bariera.

Bean se asteptase intrucatva la asta. Era gata. Ceea ce facu nu fu atat de evident - inainta doar pana la poarta in dreptul lui Ender. Dar stia ca de atat era nevoie. Sa-i aminteasca.

- Bean, rosti Ender. Ia-ti baietii si spune-mi ce-i dincolo de stele.

- Da, domnule.

Scoase bobina de monofilar de la brau, si impreuna cu cei cinci soldati ai lui sari scurt de la poarta pe stea. Imediat poarta prin care tocmai trecuse deveni plafonul, iar steaua, podea. Bean isi lega monofilarul de talie in timp ce baietii dcsfasurara cablul, formand colaci slabi pe stea. Cand ajunsera la o treime, Bean spuse ca era suficient. Banuia ca cele patru stele erau de fapt opt, formand un cub perfect. Daca se insela, va avea prea mult cablu si se va lovi de plafon in loc sa treaca in spatele stelei. Se puteau intampla lucruri si mai rele.

Se lasa sa alunece pe muchia stelei. Avusese dreptate, era un cub. In incapere era prea intuneric ca sa vada ce fac celelalte armate, dar se parea ca fac manevre. Aparent, nu se daduse startul. Ii raporta repede lui Ducheval, care ii raporta lui Ender in timp ce Bean isi facea cascadoria. Fara indoiala, Ender trebuia sa inceapa imediat sa-si aduca armata, inainte de pornirea cronometrului.

Bean se arunca in jos de pe plafon. Deasupra, plutonul lui tinea bine de celalalt capat al monofilarului, asigurandu-se ca se desfasoara corect si se opreste brusc.

Bean nu se bucura de lovitura din stomac cand cablul se tensiona, dar simti un fel de excitatie cand viteza crescu odata cu schimbarea brusca a directiei spre sud. Putea sa vada focurile indepartate ale inamicilor care trageau in el. Trageau doar soldatii dintr-o jumatate a zonei inamice.

Cand monofilarul atinse urmatoarea muchie a cubului viteza crescu din nou, si acum se indrepta in sus intr-un arc care, pe moment, paru ca o sa razuiasca plafonul. Apoi veni ultima muchie, si el o zbughi in spatele stelei, unde fu prins cu dexteritate de plutonul sau. Bean misca bratele si picioarele ca sa arate ca nu patise nimic in timpul manevrei. Putea doar sa ghiceasca ce gandea inamicul despre miscarile sale magice in plin aer. Important era ca Ender nu intrase pe poarta. Timpul alocat probabil se scursese.

Ender trecu singur prin poarta. Bean raporta cat putu de repede.

- E semiintuneric, dar destula lumina ca sa putem fi depistati usor dupa fosforescenta costumelor. Cum nu se poate mai rau. De la stele si pana la poarta lor nu-i niciun obstacol. In dreptul portii lor, au un patrat din opt stele.

N-am vazut pe nimeni, in afara celor care spionau din spatele stelelor. Stau acolo si ne asteapta.

Din departare, auzeau adversarii care incepusera sa strige.

- Hei! Ne e foame, veniti sa ne dati papa! Aveti funduri late! Funduri de Dragoni!

Bean isi continua raportul, dar habar n-avea daca Ender il asculta.

- Au tras in mine doar dintr-o jumatate din spatiul lor. Asta inseamna ca cei doi comandanti nu s-au pus de acord, si niciunul dintre ei nu are comanda suprema.

- Intr-un razboi adevarat, spuse Ender, orice comandant cu o farama de creier s-ar retrage ca sa-si salveze armata.

- Ce dracu'! facu Bean. E doar un joc.

- A incetat sa mai fie un joc atunci cand au incalcat regulile.

Asta nu e bine, gandi Bean. Cat timp mai aveau ca sa-si aduca armata pe poarta ?

- Atunci, incalca-le si tu.

Il privi in ochi pe Ender, cerandu-i sa se trezeasca, sa fie atent, sa actioneze.

Expresia amortita disparu de pe fata lui Ender. Ranji. Se simti teribil de bine vazand asta.

- OK. De ce nu? Ia sa vedem cum reactioneaza in fata unei formatiuni.

Ender incepu sa-si cheme restul armatei sa treaca prin poarta. Urmau sa se inghesuie pe stea, dar nu aveau de ales.

Dupa cum se dovedi, planul lui Ender era sa foloseasca o alta idee stupida de-a lui Bean, pe care il vazuse exersand-o. Un scut din soldati inghetati, controlat de oamenii lui Bean, care ramaneau neinghetati in spatele lor. Dupa ce-i spuse lui Bean ce voia sa faca, Ender se alatura formatiei ca un soldat de rand si-l lasa pe Bean sa se ocupe de organizare.

- E show-ul tau, spuse.

Bean nu se asteptase ca Ender sa faca asa ceva, dar avea intrucatva sens. Ender nu voia sa ia parte la aceasta lupta; ramanand doar o parte a scutului de soldati inghetati, impins in batalie de altcineva, era cel mai aproape de starea de somnolenta.

Bean se apuca imediat de lucru, construind scutul din patru parti, fiecare din cate un pluton. Plutoanele A, B si C aliniara cate patru si trei baieti, avand bratele impletite cu ale celor de langa ei, cei trei din randul superior se prinsera cu degetele de la picioare sub bratele celor de dedesubt. Cand toti fura bine fixati, Bean si plutonul sau ii inghetara. Apoi fiecare dintre oamenii lui Bean apucara cate una din sectiunile scutului si, avand grija sa se miste incet astfel ca inertia sa nu scoata scutul de sub controlul lor, se ridicara de pe stea si manevrara usor pana sub ea. Apoi ii reunira intr-un singur scut, echipa lui Bean constituind legaturile.

- Cand ati pregatit asta ? intreba Bascula, seful plutonului E.

- N-am mai facut asta niciodata, raspunse Bean increzator. Am facut salturi si conexiuni cu scuturi dintr-un om, dar sapte oameni de fiecare? E ceva nou si pentru noi.

Bascula rase.

- Iar Ender face parte din scut ca toti ceilalti. Asta inseamna incredere, Bean, baiatule.

Inseamna disperare, gandi Bean. Dar nu simti nevoia sa spuna asta cu voce tare.

Cand fu gata, plutonul E isi ocupa pozitia in spatele scutului si, la comanda lui Bean, impinse cat putu de tare.

Scutul pluti in jos spre poarta adversa cu viteza destul de mare. Focul inamic, desi intens, lovi numai soldatii deja inghetati din fata. Plutonul E si echipa lui Bean continuara sa se miste, foarte usor, dar suficient ca vreo raza ratacita sa nu-i poata ingheta. Si reusira chiar sa raspunda focului, lovind cativa soldati inamici si fortandu-i sa stea adapostiti.

Cand Bean considera ca erau cat puteau de departe inainte ca Grifonii sau Tigrii sa lanseze un atac, ordona echipei sale sa se imprastie, facand ca cele patru sectiuni ale scutului sa se separe si ele indreptandu-se acum spre colturile stelei dupa care erau adunati Grifonii si Tigrii. Plutonul E se repezi cu scuturile, tragand nebuneste, incercand sa compenseze faptul ca erau depasiti numeric.

Numarand pana la trei, cei patru membri ai echipei lui Bean care plecasera cu fiecare scut se lansara din nou, de data asta in jos si spre centru, astfel incat sa li se poata alatura lui Bean si Ducheval, cu un impuls care sa-i duca direct spre poarta inamica.

Isi pastrara trupurile rigide, fara sa traga, si tactica functiona. Erau toti mici; se aflau evident in deriva, miscandu-se fara vreun scop precis; inamicul ii considera soldati inghetati sau nici nu-i observa. Cativa fura atinsi partial de raze ratacite, dar nici atunci nu se miscara, si inamicul ii ignora in curand.

Cand ajunsera la poarta inamica, incet, fara sa rosteasca vreun cuvant, Bean plasa patru dintre ei cu castile in colturile portii. Apasara, ca in ritualul incheierii jocului, iar Bean il impinse pe Ducheval, trimitandu-l prin poarta in timp ce el ricosa din nou in sus.

Luminile din sala de lupta se aprinsera. Armele incetara sa functioneze. Lupta se incheiase.

Grifonilor si Tigrilor le trebuira cateva momente ca sa inteleaga ce se intamplase. Dragonilor le ramasesera doar cativa soldati care nu erau inghetati sau scosi din lupta, in timp ce majoritatea lor erau nevatamati, intrucat aplicasera strategii defensive. Bean stia ca daca vreunul dintre ei ar fi fost agresiv, strategia lui Ender nu ar fi functionat. Dar vazandu-l pe Bean zburand in jurul stelei, facand imposibilul, si apoi privind ciudatul scut apropiindu-se incet, fusesera intimidati si ramasesera inactivi. Legenda lui Ender era atat de puternica, incat nu indraznisera sa-si angajeze fortele de teama sa nu cada in capcana. Doar ca aceasta era capcana.

Maiorul Anderson intra pe usa profesorilor.

- Ender! striga.

Ender era inghetat; putu raspunde doar mormaind puternic printre falcile intepenite. Un sunet pe care comandantii invingatori rareori trebuiau sa-l faca.

Folosind carligul, Anderson pluti pana la Ender si-l dezgheta. Bean se afla la distanta de o jumatate de sala, dar putu auzi cuvintele lui Ender, atat de clar vorbea, atat de liniste era.

- V-am invins din nou, domnule.

Membrii echipei lui Bean isi intoarsera ochii spre el, evident intrebandu-se daca nu era suparat ca Ender isi asuma o victorie care fusese conceputa si executata in intregime de Bean. Dar Bean intelegea ce spusese Ender. Nu vorbea despre victoria asupra Armatelor Grifon si Tigru. Vorbea despre o victorie asupra profesorilor. Iar aceasta victorie fusese decizia de a-i incredinta armata lui Bean si de a sta deoparte. Daca credeau ca il supusescra pe Ender testului suprem, punandu-l sa lupte cu doua armate imediat dupa lupta personala pentru supravietuire din baie, atunci ii invinsese - evitase testul.

Si Anderson stia la ce se referea Ender.

- Prostii, Ender, zise Anderson. Vorbea incet, dar in sala era atat de liniste, incat si cuvintele lui puteau fi auzite. Te-ai luptat cu Grifonii si cu Tigrii.

- Cat de prost ma credeti ? zise Ender.

Chiar asa, isi spuse Bean in sinea lui. Anderson se adresa intregului grup.

- Dupa aceasta manevra, regulamentul se modifica. Pentru a deschide poarta, e necesar ca toti soldatii inamicului sa fie scosi din lupta sau inghetati.

- Reguli ? murmura Ducheval intrand prin poarta. Bean ranji la el.

- Oricum, nu tinea decat prima data, zise Ender.

Anderson ii intinse carligul lui Ender. in loc sa-si dezghete soldatii unul cate unul, si abia apoi sa dezghete dusmanii, Ender comanda ca toti sa fie dezghetati deodata, apoi ii dadu inapoi carligul lui Anderson, care il lua si se indeparta de centrul salii, unde aveau loc de obicei ritualurile sfarsitului de joc.

- Hei, striga Ender. Ce va fi data viitoare ? Armata mea intr-o cusca, fara arme, impotriva tuturor armatelor din scoala ? Ce-ar fi sa egalam putin sansele ?

Atat de multi soldati isi murmurara acordul, incat se auzi tare, si nu din directia Armatei Dragon. Dar Anderson paru sa nu le dea atentie.

William Bee din Armata Grifon spuse ceea ce gandeau cu totii.

- Ender, daca tu esti de cealalta parte, sansele n-o sa fie egale indiferent care ar fi conditiile.

Armatele aprobara zgomotos, multi soldati rasera, iar Talo Momoe, pentru a nu fi surclasat de Bee, incepu sa bata ritmic din palme.

- Ender Wiggin! striga. Ceilalti baieti preluara ovatiile.

Dar Bean stia adevarul - stia, de fapt, ceea ce stia Ender. Ca indiferent cat de bun ar fi un comandant, cat de talentat, indiferent cat de pregatita ar fi armata lui si de buni locotenentii, indiferent cat de curajoasa si inflacarata lupta, victoria este aproape intotdeauna de partea celui care provoaca cele mai mari pagube. Uneori David il invinge pe Goliat, si oamenii nu uita asta. Dar deja exista o multime de omuleti pe care Goliat i-a facut una cu pamantul. Nimeni nu canta cantece despre aceste lupte, pentru ca stiu ca acesta este rezultatul cel mai probabil. Nu, este rezultatul inevitabil, cu exceptia miracolelor.

Gandacii nu stiu si nu le pasa cat e de legendar comandantul Ender in ochii oamenilor lui. Navele oamenilor nu au trucuri magice ca monofilarul lui Bean cu care sa-i zapaceasca pe Gandaci, cu care sa-i scoata din ritm. Ender stia asta. Ce-ar fi fost daca David nu ar fi avut o prastie, o mana de pietre si timpul sa le arunce ? La ce ar fi folosit atunci tintirea lui excelenta ?

Da, era bine, era corect ca soldatii tuturor celor trei armate sa-l aclame pe Ender, sa-i scandeze numele in timp ce el plutea spre poarta inamica, unde il asteptau Bean si echipa lui. Dar in final asta nu insemna nimic, doar ca toata lumea si-ar fi pus prea multe sperante in talentul lui Ender. Ar fi facut si mai grea povara lui Ender.

Daca as putea as prelua o parte din ea, isi spuse Bean in sinea lui. Ca astazi, poti sa mi-o dai mie si eu o sa te ajut, daca pot. Nu trebuie sa faci asta singur.

Dar chiar in timp ce gandea asa, Bean stiu ca nu e adevarat. Daca acest lucru putea fi facut, Ender era cel care va trebui s-o faca. Toate acele luni in care Bean refuzase sa-l vada pe Ender, se ascunsese de el, fusesera din cauza ca nu putea infrunta faptul ca Ender era ceea ce Bean isi dorise intotdeauna sa fie - genul de persoana in care iti poti pune toate sperantele, care poate sa-ti aline toate temerile, si care nu te paraseste, nu te tradeaza.

Vreau sa fiu baiatul care esti tu, gandi Bean. Dar nu vreau sa trec prin ce ai trecut tu ca sa ajungi aici.

Si apoi, in timp ce Ender trecea prin poarta, iar Bean il urma, Bean isi reaminti cum statea la rand in spatele lui Poke, al Sergentului sau al lui Ahile pe strazile din Rotterdam, si aproape ii veni sa rada cand se gandi: nu vreau sa trec nici prin ce a trebuit eu sa trec ca sa ajung aici.

Afara pe coridor, Ender pleca fara sa-si mai astepte soldatii. Dar nu mergea repede, si in curand ei il prinsera din urma, il inconjurara, il oprira doar prin entuziasmul lor. Numai tacerea, pasivitatea lui ii oprira sa-si dea frau liber emotiei.

- Diseara avem antrenament ? intreba Tom Nebunul. Ender clatina din cap.

- Maine dimineata ? -Nu.

- Atunci cand?

- Niciodata, in ceea ce ma priveste.

Nu auzisera toti, dar cei care auzira incepura sa murmure.

- Hei, asta nu-i cinstit, zise un soldat din plutonul B. Nu-i vina noastra ca profesorii strica jocul. Nu poti renunta sa ne-nveti pentru ca

Ender izbi cu palma de perete si striga:

- Nu-mi mai pasa de joc!

Se uita la ceilalti soldati, le intalni privirile, refuzand sa se prefaca ca nu au auzit.

- Intelegeti ? Apoi sopti: Jocul s-a terminat. Se indeparta.

Unii baieti vrura sa-l urmeze, facura cativa pasi. Dar Supa Fierbinte ii apuca pe vreo doi de gulerele costumelor si le spuse:

- Lasati-l in pace. Nu vedeti ca vrea sa fie singur ? Bineinteles ca vrea sa fie singur, gandi Bean. Astazi a ucis un copil, si chiar daca nu cunoaste finalul, stie care a fost miza. Profesorii au vrut sa-l lase sa infrunte moartea fara niciun ajutor. De ce te-ai mai juca cu ei ? Bravo tie, Ender.

Dar nu si noua, tu nu esti tatal nostru sau ceva de genul asta. Esti mai mult ca un frate, iar treaba cu fratii e sa faca cu randul de paza. Cateodata trebuie sa stai jos si sa fii fratele pazit.

Molo Musca il conduse inapoi in dormitor. Bean il urma, dorind sa fi putut merge cu Ender, sa-i vorbeasca, sa-l asigure ca e perfect de acord cu el, ca intelege. Dar ar fi fost patetic, isi dadu seama Bean. De ce i-ar pasa lui Ender daca il inteleg sau nu ? Sunt doar un copil, doar unul din armata lui. Ma cunoaste, stie cum sa ma foloseasca, dar ce-i pasa daca eu il cunosc pe el ?

Bean se urca in pat si gasi un bilet.

TRANSFER - BEAN - ARMATA IEPURE COMANDANT

Era armata lui Carn Carby. Carn fusese inlaturat de la comanda ? Era un tip de treaba - nu un mare comandant, dar de ce nu putusera astepta pana la absolvire ?

Pentru ca s-a terminat cu scoala asta, de-aia. Avanseaza pe oricine considera ca ar avea nevoie de experienta la comanda, si acorda certificatul de absolvire altor elevi ca sa le faca loc. Poate ca am Armata Iepure, dar pariez ca nu pentru mult timp,

Scoase pupitrul, vrand sa se inregistreze ca Graff si sa verifice dosarele. Sa afle ce se intampla cu fiecare. Dar utilizatorul Graff nu functiona. Se pare ca nu mai considerasera util sa-i permita lui Bean accesul in interior.

Din spatele camerei se auzea galagia baietilor mari. Bean auzi vocea lui Tom Nebunul ridicandu-se deasupra celorlalti.

- Vrei sa spui ca eu ar trebui sa descopar cum sa bat Armata Dragon ?

Cuvintele ajunsera pana in fata. Sefii de plutoane si secunzii primisera toti ordine de transfer. Fiecaruia dintre ei i se daduse comanda unei armate. Dragonii erau imprastiati.

Dupa un minut de haos, Molo Musca ii conduse pe ceilalti sefi de plutoane printre paturi, spre usa. Desigur - trebuiau sa-i spuna lui Ender ce-i faceau acum profesorii.

Dar spre surprinderea lui Bean, Musca se opri la patul lui si-si ridica privirea spre el, apoi se uita la ceilalti sefi de plutoane din spatele iui.

- Bean, cineva trebuie sa-i spuna lui Ender. Bean aproba din cap.

- Ne-am gandit fiindca esti prietenul lui Bean nu lasa sa i se citeasca nimic pe fata, dar era uluit.

Eu? Prietenul lui Ender? Nu mai mult decat altcineva din aceasta camera.

Apoi isi dadu seama. In cadrul armatei, Ender avea dragostea si admiratia tuturor. Si toti stiau ca Ender are incredere in ei. Dar numai Bean fusese confidentul lui, cand Ender ii daduse echipa speciala. Iar cand Ender nu mai voise sa joace, lui Bean ii incredintase armata. Bean era cel mai apropiat de a-i fi prieten de cand Ender primise comanda Dragonilor.

Bean privi spre Nikolai, care zambi cu toata gura. Nikolai il saluta si mima cu buzele cuvantul „comandant',

Bean ii raspunse la salut, dar nu putu zambi, stiind ce insemna asta pentru Ender. Dadu din cap catre Molo Musca, apoi cobori din pat si iesi pe usa.

Nu se duse direct la camera lui Ender, ci la Carn Carby. Nu-i raspunse nimeni. Se indrepta spre dormitorul Iepurilor si batu la usa.

- Unde e Carn ? intreba.

- A absolvit, spuse Itu, seful plutonului A al Iepurilor. A aflat acum o jumatate de ora.

- Aveam lupta.

- Stiu - cu doua armate deodata. Ati castigat, asa-i ? Bean aproba din cap.

- Pariez ca nu numai Carn a absolvit mai devreme.

- Multi comandanti, spuse Itu. Mai mult de jumatate.

- Inclusiv Bonzo Madrid ? Adica, a absolvit si el ?

- Asta spune nota oficiala. Itu ridica din umeri: Toata lumea stie ce inseamna asta: Bonzo probabil a fost inghetat. Adica, nici macar nu au afisat unde e trimis. Doar „Cartagena'. Orasul lui natal. Nu-nseamna asta ca e inghetat ? Dar profesorii pot sa spuna cum vor.

- Pariez ca in total au absolvit noua, zise Bean. Asa-i ?

- Aha, facu Itu. Noua. Stii tu ceva ?

- Vesti proaste, cred, spuse Bean. Ii arata lui Itu ordinul de transfer.

- Santa merda, zise Itu.

Apoi saluta. Nu cu sarcasm, dar nici entuziast.

- Vrei sa le spui tu celorlalti ? Da-le o sansa sa se obisnuiasca cu ideea inainte de a ma prezenta cu adevarat. Trebuie sa vorbesc cu Ender. Poate ca stie deja ca i s-au luat toti liderii si li s-au dat armate. Dar daca nu stie, trebuie sa-i spun.

- Toti sefii de plutoane Dragoni ?

- Si toti secunzii.

Se gandi sa spuna: „imi pare rau. Iepurilor, ca v-ati ales cu mine'. Dar Ender n-ar fi spus niciodata ceva care sa-l minimalizeze. Iar daca Bean urma sa fie comandant, nu putea incepe cu scuze.

- Carn Carby cred ca v-a organizat bine, zise Bean, deci nu ma astept sa schimb vreun sef de pluton in prima saptamana, oricum pana vad cum merg lucrurile cu adevarat si hotarasc in ce forma suntem pentru viitoarele batalii, pe care o sa incepem sa le avem, caci cei mai multi comandanti sunt pustii antrenati la Dragoni. Itu intelese imediat.

- La naiba, o sa fie ciudat, nu-i asa ? Ender v-a antrenat pe voi toti, iar acum o sa va luptati intre voi.

- Un lucru e sigur, zise Bean. Nu am de gand sa transform Iepurii intr-o copie a Dragonilor lui Ender. Nu suntem aceiasi oameni si nu ne luptam cu aceiasi adversari. Iepurii sunt o armata buna. Nu trebuie sa copiem pe nimeni.

Itu ranji.

- Chiar daca sunt doar prostii, domnule, sunt prostii de prima mana. O sa transmit mai departe.

Saluta. Bean raspunse salutului. Apoi alerga spre camera lui Ender.

Salteaua, paturile si perna lui Ender fusesera aruncate pe coridor. Pe moment, Bean se intreba de ce. Apoi vazu ca asternuturile si salteaua erau inca umede si pline de sange. Apa de la dusul lui Ender. Sange de la fata lui Bonzo. Probabil ca Ender nu le voia in camera.

Bean batu la usa.

-Pleaca, zise Ender incet.

Bean batu din nou. Si din nou.

- Intra, zise Ender.

Bean puse palma pe scannerul usii.

- Pleaca, Bean.

Bean dadu din cap. Intelegea sentimentul. Dar trebuia sa-si transmita mesajul. Asa ca-si cobori privirea si astepta ca Ender sa-l intrebe ce vrea. Sau sa tipe la el. Orice voia Ender. Pentru ca ceilalti sefi de plutoane nu aveau dreptate. Bean nu avea nicio relatie speciala cu Ender. Nu in afara jocului.

Ender nu spuse nimic. Si continua sa nu spuna nimic.

Bean isi ridica privirea din pamant si-l vazu pe Ender studiindu-l. Fara furie. Doar privea. Oare ce vede la mine, se intreba Bean. Cat de bine ma cunoaste ? Ce crede despre mine ? Cat valorez in ochii lui ?

Asta probabil Bean nu va sti niciodata. Si venise aici cu alt scop. Era timpul sa continue.

Se apropie de Ender cu un pas. Intoarse mana astfel ca ordinul de transfer sa fie vizibil. Nu i-l intinse lui Ender, dar stia ca Ender il va vedea.

- Esti transferat ? intreba Ender.

Glasul ii suna plat. Ca si cum s-ar fi asteptat la asta.

- La Armata Iepure, spuse Bean. Ender aproba.

- Carn Carby e un tip bun. Sper c-o sa-ti recunoasca valoarea.

Cuvintele il atinsera pe Bean ca o binecuvantare mult dorita. isi inabusi emotia care crestea in el. inca mai avea de transmis mesajul.

- Carn Carby a absolvit azi. A primit ordinul in timpul bataliei noastre,

- Bun, zise Ender. Si acum cine-i comandantul Iepurilor?

Nu parea prea interesat. Era de asteptat o asemenea intrebare, asa ca o pusese.

- Eu, zise Bean.

Se simtea jenat; un zambet nepotrivitii inflori pe buze. Ender privi in tavan si dadu din cap.

- Bineinteles. La urma urmei, n-ai decat cu patru ani sub varsta regulamentara.

- Nu-i de ras, zise Bean. Nu stiu ce se intampla aici. Doar ca sistemul pare sa fi intrat in panica.

- Toate schimbarile din joc. Si acum, asta. Nu sunt singurul avansat, sa stii. Au absolvit jumatate din comandanti si au promovat o multime dintre ai nostri sa comande armatele lor.

- Pe cine ?

Acum Ender parea interesat.

- Se pare ca pe toti sefii de plutoane si toti secunzii.

- Sigur ca da. Daca au decis sa-mi distruga armata, mi-o decimeaza. Sunt foarte meticulosi in tot ceea ce fac.

- Tot tu o sa-nvingi, Ender. O stim cu totii. Tom Nebunul a zis: „Adica trebuie sa ma gandesc cum sa-i bat pe Dragoni ?' Toti stiu ca esti cel mai bun.

Cuvintele i se pareau chiar si lui goale. Ar fi vrut sa-l incurajeze, dar era convins ca Ender stia mai bine. Continua sa se balbaie:

- Nu te pot darama, indiferent ce-ar

- Au facut-o deja.

Ti-ai distrus increderea, voia Bean sa-i spuna. Nu e acelasi lucru. Tu nu esti infrant. Ei sunt infranti. Dar tot ce ii iesea pe gura erau cuvinte goale, fara vlaga.

- Nu, Ender, nu te pot

- Nu-mi mai pasa de jocul lor, Bean, zise Ender. N-o sa-l mai joc niciodata. S-a terminat cu antrenamentele. S-a terminat cu bataliile. N-au decat sa-si lase biletelele pe podea, eu nu ma mai duc. Am decis asta inainte de-a intra in sala azi. De aceea v-am pus sa atacati poarta. Nu credeam ca voi reusi, dar nu-mi pasa. Voiam o iesire spectaculoasa.

Stiu asta, gandi Bean. Crezi ca n-am stiut? Daca e vorba de spectacol, categoric te pricepi.

- Sa-i fi vazut fata lui William Bee. Pur si simplu nu reusea sa priceapa cum a pierdut, desi mai aveai numai sapte baieti care-si puteau misca degetele de la picioare, iar el avea doar trei care n-o puteau face.

- De ce sa vreau sa fi vazut fata lui William Bee ? rosti Ender. De ce sa vreau sa bat pe cineva ?

Bean simti cum i se inroseste fata de jena. Spusese ceva nepotrivit. Doar ca nu stia ce ar fi fost potrivit. Ceva care sa-l faca pe Ender sa se simta mai bine. Ceva care sa-l faca sa inteleaga cat de iubit si respectat era.

Numai ca dragostea si respectul erau o parte a poverii pe care o purta. Bean nu putea spune nimic care sa nu-i ingreuneze viata lui Ender. Asa ca nu spuse nimic.

Ender isi presa palmele pe ochi.

- Bean, azi i-am facut rau lui Bonzo. L-am lovit rau de tot.

Bineinteles. Orice altceva nu insemna nimic. Ceea ce-l apasa pe Ender era acea oribila lupta din baie. Lupta pe care prietenii tai, armata ta, nu au facut nimic s-o previna. Si te indurereaza nu pericolul in care te-ai aflat, ci raul pe care l-ai facut aparandu-te.

- O merita, zise Bean.

Se cutremura la propriile lui cuvinte. Asta era cel mai bun lucru pe care-l putea gasi ? Dar ce altceva ar fi putut spune ? Nicio problema, Ender. Bineinteles, mie mi s-a parut ca e mort, si probabil sunt singurul pusti din scoala care stie cum arata mortii in realitate, dar nu e nicio problema! Nu trebuie sa-ti faci griji! O merita!

- L-am lovit si l-am pus jos, spuse Ender. Parca era mort, asa ramasese. Si tot l-am lovit in continuare.

Deci stia. Si totusi nu stia cu adevarat. Iar Bean nu avea de gand sa-i spuna. Erau momente in care prietenii trebuiau sa fie absolut sinceri unul cu altul, dar acum nu era unul dintre ele.

- Voiam doar sa fiu sigur ca n-o sa-mi mai faca niciodata vreun rau.

- N-o sa-ti faca, spuse Bean. L-au trimis acasa.

- Deja?

Bean ii povesti ceea ce spusese Itu. Tot timpul, avu impresia ca Ender simtea ca ii ascunde ceva. Cu siguranta era imposibil sa-l inseli pe Ender Wiggin.

- Ma bucur ca l-au absolvit, zise Ender.

Ce mai absolvire! O sa-l ingroape, sau o sa-l incinereze, sau orice se face acum cu cadavrele in Spania.

Spania. Pablo de Noches, cel care ii salvase viata, venise din Spania. Iar acum un trup se intorcea acolo, un baiat care devenise un criminal in sufletul sau, si murise din cauza asta.

Cred c-o iau razna, gandi Bean. Ce conteaza ca si Bonzo era spaniol si Pablo de Noches era spaniol? Ce conteaza ce e fiecare ?

In timp ce aceste ganduri treceau prin mintea lui Bean, continua sa se balbaie, incercand sa vorbeasca de parca n-ar fi stiut nimic, incercand sa-l reasigure pe Ender, dar stiind ca daca Ender chiar ar fi crezut ca el nu stie nimic vorbele lui n-ar fi avut sens, iar daca Ender si-ar fi dat seama ca Bean doar se preface ignorant, atunci cuvintele lui ar fi fost doar minciuni.

- E adevarat c-a sarit cu toata gasca pe tine ? Bean ar fi vrut sa fuga din camera, atat era de neconvingator, chiar si in propriii sai ochi.

- Nu, raspunse Ender. Am fost doar el si cu mine, A luptat cu onoare.

Bean fu usurat. Ender era atat de cufundat in sinea sa, incat nici macar nu inregistrase ce spunea Bean, cat de fals era.

- Eu n-am luptat cinstit, zise Ender. Am luptat ca sa castig.

Da, asa este, gandi Bean. Ai luptat in singurul fel in care merita sa lupti, singurul mod care are un rost.

- Si ai facut-o! L-ai sutat de pe orbita.

Era lucrul cel mai apropiat de adevar pe care Bean reusi sa i-l spuna.

Cineva batu la usa. Apoi usa se deschise, imediat, fara a mai astepta un raspuns. Bean stiu ca e un profesor inca inainte sa se intoarca - Ender privea mult prea in sus pentru a fi un copil.

Maiorul Anderson si colonelul Graff.

- Ender Wiggin, rosti Graff. Ender se ridica in picioare.

- Da, domnule. Indiferenta ii revenise in voce.

- Comportamentul tau azi in sala a reprezentat un act de indisciplina care nu dorim sa se repete.

Bean nu putu sa creada cat era de stupid. Dupa toate prin cate trecuse Ender - prin ce-l pusesera profesorii sa treaca - mai trebuiau sa se joace cu el de-a opresorii ? Sa-l faca sa se simta chiar si acum complet singur ? Tipii astia erau neinduplecati.

Singurul raspuns al lui Ender fu un „Da, domnule' lipsit de viata. Dar Bean se saturase.

- Sosise momentul sa se spuna unui profesor ce simtim noi despre ceea ce faceti.

Anderson si Graff nu facura nici macar un semn ca il auzisera. In schimb, Anderson Ii intinse lui Ender o foaie de hartie. Nu un ordin de transfer. Un set intreg de ordine. Ender era transferat in afara scolii.

- Absolvirea? intreba Bean. Ender aproba.

- De ce-au intarziat atat? zise Bean. N-ai decat doi-trei ani sub varsta minima. Ai invatat deja sa umbli, sa vorbesti si sa te-mbraci singur. Ce le-a mai ramas sa te-nvete ?

Totul era o gluma penibila. Chiar credeau ca prostesc pe cineva ? Il dojenesti pe Ender pentru insubordonare, dar apoi il promovezi pentru ca vine razboiul si nu ai prea mult timp ca sa-l pregatesti. El reprezinta speranta ta de victorie, si il tratezi ca pe o murdarie pe care o razuiesti de pe pantof.

- Stiu doar ca jocul a luat sfarsit, zise Ender. Impaturi hartia: Nu-i deloc devreme. Imi pot anunta armata ?

- Nu mai e timp, spuse Graff. Naveta pleaca peste douazeci de minute. In plus, e preferabil sa nu mai vorbesti cu nimeni dupa primirea ordinului de transfer. E mai usor asa.

- Pentru ei sau pentru voi ? intreba Ender.

Se intoarse spre Bean si-l apuca de mana. Pentru Bean era ca atingerea degetului lui Dumnezeu. Ii trimitea o lumina in suflet. Poate ca sunt prietenul lui. Poate ca are pentru mine macar o mica parte din sentimentele pe care le am eu pentru el.

Apoi totul se termina. Ender ii dadu drumul mainii. Se intoarse spre usa.

- Asteapta, zise Bean. Unde te duci ? La Tactica ? Navigatie ? Auxiliare ?

- La Scoala de Comanda, raspunse Ender.

- Pre-comanda?

- Comanda. Ender iesi pe usa.

Direct la Scoala de Comanda. Scoala de elita a carei locatie era secreta. Adultii merg la Scoala de Comanda, inseamna ca batalia va avea loc foarte curand, daca se sare peste lucrurile pe care se presupune ca ar trebui invatate la Tactica si Pre-comanda.

Il apuca pe Graff de maneca.

- Dar nimeni n-ajunge la Scoala de Comanda inainte de saisprezece ani! spuse.

Graff inlatura mana lui Bean si pleca. Daca simtise sarcasmul lui Bean, nu lasase sa se vada.

Usa se inchise. Bean ramase singur in camera lui Ender.

Se uita in jur. Fara Ender acolo, camera nu insemna nimic. Sa fie acolo nu insemna nimic. Totusi numai cu cateva zile in urma, nici macar o saptamana, Bean fusese acolo si Ender ii spusese ca in cele din urma va avea un pluton.

Dintr-un motiv oarecare lui Bean ii veni in minte momentul in care Poke ii intinsese sase alune. Atunci ii daduse viata.

Ender ii daduse lui Bean viata ? Era acelasi lucru ?

Nu. Poke ii daduse viata. Ender ii daduse un sens.

Cand Ender era acolo, asta era cea mai importanta camera din Scoala de Lupta. Acum nu era cu nimic mai mult decat o debara.

Bean se intoarse pe coridor in camera care fusese a lui Carn Carby pana astazi. Pana acum o ora. Puse palma pe scanner si usa se deschise. Fusese deja programata.

Camera era goala. Nu era nimic in ea.

Camera asta e a mea, gandi Bean.

A mea, si totusi e goala.

Simti ca-l coplesesc emotii puternice. Ar trebui sa fie entuziasmat, mandru ca a obtinut comanda. Dar de fapt nu-i prea pasa de asta. Dupa cum spunea Ender, jocul nu insemna nimic. Bean va face o treaba buna, dar motivul pentru care va avea respectul soldatilor sai va fi pentru ca va purta o parte din gloria lui Ender, un Napoleon pricajit umbland in pantofii unui barbat in timp ce latra ordine cu glas de copil. Dragalasul Caligula, „Cizmulita', mandria armatei lui Germanicus. Dar si cand purta cizmele tatalui sau, acestea ramaneau goale, iar Caligula stia asta, si nimic din ce-ar fi facut n-ar fi putut schimba lucrurile. Oare asta era nebunia lui ?

Pe mine asta n-o sa ma innebuneasca, gandi Bean. Pentru ca eu nu ravnesc la ceea ce are sau la ceea ce este Ender. E suficient ca el este Ender Wiggin. Nu trebuie sa fiu si eu.

Intelese ce era acest sentiment care crestea in el, sufocandu-l, aducandu-i lacrimi in ochi, facandu-i fata sa-i arda, fortand un suspin tacut. isi musca buzele, cautand ca durerea sa-i alunge emotia. Nu ajuta. Ender plecase.

Acum ca stia ce simtea, se putea controla. Se intinse pe pat si executa rutina de relaxare pana cand nevoia de a plange trecu. Ender ii stransese mana ca sa-si ia ramas-bun. Ender spusese „Sper c-o sa-ti recunoasca valoarea.' Lui Bean nu-i mai ramasese nimic de dovedit, Va face tot ce va putea mai bine cu Armata Iepure pentru ca poate candva, in viitor, cand Ender va fi pe puntea navei-amiral a flotei umane, Bean va avea vreun rol de jucat, vreo cale sa-l ajute. Vreo smecherie de care Ender va avea nevoie ca sa-i zapaceasca pe Gandaci. Asa ca le va face profesorilor pe plac, ii va impresiona al naibii de mult, astfel incat ei sa continue sa-i deschida usile, pana in ziua cand o usa se va deschide si prietenul sau Ender va fi de cealalta parte a ei, iar el va putea fi din nou in armata lui Ender.

l9

REBELUL

- Aducerea lui Ahile a fost ultima actiune a lui Graff si stim ca a produs serioase ingrijorari De ce sa nu jucam macar prudent si sa-l mutam pe Ahile in alta armata?

- Pentru Bean nu e in mod necesar o situatie tip Bonzo Madrid.

- Dar nici nu avem vreo asigurare ca nu e, domnule. Colonelul Graff a pastrat pentru sine o multime de informatii. De exemplu multe conversatii cu sora Carlotta, despre care nu exista niciun raport. Graff stie niste lucruri despre Bean si, putem fi siguri, si despre Ahile. Cred ca ne-a intins o capcana,

- Gresit, capitane Dimak. Daca Graff a intins o capcana, nu e pentru noi

- Sunteti sigur?

- Graff nu joaca jocuri birocratice. Nu da doi bani pe tine si pe mine. Daca a intins o capcana, e pentru Bean.

- Asta am vrut sa spun si eu!

- Iti inteleg punctul de vedere, Dar Ahile ramane.

- De ce?

- Testele lui Ahile arata ca are un temperament remarcabil de calm. El nu e ca Bonzo Madrid. In consecinta Bean nu e in niciun pericol fizic. Stresul pare sa fie psihologic. Un test de caracter. Si exact asta e domeniul in care avem cele mai putine date despre Bean, dat fiind refuzul lui de a juca jocul mintii si ambiguitatea informatiilor pe care le avem din joaca lui de-a identitatea de profesor. De asta cred ca o relatie fortata cu sperietoarea lui ar merita urmarita.

- Sperietoare sau nemesis, domnule ?

- O sa-i monitorizam indeaproape. Nu o sa tinem adultii atat de departe incat sa nu poata interveni la timp, asa cum a aranjat Graff pentru Ender si Bonzo. Se vor lua toate precautiile. Nu joc ruleta ruseasca asa cum a facut-o Graff.

- Ba da, domnule. Singura diferenta e ca el a stiut ca are o singura camera goala, iar dumneavoastra nu stiti cate camere sunt goale, fiindca pistolul l-a incarcat el.

In prima sa dimineata in calitate de comandant al Armatei Iepure, Bean se trezi si vazu o hartie pe podea. Pe moment fu uluit la gandul ca i se da o batalie chiar inainte de a-si fi intalnit armata, dar spre usurarea sa biletul era despre ceva cu mult mai lumesc.

Datorita numarului mare de noi comandanti, traditia de a nu participa la masa comandantilor inainte de prima victorie este abrogata. Veti lua cina la popota comandantilor incepand din acest moment,

Avea o logica. Deoarece accelerau programul luptelor tuturor, voiau ca noii comandanti sa aiba posibilitatea de a schimba informatii chiar de la inceput. Si, de asemenea, de a fi sub presiunea sociala a egalilor lor.

Tinand biletul in mana, Bean si-l aminti pe Ender tinand ordinele, fiecare noua pervertire a jocului. Doar pentru ca ordinul sau avea o logica nu facea ca asta sa fie un lucru bun. Nu ceva sacru in jocul insuti il facea pe Bean sa dezaprobe schimbarile de reguli si obiceiuri, dar il deranja felul in care profesorii ii manipulau.

Taierea accesului la informatiile despre elevi, de exemplu. Problema nu era de ce i-l taiasera, nici macar de ce i-l permisesera atat de mult timp. Problema era de ce alti comandanti nu aveau tot atat de multe informatii. Daca se presupunea ca ei invatau sa conduca, atunci ar fi trebuit sa aiba instrumentele conducerii.

Si daca tot schimbau sistemul, de ce nu scapau si de lucrurile daunatoare, distructive pe care ie faceau ? De exemplu, tabelele cu rezultate din sala de mese. Clasamente si rezultate! In loc sa lupte, aceste scoruri ii faceau pe soldati si pe comandanti mai precauti, mai putin dornici sa experimenteze. De aceea se pastrase atat obiceiul ridicol de a lupta in formatii - era imposibil ca Ender sa fi fost primul comandant care gasise un stil mai bun. Dar nimeni nu voia sa clatine barca, sa fie cel care inoveaza si sa plateasca pretul, coborand in clasament. Ar fi fost cu mult mai bine sa tratezi fiecare lupta ca o problema complet separata, si sa te simti liber sa te angajezi in batalii ca si cum ar fi joaca si nu munca. Creativitatea si competitivitatea ar fi crescut foarte mult. Iar comandantii nu ar fi trebuit sa se gandeasca atunci cand dadeau ordin unui pluton sau unui individ daca asta nu ar duce cumva la sacrificarea pozitiei in clasament a unui anumit soldat in folosul armatei.

Cu toate acestea, cea mai importanta era provocarea inerenta deciziei lui Ender de a respinge jocul. Ca fusese promovat inainte de a intra cu adevarat in greva nu schimba cu nimic faptul ca, daca ar fi facut-o, Bean l-ar fi sprijinit.

Acum, ca Ender plecase, boicotarea jocului nu mai avea sens. In special daca Bean si ceilalti ar fi putut avansa pana intr-un punct in care ar putea deveni o parte din flota lui Ender cand va avea loc adevarata batalie. Dar puteau prelua conducerea jocului, il puteau folosi in propriile lor scopuri.

Astfel, imbracat in noua - si prost croita – uniforma a Armatei Iepure, Bean ajunse iarasi sa fie urcat pe o masa, de data asta in mult mai mica popota a ofiterilor. Fiindca discursul lui Bean de data trecuta era deja legenda, se auzira rasete si cateva huiduieli cand se urca.

- De unde vii tu, oamenii mananca cu picioarele, Bean ?

- In loc sa te urci pe mese n-ai putea pur si simplu sa cresti, Bean?

- Pune-ti niste picioroange ca sa putem pastra mesele curate!

Dar ceilalti comandanti noi care fusesera pana ieri sefi de plutoane in Armata Dragon nu strigara si nu rasera. Atentia lor respectuoasa se impuse curand, si in incapere se asternu linistea.

Bean flutura un brat spre tabela cu rezultate care arata clasamentul.

- Unde e Armata Dragon ? intreba.

- Au dizolvat-o, spuse Petra Arkanian. Soldatii au fost repartizati la alte armate. Cu exceptia celor dintre voi care ati fost Dragoni.

Bean asculta, pastrandu-si parerile pentru el. Nu se putea gandi decat cum cu doua seri inainte ea fusese, intentionat sau nu, Iuda care trebuia sa-l atraga pe Ender intr-o capcana.

- Fara Dragoni, spuse Bean, tabela asta nu inseamna nimic. Orice rezultate ar avea oricare dintre noi, nu ar mai fi aceleasi daca Dragonii ar mai fi acolo.

- Nu prea putem face mare lucru, zise Blandul Dink,

- Problema nu e ca lipsesc Dragonii, zise Bean. Problema e ca nu ar trebui sa avem tabela asta deloc. Nu suntem dusmani unul altuia. Gandacii sunt singurul dusman. Noi ar trebui sa fim aliati. Ar trebui sa invatam unii de la altii, sa ne impartasim informatiile si ideile. Sa ne simtim liberi sa experimentam, sa incercam lucruri noi fara sa ne temem ca ne vor afecta rezultatele. Tabela de acolo e jocul profesorilor, ne face sa ne intoarcem unii impotriva altora. Ca Bonzo. Nimeni de aici nu e atat de bolnav de gelozie cum era el, dar, sa fim seriosi, el a fost creat de aceste clasamente. Era croit sa-l omoare in bataie pe cel mai bun comandant al nostru, cea mai mare speranta a noastra impotriva urmatoarei invazii a Gandacilor, si de ce ? Pentru ca Ender l-a umilit in clasament. Ganditi-va la asta! Clasamentul era mai important pentru el decat razboiul impotriva Furnicilor!

- Bonzo era nebun, zise William Bee.

- Noi sa nu fim nebuni, spuse Bean. Haideti sa scoatem din joc clasamentele astea. Haideti sa luam luptele una cate una, separat. Incercati tot ce va trece prin minte ca sa castigati. Si cand lupta s-a incheiat, ambii comandanti sa se aseze alaturi si sa explice ce au gandit, de ce au facut ce au facut, ca sa putem invata unul de la altul. Fara secrete! Toata lumea sa incerce totul! La naiba cu clasamentele!

Se auzira murmure aprobatoare, si nu numai din partea fostilor Dragoni.

- Pentru tine e usor sa spui asta, zise Shen. Rezultatele tale sunt facute sa dureze.

- Chiar aici e o problema. Imi suspectati motivele, si de ce ? Din cauza clasamentului. Dar nu se presupune ca intr-o zi vom fi comandanti in aceeasi flota ? Ca vom lucra impreuna ? Ca vom avea incredere unul in altul ? Cat de slaba ar fi F.L, daca toti capitanii de nave, comandantii fortelor de atac si amiralii flotei isi vor petrece timpul facandu-si griji din cauza rezultatelor in loc sa lucreze impreuna incercand sa infranga Furnicile! Eu vreau sa in-
vat de la tine, Shen. Nu vreau sa concurez cu tine pentru vreo ierarhie pe care profesorii o pun pe perete ca sa ne manipuleze.

- Sunt sigura ca voi, Dragonii, sunteti preocupati sa invatati de la niste invinsi ca noi, zise Petra.

Asta era, spus pe fata.

- Da! Da, sunt preocupat. Tocmai pentru ca am fost in Armata Dragon. Suntem aici noua dintre noi care stim cam numai ce am invatat de la Ender. Ei bine, oricat de genial ar fi fost, nu e singurul din flota sau macar din scoala care stie totul. Trebuie sa invat cum ganditi voi. Nu am nevoie ca voi sa aveti secrete fata de mine, si nici voi nu aveti nevoie ca eu sa am secrete fata de voi. Poate ca o parte din ceea ce-l facea pe Ender sa fie atat de bun era ca-i lasa pe toti sefii de pluton sa discute intre ei, liberi sa incerce lucruri noi atat timp cat ne spuneam unul altuia ce faceam.

De data asta fura mai multe aprobari. Chiar si scepticii aprobara ganditori din cap.

- Deci iata ce propun eu. O respingere unanima a tabelelor, nu numai a celei de aici, ci si a celei din sala de mese a soldatilor. Sa cadem cu totii de acord sa nu-i dam importanta si gata. Cerem profesorilor sa le deconecteze sau sa le lase goale. Daca refuza, aducem cearsafuri sa le acoperim, sau aruncam cu scaunele pana le spargem. Nu suntem obligati sa jucam jocul lor. Putem prelua controlul asupra educatiei noastre si sa ne pregatim sa luptam cu dusmanul adevarat. Trebuie sa ne amintim, mereu, cine e dusmanul adevarat.

- Mda, profesorii, zise Blandul Dink.

Toti rasera. Dar apoi Blandul Dink se urca pe masa alaturi de Bean.

- Eu sunt primul comandant aici, dupa ce au absolvit toti cei mai mari. Sunt probabil cel mai in varsta soldat ramas in Scoala de Lupta. Asa ca propun sa adoptam propunerea lui Bean chiar acum, si eu o sa merg la profesori sa le cer sa scoata tabelele. Se opune cineva ? Niciun sunet.

- Deci e unanimitate. Daca la pranz tabelele mai functioneaza, aducem cearsafuri sa le acoperim. Daca mai functioneaza la cina, nu folosim scaunele ca vandalii, dar refuzam sa ducem armatele la lupte pana cand tabelele nu sunt scoase.

Alai vorbi din locul in care statea la rand.

- Asta o sa aduca clasamentul la

Apoi Alai isi dadu seama ce spunea, si rase in sinea lui. „La naiba, dar ne-au spalat creierele, nu gluma !'

Bean era inca imbatat de victorie cand, dupa micul dejun, se indrepta spre dormitorul Iepurilor ca sa-si intalneasca soldatii pentru prima data in mod oficial. Iepurii aveau program de antrenament la pranz, asa ca avea cam o jumatate de ora intre micul dejun si primele lectii de dimineata. Ieri cand vorbise cu Itu, mintea ii fusese la alte lucruri, aruncand doar o privire superficiala la ce se intampla in interiorul dormitorului Iepurilor. Dar acum isi dadu seama ca, spre deosebire de Armata Dragon, toti soldatii Iepurilor aveau varsta regulamentara. Niciunul nu era macar apropiat de inaltimea lui Bean. Parea papusa cuiva, si ce era mai rau, se si simtea asa, mergand pe coridorul dintre paturi, vazandu-i pe toti acei baieti mari - si cateva fete - privind in jos la el.

La jumatatea drumului se opri si se intoarse spre cei pe langa care deja trecuse. Ar fi fost mai bine sa ridice problema imediat.

- Prima problema pe care o vad, zise Bean tare, este ca sunteti prea inalti.

Nu rase nimeni. Inima lui Bean se opri o clipa. Dar trebuia sa continue.

- Eu cresc cat pot de repede. Nu stiu ce as putea face mai mult decat atat.

De data asta auzi cateva chicoteli. Dar era o usurare ca macar unii dintre ei erau dornici sa-i vina in intampinare.

- Avem primul antrenament impreuna la l0.30. Cat despre prima noastra lupta, nu pot anticipa nimic, dar va pot spune un lucru - profesorii nu-mi vor lasa cele trei luni traditionale de la numirea la o noua armata. La fel si celorlalti comandanti abia numiti. Lui Ender Wiggin i-au lasat numai cateva saptamani cu Dragonii inainte de a intra in lupta - iar Dragonii erau o armata noua, construita din nimic. Iepurii sunt o armata buna, cu un dosar solid. Singura persoana noua aici sunt eu. Ma astept ca luptele sa inceapa dupa cateva zile, o saptamana cel mult, si sa fie frecvente. Deci in primele sedinte de antrenament voi o sa ma invatati pe mine sistemul deja existent. Vreau sa vad cum lucrati cu sefii de plutoane, cum colaboreaza plutoanele intre ele, cum raspundeti la ordine, ce comenzi folositi. O sa am cate ceva sa va spun, mai mult privind atitudinea decat tactica, dar in general vreau sa va vad facand lucruri pe care le-ati facut intotdeauna sub comanda lui Carn. M-ar ajuta totusi sa va antrenati intens, ca sa va pot vedea forma maxima. Intrebari?

Niciuna. Liniste.

- Inca ceva. Alaltaieri, Bonzo si cativa dintre prietenii lui l-au pandit pe Ender Wiggin pe coridor. Am vazut pericolul, dar soldatii din Armata Dragon erau prea mici ca sa se opuna gastii adunate de Bonzo. Nu a fost o intamplare daca atunci cand am avut nevoie de ajutor pentru comandantul meu am venit la usa Armatei Iepure. Nu era cel mai apropiat dormitor. Am venit la voi pentru ca am stiut ca aveti in Carn Carby un comandant corect, si am fost convins ca armata sa are aceeasi atitudine. Chiar daca nu-i iubeati in mod deosebit pe Ender Wiggin sau Armata Dragon, am stiut ca n-o sa stati deoparte si sa lasati o banda de derbedei sa bata un copil mai mic pe care nu-l puteau invinge cinstit in lupta. Si am avut dreptate in privinta voastra. Cand ati iesit din dormitor ca sa fiti martori, am fost mandru de ceea ce ati facut. Acum sunt mandru sa fiu unul dintre voi.

Ii reusi. Se intampla rar ca flatarea sa nu reuseasca, si reuseste intotdeauna cand e sincera. Facandu-i sa inteleaga ca au castigat deja respectul lui, o mare parte din tensiune se risipi, caci fara indoiala ei erau ingrijorati ca un fost Dragon i-ar putea dispretui pe cei din prima armata pe care o invinsese Ender Wiggin. Acum stiau ca nu e asa. Iar el avea o sansa sa le castige la randul lui respectul.

Itu incepu sa bata din palme, si ceilalti baieti i se alaturara. Nu fu o ovatie lunga, dar ii dadea de inteles ca usa era cel putin intredeschisa.

Ridica mainile sa opreasca aplauzele - chiar la timp, pentru ca deja se stingeau.

- As vrea sa vorbesc cu sefii de plutoane pentru cateva minute in camera mea. Ceilalti sunteti liberi pana la antrenament.

Aproape imediat, Itu fu langa el.

- Buna treaba, zise. O singura greseala.

- Care anume?

- Nu esti singurul nou aici.

- Au transferat la Iepuri unul dintre soldatii Dragon ? Pentru o clipa, Bean isi permise sa spere ca era vorba de Nikolai. l-ar fi fost de folos un prieten de incredere.

- Nu, un soldat Dragon e un veteran! Vreau sa spun ca tipul asta e nou. A ajuns la Scoala de Lupta abia ieri dupa-amiaza, dupa ce ai trecut tu pe aici.

- Un lansat ? Transferat direct intr-o armata ?

- Of, l-am intrebat despre asta, si a facut cam aceleasi lectii ca noi. A suferit cateva operatii chirurgicale pe Pamant, si a studiat in tot acest timp, dar

- Vrei sa spui ca e in recuperare dupa operatii ?

- Nu, merge bine, e Uite ce-i, n-ai vrea mai bine sa-l cunosti ? Tot ce vreau sa stiu e daca vrei sa faca parte dintr-un pluton sau ce ?

- Ei, sa-l vedem.

Itu il conduse in partea din spate a dormitorului. Era acolo, in picioare langa patul lui, cu cativa centimetri mai inalt decat si-l amintea Bean, cu picioarele acum egale, amandoua drepte. Baiatul pe care ultima data il vazuse mangaind-o pe Poke, cu cateva minute inainte ca trupul ei mort sa ajunga in rau.

- Salut, Ahile, zise Bean.

- Salut, Bean. Zambi cuceritor: Se pare ca tu esti cel mai tare aici.

- Asa s-ar zice.

- Voi doi va cunoasteti ? zise Itu.

- Ne-am cunoscut in Rotterdam, raspunse Ahile. Nu se poate sa mi-l fi repartizat din intamplare. Nu i-am spus decat surorii Carlotta ce a facut, dar cum sa-mi dau seama ce a spus ea F.I. ? Poate ca l-au adus aici pentru ca s-au gandit ca fiindca am trait amandoi pe strazile din Rotterdam, in aceeasi ceata - aceeasi familie - eu l-as putea ajuta sa se adapteze mai repede in scoala. Sau poate stiu ca e un criminal care e capabil sa pastreze ranchiuna foarte, foarte mult timp, si sa loveasca atunci cand te astepti mai putin. Poate stiu ca mi-a planificat moartea asa cum a planificat-o si pe a lui Poke. Poate ca e aici ca sa fie un Bonzo Madrid pentru mine.

Numai ca eu nu am luat lectii de autoaparare. Si sunt pe jumatate cat el - n-as putea sa sar atat cat sa-l lovesc in nas. Orice ar fi incercat sa dovedeasca punandu-l pe Ender in pericol, Ender a avut intotdeauna mai multe sanse decat mine sa supravietuiasca.

Singurul lucru in favoarea mea este ca Ahile isi doreste sa ramana in viata si sa prospere, mai mult decat isi doreste razbunarea. Fiindca nu uita niciodata ura. Nu se grabeste sa actioneze. Si, spre deosebire de Bonzo, nu-si va permite sa se lase provocat sa atace in circumstante in care sa poata fi identificat drept ucigas. Atat timp cat el crede ca are nevoie de mine si atat timp cat nu sunt singur, probabil sunt in siguranta.

In siguranta. Se cutremura. Si Poke se simtise in siguranta.

- Acolo Ahile a fost comandantul meu, spuse Bean. A tinut in viata grupul nostru de copii. Ne-a dus la cantina de caritate.

- Bean e prea modest, zise Ahile. Totul a fost ideea lui. De fapt el ne-a dat ideea sa lucram impreuna. De atunci am invatat multe, Bean. Un an de zile am avut parte numai de carti si lectii - atunci cand nu-mi taiau picioarele si nu-mi pulverizau si nu-mi refaceau oasele. in sfarsit, stiu destule ca sa inteleg ce salt ne-ai ajutat tu sa facem. De la barbarism la civilizatie. Bean e ca o reluare a evolutiei omului.

Bean nu era atat de prost incat sa nu recunoasca o linguseala. In acelasi timp, ii era util acest baiat venit direct de pe Pamant, care stia deja cine era Bean si-si arata respectul fata de el.

- Evolutia pigmeilor, in orice caz, zise Bean.

- Bean era cel mai tare mic derbedeu de pe strazi, trebuie s-o spun.

Nu, Bean nu avea nevoie de asa ceva acum. Ahile trecuse linia dintre linguseala si posesiune. Povestile despre Bean „cel mai tare mic derbedeu' il puteau pune pe Ahile intr-o pozitie de superioritate, deoarece era capabil sa-l evalueze pe Bean. Povestile putea fi in favoarea lui Bean dar ar fi servit mai mult sa-i ofere credibilitate lui Ahile, l-ar fi facut sa devina unul dintre ei mult mai repede. Iar Bean inca nu voia ca Ahile sa devina unul de-al lor.

Ahile continua sa vorbeasca, in timp ce tot mai multi soldati se adunau sa asculte.

- Felul in care am fost recrutat de ceata lui Bean

- Nu era ceata mea, i-o taie Bean. Aici, la Scoala de Lupta, nu spunem povesti despre acasa si nici nu ascultam asa ceva. Ti-as fi recunoscator daca n-ai mai vorbi niciodata despre ce s-a intamplat in Rotterdam, cel putin atat timp cat esti in armata mea.

Fusese dragut in discursul de deschidere. Dar acum era timpul pentru autoritate.

Ahile nu dadu niciun semn ca l-ar fi jenat mustrarea.

- Am priceput. Nicio problema.

- E timpul sa va pregatiti pentru lectii, le spuse Bean soldatilor. Trebuie doar sa stau de vorba cu sefii de plutoane.

Bean ii facu semn lui Ambul, un soldat thailandez care, conform dosarelor citite de Bean, ar fi trebuit sa aiba de multa vreme un pluton daca n-ar fi avut tendinta de a nu asculta ordinele stupide.

- Tu, Ambul. Iti dau misiunea sa-l insotesti pe Ahile la ore si sa-l ajuti sa se familiarizeze cu uniforma de lupta si cu modul ei de functionare, si cu miscarile de baza in sala de lupta. Ahile, tu trebuie sa-l asculti pe Ambul ca pe Dumnezeu pana cand te repartizez la un pluton obisnuit.

Ahile ranji.

- Dar eu nu-l ascult pe Dumnezeu, Crezi ca eu nu stiu asta ?

- Raspunsul corect la un ordin al meu este „Da, domnule.'

Ranjetul lui Ahile pali.

- Da, domnule.

- Ma bucur ca te avem aici, minti Bean.

- Ma bucur ca sunt aici, domnule, zise Ahile. Iar Bean era destul de sigur, ca deoarece Ahile nu mintea, motivul lui de bucurie era foarte complicat, si acum includea cu siguranta dorinta reinnoita de a-l vedea pe Bean mort.

Pentru prima data, Bean intelese de ce Ender actionase aproape intotdeauna ca si cand n-ar fi fost constient de pericolul reprezentat de Bonzo. Era de fapt o alegere simpla. Fie actiona ca sa-si salveze viata, fie ca sa-si mentina controlul asupra armatei sale. Pentru a detine o autoritate reala, Bean trebuia sa insiste asupra respectului si supunerii totale din partea soldatilor, chiar daca asta ar fi insemnat sa-l doboare pe Ahile, chiar daca ar fi crescut pericolul care-l ameninta direct.

Si totusi, o alta parte a lui gandea: Ahile nu ar fi aici daca nu ar avea abilitati de lider. S-a descurcat extrem de bine ca tatic al nostru in Rotterdam. Acum este responsabilitatea mea sa-l aduc in forma maxima cat mai repede posibil, de dragul potentialei sale utilitati pentru F.I. Nu-mi pot lasa sa intervina aici temerile mele personale, sau ura pentru ceea ce i-a facut lui Poke. Deci chiar daca Ahile ar fi incarnarea diavolului, treaba mea e sa-l transform intr-un soldat foarte eficient cu sanse mari sa devina comandant.

Si intre timp, o sa-mi supraveghez spatele.

PROCES Sl EROARE

- L-ai dus la Scoala de Lupta, nu-i asa ?

- Sora Carlotta, acum sunt in vacanta. Asta inseamna ca am fost dat afara, in caz ca nu intelegi cum trateaza F. I. astfel de probleme.

- Dat afara.? O eroare judiciara. Ar fi trebuit sa fii impuscat.

- Daca Surorile Sf. Nicolae au manastiri, stareta ta ar trebui sa-ti impuna o penitenta serioasa pentru un asemenea gand necrestinesc.

- L-ai luat din spitalul din Cairo si l-ai dus direct in spatiu. Desi te-am avertizat.

- N-ai observat ca mi-ai telefonat pe o linie obisnuita ? Ma aflu pe Pamant. Altcineva conduce Scoala de Lupta.

- Stii ca e un criminal in serie. Nu doar fetita din Rotterdam. A mai fost fi un baiat, cel pe care Helga l-a botezat Ulise. I-au gasit trupul acum cateva saptamani

- Ahile a fost sub supraveghere medicala tot anul

- Medicul legist estimeaza ca crima a avut loc cu cel putin un an in urma. Cadavrul a fost ascuns in spatele unui depozit pe termen lung de langa piata de peste.

Acoperea mirosul. Si a continuat. Un profesor de la scoala la care l-am dus.

- Aha. Asa e. Tu l-ai dus la scoala cu mult inaintea mea.

- Profesorul a murit cazand de la etaj.

- Niciun martor. Nici o proba.

- Exact.

- Vezi in asta un obicei ?

- Tocmai asta spun. Ahile nu ucide neglijent. Nici nu-si alege victimele la intamplare. Oricine l-a vazut neajutorat, infirm, batut - el nu poate indura rusinea. Trebuie s-o stearga obtinand putere absoluta asupra persoanei care a indraznit sa-l umileasca.

- Acum esti si psiholog?

- Am expus faptele unui expert.

- Presupusele fapte.

- Nu sunt in instanta, colonele. Vorbesc cu omul care l-a dus pe acest criminal la aceeasi scoala cu pustiul care a conceput planul initial de a-l umili. Care i-a cerut moartea. Expertul ma asigura ca sansele ca Ahile sa nu il atace pe Bean sunt zero.

- In spatiu nu e atat de usor cum crezi. Vezi tu, nu exista docuri.

- Stii cum am aflat ca l-ai dus in spatiu ?

- Sunt convins caai sursele tale, atat pamantesti, cat si divine.

- Buna mea prietena, dr. Vivian Delamar, a fost chirurgul care i-a refacut piciorul lui Ahile.

- Din cate-mi amintesc, tu ai recomandat-o.

- Inainte de a sti cine e Ahile in realitate. Cand am aflat, am sunat-o. Am avertizat-o sa fie atenta. Pentru ca expertul meu a spus ca si ea era in pericol.

- Cea care i-a refacut piciorul ? De ce ?

- Nimeni nu l-a vazut mai neajutorat decat chirurgul care l-a taiat pe cand zacea total anesteziat. In mod rational, sunt sigura ca stia ca nu e corect sa-i aca rau femeii care i-a facut atata bine. Dar acelasi lucru a fost valabil si in cazul lui Poke, cand a ucis pentru prima data. Daca a fost prima data.

- Deci Dr. Vivian Delamar. Ai atentionat-o. Ce a vazut ea? Vreo confesiune sub efectul anestezicelor?

- Nu vom sti niciodata. A ucis-o.

- Glumesti.

- Sunt in Cairo. Maine e inmormantarea ei. S-a spus ca a fost un atac de inima pana cand am solicitat eu sa caute urma unei injectii hipodermice. intr-adevar s-a gasit una, si acum este considerata crima. Ahile stie sa citeasca A invatat care medicamente ii sunt de folos. Cum a determinat-o sa stea linistita, nu stiu.

- Cum as putea sa cred asa ceva, sora Carlotta ? Baiatul e generos, elegant, oamenii il iubesc, e un lider innascut. Astfel de oameni nu ucid.

- Cine sunt cei morti? Profesorul care si-a batut joc de ignoranta lui cand a venit la scoala pentru prima data, l-a aratat intregii clase. Doctorul care l-a vazut zacand sub efectul anestezicelor. Fata de pe strada a carei ceata l-a doborat. Baiatul de pe strada care s-a jurat sa-l omoare si sa-l faca sa se ascunda. Poate juratii ar putea fi influentati de argumentul unor coincidente, dar nu si tu.

- Da, m-ai convins ca pericolul s-ar putea sa fie real. Dar i-am alertat deja pe profesorii de la Scoala de Lupta in privinta asta. Iar acum chiar nu mai conduc Scoala de Lupta.

- Inca pastrezi contactul. Daca ii mai atentionezi o data serios, vor lua masuri.

- I-am atentionat.

- Ma minti.

- Poti sa-ti dai seama de asta la telefon ?

- Vrei ca Bean sa fie expus pericolului?

- Sora da, vreau. Dar nu atat de mult. O sa fac tot posibilul.

- Daca Bean pateste ceva, Dumnezeu va tine cont

- Va trebui sa stea la rand, sora Carlotta. Curtea Martiala a F. I. are intaietate.

Bean privi in jos in supapa din camera lui si se minuna cat putuse sa fie de mic ca sa incapa acolo. Cat fusese atunci, de marimea unui sobolan ?

Din fericire, avand o camera numai a lui, acum nu trebuia sa se limiteze numai la supapele de admisie a aerului. Puse scaunul pe masa si se sui pana la supapa subtire si lunga din partea dinspre coridor a camerei. Marginile supapei puteau fi scoase pe sectiuni. Panourile de deasupra ei erau separate de peretele nituit de dedesubt. Si ele se scoteau destul de usor. Acum era spatiu suficient pentru ca aproape orice copil din Scoala de Lupta sa se poata tari prin spatiul de deasupra plafonului coridorului.

Bean isi scoase hainele si se strecura din nou in sistemul de aerisire.

De data asta era mai inghesuit, era surprinzator cat de mult crescuse. Isi croi repede drum spre zona de intretinere de langa reactoare. Afla cum functioneaza sistemul de iluminat, si se misca cu grija prin jur demontand becurile si unitatile luminoase din pereti in zonele unde nu erau necesare. in curand obtinu un put larg vertical, foarte intunecos cand usa era inchisa, si cu umbre intunecate chiar si cand era deschisa. Isi intinse capcana cu grija.

Ahile nu inceta sa se minuneze cum universul se plia dupa vointa lui. Orice isi dorea parea ca se intampla. Poke si ceata ei, ridicandu-l deasupra celorlalti huligani. Sora Carlotta, ducandu-l la un seminar din Bruxelles. Dr. Delamar, indreptandu-i piciorul ca sa poata alerga, sa nu mai arate diferit de baietii de varsta lui. Iar acum se afla la Scoala de Lupta, iar primul sau comandant era nimeni altul decat micul Bean, gata sa-l ia sub aripa lui, sa-l ajute sa avanseze in scoala. De parca universul ar fi fost creat ca sa-i serveasca lui, iar toti oamenii acordati pe lungimea de unda a dorintelor lui.

Sala de lupte era nemaipomenita. Razboi intr-o cutie. Tintesti cu pistolul, costumul celuilalt ingheata. Bineinteles, Ambul facuse greseala sa demonstreze asta inghetandu-l pe Ahile si apoi razand de consternarea lui cand plutea in aer, incapabil sa se miste, incapabil sa schimbe directia derivei. Oamenii n-ar trebui sa faca asa ceva. Nu era bine, iar pe Ahile il rodea intotdeauna pana cand reusea sa indrepte lucrurile. Ar trebui sa fie mai multa bunatate si respect pe lume.

De exemplu Bean. Paruse atat de promitator la inceput, apoi Bean incepuse sa-l doboare. Sa se asigure ca ceilalti vedeau ca Ahile fusese taticul lui Bean, dar acum nu era decat un soldat in armata lui Bean. Nu era nevoie de asta. Nu dobori astfel oamenii. Bean se schimbase. Pe vremuri, cand Poke il trantise la pamant pentru prima data pe Ahile, umilindu-l in fata tuturor acelor copilasi, Bean ii aratase respect „Omoara-l' spusese Bean. Pe atunci stia, baiatul acela mic, stia ca, desi trantit la pamant, Ahile era periculos. Dar acum parea sa fi uitat asta. De fapt, Ahile era destul de sigur ca Bean ii spusese lui Ambul sa-i inghete costumul si sa-l umileasca in sala de antrenamente, facandu-i pe ceilalti sa rada de el.

Ti-am fost prieten si protector, Bean, pentru ca mi-ai aratat respect. Dar acum trebuie sa pun asta in balanta cu atitudinea ta de aici din Scoala de Lupta. N-ai niciun fel de respect pentru mine.

Problema era ca elevilor din Scoala de Lupta nu li se dadea nimic care sa poata fi folosit drept arma, si totul era perfect securizat. Nimeni nu era niciodata singur.

Cu exceptia comandantilor. Singuri in camerele lor. Asta era promitator. Dar Ahile banuia ca profesorii au o cale de a urmari unde se afla fiecare elev ta un moment dat. Trebuia sa invete cum functioneaza sistemul, cum sa-l insele, inainte sa inceapa sa indrepte lucrurile.

Dar un lucru il stia cu siguranta: va invata tot ce avea nevoie. Oportunitatile vor aparea. Iar el, fiind Ahile, va profita de acele oportunitati. Nimic nu-i putea intrerupe ascensiunea pana cand va acapara in mainile lui toata puterea. Iar apoi in lume dreptatea va fi perfecta, nu sistemul acesta mizerabil care lasa atatia copii infometati, ignoranti si schilozi pe strazi in timp ce altii traiesc in privilegii, sanatosi si in siguranta. Toti adultii care conduc lumea de mii de ani au fost niste prosti si niste ratati. Dar universul i s-a supus lui Ahile. Si numai el poate corecta abuzurile.

In a treia zi de scoala, Armata Iepure avu prima lupta cu Bean la comanda. Pierdura. Nu ar fi pierdut daca Ahile ar fi fost comandant. Bean recurgea la amabilitati stupide, delegand puterea de decizie sefilor de plutoane. Dar era evident ca sefii de plutoane erau prost alesi de predecesorul lui Bean. Daca Bean voia sa castige, trebuia sa aiba un control mai strict. Cand incerca sa-i sugereze asta lui Bean, pustiul zambi cu subinteles - un zambet superior innebunitor - si-i spuse ca reteta reusitei era ca fiecare sef de pluton, si in cele din urma fiecare soldat, sa vada intreaga situatie si sa poata actiona independent in vederea obtinerii victoriei. Lui Ahile ii veni sa-l loveasca, era atat de prost, avea atatea idei gresite. Cel care stie cum sa puna lucrurile in ordine nu lasa asta la latitudinea altora ca sa creeze mici haosuri prin colturile lumii. El preia fraiele si trage, puternic si hotarat. Isi supune oamenii. Cum spunea Frederic cel Mare: soldatul trebuie sa se teama de ofiteri mai mult decat se teme de gloantele dusmanului. Nu poti conduce fara sa-ti exerciti puterea.

Adeptii trebuie sa-si plece capetele in fata liderului. Trebuie sa-si predea capetele, folosind numai mintea si vointa liderului. Nimeni in afara de Ahile nu parea sa inteleaga ca in asta statea marea putere a Gandacilor. Ei nu aveau minti individuale, ci doar mintea stupului. Se supuneau intru totul matcii. Nu-i putem infrange pe Gandaci daca nu invatam de la ei, daca nu devenim ca ei.

Dar nu avea rost sa-i explice asta lui Bean. N-ar asculta, in consecinta nu va putea niciodata sa transforme Armata Iepure intr-un stup. El crea haos. Asa ceva era intolerabil.

Intolerabil - si tocmai cand Ahile se gandea ca nu va mai putea suporta mult timp prostia si risipa, Bean il chema in camera sa.

Ahile fu uimit cand intra, descoperind ca Bean inlaturase capacul supapei si parti din panourile din perete, eliberand accesul in sistemul de aerisire. Ahile nu se asteptase deloc la asa ceva.

- Scoate-ti hainele, zise Bean. Ahile mirosi o tentativa de umilire. Bean isi scoase uniforma.

- Ne urmaresc dupa uniforme, spuse. Daca nu o porti, nu stiu unde esti, cu exceptia salilor de gimnastica si de lupte, unde au un echipament costisitor care depisteaza orice corp cald. Nu mergem in niciunul din locurile astea, asa ca dezbraca-te.

Bean era in pielea goala. Pentru ca Bean o facuse primul, Ahile nu avea de ce sa se rusineze facand la fel.

- Obisnuiam sa fac asta cu Ender, zise Bean. Toata lumea credea ca Ender e un comandant genial, dar adevarul e ca el cunostea planurile tuturor celorlalti comandanti pentru ca ii spionam prin conductele de aerisire. Si nu numai pe comandanti. Aflam ce pun la cale profesorii. Intotdeauna stiam dinainte. Nu e greu sa castigi in felul asta.

Ahile rase. Era prea frumos. Poate ca Bean era un prost, dar Ender asta despre care Ahile auzise atatea stia ce face!

- E nevoie de doi oameni, asa-i ?

- Ca sa ajungi acolo unde-i poti spiona pe profesori trebuie sa treci printr-un put larg, intunecos. Eu nu pot cobori. Am nevoie de cineva care sa ma lase in jos si sa ma traga inapoi in sus. Nu stiu in cine din Armata Iepure pot avea incredere, si atunci de asta esti aici. Un prieten din trecut.

Se intampla din nou. Universul se plia vointei lui. Va fi singur cu Bean. Nimeni n-o sa stie unde se afla. Nimeni n-o sa stie ce s-a intamplat.

- Conteaza pe mine, zise Ahile.

- Salta-ma. Tu esti destul de inalt ca sa urci singur. Era clar ca Bean facuse drumul asta de multe ori. Se tari prin conducta, picioarele si fundul ii luceau in lumina aruncata de pe coridor. Ahile observa unde-si punea mainile si picioarele, si curand fu la fel de expert ca si Bean in a-si gasi drumul. De fiecare data cand isi folosea piciorul se minuna. Mergea acolo unde voia el sa mearga, si avea puterea sa-l sustina. Dr. Delamar fusese un chirurg talentat, chiar daca spusese ca nu vazuse niciodata un corp reactionand la chirurgie ca al lui Ahile. Corpul lui stia cum sa fie intreg, se astepta sa fie puternic. Toti anii dinainte, cat fusese schilod, reprezentau modul universului de a-l invata pe Ahile ca dezordinea e intolerabila. Iar acum Ahile avea un corp perfect, gata sa mearga inainte si sa puna lucrurile in ordine.

Ahile inregistra atent traiectoria urmata. Daca i se ivea oportunitatea, se va intoarce singur. Nu-si putea permite sa se rataceasca sau sa se predea. Nimeni nu trebuia sa stie ca fusese vreodata in sistemul de aerisire. Atat timp cat nu le dadea niciun motiv, profesorii nu-l vor suspecta. Tot ce stiau ei era ca el si cu Bean fusesera prieteni. Iar cand Ahile il va plange pe copil, lacrimile vor fi adevarate. Fusesera intotdeauna, caci era ceva nobil in fata acelor morti tragice. Grandoarea cu care marele univers isi indeplinea dorinta prin mainile experte ale iui Ahile.

Reactorul mugea cand intrara in incaperea in care structura statiei era vizibila. Focul era bun. Lasa putine reziduuri. Oamenii mor cand cad accidental in foc. Se intampla mereu. Bean, strecurandu-se singur prin jurul lui ar fi bine daca s-ar apropia de reactor.

In loc de asa ceva, Bean deschise o usa spre un spatiu intunecat. Lumina din dreptul deschizaturii arata un interior neluminat.

- Nu calca pe marginea asta, spuse Bean vesel. Ridica de jos o bobina de cablu foarte subtire: E un monofilar. Echipament de siguranta. Opreste muncitorii sa zboare in spatiu atunci cand lucreaza in afara statiei. Ender si cu mine am aranjat asta - trece peste grinda de aici de sus si ma tine centrat pe mijlocul putului. N-o poti apuca cu mainile, taie foarte usor pielea. Asa ca o infasori in jurul taliei - nu aluneca, vezi? - si te legi strans. Gravitatia nu e atat de puternica, e suficient sa sar. Am masurat, deci ma opresc exact la nivelul supapelor care duc la camerele profesorilor.

- Nu te doare cand te opresti ?

- Ca naiba, zise Bean. Dar nu exista castig fara suferinta, nu-i asa ? Scot monofilarul, il agat de o protuberanta de metal, unde ramane pana ma intorc. Il smucesc de trei ori cand am terminat. Tu ma ridici inapoi. Dar nu cu mainile. Iesi pe usa de acolo. Cand ajungi la locul pe unde am intrat, ocolesti grinda aia si mergi pana atingi peretele. Astepti pana cand, leganandu-ma, aterizez pe bordura. Apoi ma desfasor de cablu si vii si tu si lasam monofilarul aici pentru data viitoare. E simplu, vezi ?

- Am priceput, zise Ahile.

In loc sa mearga pana la zid, ar fi fost destul dc simplu sa mearga mai departe. Bean ar pluti in aer undeva unde nu s-ar putea agata de nimic. Apoi ar avea suficient timp ca sa gaseasca o cale sa-l intepeneasca in interiorul putului intunecat. Cu zgomotul reactoarelor si al ventilatoarelor, nimeni nu l-ar auzi pe Bean strigand dupa ajutor. Dupa aceea Ahile ar avea timp de explorat. Sa afle cum se poate patrunde in reactoare. L-ar trage pe Bean inapoi, l-ar sugruma, ar cara trupul pana la foc. Ar da drumul monofilarului in put. Nu l-ar gasi nimeni. Era destul de probabil ca nimeni sa nu-l gaseasca vreodata pe Bean, sau daca l-ar gasi, tesuturile lui ar fi fost distruse. Orice evidenta a strangularii ar fi disparut. Foarte curat. Poate ar fi nevoie sa improvizeze cate ceva, dar asta se intampla intotdeauna. Ahile s-ar putea descurca cu micile probleme aparute pe parcurs.

Ahile rasuci monofilarul peste cap si il incolaci strans sub brate, in timp ce Bean facea o bucla la celalalt capat.

- Gata, zise Ahile.

- Asigura-te ca e bine fixat, sa nu fie slabit in vreun loc si sa te tai cand ajung eu la capat.

- Da, e fix.

Dar Bean trebuia sa verifice. Baga un deget sub cablu.

- Mai strans, zise.

Ahile ii stranse si mai mult.

- E bine, zise Bean. Asta e. Da-i drumul.

Sa-i dea drumul ? Se intelesesera ca Bean era cel care avea s-o faca.

Apoi cablu se tensiona si Ahile fu ridicat in aer. Din cateva smucituri ajunse sa atarne deasupra putului intunecat. Monofilarul i se infigea dureros in carne.

Cand Bean spusese „Da-i drumul' vorbise cu altcineva. Cineva care era deja acolo, pandind. Tradator nenorocit!

Oricum, Ahile nu spuse nimic. Se intinse sa vada daca putea atinge grinda de deasupra, dar era imposibil. Nu se putea nici catara pe fir, nu cu mainile goale, cand cablul era tensionat de greutatea corpului sau.

Se misca, incepand sa se legene. Dar oricat s-ar fi deplasat, in orice directie, nu atingea nimic. Niciun perete, niciun loc de care sa se apuce.

Era timpul sa vorbeasca.

- Despre ce e vorba, Bean ?

- Despre Poke, spuse Bean.

- F moarta, Bean.

- Ai sarutat-o. Ai omorat-o. Ai aruncat-o in rau. Ahile simti sangele navalindu-i in obraji. Nimeni nu vazuse asta. Erau doar presupuneri. Dar atunci cum de stia ca o sarutase inainte, daca nu vazuse ?

- Te inseli, zise Ahile.

- Sunt trist. Nu va muri cel care a ucis-o.

- Sa moara ? Fii serios, Bean. Tu nu esti un ucigas.

- Dar aerul fierbinte si uscat din put o s-o faca in locul meu. O sa te deshidratezi intr-o zi. Deja ai gura putin uscata, nu-i asa ? O sa atarni aici, mumificandu-te. Asta e sistemul de intrare a aerului, deci aerul e filtrat si purificat. Chiar daca o sa duhneasca un timp cadavrul, nimeni no sa simta. Nimeni n-o sa te vada - esti deasupra razei de actiune a becurilor din dreptul usilor. Si oricum nu vine nimeni aici. Disparitia lui Ahile va fi misterul Scolii de Lupta. O sa se spuna despre tine povesti cu fantome ca sa-i inspaimante pe lansati.

- Bean, n-am facut-o eu.

- Te-am vazut, Ahile, biet nenorocit. Nu-mi pasa ce spui, te-am vazut. N-am crezut niciodata ca voi avea sansa sa te fac sa platesti pentru ce i-ai facut. Poke nu ti-a facut decat bine. Eu i-am spus sa te omoare, dar ei i-a fost mila. Te-a facut regele strazilor. Si pentru asta tu ai omorat-o ?

- N-am omorat-o eu.

- Sa-ti explic eu. Ahile, deoarece e limpede ca esti prea prost ca sa intelegi in ce situatie te afli. Mai intai, uiti unde esti. Pe Pamant erai obisnuit sa fii o idee mai destept decat toti cei din jurul tau. Dar aici, la Scoala de Lupta, toti suntem la fel de destepti ca tine, unii chiar mai destepti. Crezi ci Ambul n-a vazut cum te uitai la el ? Crezi ca nu stia ca intentionai sa-l omori pentru ca a ras de bne ? Crezi ca ceilalti Iepuri au avut vreo indoiala cand le-am povestit despre tine ? Vazusera deja ca ceva nu e-n regula cu tine. Poate ca adultilor le-a scapat, poate ca s-au lasat furati de linguselile tale, dar nu si noi. Si pentru ca tocmai am avut un caz in care un copil a incercat sa-l ucida pe altul, nimeni n-are de gand sa accepte iarasi situatia. Nimeni nu intentioneaza sa astepte sa ataci tu. Pentru ca asta e problema aici putin ne pasa de fair-play. Suntem soldati. Soldatii nu acorda sanse egale adversarului. Soldatii impusca pe la spate, intind capcane si provoaca ambuscade, mint dusmanul si-l coplesesc ori de cate ori au ocazia. Tipul tau de crime merge doar printre civili. Iar tu esti prea infumurat, prea prost, prea nebun ca sa intelegi asta.

Ahile stia ca Bean avea dreptate. Calculele lui fusesera gresite. Uitase ca atunci cand Bean ii spusese lui Pokec sa-l omoare, nu-si dovedise doar respectul pentru Ahile. Incerca, de asemenea, sa provoace moartea lui Ahile.

Lucrurile nu mergeau prea bine.

- Asa ca exista doar doua posibilitati ca sa se termine. Una, stai si atarni, iar noi te pazim cu randul ca sa fim siguri ca nu gasesti vreo cale sa scapi, pana mori, si apoi te lasam aici si ne continuam vietile. A doua, marturisesti totul - totul, nu numai ce-ti inchipui ca stiu deja - si continui marturisirile. Marturisesti in fata profesorilor. A psihiatrilor la care te trimit ei. In spitalul de nebuni de pe Pamant. Nu ne pasa ce cale alegi. Tot ce conteaza e sa nu mai umbli niciodata liber pe coridoarele Scolii de Lupta. Sau oriunde altundeva. Deci ce preferi ? Te usuci atarnat de cablu sau ii lasi pe profesori sa afle cat esti de nebun ?

- Adu un profesor, marturisesc.

- Nu m-ai auzit cand am spus ca nu suntem prosti ? Marturisesti acum. In fata unor martori. Te inregistram. Nu aducem un profesor aici sus ca sa te vada spanzurat acolo si sa-ti planga de mila. Orice profesor va veni aici va sti exact ce esti, si vor fi si vreo sase infanteristi care sa te tina supus si sedat, pentru ca, Ahile, aici nu e de joaca. Nu le dau oamenilor sansa sa evadeze. Nu ai niciun drept aici. Nu ai niciun drept pana nu te intorci pe Pamant. Asta-i ultima ta sansa. A venit momentul confesiunii.

Ahile aproape izbucni in ras. Dar era important ca Bean sa creada ca a castigat. Si, pe moment, castigase. Acum Ahile isi dadea seama ca nu avea cum sa ramana la Scoala de Lupta. Dar Bean nu era destul de inteligent ca sa-l ucida pur si simplu. Nu, Bean ii permitea, complet inutil, sa traiasca. Iar atat timp cat Ahile era in viata, timpul va intoarce lucrurile in favoarea lui. Universul i se va supune pana cand usa se va deschide si Ahile va iesi liber. Si asta se va intampla cat de curand.

Nu trebuia sa-mi lasi usa deschisa, Bean. Pentru ca eu te voi ucide intr-o zi. Pe tine si pe toti cei care m-au vazut neajutorat.

- Bine, zise Ahile. Am ucis-o pe Poke. Am strangulat-o si am aruncat-o in rau.

- Continua.

- Ce vrei mai mult ? Vrei sa stii cum a facut pe ea si s-a cacat in timp ce murea ? Vrei sa stii cum ii ieseau ochii din orbite?

- O singura crima nu te aduce sub supraveghere psihiatrica, Ahile. Stii ca ai mai ucis.

- Ce te face sa crezi asta ?

- Pentru ca nu te-a deranjat s-o faci.

Nu te-a deranjat, nici macar prima data. Pur si simplu tu nu intelegi puterea. Daca nu te deranjeaza, arunci nu esti potrivit sa ai putere.

- L-am ucis pe Ulise, bineinteles, dar numai pentru ca reprezenta o bataie de cap.

-Si?

- Nu sunt un ucigas in serie, Bean.

- Traiesti ca sa ucizi, Ahile. Scuipa tot. Apoi convinge-ma ca este tot.

Dar Ahile se juca. Se hotarase sa spuna tot.

- Cel mai recent a fost dr. Vivian Delamar, spuse. I-am spus sa nu faca operatia sub anestezie totala. I-am spus sa ma lase constient, acceptam sa suport durerea. Dar ea trebuia sa detina controlul. Ei bine, daca iubea atat de mult controlul, de ce s-a intors cu spatele la mine? Si de ce a fost atat de proasta incar a crezut ca am cu adevarat un pistol ? Apasand puternic pe ceafa, am facut-o sa nici nu simta acul intrand exact langa locul in care presa apasatorul de limba. A facut un stop cardiac chiar in cabinetul ei. Nici n-au stiut ca am fost si eu acolo. Mai vrei ?

- Vreau totul, Ahile.

Dura douazeci de minute, dar Ahile le dadu intreaga lista, toate cele sapte dati in care indreptase lucrurile. Dc fapt, ii facea placere sa vorbeasca asa. Nimeni nu avusese vreodata ocazia sa inteleaga pana acum cat era de puternic. Ar fi vrut sa le vada fetele, asta era singurul lucru care ii lipsea. Ar fi vrut sa vada dezgustul care le trada slabiciunea, incapacitatea de a privi puterea in fata. Machiavelli intelesese. Daca intentionezi sa conduci, nu te abtii sa ucizi. Saddam Hussein o stia - trebuie sa fii dispus sa ucizi cu propriile maini. Nu poti sa stai deoparte si sa-i lasi mereu pe altii s-o faca in locul tau. Si Stalin intelesese nu-ti poti permite sa fii loial nimanui, pentru ca asta doar te slabeste. Lenin i-a fost de folos lui Stalin, i-a oferit o sansa, l-a ridicat din nimic ca sa pazeasca portile puterii. Dar asta nu l-a oprit pe Stalin sa-l arunce pe Lenin in inchisoare si apoi sa-l ucida. Asta nu vor intelege prostii astia niciodata. Toti scriitorii militari nu erau decat filozofi de salon. Toata istoria militara era in mare parte inutila. Razboiul - doar una dintre uneltele pe care marii oameni le folosesc pentru a-si pastra puterea. Iar unicul mod de a opri un mare om era modul in care o facuse Brutus.

Bean, tu nu esti Brutus.

Aprinde luminile. Lasa-ma sa le vad fetele.

Dar luminile nu se aprinsera. Cand termina, cand ei plecara, nu era decat lumina care trecea prin usa marcandu-le siluetele. Cinci oameni. Toti dezbracati, dar carand echipament de inregistrare. Chiar il testasera, ca sa se asigure ca inregistrasera confesiunea lui Ahile. Isi auzi propria voce, puternica si fara tremur. Mandru de ceea ce facuse. Asta ar putea dovedi celor slabi ca era 'nebun'. Il vor tine in viata. Pana cand universul se va plia din nou dupa vointa lui, si-l va elibera pentru a putea domni prin sange si teroare pe Pamant. Fiindca nu-l lasasera sa le vada fetele, nu avea de ales. Cand toata puterea va fi in mainile lui, va trebui sa-i ucida pe toti cei care fusesera in Scoala de Lupta in acel moment. Ar fi fost, oricum, o idee buna. Deoarece toate mintile sclipitoare ale epocii fusesera adunate aici, era evident ca pentru a putea domni in siguranta Ahile ar fi trebuit sa se descotoroseasca de toti al caror nume fusese vreodata pe listele Scolii de Lupta. Atunci n-ar mai fi avut rivali. Si ar continua sa testeze copiii tot timpul vietii, cautandu-i pe cei cu o urma cat de mica de talent militar. Irod intelesese cum se pastreaza puterea.

Partea a VI - a

INVINGATORUL

2l

BANUIELI

- Nu-l mai asteptam pe colonelul Graff sa repare raul facut lui Ender Wiggin. Wiggin nu are nevoie de Scoala de Tactica pentru treaba pe care o are de facut. Iar ceilalti trebuie mutati imediat. Ei au nevoie sa simta ce pot face vechile nave inainte de a veni aici la simulatoare, si asta cere timp.

- Au avut parte doar de cateva jocuri.

- Nu trebuia sa le las atat timp. Esti la doua luni distanta de LIS, si cand ei vor fi terminat Tactica, drumul de acolo la FleetCom va fi de patru luni. Astfel ca le raman numai trei luni la Tactica inainte de a-i aduce la Scoala de Comanda. Trei luni in care sa comprimi trei ani de pregatire.

- Trebuie sa-ti spun ca Bean pare sa fi trecut ultimul test al colonelului Graff

- Test ? Cand l-am eliberat din functie pe colonelul Graff, am crezut ca s-a terminat si programul lui bolnavicios de testari.

- N-am stiut cat de periculos era acest Ahile. Am fost avertizati de un oarece pericol, dar parea atat de placut Nu-l acuz pe colonelul Graff, intelegi, el nu avea cum sa stie.

- Ce sa stie?

- Ca Ahile era un criminal in serie.

- Asta o sa-l faca fericit pe Graff. Ender nu are decat doi pe lista.

- Nu glumesc, domnule. Ahile are sapte crime la activ.

- Si a trecut de filtre ?

- Stie cum sa raspunda la testele psihologice.

- Te rog spune-mi ca niciuna din cele sapte crime nu a avut loc in Scoala de Lupta.

- Ar fi avut loc cea cu numarul opt. Dar Bean l-a facut sa marturiseasca.

- Acum Bean e preot ?

- De fapt, domnule, a folosit o tactica abila. L-a manipulat pe Ahile - l-a atras intr-o ambuscada, iar marturisirea a fost singura scapare.

- Deci Ender, americanul dragut din clasa de mijloc, il ucide pe baiatul care voia sa-l bata in baie. Iar Bean, vagabondul strazii, preda justitiei un criminal in serie.

- Cel mai semnificativ pentru scopurile noastre e ca Ender se pricepe sa inchege echipe, dar il bate pe Bonzo cu mainile lui, intr-o lupta unu la unu. Apoi Bean, un singuratic care aproape ca nu are prieteni dupa un an de scoala, il infrange pe Ahile formand o echipa care sa-l apere si sa-i fie martora. Habar n-am daca Graff a prevazut rezultatele astea, dar efectul a fost ca testele lui i-au facut pe baieti sa actioneze nu numai contrar asteptarilor noastre, ci si contrar propriilor lor predilectii.

- Predilectii. Maior Anderson!

- Totul va fi trecut in raportul meu.

- Incearca sa descrii totul fara sa folosesti macar o dala cuvantul predilectii.

- Da, domnule.

- Am dat ordin distrugatorului Condor sa preia grupul.

- Cati vreti, domnule ?

- Avem nevoie de maximum unsprezece la fiecare tura. Carby, Bee si Momoe sunt deja in drum spre Scoala de Tactica, dar Graff imi spune ca dintre acestia trei numai Carby s-ar putea sa colaboreze bine cu Wiggin. Suntem nevoiti sa pastram un loc pentru Ender, dar n-ar strica sa avem pe cineva de rezerva. Trimite zece.

- De unde naiba sa stiu ? Ei bine Bean sigur. Si alti noua care crezi ca ar lucra bine fie cu Ender, fie cu Bean la comanda.

- O singura lista pentru doi posibili comandanti?

- Cu Ender ca prima optiune. Vrem sa se antreneze toti impreuna. Sa devina o echipa.

Ordinul veni la ora l7.00. Bean trebuia sa se imbarce pe Condor la ora l8.00. Nu ca ar fi avut ceva de impachetat. O ora era mai mult decat ii dadusera lui Ender. Asa ca Bean se duse sa spuna armatei sale ce se intampla, unde pleca.

- N-am avut decat cinci jocuri, spuse Itu.

- Trebuie sa prinzi autobuzul cand opreste in statie, nu? zise Bean.

- Mda, facu Itu.

- Cine mai pleaca ? intreba Ambul.

- Nu mi-au spus. Doar Scoala de Tactica.

- Nici macar nu stim unde e.

-Zau?

Suna neconvingator, dar rasera. Nu era o despartire chiar atat de grea. Fusese comandantul Iepurilor doar opt zile.

- Iarta-ne ca n-am castigat niciun joc pentru tine, spuse Itu.

- Am fi castigat daca voiam, zise Bean. Il privira ca pe un nebun.

- Eu am propus sa renuntam la clasamente, sa nu ne mai pese de cine castiga. Cum ar fi aratat daca eu castigam de fiecare data ?

- Ar fi aratat ca de fapt iti pasa de clasamente, il aproba Itu.

- Nu asta ma deranjeaza, zise un alt sef de pluton. Spui ca ai planuit sa pierdem ?

- Nu, va spun ca am avut alte prioritati. Ce invatam daca ne invingem unii pe altii ? Nimic. N-o sa ne luptam niciodata cu copii umani. O sa ne luptam cu Gandacii. Deci ce trebuie sa invatam ? Cum sa ne coordonam atacurile. Cum sa raspundem unul altuia. Cum sa anticipam cursul bataliei, si sa ne asumam responsabilitatea pentru tot, chiar daca nu suntem la comanda. Asta am exersat cu voi, baieti. Iar daca am fi castigat, daca intram si frecam peretii cu ei, folosind strategia mea, ce ati fi invatat voi din asta ? Ati lucrat deja cu un comandant bun. Ceea ce trebuia sa faceti era sa lucrati unul cu altul. Asa ca v-am pus in situatii dificile pentru ca in final sa gasiti cai de a va ajuta unul pe altul. Sa va descurcati.

- Niciodata nu ne-am descurcat destul de bine ca sa castigam.

- Nu astea sunt criteriile mele. V-ati descurcat. Cand se vor intoarce Gandacii, lucrurile vor merge prost. Pe langa frictiunile inerente razboiului, vor face chestii pe care noi nu le putem anticipa pentru ca ei nu sunt umani, nu gandesc ca noi. Atunci la ce ar fi bune planurile de atac ? Incercam, facem ce putem, dar ceea ce conteaza cu adevarat e ceea ce facem cand comandantii cedeaza. Cand nu esti decat tu si escadronul tau, tu si transportorul tau, tu si forta ta de atac invinsa deja care nu mai are decat cinci arme la opt nave. Cum va ajutati unul pe altul ? Cum va descurcati ? La asa ceva am lucrat eu. Apoi m-am intors la popota ofiterilor si le-am spus ce am invatat. Ce mi-ati aratat voi. Am invatat cate ceva si de la ei. V-am spus tot ce am invatat de la ei, nu-i asa ?

- Ai fi putut sa ne spui pentru ce ne pregatesti, zise Itu. Am fost cu totii un pic jigniti.

- Nu era nevoie sa va spun. Ati invatat.

- Ai fi putut cel putin sa ne spui ca e OK sa nu castigam.

- Dar trebuia sa incercati sa castigam. Nu v-am spus pentru ca asta nu functioneaza decat daca sunteti convinsi ca e important. De exemplu cand vor veni Gandacii. Atunci va fi important, cu adevarat. Atunci va trebui sa fiti foarte inteligenti, caci daca pierdeti va insemna ca toti cei la care ati tinut vreodata, intreaga rasa umana va pieri. Vedeti, eu nu m-am gandit ca o sa ramanem mult timp impreuna. Asa ca am folosit timpul cat am putut mai eficient, pentru voi si pentru mine. Voi, baieti, sunteti pregatiti sa comandati armate.

- Dar tu, Bean ? intreba Ambul. Zambea, dar putin taios. Tu esti pregatit sa comanzi o flota ?

- Nu stiu. Depinde daca vor sa castige sau nu, ranji Bean.

- Uite ce e, Bean, zise Ambul. Soldatilor nu le place sa piarda.

- Tocmai de asta, spuse Bean, sa pierzi e o lectie mai importanta decat sa castigi.

Ei ascultara. Se gandira. Unii dintre ei aprobara.

- Daca mai traiesti, adauga Bean. Apoi zambi.

Zambira si ei.

- V-am aratat tot ce mi-a trecut prin minte sa va arat in timpul acestei saptamani, spuse Bean. Si am invatat de la voi atat cat m-a ajutat mintea sa invat. Va multumesc.

Se ridica si ii saluta.

Ei ii raspunsera la salut.

Bean pleca.

Se indrepta spre dormitorul Armatei Sobolan.

- Nikolai tocmai si-a primit transferul, ii spuse un sef de pluton.

Pe moment Bean se intreba daca Nikolai va merge cu el la Scoala de Tactica. Primul sau gand fu: Nu, nu e deloc pregatit. Al doilea: Mi-as dori sa poata veni. Al treilea gand fu: Nu sunt un prieten prea bun daca in primul rand ma gandesc ca nu merita sa fie promovat.

- Ce transfer ? intreba Bean.

- A primit o armata. La naiba, aici nu a fost nici macar sef de pluton. Abia a venit aici saptamana trecuta.

- Ce armata ?

- Iepurii. Seful de pluton privi din nou la uniforma lui Bean. Oh! Cred ca te inlocuieste pe tine.

Bean rase si se indrepta spre camera din care abia plecase.

Nikolai statea inauntru cu usa deschisa, parand pierdut,

-Pot sa intru?

Nikolai ridica privirea si ranji.

- Spune-mi ca ai venit sa-ti iei armata inapoi.

- Uite un pont pentru tine. Incearca sa castigi. Ei cred ca e important.

- Nu pot sa cred ca ai pierdut toate cele cinci lupte.

- Stii ceva, intr-o scoala in care nu se mai afiseaza rezultatele, se pare ca toata lumea tine o evidenta precisa.

- Iti tin evidenta tie.

- Nikolai, as fi vrut sa vii cu mine.

- Ce se intampla, Bean ? Asta e ? Vin Gandacii ?

- Nu stiu.

- Haide, tu-ti dai seama de lucrurile astea.

- Daca chiar ar veni Gandacii, v-ar lasa pe toti aici pe statie? Sau v-ar trimite pe Pamant? Sau v-ar evacua pe vreun asteroid obscur ? Nu stiu. Unele indicii arata ca sfarsitul e foarte aproape. Dupa altele, se pare ca nu se petrece nimic important prin jur.

- Poate ca se pregatesc sa lanseze o flota imensa impotriva lumii Gandacilor, iar voi trebuie sa cresteti in timpul calatoriei.

- Poate, zise Bean. Dar momentul pentru a lansa acea flota a fost imediat dupa A Doua Invazie.

- Bine, dar daca nu au aflat decat acum unde ie afla lumea Gandacilor ?

Bean inlemni.

- Nu m-am gandit la asta. Adica, trebuie sa fi trimis semnale spre casa. Tot ce-a trebuit sa facem a fost sa urmarim directia. Urmareste lumina, stii tu. Asa scrie in manuale.

- Si daca nu comunica prin lumina ?

- Poate ca luminii ii ia un an sa parcurga un an-lumina, dar tot e mai rapida ca orice altceva.

- Orice altceva cunoastem, zise Nikolai. Bean doar il privi. O, stiu, e o prostie. Legile fizicii si toate celelalte. Eu, stii, m-am tot gandit, asta e. Nu-mi place sa elimin lucrurile numai pentru ca sunt imposibile.

Bean rase.

- Merda, Nikolai, ar fi trebuit sa te las sa vorbesti mai mult si eu sa vorbesc mai putin cand dormeam unul langa altul.

- Bean, stii ca nu sunt un geniu.

- Toti suntem genii aici, Nikolai.

- Eu sunt un rebut.

- Poate ca nu esti un Napoleon, Nikolai. Poate esti doar un Eisenhower. Sa nu te astepti sa-ti plang de mila.

Fu randul lui Nikolai sa rada.

- O sa-mi lipsesti, Bean.

- Iti multumesc ca ai venit cu mine sa-l infruntam pe Ahile.

- Tipul imi provoca adevarate cosmaruri.

- Si mie.

- Si ma bucur ca i-ai adus si pe ceilalti, tu, Ambul, Tom Nebunul, am simtit nevoia sa mai fie inca vreo sase, desi Ahile spanzura de cablu. Cu tipi ca el inteleg de ce s-a inventat spanzuratoarea.

- Intr-o zi, spuse Bean, o sa ai nevoie de mine asa cum am avut si eu de tine. Iar eu voi fi acolo.

- Imi pare rau ca nu m-am alaturat echipei talc, Bean,

- Ai avut dreptate. Ti-am cerut-o pentru ca erai prietenul meu, si m-am gandit ca am nevoie de un prieten, dar si eu ar fi trebuit sa-ti fiu prieten, si sa vad de ce ai tu nevoie.

- N-o sa te mai dezamagesc niciodata.

Bean il cuprinse pe Nikolai in brate. Nikolai raspunse imbratisarii.

Bean isi aminti cum parasise Pamantul. Cum o imbratisase pe sora Carlotta. Analizand. De asta are ea nevoie. Nu ma costa nimic. In consecinta o s-o imbratisez.

Nu mai sunt copilul acela.

Poate pentru ca am reusit sa rezist pentru Poke. Prea tarziu ca s-o ajut, dar tot l-am facut pe ucigas sa marturiseasca. Tot l-am facut sa plateasca ceva, desi niciodata nu va fi destul.

- Du-te sa-ti intalnesti armata, Nikolai. Eu trebuie sa prind nava.

Il privi pe Nikolai iesind pe usa si stiu, cu o impunsatura dureroasa de regret, ca nu-si va revedea niciodata prietenul.

Dimak statea in picioare in biroul maiorului Anderson.

- Capitane Dimak, ma uitam cum colonelul Graff tolereaza plangerile dumitale constante, opozitia la ordinele lui, si ma tot gandeam, Dimak are probabil dreptate, dar eu nu voi accepta niciodata o asemenea lipsa de respect daca eu as fi la conducere. I-as da un sut in dos si as scrie „insubordonare' in vreo patruzeci de locuri din dosar. M-am gandit ca ar trebui sa-ti spun asta inainte de a-ti formula plangerea.

Dimak clipi.

- Da-i drumul, astept.

- Nu e atat o plangere, cat o intrebare.

- Atunci intreaba-ma.

- Credeam ca trebuie sa alegeti o echipa compatibila cu Ender si cu Bean.

- Cuvintele in mod egal nu au fost folosite niciodata, din cate-mi amintesc. Si chiar daca ar fi fost, nu ti-a trecut prin minte ca ar putea fi imposibil? Puteam sa aleg patruzeci de copii sclipitori care ar fi fost toti mandri si dornici sa fie sub comanda lui Andrew Wiggin. Cat de multi ar fi fost in mod egal mandri si dornici sa fie sub comanda lui Bean?

Dimak nu avea niciun raspuns.

- Din cate vad eu, soldatii pe care i-am ales sa-i trimit pe distrugator sunt elevii cei mai receptivi si mai apropiati din punct de vedere emotional de Ender Wiggin, fiind si printre cei mai buni zece comandanti din scoala. Acesti soldati nu au vreo animozitate deosebita fata de Bean. Daca il vor gasi intr-o pozitie superioara, probabil vor face tot ce pot mai bine pentru el.

- Nu-l vor ierta niciodata ca nu e Endcr.

- Presupun ca asta va fi o provocare pentru Bean. Pe cine altcineva sa fi trimis? Nikolai e prietenul lui Bean, dar ar fi fost total depasit. Intr-o zi va fi pregatit pentru Scoala de Tactica, si apoi pentru Comanda, dar inca nu e. Si ce alti prieteni are Bean ?

- Si-a castigat foarte mult respect.

- Si l-a pierdut atunci cand a pierdut toate cele cinci jocuri.

- V-am explicat de ce

- Omenirea nu are nevoie de explicatii, capitane Dimak! Are nevoie de invingatori! Ender Wiggin are inima de invingator. Bean e capabil sa piarda cinci lupte la rand de parca nici n-ar conta.

- Nici n-au contat. A invatat din ele ce avea de invatat.

- Capitane Dimak, imi dau seama ca voi cadea in aceeati capcana in care a cazut si colonelul Graff. Ai trecui linia dintre a fi profesor si a fi avocat. Te-at elibera din functia de profesor al lui Bean, daca problema nu ar fi fost deja discutata. ii trimit pe soldatii asupra carora m-am decis deja. Daca Bean e atat de sclipitor, o sa gaseasca un mod de a lucra cu ei,

- Da, domnule, zise Dimak.

- Daca te consoleaza cu ceva, aminteste-ti ca Tom Nebunul a fost unul dintre cei pe care Bean i-a chemat sa asculte confesiunea lui Ahile. Tom Nebunul s-a dus. Asta sugereaza ca, cu cat il cunosc mai bine pe Bean, cu atat il iau mai in serios.

- Multumesc, domnule.

- Bean nu mai e responsabilitatea ta, capitane Dimak. Ai facut treaba buna cu el. Tot respectul meu pentru asta. Acum intoarce-te la lucru.

Dimak saluta. Saluta si Anderson. Dimak pleca.

Pe distrugatorul Condor, echipajul habar n-avea ce sa faca cu copiii. Stiau toti despre Scoala de Lupta, si atat capitanul, cat si pilotul erau absolventi ai Scolii de Lupta. Dar dupa o conversatie superficiala - in ce armata ai fost? O, pe vremea mea Sobolanii erau cei mai buni, Dragonii erau niste ratati, cum se schimba lucrurile, cum raman lucrurile la fel - nu mai avura nimic sa-si spuna.

Fara sa mai impartaseasca preocuparile unor comandanti de armate, copiii se impartira firesc in grupuri dupa prietenii. Dink si Petra fusesera prieteni aproape de la venirea la Scoala de Lupta, si fiind cu mult mai in varsta decat ceilalti nimeni nu incercase sa patrunda in acest cerc inchis. Alai si Shen fusesera in grupul de lansati al lui Ender Wiggin, iar Vlad si Bascula, care comandasera plutoanele B si E si care probabil il venerau cel mai mult pe Ender, erau si ei pe aproape. Tom Nebunul, Molo Musca si Supa Fierbinte formasera un trio si in Armata Dragon. La nivel personal, Bean nu se astepta sa fie inclus in vreunul din aceste grupuri, dar nici nu era exclus in mod special; cel putin Tom Nebunul manifesta un respect deosebit pentru Bean, incluzandu-l adesea in conversatii. Daca Bean apartinea vreunuia dintre grupuri, acesta era cel al lui Tom Nebunul.

Singurul motiv pentru care impartirea pe bisericute il deranja era ca acest grup fusese in mod clar asamblat, nu doar ales la intamplare. Trebuia sa creasca increderea intre ei, sa fie puternica, daca nu chiar egala. Dar fusesera alesi pentru Ender - orice idiot putea vedea asta - si nu era treaba lui Bean sa sugereze sa joace impreuna jocurile de la bordul navei, sa invete impreuna, sa faca ceva impreuna. Daca Bean ar fi incercat sa-si aroge vreun fel de conducere, n-ar fi facut decat sa ridice si mai multe ziduri intre el si ceilalti.

Exista un grup in care Bean nu credea ca are ce cauta. Si n-avea ce face in privinta asta. Aparent, adultii n-o considerau pe Petra responsabila de aproape tradarea lui Ender de pe coridor in seara dinaintea luptei pe viata si pe moarte cu Bonzo. Dar Bean nu era sigur. Petra era unul din cei mai buni comandanti, inteligenta, capabila sa vada ansamblul. Cum sa se fi lasat prostita de Bonzo ? Desigur, nu putea spera ca Ender sa fie distrus. Dar fusese neglijenta, in cel mai bun caz, iar in cel mai rau jucase vreun joc pe care Bean nu-l intelesese inca. Asa ca ramanea suspicios. Nu era bine sa fie atat de neincrezator, dar asta era situatia.

Bean petrecu cea mai mare parte a celor patru luni ale calatoriei in biblioteca navei. Acum, ca nu se mai aflau in Scoala de Lupta, putea fi relativ sigur ca nu mai erau spionati atat de intens. Pur si simplu distrugatorul nu era echipat pentru asa ceva. Deci nu mai era nevoit sa-si aleaga lecturile atent la ce ar deduce profesorii din selectia lui.

Nu citi istorie militara si nici alt fel de teorie. Citise deja toti scriitorii importanti si multi din cei mai putin importanti si cunostea campaniile pe fata si pe dos, din ambele puncte de vedere. Existau in memoria lui, de unde puteau fi readuse atunci cand avea nevoie. Ceea ce nu avea in memorie era o imagine de ansamblu. Cum functiona lumea. Istorie politica, sociala, economica. Ce se intampla in interiorul natiunilor atunci cand nu sunt in razboi. Cum pornesc si cum incheie razboaiele. in ce mod le afecteaza victoriile si infrangerile. Cum se formeaza si cum se rup aliantele.

Si, cel mai important dintre toate, dar cel mai greu de aflat: ce se intampla astazi in lume. Biblioteca distrugatorului avea numai informatiile la zi in momentul in care fusese ultima oara andocat pentru Lansarea Interstelara LIS - atunci se elibera lista documentelor autorizate pentru download. Bean ar fi putut face o cerere pentru mai multe informatii, dar asta ar fi insemnat o revendicare oficiala din partea computerului bibliotecii si transmisii pe o banda de frecventa care ar fi trebuit justificate. S-ar fi observat, si s-ar fi intrebat de ce un copil studiaza probleme care, teoretic, nu ar fi trebuit sa-l intereseze.

Oricum, din ceea ce putu afla la bord, tot era posibil sa reconstruiasca in mare situatia de pe Pamant, si sa traga unele concluzii. In anii dinaintea Primei Invazii, diferite blocuri de putere facusera tot felul de manevre pentru a obtine o pozitie, folosind combinatii de terorism, atacuri „chirurgicale', operatiuni militare limitate, sanctiuni economice, boicoturi si embargouri, castigand avantaje sau dand avertismente ferme, sau pur si simplu exprimand ura dc rasa sau nationalista. Cand aparusera Gandacii, China tocmai devenise puterea mondiala dominanta, din punct de vedere economic si militar, reunindu-se in sfarsit ca democratie. Nord-americanii si europenii facusera pe „fratii mai mari' ai Chinei, dar balanta economica se dezechilibrase in cele din urma.

Oricum, Bean vedea ca forta conducatoare a istoriei Imperiul Rus renascut. Pe cand chinezii luasera de sigur faptul ca ei fusesera si urmau sa fie centrul universului, rusii, condusi de o serie de demagogi ambitiosi si generali autoritari, simtisera ca istoria ii deposedeaza de locul cuvenit lor, veac dupa veac, si venise timpul sa se termine. Deci Rusia fortase crearea Noului Pact Varsovia, intinzandu-si granitele cat fusesera la apogeul puterii sovietice - si dincolo de ele, caci de data asta Grecia era aliatul sau, iar Turcia era intimidata si neutralizata. Europa era si ea la limita neutralizarii, iar visul rus al hegemoniei de la Pacific la Atlantic era in sfarsit realizabil.

Iar apoi venisera Furnicile si trasesera o brazda de distrugere de-a lungul Chinei, lasand in urma o suta de milioane de morti. Dintr-odata, armatele terestre au parut inutile si problema competitiei internationale a fost lasata deoparte.

Dar numai in aparenta. In realitate, rusii foloseau dominatia Maresalului pentru a construi o retea de ofiteri situati in posturi-cheie pretutindeni in flota. Totul era pus la punct pentru un vast joc al puterii din momentul in care Gandacii vor fi infranti - sau mai inainte, daca ar fi considerat ca ar fi in avantajul lor. In mod bizar, rusii erau mai curand deschisi in privinta intentiilor lor - asa fusesera intotdeauna. Nu aveau talent pentru subtilitati, dar compensau aceasta lipsa printr-o uluitoare incapatanare. Orice fel de negocieri ar fi putut dura zeci de ani. Si intre timp ei ar fi impanzit aproape total flota. Fortele de infanterie loiale Strategului ar fi fost izolate, incapabile sa ajunga in locurile unde era nevoie de ele pentru ca nu ar fi existat nave care sa le transporte.

La finalul razboiului cu Gandacii, rusii planuiau in mod clar ca in cateva ore sa preia conducerea flotei si in consecinta a lumii. Era destinul lor. Nord-americanii erau increzuti ca de obicei, convinsi ca destinul va intoarce totul in favoarea lor. Doar putini demagogi vazusera pericolul. Chinezii si musulmanii erau constienti de primejdie, desi nu puteau face niciun fel de declaratie de frica sa nu destrame alianta care facea posibila rezistenta in fata Gandacilor.

Cu cat studia mai mult, cu atat Bean isi dorea sa nu fi fost nevoit sa mearga la Scoala de Tactica. Acest razboi apartinea lui Ender si prietenilor sai. Si cu toate ca Bean il iubea pe Ender la fel de mult ca oricare dintre ei si ar fi luptat bucuros impreuna cu el impotriva Gandacilor, realitatea era ca nu aveau nevoie de el. Celalalt razboi, lupta pentru dominatia mondiala, era cel care il fascina. Rusii puteau fi opriti, daca se faceau pregatirile necesare.

Dar apoi isi puse intrebarea: Trebuiau sa fie opriti? O lovitura rapida, sangeroasa, dar eficienta care sa uneasca lumea sub un singur guvern ar insemna sfarsitul razboaielor dintre oameni, nu-i asa ? Iar intr-un asemenea climat de pace, n-ar duce-o mai bine toate natiunile ?

Chiar in timp ce Bean isi elabora planul pentru oprirea rusilor, incerca sa evalueze cum ar fi un Imperiu Rus mondial.

Si ajunse la concluzia ca n-ar fi rezistat. Caci impreuna cu vigoarea lor nationala, rusii ar fi cultivat si uimitoarea lor inclinatie de a guverna incorect, simtul pretinselor drepturi personale care facea din coruptie un mod de viata. Traditia instituita a competentei care ar fi fost esentiala pentru o guvernare mondiala de succes era inexistenta. In China, aceste institutii si valori erau cele mai viguroase. Dar chiar si China ar fi fost un substitut slab pentru un guvern mondial adevarat, dincolo de orice interes national. Un guvern mondial nepotrivit s-ar prabusi in cele din urma sub propria sa greutate.

Bean tanjea sa poata discuta aceste lucruri cu cineva, cu Nikolai, sau chiar cu unul dintre profesori. Il incetinea sa-si invarta propriile ganduri in cerc - fara o stimulare exterioara era dificil sa se elibereze de propriile sale presupuneri. O singura minte se poate gandi doar la problemele pe care si le pune singura, rar isi ofera surprize. Dar facu progrese, incet, pe tot parcursul calatoriei, si apoi in timpul lunilor petrecute la Scoala de Tactica.

Scoala de Tactica era o amestecatura de scurte calatorii si tururi detaliate a diferitelor nave. Bean fu dezgustat de faptul ca se concentrau in intregime asupra tipurilor mai vechi, ceea ce lui ii parea lipsit de sens – de ce sa pregatesti comandantii pe nave pe care nu le vor folosi efectiv in lupta ? Dar profesorii ii tratara obiectiile cu dispret, subliniind ca, in ultima instanta, navele erau nave, iar cele mai moderne aveau misiunea sa patruleze in perimetrul sistemului solar. Nu se puteau lipsi de niciuna pentru a antrena copiii cu ea.

Invatara foarte putin despre arta pilotajului, caci nu erau pregatiti sa zboare cu navele, ci doar sa le comande in lupta. Trebuiau sa inteleaga cum functiona armamentul, cum se miscau navele, ce puteau cere de la ele, care le erau limitarile. Multe trebuiau invatate pe dinafara dar exact asa ceva Bean putea face si-n somn, fiind capabil sa-si aminteasca orice citise sau auzise daca era cat de cat atent.

Astfel ca in timpul scolii, in timp ce se descurca la fel de bine ca toti ceilalti, continua sa se concentreze asupra problemelor situatiei politicii actuale de pe Pamant. Deoarece Scoala de Tactica era punct de LIS, biblioteca sa era actuzalizata constant, si nu numai cu materialele autorizate pentru includerea in bibliotecile de dimensiuni limitate ale navelor. Pentru prima data, Bean incepu sa citeasca scrierile ganditorilor politici contemporani de pe Pamant. Citi ceea ce venea din Rusia, si se mira iarasi cat de pe fata isi urmareau ambitiile. Scriitorii chinezi vedeau pericolul, dar fiind chinezi, nu faceau eforturi de a atrage sprijinul altor natiuni in vederea rezistentei.

Din punctul de vedere al chinezilor, din momentul in care un lucru devenea cunoscut in China, era cunoscut pretutindeni unde conta. Iar natiunile euro-americane pareau dominate de o ignoranta afecta pe care Bean o vedea ca pe o dorinta de moarte. Totusi mai erau cativa care constientizau pericolul, luptandu-se sa creeze coalitii.

In special doi comentatori populari ii atrasera atentia lui Bean. Demostene parea la prima vedere un agitator de gloata, speculand pe baza prejudecatilor si a xenofobiei.

Dar avea un succes considerabil si in conducerea unor miscari populare. Bean nu stia daca viata sub un guvern condus de Demostene ar fi mai buna decat viata sub rusi, dar cel putin Demostene ar face-o sa fie o competitie. Celalalt comentator remarcat de Bean era Locke, un tip cu o minte si o morala elevata, care palavragea despre pace si construirea de aliante - si totusi in aparenta sa multumire de sine, Locke parea de fapt ca pleaca de la aceleasi fapte ca si Demostene, luand de sigur ca rusii erau suficient de puternici ca sa 'conduca' lumea, dar nepregatiti s-o faca in mod 'benefic'. Ca si cum Demostene si Locke si-ar fi facut cercetarile impreuna, citind aceleasi surse, invatand de la aceiasi corespondenti, dar facand apoi apel la un public diferit.

Pentru un timp, Bean cocheta cu ideea ca Demostene si Locke sunt una si aceeasi persoana. Dar nu, stilurile erau diferite si, mai important, gandeau si analizau lucrurile in mod diferit. Bean nu credea ca cineva ar fi atat de inteligent incat sa falsifice asa ceva.

Oricine ar fi fost ei, acesti doi comentatori erau oamenii care vedeau situatia cel mai limpede, iar Bean incepu sa-si conceapa eseul despre strategiile in lumea post-Furnici ca pe o scrisoare atat catre Locke, cat si catre Demostene. O scrisoare particulara. O scrisoare anonima. Pentru ca observatiile sale trebuiau facute cunoscute, iar cei doi pareau a fi cei mai potriviti pentru a duce la indeplinire ideile lui Bean.

Fidel vechilor obiceiuri, Bean petrecu ceva timp in biblioteca, urmarind cativa ofiteri intrand in retea, si in curand avea sase parole pe care le putea folosi. Apoi scrise o scrisoare in sase parti, folosind utilizatori diferiti pentru fiecare parte, si apoi trimise bucatile lui Locke si Demostene la un interval de cateva minute una de alta. Facu asta la ora in care biblioteca era aglomerata.

Asigurandu-se ca si el era conectat in retea de la pupitrul sau din dormitor, jucand un joc in mod ostentativ. Se indoia ca cineva va numara de cate ori apasase tastele ca sa-si dea seama ca de fapt nu a facut nimic cu pupitrul sau in tot acest timp. Si chiar daca ar fi putut depista originea scrisorii, atata paguba. Dupa toate probabilitatile, Locke si Demostene nu vor incerca sa ajunga la el in scrisoare ii ruga sa n-o faca. Fie il vor crede, fie nu, vor fi de acord cu el sau nu: mai mult de atat nu putea. Le expusese cu exactitate pericolele, care era strategia evidenta a rusilor si ce pasi trebuiau urmati pentru a fi siguri ca rusilor nu le reuseste lovitura.

Unul din punctele pe care le scosese in evidenta era ca toti copiii de la Scolile de Lupta, Tactica si Comanda ar trebui readusi pe Pamant cat mai repede posibil dupa ce Gandacii vor fi fost infranti. Daca ar fi ramas in spatiu, ar fi fost fie preluati de rusi, fie tinuti intr-o izolare ineficienta de catre F.I. Iar acesti copii erau cele mai stralucite minti militare pe care le produsese omenirea intr-o generatie. Daca trebuia infruntata puterea unei singure mari natiuni, era nevoie de comandanti geniali care sa li se opuna.

Dupa o zi, Demostene trimise un eseu in retea prin care cerea ca Scoala de Lupta sa fie desfiintata imediat si toti copiii adusi acasa. 'Ne-au rapit cei mai promitatori copii. Alexandru si Napoleon, Rommel si Paton, Cezar, Frederic, Washington si Saladin sunt tinuti intr-un turn unde noi nu-i putem atinge, de unde ei nu-si pot ajuta propriile popoare sa se elibereze de amenintarea dominatiei rusesti. Si cine se mai indoieste ca rusii intentioneaza sa puna mana pe acesti copii si sa se foloseasca de ei ? Si daca nu pot, vor incerca desigur, cu o singura racheta bine tintita, sa-i spulbere pe toti in bucatele, lipsindu-ne de conducatorii nostri militari firesti.' Delicioasa demagogie, menita sa atate teama si ultrajul. Bean isi putea imagina consternarea militarilor vazand ca pretioasa lor scoala devenise o problema politica. Era ceva sentimental la care Demostene nu putea renunta, si alti nationalisti din lumea intreaga se faceau ecoul sau. Si pentru ca era vorba despre copii, niciun politician nu putea indrazni sa se opuna principiului ca toti copiii din Scoala de Lupta sa fie adusi acasa din clipa in care se incheia razboiul. Nu numai atat, dar in aceasta problema Locke isi alatura cauzei vocea sa moderata si prestigioasa, sustinand deschis ideea reintoarcerii copiilor. „Prin orice mijloace, platiti-l pe cantaretul la flaut, scapati-ne de sobolanii invadatori - apoi aduceti-ne copiii acasa.'

Am inteles, am scris, si lumea s-a schimbat putin. Era un sentiment imbatator. In comparatie, toata munca la Scoala de Tactica parea aproape lipsita de sens. Ar fi vrut sa dea buzna in clasa si sa povesteasca celorlalti despre triumful sau. Dar ei l-ar privi ca pe un nebun. Ei nu stiau nimic despre lume in general, si nu-si asumau responsabilitatea pentru ea. Erau inchisi in lumea militara.

La trei zile dupa ce Bean isi trimisese scrisorile lui Locke si Demostene, copiii intrara la ore si aflara ca trebuiau sa plece imediat la Scoala de Comanda, de data asta insotiti de Carn Carby, care era cu o clasa inaintea lor la Scoala de Tactica. Petrecusera numai trei luni la LIS, iar Bean nu se putu impiedica sa nu se intrebe daca scrisorile lui nu avusesera cumva vreo influenta asupra programarii. Daca aparea pericolul ca elevii sa fie trimisi acasa prematur, F.I. trebuia sa se asigure ca cele mai pretioase specimene erau intangibile.

REUNIREA

- Presupun ca trebuie sa te felicit pentru ca ai reparat raul pe care i l-ai facut lui Ender Wiggin.

- Domnule, cu tot respectul, nu sunt de acord ca i-am facut vreun rau.

- A, bine atunci, nu trebuie sa te felicit. Intelegi ca statutul tau aici va fi unul de observator.

- Sper ca voi avea posibilitatea sa dau sfaturi bazate pe anii mei de experienta cu acesti copii.

- Scoala de Comanda lucreaza cu copiii de ani de zile.

- Cu respect, domnule. Scoala de Comanda a lucrat cu adolescenti. Ambitiosi, incarcati de testosteron, competitivi. Si in plus de asta, pe copiii astia i-am frecat mult, si stiu despre ei lucruri care ar trebui luate in calcul

- Toate lucrurile astea ar trebui sa fie in raport.

- Sunt. Dar, cu tot respectul, exista cineva care sa fi memorat cu atata grija rapoartele mele astfel ca anumite detalii sa-i vina in minte in momentul in care e nevoie de ele ?

- Te ascult, colonele Graff. Si nu ma mai asigura atat de respectul tau ori de cate ori esti pe punctul de a-mi spune ca sunt idiot.

- Am crezut ca eliberarea mea din functie a avut drept scop calmarea mea. Incerc sa va arat ca m-am calmat,

- Care dintre acele detalii despre topii iti vine acum.

- Unul foarte important, domnule. Pentru ca atat de multe depind de ceea ce stie sau nu stie Ender, este vital sa fie izolat de ceilalti copii. Poate lua parte la antrenamentele efective, dar in nicio circumstanta nu trebuie sai se permita sa discute liber sau sa impartaseasca informatii.

-De ce?

- Pentru ca daca Bean ajunge sa afle despre ansiblu, va ajunge direct in miezul problemei isi poate da seama singur de ceea ce se intampla n-aveti idee cat de dificil e sa ascunzi informatii de Bean. Ender e mai increzator - dar Ender nu-si poate face meseria decat daca stie despre ansiblu. Vedeti ? Nu se poate permite ca el si Bean sa-si petreaca timpul liber impreuna. Nicio conversatie care sa nu fie la obiect.

- Dar daca e asa, atunci Bean nu va fi capabil sa fie sprijinul lui Ender, pentru tot va trebui sa i se spuna despre ansiblu.

- Atunci nu va mai avea importanta.

- Dar chiar tu esti autorul propunerii ca numai un copil

- Domnule, nimic din astea nu i se aplica lui Bean.

- Pentru ca nu e uman.

- Colonele Graff ma obosesti.

Calatoria pana la Scoala de Comanda dura patru luni lungi, si in acest timp se pregatira continuu, in masura in care studiul matematicii si balisticii, al explozivilor si al altor teme legate de armament se putea face la bordul unui crucisator in plina viteza. in cele din urma fura din nou adunati intr-o echipa, si deveni repede limpede pentru toti ca Bean era cel mai bun elev. Isi insusea totul rapid, si curand deveni cel la care apelau ceilalti pentru explicarea conceptelor pe care nu le intelegeau din prima. De la a avea rangul cel mai de jos la prima calatorie, un strain, Bean devenise acum exilat dintr-un motiv contrar – era singurul cu cel mai inalt rang.

Se lupta cu situatia, pentru ca stia ca e nevoie sa poata functiona ca parte a echipei, nu doar ca mentor sau ca expert. Acum devenise vital sa-si petreaca cu ei timpul liber, sa se relaxeze impreuna cu ei, glumind, contribuind cu amintiri despre Scoala de Lupta. Si despre vremurile dinainte.

In sfarsit, acum tabuul Scolii de Lupta in privinta discutiilor despre acasa disparuse. Vorbeau cu totii liber despre mame si tati care erau acum amintiri indepartate, dar inca jucau un rol vital in vietile lor.

Faptul ca Bean nu avea parinti ii facu pe ceilalti la inceput sa fie putin timizi fata de el, dar el sesiza oportunitatea si incepu sa vorbeasca deschis despre experientele lui. Cum se ascunsese in rezervorul toaletei din locul curat. Cum mersese acasa la ingrijitorul spaniol. Foamea de pe strazi, in cautarea unei sanse. Cum o invatase pe Poke sa-i bata pe huligani in propriul lor joc. Cum il vazuse pe Ahile, il admirase, se temuse de el atunci cand crease mica lor familie, o marginalizase pe Poke, si in final o omorase. Cand le povesti cum gasise trupul lui Poke, cativa plansera. in special Petra ceda nervos si izbucni in hohote.

Era o oportunitate, si Bean profita. Evident, curand ea fugi de langa ceilalti ascunzandu-si emotiile in intimitatea camerei ei. Cat putu de repede, Bean o urma.

- Bean, n-am chef de discutii.

- Eu am, zise Bean. Trebuie sa vorbim despre ceva. Pentru binele echipei.

- Asta suntem ? intreba ea.

- Petra, stii care a fost cel mai rau lucru pe care l-am facut vreodata ? Ahile era periculos, stiam asta, si totusi am plecat si am lasat-o pe Poke singura cu el. Din cauza asta a murit. O sa ma chinuie asta toata viata. De fiecare data cand incep sa fiu fericit, imi amintesc de Poke, de faptul ca ei ii datorez viata, si ca as fi putut s-o salvez. De fiecare data cand iubesc pe cineva, ma tem ca intr-o zi il voi trada asa cum am tradat-o pe ea.

- De ce-mi spui mie asta, Bean ?

- Pentru ca l-ai tradat pe Ender si cred ca asta te roade.

Furia sclipea in ochii ei.

- Nu l-am tradat! Iar asta te roade pe tine, nu pe mine!

- Petra, fie ca o admiti in sinea ta fie ca nu, cand ai incercat sa-l opresti atunci pe Ender pe coridor, nu aveai cum sa nu stii ce faci. Te-am vazut in actiune, esti perspicace, intelegi totul. Din anumite puncte de vedere, esti cel mai bun comandant tactic din intregul grup. E absolut imposibil sa nu fi vazut ca batausii lui Bonzo erau toti pe coridor, asteptand sa-l omoare in bataie pe Ender, si tu ce ai facut ? Ai incercat sa-l lasi in urma, sa-l desparti de grup.

- Si tu m-ai impiedicat, zise Petra. Deci nu e nimic sigur, nu-i asa ?

- Trebuie sa stiu de ce.

- Nu trebuie sa stii nimic.

- Petra, intr-o zi va trebui sa luptam umar la umar. Trebuie sa avem incredere unul in altul. Eu nu am incredere in tine pentru ca nu stiu de ce ai facut asta. Iar acum tu nu ai incredere in mine pentru ca stii ca eu nu am incredere in tine.

- O, ce incurcate sunt itele!

- Ce naiba inseamna asta ?

- Asa spunea tata. Ce incurcate sunt itele cand tesem amagiri!

- Exact. Descurca-le pentru mine.

- Tu faci lucrurile complicate pentru mine, Bean. Stii lucruri pe care nu ni le spui si noua. Crezi ca nu vad asta ? Deci vrei sa-ti recapeti increderea in mine, dar nu-mi spui nimic folositor.

- Mi-am deschis sufletul in fata ta, zise Bean,

- Mi-ai vorbit despre sentimentele tale, spuse ea cu dispret. Cu atat mai bine, e o usurare sa stiu ca ai asa ceva, sau cel putin sa stiu ca te ostenesti sa te prefaci ca le ai, nu prea e nimeni foarte sigur de asta. Dar niciodata nu ne spui ce dracu' se petrece de fapt aici. Noi credem ca stii.

- Nu fac decat sa ghicesc.

- Profesorii ti-au spus in Scoala de Lupta lucruri pe care niciunul dintre noi nu le stia. Stiai numele fiecarui copil din scoala, amanunte despre noi, despre noi toti, Stiai lucruri care nu era treaba ta sa le stii.

Bean fu uimit ca ea isi daduse seama atat de bine de accesul lui special. Oare fusese neatent ? Sau ea era si mai perspicace decat crezuse ?

- Am intrat in baza de date a elevilor, spuse Bean.

- Si nu te-au prins?

- Ba cred ca da. Chiar de la inceput. In mod sigur au stiut de asta mai tarziu.

Ii povesti despre alegerea listei pentru Armata Dragon. Ea se tranti pe pat si-si atinti privirea in tavan.

- Tu i-ai ales! Pe toti refuzatii si pe nenorocitii de lansati, tu i-ai ales!

- Cineva trebuia s-o faca. Profesorii nu erau in stare.

- Deci Ender a avut tot ce a fost mai bun. Nu i-a facut cei mai buni, erau deja cei mai buni.

- Cei mai buni care nu faceau deja parte din armate. Eu sunt singurul dintre lansatii de la formarea Armatei Dragon care e acum in grupul asta. Tu, Shen, Alai, Dink si Carn nu ati fost Dragoni, dar e evident ca sunteti printre cei mai buni. Dragonii castigau pentru ca erau buni, asa e, dar si pentru ca Ender stia ce sa faca cu ei.

- Tot imi da peste cap o mica parte a universului meu,

- Petra, am avut o intelegere.

- Zau ?

- Explica-mi de ce nu ai fost Iuda in Scoala de Lupta.

- Am fost Iuda, spuse Petra. E o explicatie buna ? Bean era dezgustat,

- Si poti s-o spui asa, pur si simplu ? Fara rusine ?

- Esti prost ? intreba Petra. Faceam acelasi lucru pe care il faceai si tu, incercam sa-i salvez viata lui Ender. Stiam ca Ender se antrenase pentru lupta corp la corp, iar batausii aia nu. Si eu ma antrenasem. Bonzo ii entuziasmase pe tipi, dar adevarul e ca nu-l placeau prea mult, erau doar iritati din cauza lui Ender. Asa ca daca se luau la bataie cu Ender, acolo, pe coridor, unde Armata Dragon si alti soldati puteau interveni repede, unde eu as fi fost alaturi de Ender intr-un spatiu limitat in care sa poata veni peste noi doar cativa o data - imi imaginez ca Ender s-ar fi ales cu niste vanatai, cu nasul spart, dar ar fi scapat teafar. Si toti paduchii aia umblatori ar fi fost satisfacuti. Ranchiuna lui Bonzo ar fi fost de domeniul trecutului. Bonzo ar fi ramas iarasi singur. Ender ar fi fost ferit de ceva mai rau.

- Ai mizat mult pe abilitatile tale in lupta,

- Si pe ale lui Ender. Pe atunci eram amandoi ai naibii de buni, si in forma excelenta. Si stii ce? Cred ca Ender a inteles ce faceam, iar singurul motiv pentru care nu si-a jucat rolul ai fost tu.

-Eu?

- Te-a vazut amestecandu-te. Ai fi fost batut mar, asta era evident. Deci trebuia sa evite violenta. Asta inseamna ca din cauza ta i s-a inscenat a doua zi ceva care a fost intr-adevar periculos, cand Ender a fost complet singur, fara niciun sprijin.

- Dar de ce nu ai explicat asta dinainte ?

- Pentru ca in afara de Ender numai tu stiai ce pun la cale, iar atunci nu prea mi-a pasat ce crezi tu, si nu-mi pasa nici acum.

- A fost un plan stupid, zise Bean.

- A fost mai bun decat al tau, replica Petra.

- Ei bine, presupun ca daca te uiti cum au iesit lucrurile, nu vom sti niciodata cat de stupid a fost planul tau. Dar stim sigur ca al meu a fost idiot.

Petra ii arunca un zambet scurt, nesincer.

- Acum ai din nou incredere in mine ? Ne putem intoarce la prietenia intima pe care am impartit-o atat timp ?

- Stii ceva, Petra? Irosesti degeaba cu mine toata ostilitatea asta. De fapt, e o greseala chiar faptul ca incerci. Pentru ca eu sunt cel mai bun prieten pe care-l ai aici.

- Zau asa ?

- Zau. Pentru ca sunt singurul dintre baietii astia care ar accepta ca o fata sa-i fie comandant.

Ea facu o scurta pauza, privindu-l fara expresie inainte de a spune.

- Am trecut demult peste faptul ca sunt fata.

- Dar ei nu. Si tu stii asta. Stii ca-i sacaie tot timpul ca tu nu esti tocmai unul dintre baieti. Sunt prietenii tai, bineinteles, cel putin Dink, si te plac cu totii. Dar in acelasi timp, de ce erau doar o duzina de fete in toata scoala? Cu exceptia ta, niciuna nu era cu adevarat un soldat de top. Nu te-au luat in serios.

- Ender a facut-o, zise Petra.

- Si eu, spuse Bean. Toti ceilalti stiu ce s-a intamplat pe coridor, intelegi ? Nu e un secret. Dar stii de ce ei n-au stat ata de vorba cu tine ?

- De ce ?

- Pentru ca ei toti cred ca ai fost tampita ti nu ti-au dat seama cat de aproape ai fost de a-l atrage pe Ender in capcana. Eu singur am avut destul respect pentru tine ca sa inteleg ca nu ai fi facut o asemenea greseala prosteasca din intamplare.

- Ar trebui sa ma simt flatata ?

- Ar trebui sa incetezi sa ma tratezi ca pe un dusman. Esti la fel de straina in grupul asta ca si mine. Iar cand va fi vorba de o lupta adevarata, vei avea nevoie de cineva care sa te ia in serios.

- Nu trebuie sa-mi faci favoruri.

- Acum plec.

- Era si timpul.

- Cand o sa te gandesti mai bine ti o sa-ti dai seama ca am dreptate, nu trebuie sa-ti ceri scuze. Ai plans pentru Poke, si asta ne face prieteni. Poti sa ai incredere in mine, si eu pot sa am incredere in tine, dar asta e tot.

Ea incepu sa zica ceva in timp ce el pleca, dar Bean nu mai apuca s-o auda. Pur si simplu asa era Petra – trebuia sa actioneze dur. Pe Bean nu-l deranja. Stia ca spusesera lucrurile care trebuiau spuse.

Scoala de Comanda era la FleetCom, iar locatia FleetCom era un secret bine pazit. Singurul mod in care puteai afla unde este era sa fii trimis acolo in misiune, si putini dintre oamenii care fusesera acolo se mai intorsesera pe Pamant.

Chiar inainte de sosire, copiilor li se expuse pe scurt situatia. FleetCom era in asteroidul Eros. Pe masura ce se apropiau, isi dadura seama ca era chiar in asteroid. Nu se vedea aproape nimic la suprafata, cu exceptia docurilor. Se imbarcara in naveta, care le amintea de autobuzele scolare, si parcursera cele cinci minute pana la suprafata. Acolo naveta aluneca in ceva ce arata ca o pestera. Un tub se intinse ca un sarpe asupra navetei si o cuprinse in intregime. Iesira din naveta in gravitatie zero, si un curent puternic de aer ii supse ca un aspirator in maruntaiele Erosului.

Bean intelese imediat ca acest loc nu era creat de mainile omului. Tunelurile erau prea joase - si chiar si asa era evident ca plafoanele fusesera ridicate fata de constructia initiala, deoarece partea de jos a zidurilor era neteda si numai o jumatate de metru in partea de sus lasa sa se vada urme de unelte. Gandacii il construisera, probabil in timpul celei de-A Doua Invazii. Ceea ce fusese candva avanpostul lor era acum sediul Flotei Internationale. Bean incerca sa-si imagineze bataliile purtate pentru cucerirea acestui loc. Gandaci strecurandu-se de-a lungul tunelurilor, infanteristii intrand sa-i arda cu explozivi de putere mica. Fulgere luminoase. Si apoi curatenia, tararea trupurilor Furnicilor afara din tuneluri si transformarea locului palma cu palma intr-un spatiu uman.

Asa am facut noi rost de tehnologiile noastre secrete, gandi Bean. Gandacii aveau masini pentru generarea gravitatiei. Am invatat cum functioneaza si am construit si noi altele, instalandu-le la Scoala de Lupta si oriunde era nevoie de ele. Dar F.I. nu anuntase niciodata asta, pentru ca lumea s-ar fi inspaimantat sa afle cat de avansata era tehnologia lor.

Ce altceva am mai invatat de la ei ?

Bean observa ca si copiii simteau uneori nevoia sa se aplece putin pentru a trece prin tuneluri. Deasupra capului exista un spatiu de cel putin doi metri, niciunul dintre copii nu era atat de inalt, dar proportiile erau total nepotrivite confortului uman, asa ca tavanul tunelurilor parea sufocant de scund, gata sa se prabuseasca. Trebuie sa fi fost si mai rau cand oamenii ajunsesera aici pentru prima oara, inainte ca tavanul sa fie ridicat.

Ender s-ar simti bine aici. Ar uri locul, desigur, pentru ca e om. Dar s-ar folosi de el ca sa patrunda in mintile Gandacilor care l-au construit. Nu ca ai putea vreodata intelege cu adevarat o minte extraterestra. Dar in locul acesta aveai macar posibilitatea sa incerci.

Baietii fura cazati in doua camere; Petra avea o camera mai mica doar pentru ea. Erau si mai goale ca la Scoala de Lupta, si nu puteau scapa de raceala pietrei care ii inconjura. Pe Pamant, piatra parea intotdeauna solida. Dar in spatiu parea de-a dreptul poroasa. Peste tot in piatra erau mici cavitati, iar Bean nu-si putea impiedica senzatia ca aerul se scurge in afara tot timpul. Aerul scurgandu-se in afara, frigul strecurandu-se inauntru, si poate inca ceva, larvele Gandacilor rozand ca viermii prin piatra solida, tarandu-se afara din gauri noaptea cand in camera era intuneric, tarandu-se peste fruntile lor si citindu-le gandurile si..,

Se trezi, respirand greu, cu mana stransa pe frunte. Abia indrazni s-o miste. Oare se tara ceva pe el ?

Mana era goala.

Vru sa se culce la loc, dar era prea putin pana la desteptare ca sa mai spere sa adoarma. Ramase intins, gandindu-se. Cosmarul fusese absurd - nu era posibil sa mai fie Gandaci vii aici. Dar ceva il inspaimanta. il deranja ceva, si nu stia sigur ce anume.

Isi aminti o conversatie cu unul dintre tehnicienii care intretineau simulatoarele. Al lui Bean functionase defectuos in timpul antrenamentului, si dintr-odata micile puncte luminoase care reprezentau navele lui miscandu-se in spatiul tridimensional nu mai fusesera sub controlul lui.

Spre surprinderea lui, nu plutira in deriva in directia corespunzatoare ultimului ordin dat. In schimb incepura sa roiasca, sa se adune, apoi iti schimbara culoarea ca si cand ar fi trecut sub controlul altcuiva.

Cand sosise tehnicianul sa inlocuiasca cipul ars, Bean il intreba de ce navele nu se oprisera pur si simplu sau nu-si continuasera drumul.

- Face parte din simulare, spusese tehnicianul. Aici nu se simuleaza ca tu ai fi pilotul sau chiar capitanul acestor nave. Tu esti amiralul, iar in interiorul fiecarei nave exista simularea unui capitan si a unui pilot, asa incat cand contactul e intrerupt ei actioneaza asa cum actioneaza niste oameni adevarati in cazul intreruperii contactului. Intelegi ?

- Pare destul de complicat.

- Vezi tu, am lucrat mult timp la simulatoarele astea, spusese tehnicianul. Sunt exact ca lupta reala.

- Cu exceptia decalajului temporar, zisese Bean. Tehnicianul privise in gol un moment.

- A, corect. Decalajul temporar. Ei bine, nu are rost sa tinem cont de el.

Apoi plecase.

Momentul acela de pauza il deranja pe Bean. Simulatoarele erau pe cat posibil perfecte, exact ca lupta reala, si totusi nu tineau cont de intervalul temporar datorat comunicarii cu viteza luminii. Distantele simulate erau destul de mari pentru ca in majoritatea cazurilor sa existe un usor decalaj intre o comanda si executarea ei, cateodata chiar de ordinul secundelor. Dar asemenea intarzieri nu erau programate. Comunicatiile erau considerate instantanee. Cand Bean intreba despre asta, profesorul care ii instruia pe simulatoare evita intrebarea.

- E o simulare. O sa aveti destul timp sa va obisnuiti cu diferentele determinate de viteza luminii cand o sa va antrenati cu nave reale.

Chiar si atunci ii paruse un exemplu tipic de gandire cazona stupida, dar acum Bean isi dadea seama ca era pur si simplu o minciuna. Daca putusera programa comportamentul pilotilor si capitanilor in caz de intrerupere a comunicatiilor, ar fi putut include usor si decalajul temporar. Motivul pentru care simularea navelor includea reactia simultana era tocmai pentru ca era o simulare exacta a conditiilor intalnite in lupta.

Treaz in intuneric, Bean facu in cele din urma legatura. Odata ce se gandi, totul era atat de evident! Nu doar controlul gravitatiei il obtinusera de la Gandaci. Ci si comunicatia cu viteze supraluminice. Pentru cei de pe Pamant e un mare secret, dar navele noastre pot discuta intre ele instantaneu.

Iar daca navele pot, de ce n-ar putea si FleetCom de pe Eros ? Care era raza de comunicatie ? Transmisia era chiar instantanee indiferent de distanta, sau doar cu putin mai rapida ca lumina, astfel incat la distante cu adevarat mari aparea un interval de timp ?

Mintea lui gonea printre posibilitati si implicatiile acestor posibilitati. Navele noastre de patrulare ar fi capabile sa ne avertizeze de apropierea flotei inamice cu mult inainte de a ajunge la noi. Stiau probabil de ani de zile ca vine, si cat de repede. De asta pregatirea noastra a fost grabita astfel - stiau de cativa ani cand va incepe A Treia Invazie.

Apoi ii veni un alt gand. Daca aceasta comunicare instantanee functioneaza indiferent de distanta, atunci am putea vorbi chiar despre flota invadatoare trimisa impotriva planetei Furnicilor imediat dupa A Doua Invazie. Daca navele noastre merg cu o viteza apropiata de a luminii, diferenta de timp relativa ar complica transmisiile, dar daca tot ne imaginam miracole, asta ar fi destul de usor de rezolvat. Vom sti daca invazia lumii lor a reusii sau nu in cateva clipe. Daca e intr-adevar un mod de comunicatie puternic, cu o banda largi de frecvente, FleetCom ar putea privi desfasurarea luptei, sau cel putin o simulare a luptei, si

O simulare a luptei. Fiecare nava din forta expeditionara isi transmite pozitia in fiecare moment. Dispozitivul de comunicatii primeste aceste date si le introduce intr-un computer si ceea ce rezulta e simularea cu care ne antrenam noi.

Noi ne pregatim sa comandam nave in lupta, nu aici in sistemul solar, ci la ani-lumina distanta. Au trimis piloti si capitani, dar amiralii care ii comanda sunt inca aici. La FleetCom. Au avut la dispozitie generatii intregi si gaseasca cei mai buni comandanti, si noi suntem aceia.

Intelegerea acestui fapt ii taie rasuflarea. Abia daca indraznea sa creada, si totusi avea cu mult mai mult sens decat orice alt scenariu mai plauzibil. in primul rand explica perfect de ce copiii erau antrenati pe nave vechi. Flota pe care o vor comanda a fost lansata cu zeci de ani in urmi, cand acele tipuri erau cele mai noi si cele mai bune.

Nu ne-au fugarit prin Scoala de Lupta si Scoala de Tactica pentru ca Flota Gandacilor a ajuns in sistemul nostru solar. Se grabesc pentru ca flota noastra a ajuns aproape de lumea Gandacilor.

Era asa cum spusese Nikolai. Nu poti elimina imposibilul, pentru ca nu poti sti niciodata care dintre presupunerile tale in privinta a ceea ce e posibil se va dovedi, in universul real, falsa. Bean nu fusese in stare sa se gandeasca la aceasta explicatie simpla si rationala pentru ca fusese prins in chingile ideii ca viteza luminii limita si deplasarile si comunicatiile. Dar tehnicianul coborase un coltisor al valului care acoperea adevarul, si pentru ca Bean gasise in sfarsit un mod de a-si deschide mintea acestei posibilitati, acum cunostea secretul.

Candva in timpul antrenamentului, oricand, fara nici cel mai mic avertisment, fara sa ne spuna ca o fac, pot comuta, iar noi vom comanda nave adevarate intr-o batalie adevarata. Vom crede ca e un joc, dar vom lupta in razboi.

Iar ei nu ne spun pentru ca suntem copii. Cred ca nu putem face fata. Sa stim ca deciziile noastre provoaca moarte si distrugere. Ca atunci cand pierdem o nava, mor oameni adevarati. Pastreaza secretul pentru a ne proteja de propria noastra compasiune.

Cu exceptia mea. Pentru ca acum eu stiu.

Fu dintr-odata coplesit, abia mai putand respira. Acum stiu. Cum va schimba asta felul in care JOC ? Nu trebuie sa las sa se intample asta. Deja fac tot ce pot faptul ca stiu nu ma va determina sa muncesc mai mult sau sa joc mai bine. M-ar putea determina s-o fac mai prost. M-ar putea face sa ezit, sa-mi pierd concentrarea. Prin pregatirea lor, ne-au invatat pe toti ca victoria depinde de capacitatea de a te detasa de tot in afara de ceea ce faci in acel moment. Poti avea in minte toate navele o data - dar numai daca vreo nava care nu mai e importanta nu poate fi uitata complet. Daca ne-am gandi la oamenii morti, la trupurile sfasiate cu aerul stors din plamani de vidul inghetat al spatiului cosmic, cine ar mai putea juca jocul stiind ca asta inseamna in realitate ?

Profesorii au avut dreptate sa pastreze secretul fata de noi. Tehnicianul ar trebui trimis la Curtea Martiala pentru ca mi-a permis sa vad in spatele cortinei.

Nu pot spune nimanui. Ceilalti copii nu trebuie sa stie. Iar daca profesorii ar sti ca eu am aflat, m-ar scoate din joc.

Deci trebuie sa ma prefac.

Nu. Nu trebuie sa cred. Trebuie sa uit ca e adevarat. Nu este adevarat.

Adevarul e cel pe care ni l-au spus ei. Simularea pur si simplu ignora viteza luminii. Ne-au antrenat pe nave vechi pentru ca cele noi sunt toate in serviciu si nu pot fi irosite. Ne pregatim pentru respingerea invaziei Furnicilor, nu pentru invadarea sistemului lor solar. A fost doar un vis nebunesc, pura autoamagire. Nimic nu se deplaseaza mai repede decat lumina, si deci informatia nu poate fi transmisa mai repede decat lumina.

In plus, daca intr-adevar am fi trimis o forta de invazie cu mult timp in urma, nu ar fi avut nevoie de niste copii sa-i comande. Mazer Rackham ar trebui sa fie cu acea flota, nu se poate s-o fi lansat fara el. Mazer Rackham traieste inca, datorita efectelor relativiste din timpul calatoriei cu viteze apropiate de a luminii. Poate pentru el au trecut doar cativa ani. Iar el e pregatit. Noi nu suntem.

Bean isi calma respiratia. Inima isi incetini bataile. Nu ma pot lasa astfel purtat de fantezii. As fi atat de jenat daca cineva ar sti ce teorie stupida mi-a venit in somn. Nici macar nu pot sa spun ca a fost un vis. Jocul e ceea ce a fost intotdeauna.

Desteptarea rasuna in intercom. Bean se scula din pat de data asta unul din paturile de jos - si se alatura cat mai normal posibil zeflemelilor lui Tom Nebunul si Supa Fierbinte, in timp ce Molo Musca pastra pentru sine proasta dispozitie de dimineata, iar Alai isi facea rugaciunile. Bean se duse la popota si manca asa cum manca de obicei. Totul era normal. Nu insemna nimic ca nu-si putu elibera maruntaiele atunci cand trebuia. Sau ca stomacul il roase toata ziua, iar la masa ii fu putin greata. Era doar lipsa de somn !

Dupa trei saptamani petrecute pe Eros, pregatirea lor pe simulatoare se modifica. Existau nave sub controlul lor direct, dar si altele subordonate carora trebuiau sa le dea ordinele cu voce tare, nu numai sa utilizeze comenzile manuale.

- Ca in lupta, le spuse supervizorul.

- In lupta, spuse Alai, am sti cine ne sunt ofiterii subordonati.

- Ar fi important daca ati depinde de ei sa va dea informatii. Dar nu e asa. Toate informatiile care va sunt necesare sunt comunicate simulatorului vostru si apar pe display. Deci transmiteti ordinele oral asa cum le transmiteati si manual. Presupuneti ca vor fi ascultate. Profesorii vor monitoriza ordinele pe care le dati ca sa invatati sa fiti expliciti si directi. De asemenea va trebui sa stapaniti tehnica de comutare intre discutiile dintre voi si ordinele date individual navelor. E destul de simplu, o sa vedeti, intoarceti capul spre stanga sau spre dreapta ca sa vorbiti unul cu altul, cum va e mai confortabil. Dar cand fata e indreptata drept spre display, vocea ajunge la nava sau escadronul pe care l-ati selectat prin comenzi. Iar pentru a va adresa deodata tuturor navelor aflate sub controlul vostru, capul drept inainte si aplecati barbia, asa.

- Ce se intampla daca ridicam capul ? intreba Shcn. Alai raspunse inainte ca profesorul sa poata spune ceva.

- Atunci vorbesti cu Dumnezeu.

Dupa ce rasetele se potolira, profesorul zise:

- Destul de corect, Alai. Cand ridici barbia si vorbesti, vorbesti cu comandantul tau.

Mai multi copii vorbira deodata:

- Comandantul nostru ?

- Doar nu v-ati gandit ca va pregatim pe toti ca sa fiti comandanti deodata, nu-i asa ? Nu, nu. Deocamdata, numim aleator pe cate unul dintre voi sa fie comandantul, pentru antrenament. Sa zicem tu, cel mic. Bean.

- Eu trebuie sa fiu comandantul ?

- Doar pentru antrenament. Sau el nu e competent ? Voi ceilalti o sa ascultati de el in lupta ?

Ceilalti ii raspunsera profesorului cu dispret. Bineinteles ca Bean era competent. Bineinteles ca l-ar asculta.

- Totusi, nu a castigat nicio lupta cand a comandat Armata Iepure, zise Molo Musca.

- Excelent. Asta inseamna ca voi toti sunteti provocati sa faceti din micutul asta un invingator in ciuda lui insusi. Daca nu considerati asta o situatie militara realista, n-ati citit suficient de atent istoria.

Astfel, Bean se pomeni la comanda celorlalti zece pusti de la Scoala de Lupta. Era amuzant, desigur, caci nici el nici ceilalti nu crezura nicio clipa ca alegerea profesorului fusese intamplatoare. Stiau ca Bean era mai bun la simulator decat toti. Petra fu cea care o spuse, intr-o zi dupa antrenament.

- La naiba, Bean, cred ca totul iti e atat de limpede in cap, incat poti sa joci cu ochii inchisi.

Era aproape de adevar. Nu trebuia sa verifice continuu ca sa vada unde se afla fiecare. Avea totul simultan

Dura cateva zile pana cand ajunsera sa se descurce usor, primind ordine de la Bean si dand oral propriile ordine, impreuna cu comenzile manuale. La inceput facura in mod constant erori, intorcand capetele in directia gresita astfel incat comenzile si ordinele ajungeau la destinatii incorecte. Dar destul de curand le intra in reflex.

Apoi Bean insista ca ceilalti sa ocupe cu candul pozitia de comandant.

- Am nevoie sa invat sa primesc ordine la fel ca ei, spuse. Si sa invat sa-mi schimb pozitia capului in sus sau in lateral ca sa vorbesc.

Profesorul fu de acord, iar dupa inca o zi Bean stapanea tehnica la fel de bine ca si ceilalti.

Schimbarea copiilor din fotoliul de comanda mai avu un efect benefic. Chiar daca niciunul nu se descurca atat de prost incat sa se faca de ras, deveni limpede ca Bean era mai perspicace si rapid decat oricine, cu o putere mai mare de patrundere a situatiilor complexe, cu o capacitate mai mare de a sorta ceea ce auzea si de a-si aminti ce spuneau toti.

- Tu nu esti uman, spuse Petra. Nimeni nu poate face ce faci tu!

- Sunt uman, zise Bean incet. Si stiu pe cineva care o poate face mai bine decat mine.

- Cine? intreba ea.

- Ender.

Pentru un moment ramasera toti tacuti.

- Mda, bine, dar el nu e aici, zise Vlad.

- De unde stii tu ! Din cate stim, a fost aici tot timpul.

- E o prostie, spuse Dink. De ce sa nu-l fi pus sa se antreneze cu noi ? De ce sa pastreze secretul ?

- Pentru ca le plac secretele, zise Bean. Poate ca pe el il pregatesc diferit. Poate ca e ca Mos Craciun. Vor sa ni-l aduca in dar.

- Si poate ca spui numai rahaturi, zise Bascula. Bean se multumi sa rada. Bineinteles ca era vorba de Ender. Grupul asta fusese format pentru Ender. Ender era cel in care isi pusesera toate sperantele. Motivul pentru care Bean fusese pus comandant era ca Bean era rezerva. Daca Ender se imbolnavea de apendicita in toiul razboiului, Bean, urma sa preia comanda. Bean ar incepe sa dea ordine, hotarand care nave vor fi sacrificate, care oameni vor muri. Dar pana atunci, va fi alegerea lui Ender, iar pentru Ender va fi doar un joc. Fara moarte, fara suferinta, fara teama, fara vinovatie. Doar un joc.

Categoric era vorba de Ender. Si cu cat mai curand,

A doua zi, supervizorul le spuse ca Ender Wiggin urma sa le fie comandant incepand din acea dupa-a miaza. Pentru ca nu parura surprinsi, ii intreba de ce.

- Pentru ca Bean ne-a spus deja.

- Vor sa aflu de la tine cum ai obtinut informatii din interior, Bean.

Graff privi peste masa la copilul dureros de mic care statea acolo privindu-l fara expresie.

- Nu am nicio informatie din interior, zise Bean.

- Stiai ca Ender va fi comandant.

- Am banuit, zise Bean. N-a fost prea greu. Priviti cine suntem noi. Cei mai buni prieteni ai lui Ender. Sefii de plutoane ai lui Ender. El e firul care ne uneste. Exista o multime de copii pe care i-ati fi putut aduce aici, probabil la fel de buni ca noi. Dar acestia sunt cei care l-ar urma pe Ender direct in spatiul cosmic fara costum, daca el ar spune ca are nevoie ca noi sa facem asta.

- Frumos discurs, dar ai o intreaga istorie ca spion.

- Corect. Cand am spionat eu? Cand e vreunul dintre noi singur ? Pupitrele noastre sunt doar terminale inerte si nu reusim niciodata sa vedem pe nimeni identificandu-se, deci nu pot prelua o alta identitate. Fac numai ceea ce mi se spune in fiecare zi, toata ziua. Voi continuati sa presupuneti ca noi, copiii, suntem prosti, chiar daca ne-ati ales tocmai pentru ca suntem cu adevarat inteligenti. Iar acum ma acuzati ca a trebuit sa fur informatii pe care orice idiot le putea ghici.

- Nu orice idiot.

- Era doar o expresie.

- Bean, spuse Graff, cred ca-mi oferi o serie intreaga de rahaturi.

- Domnule colonel Graff, chiar daca ar fi adevarat si nu e, ce daca ? Am aflat ca vine Ender. Va monitorizez in secret visele. Si ce daca? Tot o sa vina, tot o sa aiba comanda, o sa fie genial, apoi vom absolvi cu totii, iar eu o sa stau intr-un jilt undeva pe o nava si o sa dau ordine adultilor cu vocea mea de baietel pana o sa li se faca greata sa ma auda si-o sa ma arunce in spatiu.

- Nu ma intereseaza ca ai stiut despre Ender. Nu ma intereseaza ca ai ghicit.

- Stiu ca nu va intereseaza astea.

- Trebuie sa stiu ce altceva mai banuiesti.

- Domnule colonel, zise Bean, parand foarte obosit, nu va dati seama ca tocmai faptul ca imi puneti aceste intrebari imi spune ca mai e ceva ce-as putea banui, si astfel cresc sansele sa-mi dau seama ?

Zambetul lui Graff se largi si mai mult.

- Exact asta am spus si eu ofiterului care m-a desemnat sa vorbesc cu tine si sa-ti pun aceste intrebari. L-am atentionat ca in final noi iti vom spune mai multe tie, doar prin acest interviu, decat ne-ai spune tu vreodata noua, dar el a zis „Pustiul are sase ani, colonele Graff.'

- Cred ca am sapte.

- Avea datele dintr-un raport mai vechi si nu facuse calculele.

- Spuneti-mi pur si simplu secretul pe care vreti sa va asigurati ca nu-l cunosc, si o sa va spun daca il stiam deja sau nu.

- Imi esti de foarte mult ajutor.

- Domnule colonel, fac treaba buna ?

- E o intrebare absurda. Bineinteles ca da.

- Daca stiu ceva ce nu vreti sa afle copiii, am vorbit eu despre asta? Am spus ceva vreunui alt copil? Mi-a afectat asta in vreun fel performantele ?

-Nu.

- Pentru mine suna precum caderea unui copac in padure, unde nu-l poate auzi nimeni. Daca stiu ceva, pentru ca am ghicit, dar nu spun nimanui, iar asta nu-mi afecteaza munca, de ce sa va pierdeti vremea ca sa aflati daca stiu ? Fiindca dupa discutia asta puteti fi sigur ca o sa caut din rasputeri orice secret aflat la indemana unui copil de sapte ani. Chiar daca as gasi un astfel de secret, tot n-as spune celorlalti copii, deci tot nu ar avea vreo importanta. Atunci de ce sa n-o lasam balta?

Graff se apleca sub masa si apasa ceva.

- Bine, zise el. Discutia noastra a fost inregistrata si daca nici asta n-o sa-i linisteasca, n-o sa-i mai linisteasca nimic.

- Sa-i linisteasca in legatura cu ce ? Cine sunt „ei' ?

- Bean, partea asta nu e inregistrata.

- Ba este, spuse Bean.

- L-am inchis.

- Aiurea.

De fapt, Graff nu era deloc sigur ca inregistrarea era oprita. Chiar daca dispozitivul controlat de el era inchis, nu insemna ca nu mai exista un altul.

- Hai sa ne plimbam, zise Graff.

- Sper ca nu pe afara.

Graff se ridica de la masa - cu grija, pentru ca se ingrasase mult, iar pe Fros gravitatia era la nivel normal – si porni inainte spre tuneluri.

In timp ce mergeau, Graff vorbea incet.

- Hai sa-i lasam macar sa-si bata capul, spuse.

- Bine, accepta Bean.

- Ma gandeam ca ai vrea sa stii ca F.I. a innebunit din cauza unei aparente scurgeri de informatii. Se pare ca cineva care are acces la cele mai secrete arhive a scris scrisori unor carturari de pe net care apoi au inceput sa agite lumea cum ca pustii de la Scoala de Lupta ar trebui sa fie trimisi acasa in tarile lor.

- Ce e un carturar ? intreba Bean.

- E randul meu sa spun, aiurea, cred. Uite ce e, nu te acuz. S-a intamplat sa vad un fragment din scrisorile trimise lui Locke si Demostene - amandoi sunt atent supravegheati, cum desigur te asteptai - apropo, interesante diferentele intre ei, o chestie foarte inteligenta mi-am dat seama ca de fapt acolo nu sunt chiar informatii top-secret, dincolo de ceea ce ar putea sti un copil din Scoala de Lupta. Nu, ceea ce ii innebuneste in realitate e precizia mortala a analizei politice, chiar daca e bazata pe informatii insuficiente. Cu alte cuvinte, pornind de la ceea ce este public cunoscut, autorul acestor scrisori nu ar fi putut ghici ceea ce a ghicit. Rusii pretind ca cineva ii spioneaza - si, evident, spune minciuni despre ce a descoperit. Dar am accesat biblioteca distrugatorului Condor si am aflat ce citeai tu. Apoi am verificai ce ai lucrat in biblioteca LIS pe cand erai la Scoala de Tactica. Ai fost foarte ocupat.

- Incerc sa-mi pastrez mintea ocupata.

- Ai fi fericit sa afli ca primul grup de copii a fost deja trimis acasa.

- Dar razboiul nu s-a terminat.

- Crezi ca daca incepi sa rostogolesti un bulgare de zapada politic, ajunge intotdeauna acolo unde vrei tu? Esti inteligent, dar esti naiv, Bean. Dai un branci universului, dar nu stii care piese de domino vor cadea. Intotdeauna sunt cateva despre care nu te-ai gandi niciodata ca sunt conectate. E intotdeauna cineva care va impinge in sens invers ceva mai tare decat te-ai astepta. Totusi, ma bucur ca ti-ai amintit de ceilalti copii si ai pus in miscare niste rotite ca sa-i eliberezi.

- Dar nu si pe noi.

- F.I. nu are obligatia sa reaminteasca agitatorilor de pe Pamant ca Scoala de Tactica si Scoala de Comanda sunt inca pline de copii.

- Eu n-o sa le reamintesc.

- Stiu ca nu. Nu, Bean, am avut ocazia sa stau de vorba cu tine pentru ca niste tipi sus-pusi au intrat in panica dupa ce ai ghicit cine va comanda echipa. Dar speram sa am sansa sa vorbesc cu tine si pentru ca sunt o serie de lucruri pe care voiam sa ti le spun. Pe langa faptul ca scrisoarea ta a avut oarecum efectul scontat.

- Va ascult, desi nu recunosc ca am scris vreo scrisoare.

- Mai intai, ai fi fascinat sa afli identitatea lui Locke si Demostene.

- Identitatea ? Numai una ?

- O singura minte, doua voci. Vezi tu, Bean, Ender Wiggin a fost al treilea copil al familiei. O derogare speciala, nu o nastere ilegala. Fratele si sora lui mai mari sunt la fel de dotati ca si el, dar din diferite motive au fost considerati nepotriviti pentru Scoala de Lupta. Dar fratele, Peter Wiggin, este un tanar foarte ambitios. Cand i s-a refuzat cariera militara, a intrat in politica. De doua ori.

- E Locke si Demostene, zise Bean.

- Planifica strategia ambilor, dar scrie numai sub numele Locke. Sora lui, Valentine, scrie sub numele Demostene.

Bean izbucni in ras.

- Acum are sens.

- Deci ambele tale scrisori au ajuns la aceiasi oameni.

- Daca eu le-am scris.

- Iar asta il innebuneste pe bietul Peter Wiggin. Si-a contactat toate sursele din interiorul flotei ca sa afle cine a trimis aceste scrisori. Dar nu stie nimeni din Flota. Cei sase ofiteri ale caror nume le-ai folosit au fost dati afara. Si dupa cum poti sa-ti dai seama, nimeni nu verifica daca singurul pusti de sapte ani care a ajuns vreodata la Scoala de Tactica s-a balacit in politica in timpul liber.

- Cu exceptia dumneavoastra.

- Pentru ca, pentru Dumnezeu, eu sunt singurul care inteleg cat sunteti voi, copiii, de geniali.

- Geniali? ranji Bean,

- Nu ne putem plimba vesnic, asa ca n-o sa-mi pierd timpul cu flatari. Celalalt lucru pe care voiam sa ti-l spun este ca sora Carlotta, ramasa fara slujba dupa plecarea ta, a depus mult efort ca sa-ti gaseasca parintii. Vad doi ofiteri apropiindu-se de noi si care vor pune capat acestei conversatii neinregistrate, asa ca voi fi scurt. Ai un nume, Bean. Esti Julian Delphiki.

- Asta e numele de familie al lui Nikolai.

- Julian e numele tatalui lui Nikolai. Si al tatalui tau. Pe mama ta o cheama Elena. Sunteti gemeni identici. Ovulele fertilizate au fost implantate la momente diferite, si genele tale au fost putin modificate, dar intr-un punct semnificativ. Deci atunci cand te uiti la Nikolai poti vedea cum ai fi fost daca nu erai modificat genetic, si ai fi crescut langa niste parinti care sa te iubeasca si sa aiba grija de tine.

- Julian Delphiki, zise Bean.

- Nikolai se afla printre cei care deja se indreapta spre Pamant. Sora Carlotta va avea grija ca, atunci cand va fi repatriat in Grecia, sa fie informat ca tu esti intr-adevar fratele lui. Parintii lui stiu deja ca existi - sora Carlotta le-a spus. Caminul tau e un loc incantator, o casa pe o colina din Creta cu vedere spre Marea Egee. Sora Carlotta mi-a spus ca parintii tai sunt oameni buni. Au plans de bucurie cand au aflat de existenta ta. Iar acum intrevederea noastra a ajuns la final. Am discutat despre proasta ta parere privind calitatea invatamantului aici, la Scoala de Comanda.

- De unde stiti?

- Nu esti singurul care poate face asa ceva.

Cei doi ofiteri - un amiral si un general, amandoi cu zambete largi si false intiparite pe fete - ii salutara si intrebara cum decursese intrevederea.

- Aveti inregistrarea, spuse Graff. Inclusiv partea in care Bean insista ca se inregistreaza in continuare.

- Si totusi discutia a continuat.

- Ii spuneam, zise Bean, despre incompetenta profesorilor de la Scoala de Comanda.

- Incompetenta ?

- Luptam intotdeauna impotriva unor adversari incredibil de prosti. Si apoi profesorii insista sa trecem prin analize lungi si plicticoase ale acestor batai de joc, desi niciun posibil inamic nu s-ar comporta atat de prosteste si de previzibil ca in simulari. Sugeram ca singura cale de a avea o competitie decenta este sa ne divizati in doua grupe si sa ne puneti sa luptam unii cu altii.

Cei doi ofiteri se privira reciproc.

- Interesant punct de vedere, zise generalul.

- E discutabil, replica amiralul. Ender Wiggin urmeaza sa intre in joc. Credeam ca vrei sa fii acolo sa-l intampini.

- Da, zise Bean. Vreau.

- Te duc eu, propuse amiralul.

- Sa stam de vorba, i se adresa generalul lui Graff.

Pe drum amiralul vorbi putin, iar Bean putu sa-i raspunda fara sa se gandeasca prea mult. Era un lucru bun. Caci lucrurile pe care i le spusese Graff il tulburasera. Aproape ca nu era o surpriza faptul ca Locke si Demostene erau fratii lui Ender. Daca erau la fel de inteligenti ca Ender, era inevitabil sa iasa in evidenta, iar reteaua le permisese sa-si ascunda identitatea suficient ca s-o faca pe cand erau inca tineri. Dar o parte din motivul pentru care Bean fusese atras de ei era familiaritatea vocilor lor. Probabil sunau ca a lui Ender, in felul acela in care oamenii care au trait mult timp impreuna imprumuta nuante ale vorbirii unul de la altul. Bean nu-si daduse seama de asta constient, dat inconstient asta il facuse mai receptiv la acele eseuri. Ar fi trebuit sa stie, si la un anumit nivel chiar stiuse.

Iar celalalt lucru, ca Nikoiai ar fi fratele lui cu adevarat - cum sa creada asa ceva ? Era ca si cum Graff i-ar fi citit in inima, ar fi gasii minciuna care sa poata patrunde cat mai adanc in sufletul lui si i-ar fi spus-o. Sunt grec ?

Fratele meu s-a intamplat sa fie in grupul meu de lansati, baiatul care a devenit cel mai bun prieten al meu? Gemeni ? Parinti care ma iubesc ? Julian Delphiki?

Nu, nu pot sa cred asta. Graff nu a fost niciodata cinstit cu noi. Graff e cel care nu a ridicat un deget ca sa-l apere pe Ender de Bonzo. Graff nu face nimic care sa nu duca la indeplinirea vreunui scop manipulator.

Numele meu e Bean. Poke mi-a dat numele asta, si nu voi renunta la el in schimbul unei minciuni.

Mai intai ii auzira vocea, adresandu-i-se unui tehnician din alta incapere.

- Cum sa lucrez cu sefi de escadroane daca nu-i vad deloc?

- De ce ai nevoie sa-i vezi ? intreba tehnicianul.

- Ca sa stiu cine sunt, cum gandesc

- O sa afli cine sunt si cum gandesc dupa modul in care lucreaza cu simulatorul. Dar chiar si asa, nu cred ca ai de ce sa-ti faci griji. Te asculta chiar acum. Pune-ti castile ca sa-i auzi.

Toti tremurau de emotie, stiind ca in curand el le va auzi vocile asa cum o auzeau si ei pe a lui.

- Sa spuna cineva ceva, zise Petra.

- Asteapta sa-si puna castile, replica Dink.

- De unde o sa stie ? intreba Vlad.

- Eu primul, spuse Alai.

O pauza. in castile lor se auzi un fasait slab.

- Salaam, sopti Alai.

- Alai, zise Ender.

- Si eu, facu Bean. Piticul.

- Bean.

Da, gandi Bean, pe cand ceilalti vorbeau. Asta sunt. Asta e numele rostit de oamenii care ma cunosc.

JOCUL LUI ENDER

- Domnule general, sunteti Strateg. Aveti autoritatea sa faceti asta, si aveti si obligatia s-o faceti

- Nu am nevoie ca un fost comandant al Scolii de Lupta cazut in dizgratie sa-mi spuna care-mi sunt obligatiile.

- Daca nu-l arestati pe Maresal si pe conspiratorii lui

- Colonele Graff, daca tac eu primul, voi fi raspunzator pentru razboiul care va urma.

- Da, asa va fi, domnule. Dar spuneti-mi, care ar fi cel mai bun rezultat - sa va acuze toata lumea, dar sa castigam razboiul, sau sa nu va acuze nimeni, pentru ca ati fost pus la zid si impuscat dupa ce lovitura de stat a Maresalului a adus in toata lumea hegemonia ruseasca ?

- Nu voi trage eu primul foc.

- Un comandant militar care nu vrea sa actioneze preventiv cand are informatii clare

- Politica

- Daca ii lasati sa castige ar insemna sfarsitul oricarei politici!

- Rusii nu mai sunt baietii rai inca din secolul XX!

- Oricine face lucruri rele e un baiat rau. Dumneavoastra sunteti seriful, domnule, chiar daca lumea e de acord sau nu. Faceti-va meseria.

Cu Ender acolo, Bean se retrase imediat la locul sau printre sefii de plutoane. Nu-i spusese nimeni asta. El fusese comandantul suprem, ii pregatise hine, dar Ender fusese dintotdeauna liderul innascut al grupului, si acum ca venise aici, Bean devenise din nou mic.

Iar Bean stia ca asa era corect. Ii condusese bine, dar Ender il facea sa para un novice. Nu pentru ca strategiile lui Ender erau mai bune ca ale lui Bean - nu erau, de fapt. Erau cateodata diferite, dar cel mai adesea Bean vedea ca Ender face exact ceea ce ar fi facut si el.

Diferenta importanta era modul in care ii conducea pe ceilalti. Se bucura de devotamentul lor fierbinte, nu de supunerea cu oarecare resentimente fata de Bean, ceea ce-i fu de ajutor chiar de la inceput. Dar Bean invata acest devotament observand nu numai ce se petrecea in cursul bataliei, ci si ceea ce se petrecea in mintile comandantilor. Era sever, cateodata chiar taios, explicandu-le clar ca astepta ce e mai bun de la ei. Avea totusi un mod de a da o intonatie aparte cuvintelor inofensive, aratand apreciere, admiratie, apropiere. Se simteau recunoscuti de cel care trebuia sa-i onoreze. Bean pur si simplu nu stia cum sa faca asta. Incurajarile sale erau intotdeauna mai evidente, putin greoaie. Insemnau mai putin pentru ei fiindca le simteau mai calculate. Erau mai calculate. Ender era pur si simplu el insusi. Autoritatea era pentru el ca respiratia.

Au apasat un intrerupator genetic si au facut din mine un atlet al inteligentei. Pot baga mingea in poarta din orice punct de pe teren. Dar pentru ca stiu cand sa lovesc. Stiu sa formez o echipa dintr-o adunatura de jucatori.

Oare ce intrerupator au actionat in genele lui Ender Wiggin ? Sau e ceva mai adanc decat duhul mecanic al trupului ? Exista un spirit, si asta a primit Ender in dar de la Dumnezeu ? Il urmam ca niste discipoli. Asteptam ca el sa faca sa tasneasca apa din stanca.

Pot sa invat sa fac ceea ce face el ? Sau voi fi ca cei mai multi dintre scriitorii militari pe care i-am studiat, condamnat sa fiu mana a doua pe campul de lupta, pastrati in memorie numai datorita cronicilor si explicarii geniului altor comandanti ? Oare voi scrie o carte in care voi povesti ce a facut Ender si cum ?

Sa scrie Ender cartea asta. Sau Graff. Eu am treaba aici, si cand termin, o sa-mi aleg singur meseria si o s-o fac cat pot de bine. Iar daca lumea o sa-ti aduca aminte de mine numai ca de unul dintre tovaratii lui Ender, asa sa fie. Faptul ca am luptat alaturi de Ender e o recompensa in sine.

Ah, dar cum mai inteapa inima cand ii vezi pe ceilalti fericiti, si lui nu-i mai dau nicio atentie, decat pentru a-l tachina ca pe un frate mai mic, ca pe o mascota. Cat trebuie sa-l fi urat cand era liderul lor!

Si cel mai rau era ca si Ender il trata asa. De fapt niciunuia dintre ei nu-i era permis sa-l vada pe Ender. Dar fiind atat timp separati, Ender aparent uitase ca odata se bazase pe Bean. Acum se sprijinea cel mai mult pe Petra, pe Alai, Dink si Shen. Cei care nu fusesera niciodata in aceeasi armata cu el. Se folosea si de Bean si de ceilalti sefi de plutoane din Armata Dragon, avea inca incredere in ei, dar cand era ceva greu de facut, ceva care cerea creativitate, Ender nu se gandea niciodata la Bean.

N-avea importanta. Nu trebuia sa se gandeasca la asta. Pentru ca Bean stia ca desemnarea lui ca sef de escadron mai insemna ceva, mult mai profund. El trebuia sa cunoasca intregul flux al unei batalii, gata sa intervina in orice moment, daca Ender ar fi sovait. Ender parea sa nu-si dea seama ca Bean se bucura de asemenea incredere din partea profesorilor, dar Bean stia, iar daca uneori devenea putin distrat in indeplinirea sarcinilor oficiale, daca uneori Ender devenea nerabdator din cauza incetinelii sale, sau a faptului ca era neatent, asta era de asteptat. Caci Ender nu stia ca in orice moment, daca supervizorul ii dadea semnalul, Bean putea sa preia comanda si sa continue planurile lui Ender, supraveghind toti sefii de escadroane, salvand jocul.

La inceput, aceasta misiune paru fara rost - Ender era sanatos, vioi. Dar apoi interveni o schimbare.

Se intampla a doua zi dupa ce Ender le spusese in treacat ca are un alt profesor decat ei. il numi „Mazer' de prea multe ori, iar Tom Nebunul comenta:

- Trebuie sa fi fost un iad pentru el sa creasca cu un asemenea nume.

- Cand a crescut el, zise Ender, numele nu era celebru.

- Daca ar fi atat de batran, ar fi mort, spuse Shen.

- Nu si daca a fost multi ani pe o nava miscandu-se cu viteza luminii si s-a intors.

Asta ii facu sa se dumireasca.

- Profesorul tau e chiar Mazer Rackham ?

- Stiti ca se spune ca a fost un erou stralucit ? zise Ender. Bineinteles ca stiau.

- Ceea ce nu se spune e ca este un ticalos desavarsit. Apoi incepu noua simulare si trecura la treaba.

A doua zi, Ender le spuse ca lucrurile se schimbau.

- Pana acum am jucat impotriva computerului sau unul impotriva altuia. Dar incepand de acum, la fiecare cateva zile Mazer insusi si o echipa de piloti experimentati vor controla flota adversa. Orice e permis.

O serie de teste, cu Mazer Rackham in persoana ca adversar. Lui Bean nu-i mirosea a bine.

Astea nu sunt teste, sunt niste aranjamente, pregatiri pentru conditiile care ar putea aparea cand vor infrunta flota reala a Gandacilor langa planeta lor natala.

F.I. primeste informatii preliminare de la flota plecata in expeditie, si ne pregateste pentru modul cum vom fi intampinati de Gandaci atunci cand se va incinge adevarata batalie.

Problema era ca, oricat de inteligenti ar fi Mazer Rackham si ceilalti ofiteri, erau totusi umani. In lupta reala, Gandacii vor arata categoric lucruri la care oamenii pur si simplu nu se pot gandi.

Apoi veni primul din aceste „teste' - strategia era jenant de copilareasca. O formatie mare sferica, inconjurand o singura nava.

in timpul luptei deveni clar ca Ender stia lucruri pe care nu li le impartasise. In primul rand, le spuse sa ignore nava din centrul globului. Era o tinta falsa. Dar cum putea Ender sa stie asa ceva ? Pentru ca stia ca Gandacii le-ar arata o astfel de nava singulara, si asta era o capcana. Ceea ce inseamna ca Gandacii se asteapta ca noi sa ne luam dupa acea nava.

Exceptand, desigur, faptul ca nu erau cu adevarat Gandacii, era Mazer Rackham. Deci de ce ar crede Rackham ca Gandacii s-ar astepta ca oamenii sa atace o singura nava?

Bean isi reaminti inregistrarile video pe care Ender le privea iar si iar la Scoala de Lupta - toate filme propagandistice din A Doua Invazie.

Nu aratau niciodata lupta pentru ca nu fusese niciuna. Iar Mazer Rackham nu comandase o forta de atac cu o strategie stralucita. Mazer Rackham lovise o singura nava si razboiul se terminase. De asta nu exista nicio inregistrare a luptei fata in fata. Mazer ucisese matca. Iar acum se astepta ca Gandacii sa foloseasca o nava centrala drept capcana, pentru ca asa ii invinsese ultima data.

Ucide matca, si toti Gandacii vor deveni inofensivi. Lipsiti de minte. Asta era semnificatia filmelor. Ender stie asta, dar stie de asemenea ca si Gandacii stiu ca el stie, deci nu va cadea in plasa lor.

Al doilea lucru pe care il stia Ender, si ei nu, era folosirea unei arme care nu aparuse in niciuna din simularile lor pana la acest prim iest. Ender o numi „Doctorasul' si apoi nu mai spuse nimic despre ca - decat cand ii ordona lui Alai s-o foloseasca in centrul concentrarii flotei inamice. Spre surpriza lor, obiectul declansa o reactie in lant care trecu de la nava la nava, pana ce toate navele Furnicilor, cu exceptia celor mai izolate, fura distruse. Iar apoi fu usor sa-i curete pe acesti rataciti. Campul de lupta era curat cand terminara.

- De ce strategia lor e atat de stupida ? intreba Bean.

- Asta m-am intrebat si eu, zise Ender. Dar noi n-am pierdut nicio nava, si asta e OK.

Mai tarziu, Ender le spuse ce-i povestise Mazer - simulasera o secventa intreaga a invaziei, si impusesera dusmanului virtual o curba de invatare.

- Data viitoare vor fi invatat. Nu va mai fi atat de usor. Bean auzi asta si se alarma. O secventa a invaziei ? De ce un astfel de scenariu ? De ce nu doar incalziri inaintea unei singure batalii ?

Pentru ca Gandacii nu au numai o singura lume, gandi Bean. Sigur ca da. Au descoperit Pamantul si au vrut sa-l transforme intr-o noua colonie, asa cum facusera si inainte.

Noi avem mai multe flote. Cate una pentru fiecare lume a Furnicilor.

Iar motivul pentru care ei pot evolua de la o lupta la alta este ca si ei au comunicatii interstelare cu viteza mai mare decat a luminii.

Toate banuielile lui Bean erau confirmate. Cunostea si secretul din spatele acestor teste. Mazer Rackham nu comanda o flota simulata a Gandacilor. Era o lupta reala, si singurul rol al lui Rackham era sa supravegheze cum decurge si apoi sa-l sfatuiasca pe Ender in legatura cu sensul strategiilor inamicului si modul in care sa le contracareze in viitor.

De asta majoritatea comenzilor le dadeau oral. Erau transmise unor echipaje reale de pe nave reale care le urmau ordinele si luptau in batalii reale. Orice nava pe care o pierdem, gandi Bean, inseamna ca niste barbati si femei au murit. Orice neglijenta a noastra costa vieti. Si totusi nu ni se spune asta tocmai pentru ca nu ne putem permite sa purtam povara acestor cunostinte. in timp de razboi, comandantii au trebuit intotdeauna sa invete notiunea de „pierderi acceptabile'. Dar Bean intelegea ca cei care-si pastreaza umanitatea nu accepta niciodata cu adevarat ideea ca asa ceva este acceptabil. Ii roade. Deci noi, copiii-soldati, suntem protejati pastrandu-ni-se convingerea ca e vorba doar de jocuri si teste.

In consecinta, nu pot dezvalui acest lucru niciunuia dintre cei pe care-i cunosc. In consecinta trebuie sa accept pierderile fara un cuvant, fara nicio slabiciune vizibila. Trebuie sa incerc sa-mi scot din minte oamenii care vor muri din cauza indraznelii noastre, al caror sacrificiu nu se trece pe lista unui joc, ci pe cea a vietilor lor.

„Testele' aveau loc la fiecare cateva zile, si fiecare lupta dura mai mult. Alai glumi ca ar trebui sa fie dotati cu scutece ca sa nu fie distrasi cand vezica li se umplea in timpul jocului, A doua zi li se pusera catetere. Tom Nebunul nu accepta asa ceva.

- Haideti, aduceti-ne mai bine un borcan in care sa ne facem nevoile. Nu putem juca jocul asta cu ceva atarnandu-ne de scule.

Li se adusera borcane. Totusi, Bean nu auzi pe cineva sa le fi folosit. Si desi se intreba ce-i adusesera Petrei, nimeni nu avu curajul sa-i infrunte furia intreband-o.

Bean incepu sa observe destul de curand unele din greselile lui Ender. In primul rand, Ender se baza prea mult pe Petra. Ea primea intotdeauna comanda fortei principale, supraveghind deodata o suta de lucruri diferite, astfel incat Ender sa se poata concentra asupra fentelor, trucurilor, smecheriilor. Oare Ender nu vedea ca Petra, o perfectionista, era macinata de vina si rusine la fiecare greseala pe care o facea ? El se pricepea atat de bine la oameni, si totusi parea sa creada ca ea chiar e dura, in loc si-si dea seama ca aceasta duritate era doar o fatada sub care isi ascundea anxietatea intensa. Fiecare greseala apasa greu asupra ei. Nu dormea bine, si asta se vedea pe masura ce acumula din ce in ce mai multa oboseala in timpul luptelor.

Dar poate ca Ender nu-si dadea seama ce-i facea pentru ca si el era obosit. Toti erau. Cedau cate putin sub presiune, iar cateodata chiar mai mult. Oboseau din ce in ce mai mult, erau din ce in ce mai predispusi la erori pe masura ce testele deveneau mai dificile si mai lungi.

Deoarece duceau lupte din ce in ce mai grele cu fiecare nou „test', Ender era nevoit sa lase din ce in ce mai multe decizii in seama altora. In loc sa indeplineasca atent comenzile detaliate ale lui Ender, sefii de escadroane duceau tot mai mult din batalie pe propriii lor umeri. Pe perioade lungi, Ender era prea ocupat intr-o parte a luptei pentru a mai da ordine in alta. Sefii de escadroane afectati incepura sa discute intre ei pentru a-si stabili tactica pana cand Ender le dadea din nou atentie. Iar Bean fu multumit sa constate ca, in timp ce Ender nu-i dadea misiuni interesante, ceilalti i se adresau atunci cand atentia lui Ender era in alta parte. Tom Nebunul si Supa Fierbinte venira cu propriile lor planuri si din obisnuinta i le prezentara lui Bean. Fiindca la fiecare lupta isi aloca jumatate din atentie observarii si analizarii planului lui Ender, Bean putu sa le spuna, cu destula acuratete, ce ar trebui sa faca pentru a ajuta sa izbandeasca planul general. Din cand in cand Ender ii lauda pe Tom si pe Supa pentru deciziile luate in urma sfaturilor lui Bean. Era lucrul cel mai apropiat de o lauda pe care il auzi Bean.

Alti sefi de plutoane si pustii mai mari pur si simplu nu-l bagau in seama pe Bean. Intelegea de ce; aveau multe resentimente fata de el de cand profesorii il plasasera deasupra lor, inainte de venirea lui Ender. Acum, ca il aveau pe adevaratul comandant, nu aveau de gand sa mai faca niciodata ceva care mirosea a subordonare fata de Bean. intelegea - dar nu putea impiedica strangerea de inima.

Indiferent daca ei voiau sau nu ca el sa le supervizeze munca, indiferent daca sentimentele lui erau sau nu ranite, asta era totusi misiunea lui si era hotarat sa nu se lase niciodata prins nepregatit. In timp ce presiunea devenea din ce in ce mai intensa, iar ei erau din ce in ce mai epuizati, mai iritabili unul cu altul, mai putin generosi in evaluarea muncii celorlalti, Bean devenea din ce in ce mai atent pentru ca sansele de a gresi erau din ce in ce mai mari.

Intr-o zi, Petra adormi in timpul luptei. Navele ei plutira in deriva prea departe pana intr-o pozitie vulnerabila, si dusmanul profita, spulberandu-i escadronul in bucatele. De ce nu daduse ordinul de retragere ? Mai rau, nici Ender nu observa suficient de repede. Bean fu cel care ii spuse: ceva nu e in regula cu Petra.

Ender o striga. Nu raspunse. Ender trecu lui Tom Nebunul controlul asupra celor doua nave ramase si apoi incerca sa salveze lupta in ansamblu. Ca de obicei Petra ocupa pozitia centrala, iar rezultatul pierderii celei mai mari parti din escadronul ei fusese o explozie devastatoare. Numai fiindca inamicul fu prea increzator in continuare Ender putu sa intinda cateva capcane si sa recastige initiativa. Invinse, dar cu pierderi mari.

Petra se trezi probabil spre sfarsitul luptei si gasi comenzile blocate, fiind lipsita de posibilitatea de comunicare orala pana cand se termina totul. Apoi microfonul ei incepu din nou sa functioneze si o putura auzi plangand, 'imi pare rau, imi pare rau. Spuneti-i lui Ender ca-mi pare rau, ei nu ma poate auzi, imi pare atat de rau'

Bean o ajunse inainte de a se intoarce in camera. Mergea clatinandu-se prin tuneluri, sprijinindu-se de perete si plangand, isi gasea drumul pe pipaite pentru ca nu vedea din cauza lacrimilor. Bean se apropie si o atinse. Ea ii indeparta mana.

- Petra, zise Bean. Oboseala e oboseala. Nu poti ramane treaza daca ti se blocheaza creierul.

- Creierul meu s-a blocat! Tu nu stii cum e pentru ca tu esti atat de destept, incat poti face toate treburile noastre si sa joci si sah intre timp!

- Petra, s-a bazat prea mult pe tine, nu ti-a lasat nicio pauza

- Nici el nu face pauze, si nu-l vad

- Ba da. Era evident ca se intampla ceva cu escadronul tau cu cateva secunde inainte ca cineva sa-i atraga atentia. Si chiar si atunci, a incercat sa te trezeasca inainte de a trece comanda altcuiva. Daca ar fi actionat mai repede, ti-ar fi ramas sase nave, nu numai doua.

- Tu i-ai atras atentia. Tu ma supraveghea!. Ma verificai.

- Petra, eu ii supraveghez pe toti.

- Ai spus ca ai incredere in mine, dar nu ai. Nici n-ar trebui, nimeni n-ar trebui sa aiba incredere in mine.

Izbucni intr-un hohot de plans necontrolat, sprijinita de peretele de piatra.

Apoi aparura nisie ofiteri care o condusera. Nu spre camera ei.

Curand dupa aceea il convoca Graff.

- Te-ai descurcat bine. Pentru asta esti aici.

- Nici eu n-am fost rapid, zise Bean.

- Erai atent. Ai vazut unde e punctul slab, l-ai facut atent pe Ender. Ti-ai facut treaba. Ceilalti copii nu-si dau seama si stiu cat trebuie sa te necajeasca asta

- Nu-mi pasa ce observa ei

- Dar te-ai descurcat. Tu ai avut bataia salvatoare.

- Orice ar insemna asta.

- Baseball. Mda. Nu prea era popular pe strazile din Rotterdam.

- Va rog, pot sa ma duc sa dorm ?

- Intr-o clipa. Bean, Ender oboseste. Face greseli. E tot mai important ca tu sa supravegbezi totul. Sa fii acolo cand are nevoie de tine. Ai vazut cum era Petra.

- Toti suntem epuizati.

- Ei bine, si Ender este. Mai mult decat toti. Plange in somn. Are vise stranii. Spune ca Mazer ii cunoaste planurile pentru ca ii spioneaza visele.

- Vreti sa-mi spuneti ca innebuneste ?

- Iti spun ca singura persoana pe care o preseaza mai mult decat pe Petra este el insusi. Asigura-i spatele, Bean.

- O fac deja.

- Esti mereu furios, Bean.

Cuvintele lui Graff il facura sa tresara. in primul moment gandi, nu, nu sunt! Apoi; Sunt oare ?

- Ender nu-ti da nicio misiune importanta, si dupa ce ai fost vedeta asta trebuie sa te agaseze, Bean. Dar nu e vina lui Ender. Mazer i-a spus ca se indoieste de capacitatea ta de a manevra un numar mare de nave. De asta nu ai primit misiuni complicate, interesante. Nu ca Ender l-ar crede pe Mazer pe cuvant. Dar orice ai face, Ender priveste prin lentila neincrederii lui Mazer.

- Mazer Rackham crede ca eu

- Mazer Rackham stie exact ce esti si ce poti face. Dar trebuie sa ne asiguram ca Ender nu te pune sa faci ceva atat de complicat, incat sa pierzi din vedere imaginea de ansamblu a jocului. Si trebuie sa facem asta fara si-i spunem lui Ender ca esti acoperirea lui.

- De ce imi spuneti toate astea ?

- Cand se va termina testul si veti trece la comenzi adevarate, ii vom spune lui Ender adevirul despre ce ai ficut tu, si de ce Mazer a spus ce-a spus. Stiu ca pentru tine inseamna mult increderea lui Ender, si nu simti ca o ai, asa ca am vrut sa stii de ce. Asta e.

- De unde acest acces subit de onestitate ?

- Pentru ca eu cred ca te vei descurca mai bine stiind.

- Ma voi descurca mai bine crezand asta, indiferent daca e adevarat sau nu. Poate ca mintiti. Oare chiar am aflat cu adevarat ceva din toata aceasta conversatie ?

- Crezi ce vrei, Bean.

Petra nu veni la antrenamente vreo cateva zile. Cand reveni, bineinteles ca Ender nu-i mai dadu misiuni grele. Se descurca bine cu misiunile pe care le avea, dar entuziasmul ei disparuse. Inima i se fransesc.

Dar la naiba, ea dormise cateva zile. Erau toti putin gelosi pe ea pentru asta, chiar daca n-ar fi vrut sa fie in locul ei. Daca aveau vreun Dumnezeu in minte, i se rugau: Fa sa nu mi se intample mie. Si in acelasi timp se rugau: Oh, lasa-ma sa dorm, da-mi o zi macar in care sa nu trebuiasca sa ma gandesc la jocul asta.

Testele continuara. Cate lumi colonizasera nemernicii inainte sa ajunga la Pamant ? se intreba Bean. Suntem siguri ca le stim pe toate ? Si la ce bun sa distrugem flotele daca nu avem acolo forte care sa ocupe coloniile invinse ? Sau doar lasam acolo nave care sa spulbere orice ar incerca sa se ridice de pe suprafata planetei ?

Petra nu fu singura care claca. Vlad deveni catatonic si nu se mai putu ridica din pat. Doctorilor le lua trei zile ca sa-l trezeasca, dar, spre deosebire de Petra, el fu scos din joc pe termen lung. Nu se mai putea concentra.

Bean se astepta sa urmeze Tom Nebunul, dar in ciuda poreclei parea sa devina tot mai rational pe masura ce obosea. In schimb Molo Musca izbucni in hohote de ras atunci cand pierdu controlul asupra escadronului sau. Ender ii lua imediat comanda, trecand navele lui Molo sub controlul lui Bean. Musca se intoarse a doua zi, fara nicio explicatie, dar toata lumea intelese ca de acum nu i se vor mai da misiuni cruciale.

Iar Bean deveni din ce in ce mai constient de scaderea atentiei lui Ender. Ordinele lui veneau dupa pauze din ce in ce mai lungi, si de cateva ori nu fura clare. Bean le traduse imediat intr-o forma mai inteligibila, iar Ender nu afla niciodata ca existasera confuzii. Dar ceilalti devenira in sfarsit constienti ca Bean urmarea ansamblul luptei, nu doar o parte a ei. Poate vedeau chiar cum Bean punea cate o intrebare in cursul luptei, facea cate un comentariu care il atentiona pe Ender asupra a ceva ce trebuia observat, dar niciodata intr-un mod din care sa reiasa ca ar critica pe cineva. Dupa lupte, unul sau doi baieti mai mari i se adresara lui Bean. Nimic important. Doar o bataie pe umar, pe spate, si cateva cuvinte. 'Frumos joc.' 'Buna treaba.' 'Capul sus.' 'Multumesc, Bean.'

Nu-si daduse seama cata nevoie avea de onorurile celorlalti pana cand nu le obtinu.

- Bean, pentru jocul urmator cred ca ar trebui sa stii ceva.

- Ce?

Colonelul Graff ezita.

- Nu l-am putut trezi pe Ender de dimineata. A avut cosmaruri. Nu mananca decat obligat. Iti musca mana in somn - pana la sange. Iar astazi nu l-am mai putut trezi. Am reusit sa amanam testul asa ca va fi la comanda, ca de obicei, dar nu ca de obicei.

- Sunt pregatit. intotdeauna sunt.

- Da, dar uite ce e, premisa acestui test este ca e ca nu e

- E fara speranta.

- Ajuta cu tot ce poti. Cu orice sugestie.

- Doctorasul^l asta, Ender nu ne-a mai lasat sa-l folosim de mult.

- Inamicul a invatat destul despre modul in care actioneaza si n-o sa-si mai tina navele suficient de aproape una de alta pentru a permite o reactie in lant. E nevoie de o anumita masa ca sa se poate mentine campul. In esenta, acum e un balast. E inutil.

- Ar fi fost frumos sa-mi spuneti si mie pana acum cum functioneaza.

- Sunt unii care nu vor sa-ti spunem nimic, Bean. Ai obiceiul de a utiliza orice frantura de informatie ca sa ghicesti de zece ori mai mult decat am vrea noi sa stii. Sunt foarte circumspecti cand trebuie sa-ti dea vreun indiciu.

- Domnule colonel, stiti ca eu stiu ca luptele sunt reale. Mazer Rackham nu le inventeaza. Cand pierdem o nava, mor oameni adevarati.

Graff privi in departare.

- Si sunt oameni pe care Mazer Rackham ii cunoaste, asa-i ?

Graff aproba in tacere.

- Nu crezi ca Ender intuieste ce simte Mazer ? Nu-l cunosc, poate e dur ca o stanca, dar eu cred ca atunci cand face analiza luptei cu Ender, isi da in vileag ma rog, suferinta Ender o simte. Pentru ca Ender este mult mai obosit dupa o analiza decat inaintea ei. Poate ca nu stie ce se petrece in realitate, dar stie ca miza e teribila. Stie ca Mazer Rackham e cu adevarat suparat la fiecare greseala pe care o face Ender.

- Ai descoperit vreo cale sa te strecori in camera lui Ender?

- Stiu cum sa-l ascult pe Ender. Nu ma insel in legatura cu Mazer, nu-i asa ?

Graff scutura din cap.

- Domnule colonel, se pare ca nu va dati seama, nimeni nu pare sa-si aminteasca - acel ultim joc de la Scoala de Lupta, cand Ender mi-a dat mie armata. Nu a fost strategie. Renuntase. Se saturase. Era in greva. Nu ati aflat asta pentru ca l-ati promovat. Chestia cu Bonzo l-a terminat. Cred ca suferinta lui Mazer Rackham ii face acum acelasi lucru. Eu cred ca si atunci cand Ender nu stie in mod constient ca ucide pe cineva, in sinea lui stie, si inima ii arde.

Graff il privi atent.

- Stiu ca Bonzo a murit. L-am vazut. Am mai vazut moartea si inainte, va amintiti ? Nu ti se infunda nasul in creier si nu pierzi doua galoane de sange ca apoi si te ridici si sa pleci. Nu i-ati spus niciodata lui Ender ca Bonzo a murit, dar sunteti niste fraieri daca va inchipuiti ca nu stie. Si, multumita lui Mazer, stie ca fiecare nava pe care o pierdem inseamna moartea unor oameni. Nu poate suporta asta, colonele Graff.

- Esti mai introspectiv decat isi inchipuie lumea, Bean, zise Graff.

- Stiu, eu sunt un creier inuman si rece, nu-i asa ? rase Bean cu amaraciune. Modificat genetic, deci sunt la fel de extraterestru ca si Gandacii.

Graff rosii.

- Nimeni n-a spus vreodata asta.

- Vreti sa spuneti ca nu in fata mea. Nu intentionat. Se pare ca nu intelegeti ca uneori trebuie sa spuneti pur si simplu adevarul oamenilor si sa le cereti ce vreti, in loc sa incercati sa-i pacaliti.

- Spui ca ar trebui sa-i spunem lui Ender ca jocul e real ?

- Nu! Ati innebunit ? Daca il afecteaza atat de mult intuitia, ce credeti ca s-ar intampla daca ar sti ci stie ? Va ingheta.

- Dar tu nu ingheti. Asta e ? Ar trebui sa comanzi tu urmatoarea lupta?

- Tot nu intelegi, colonele. Eu nu inghet pentru ca nu e lupta mea. Eu ajut. Eu supraveghez. Dar sunt liber. Pentru ca e jocul lui Ender.

Simulatorul lui Bean se trezi la viata.

- E timpul, zise Graff. Succes.

- Domnule colonel, poate ca Ender va intra din nou in greva. Poate va intoarce spatele. Ar putea ceda. Ar putea sa-ti spuna, e doar un joc ti m-am saturat de el, nu-mi pasa ce-o sa-mi faca, mi-a ajuns. E in firea lui sa faca asa. Fiindca pare complet necinstit si lipsit de sens.

- Chiar daca i-ati promite ca asta e ultimul ? Bean isi puse castile si intreba:

- Ar fi adevarat ? Graff aproba din cap.

- Mda, bine, nu cred ca ar fi prea mare diferenta, in plus, acum e elevul lui Mazer, nu-i asa ?

- Banuiesc. Mazer spunea ca l-ar fi anuntat ca e examenul final.

- Acum Mazer e profesorul lui Ender, cugeta Bean. Iar dumneavoastra ati ramas cu mine. Pustiul pe care nu-l voiati.

Graff rosi din nou.

- Corect, zise. Se pare ca stii totul. Nu te-am vrut. Chiar daca Bean stia deja, cuvintele il ranira.

- Dar, Bean, spuse Graff, adevarul e ca m-am inselat. Puse mana pe umarul lui Bean, apoi parasi incaperea. Bean intra in joc. Era ultimul din sefii de escadroane.

- Sunteti acolo ? intreba Ender in casti.

- Toti, raspunse Bean. Ai cam intarziat la antrenament in dimineata asta, nu ?

- Scuze, zise Ender. Am dormit mai mult. Rasera. Cu exceptia lui Bean.

Ender ii puse sa execute cateva manevre, ca incalzire inaintea bataliei. Apoi veni timpul. Ecranul se limpezi. Bean astepta, teama ii rodea maruntaiele. Inamicul aparu pe display.

Flota lor era desfasurata in jurul unei planete care se contura in centrul ecranului. Mai fusesera si inainte lupte in apropiere de planete, dar de fiecare data acestea se aflasera la marginea campului vizual - flota inamica incercase intotdeauna sa-i ademeneasca departe de planeta.

De data asta nu exista nicio momeala. Doar un roi incredibil de nave dusmane. Stateau la o anumita distanta una de alta, mii si mii de nave urmand traiectorii aleatoare, imprevizibile, intretaiate, formand un nor al mortii in jurul planetei.

Asta e planeta natala, gandi Bean. Aproape o spuse cu voce tare, dar se opri la timp. E o simulare a apararii Gandacilor in jurul planetei lor natale.

S-au pregatit generatii intregi pentru venirea noastra. Toate luptele anterioare nu insemnasera nimic. Gandacii pot pierde oricati indivizi si nu le pasa. Tot ce conteaza e matca. Ca cea pe care Mazer Rackham o ucisese in timpul celei de-A Doua Invazii. Nu-si pusesera matca in pericol in niciuna din aceste lupte. Pana acum.

De asta roiesc. Acolo e matca.

Unde?

Pe suprafata planetei, gandi Bean. Ideea e sa ne opreasca sa ajungem pe suprafata planetei.

Deci exact acolo trebuie sa ne ducem. Doctorasul are nevoie de masa. Planetele au masa. E destul de simplu.

Numai ca era imposibil sa aduci o forta umana atat de mica prin acest roi suficient de aproape de planeta ca sa declanseze Doctorasul. Pentru ca daca invatasera ceva din istorie, era ca uneori partea adversa este irezistibil de puternica si atunci singurul curs posibil al actiunii e retragerea ca sa-ti salvezi fortele si sa mai poti lupta inca o zi.

Oricum, in acest razboi nu va mai fi o alta zi. Nu exista speranta unei retrageri. Deciziile care pierdusera aceasta lupta, si chiar si razboiul, fusesera luate cu doua generatii in urma cand fusesera lansate navele, din start o forta neadecvata. Comandantii care pusesera in miscare aceasta flota poate nici nu stiusera pe atunci ca aici era lumea natala a Gandacilor. Nu era vina nimanui. Pur si simplu nu aveau forta suficienta sa faca nici macar o zgarietura in apararea inamica. Nu conta cat de genial era Ender. Cand ai numai un tip cu o lopata nu poti construi un dig care sa opreasca marea.

Nu aveau posibilitatea de retragere, nici de victorie, niciun spatiu de manevra sau amanare, iar inamicul nu avea nicio intentie sa faca altceva decat sa continue ceea ce deja facea.

Flota umana avea numai douazeci de nave, fiecare cu cate patru navete de vanatoare. Iar acestea erau de tip vechi, greoaie in comparatie cu unele dintre navetele folosite in luptele anterioare. Era logic - lumea Gandacilor era probabil cea mai indepartata, astfel ca flota care ajunsese aici plecase inaintea tuturor celorlalte. inainte de a aparea nave mai bune.

Optzeci de navete de vanatoare. impotriva a cinci mii, poate zece mii de nave inamice. Era imposibil sa le determini numarul. Bean vazu cum display-ul pierdea urma navelor individuale, iar numaratoarea lor varia continuu. Erau atat de multe, incat sistemul era supraincarcat. Clipeau ca niste licurici.

Trecu mult timp - multe secunde, poate un minut. De obicei, pana acum Ender i-ar fi desfasurat, gata de miscare. Totusi din partea lui nu venea decat tacere.

O luminita clipi pe pupitrul lui Bean. Stia ce inseamna. Tot ce avea de facut era sa apese pe un buton, si ar fi avut controlul asupra luptei. I-o ofereau lui, crezand ca Ender inghetase.

N-a inghetat, gandi Bean. N-a intrat in panica. Pur si simplu a inteles situatia, exact cum am inteles-o si eu. Nu exista strategie. Numai ca el nu vede ca asa e razboiul, un dezastru pe care nu-l poti evita. El nu vede decat un test pus in fata lui de catre profesori, de catre Mazer Rackham, un test atat de absurd de nedrept, incat singura reactie rezonabila este sa nu-l accepte.

Au fost intelepti sa-i ascunda adevarul in tot acest timp. Dar acum asta se intoarce impotriva lor. Daca Ender ar intelege ca nu e un joc, ca razboiul real a ajuns intr-un moment crucial, poate ca ar face un efort disperat, sau poate geniul lui ar gasi un raspuns la o problema care, din cate vedea Bean, nu avea solutii. Dar Ender nu intelegea realitatea, iar pentru el era la fel ca in acea zi in sala de lupte, cand infruntase doua armate, si Ender lasase totul pe mana lui Bean, refuzand de fapt sa joace.

Pentru o clipa, Bean fu tentat sa strige adevarul in gura mare. Nu e un joc, e realitatea, asta e ultima batalie, la urma urmelor am pierdut razboiul! Dar ce ar fi avut de castigat, in afara faptului ca ar fi intrat toti in panica ?

Si totusi, chiar si intentia de a apasa butonul ca sa preia controlul era absurda. Ender nu clacase, nici nu esuase. Lupta nu putea fi castigata; nici n-ar fi trebuit inceputa. Vietile oamenilor de pe acele nave nu ar trehui irosite intr-un Atac al Cavaleriei Usoare fara nicio speranta- Nu sunt generalul Burnside la Fredericksburg. Nu-mi trimit oamenii la o moarte fara rost, fara speranta, fara sens.

Daca as avea un plan, as prelua controlul. Nu am niciun plan. Deci fie bine, fie rau, e jocul lui Ender, nu al meu.

Si mai exista un motiv pentru care nu prelua controlul.

Bean isi amintea cum statuse deasupra trupului culcat la pamant al unui huligan care era prea periculos pentru a fi imblanzit, spunandu-i lui Poke: „Omoara-l acum, omoara-l.'

Am avut dreptate. Iar acum, inca o data, huliganul trebuie omorat. Chiar daca eu nu stiu cum s-o fac, nu putem sa pierdem acest razboi. Eu nu stiu cum sa-l castig, dar eu nu sunt Dumnezeu, nu vad totul. Poate ca nici Ender nu vede solutia, dar daca cineva o poate gasi, daca poate schimba cursul lucrurilor, acela e Ender.

Poate ca mai exista speranta. Poate exista vreo cale sa ajungem langa suprafata planetei si sa-i eliminam pe Gandaci din univers. Acum e momentul pentru miracole. Pentru Ender, ceilalti vor face tot posibilul. Daca preiau eu comanda, vor fi atat de suparati, atat de neatenti, incat chiar daca vin cu un plan care sa aiba cat de cat o sansa, nu va functiona pentru ca ei nu vor pune suflet.

Ender trebuie sa incerce. Daca nu, vom muri cu totii. Chiar daca nu aveau de gand sa mai trimita inca o flota impotriva noastra, acum vor fi nevoiti s-o faca. Pentru ca le-am invins toate flotele in bataliile de pana acum. Daca nu invingem acum, definitiv, distrugandu-le capacitatea de a continua razboiul impotriva noastra, ei se vor intoarce. Si de data asta vor sti cum sa fabrice ei insisi Doctorasul.

Noi nu avem decat o singura lume. O singura speranta.

Fa-o, Ender.

Lui Bean ii venira in cap cuvintele pe care le spusese Ender in prima lor zi de antrenament cu Armata Dragon: 'Tineti minte, poarta inamicului e jos.' in ultima lupta a Armatei Dragon, cand nu aveau nicio speranta, aceasta fusese strategia folosita de Ender, trimitand echipa lui Bean sa apese cu castile in jurul portii si sa castige. Din pacate, un asemenea truc nu mai putea fi folosit si acum.

Actionarea Doctorasului pe suprafata planetei ca sa arunce totul in aer, asta ar putea fi smecheria. Doar ca nu puteau ajunge acolo.

Era timpul sa cedeze. Sa iasa din joc, sa le spuna ca nu pot pune niste copii sa faca treaba de adulti. Nu exista nicio speranta. S-a terminat.

- Tineti minte, zise Bean ironic, poarta inamica e jos.

Molo Musca, Supa Fierbinte, Vlad, Bascula, Tom Nebunul rasera sinistru. Ei fusesera in Armata Dragon. Isi adusesera aminte cum se foloseau cuvintele astea inainte.

Dar Ender nu parea sa guste gluma.

Ender nu parea sa inteleaga ca nu se poate duce Doctorasul pe suprafata planetei.

Dar vocea lui le rasuna in urechi, dandu-le ordine, ii stranse intr-o formatie, cilindru in cilindru.

Bean vru sa-i strige sa n-o faca! Pe navele alea sunt oameni adevarati, si daca ii trimiti acolo vor muri, sacrificati fara speranta de victorie.

Dar isi tinu gura pentru ca undeva in mintea sa, intr-un colt ascuns al inimii, tot mai spera ca Ender sa poata face imposibilul. Si atat timp cat mai exista o astfel de speranta, vietile acelor oameni puteau fi sacrificate, prin propria lor decizie de a pleca in aceasta expeditie.

Ender ii puse in miscare, spunandu-le sa ocoleasca ici-colo formatiile mereu schimbatoare ale roiului inamic.

Desigur ca dusmanii vad ce facem, gandi Bean. Vad, desigur, cum fiecare a treia sau a patra miscare ne aduce din ce in ce mai aproape de planeta.

In orice moment inamicul ne-ar putea distruge rapid, concentrandu-si fortele. Atunci de ce n-o fac ?

Lui Bean ii veni o idee. Gandacii nu indrazneau sa-si concentreze fortele in apropierea formatiei lui Ender pentru ca, in momentul in care navele lor ar fi atat de apropiate, Ender ar putea folosi Doctorasul impotriva lor.

Apoi se gandi la o alta explicatie. Nu cumva navele Gandacilor erau pur si simplu prea multe ? Oare matca, sau matcile, trebuia sa-si foloseasca intreaga putere de concentrare doar ca sa comande zeci de mii de nave roind prin spatiu fara sa se apropie prea mult una de alta ?

Spre deosebire de Ender, regina Gandacilor nu putea preda controlul navelor unui subordonat. Ea nu avea subordonati. Indivizii Gandaci erau ca mainile si picioarele ei. Avea acum sute de maini si picioare, sau poate mii, toate miscandu-se deodata.

De asta nu avea reactii inteligente. Fortele ei erau prea numeroase. De asta nu facea manevre care ar fi fost firesti, intinzand capcane, blocand cilindrul lui Ender ca sa nu ajunga si mai aproape de planeta cu fiecare rasucire si ocol si schimbare de directie pe care o facea.

De fapt, manevrele Gandacilor erau ridicole. Cu cat Ender patrundea mai mult in zona de atractie gravitationala a planetei, Gandacii construiau un zid puternic in spatele formatiei lui Ender.

Ne blocheaza retragerea!

Brusc, Bean intelese al treilea si cel mai important motiv pentru care se intampla ceea ce se intampla. Gandacii nu invatasera corect lectiile din luptele anterioare. Pana acum, strategia lui Ender fusese intotdeauna sa asigure supravietuirea a cat mai multor nave umane posibil, isi pastrase intotdeauna o cale de retragere. Gandacii, cu avantajul lor numeric enorm, se aflau in sfarsit intr-o pozitie care le garanta ca atacatorii umani nu vor mai scapa.

Era imposibil, la inceputul bataliei, sa se prevada ca Gandacii vor face o asemenea greseala. Totusi, de-a lungul istoriei, marile victorii fusesera obtinute la fel de mult datorita greselilor armatelor invinse ca si datorita geniului militar al invingatorilor. Gandacii intelesesera, in cele din urma, ca oamenii pretuiau fiecare viata individuala. Noi nu ne sacrificam fortele pentru ca fiecare soldat este regina unui stup cu un singur membru. Dar invatasera aceasta lectie exact atunci cand nu era corecta - caci noi oamenii, atunci cand e necesar, ne sacrificam viata. Ne aruncam asupra unei grenade ca sa ne salvam tovarasii. Iesim din transee si atacam dusmanul adapostit si murim ca viermii in focul lampii. Ne legam bombe de trup si ne aruncam in aer in mijlocul dusmanilor. Cand cauza ne-o cere, suntem nebuni.

Ei nu cred ca vom folosi Doctorasul pentru ca astfel ne vom distruge propriile nave. Din momentul in care Ender incepuse sa dea ordine, devenise evident pentru oricine ca era o misiune sinucigasa. Navele nu fusesera construite sa reziste la intrarea in atmosfera. Iar ca sa se apropie suficient de planeta pentru a declansa Doctorasul, exact asta trebuiau sa faca.

Sa coboare in zona de atractie gravitationala si sa lanseze arma inainte ca nava sa arda. Iar daca ar fi reusit, daca planeta ar fi sfaramata de forta acelei arme teribile, reactiile in lant s-ar propaga in spatiu si vor atinge orice nava care s-ar fi intamplat sa supravietuiasca.

Invingatori sau invinsi, nu vor exista supravietuitori umani in aceasta batalie.

Nu ne-au vazut niciodata facand o astfel de miscare. Da, ei nu inteleg, oamenii vor actiona intotdeauna ca sa-si salveze propriile vieti - cu exceptia cazurilor cand n-o fac. Conform experientei Gandacilor, fiintele autonome nu se sacrifica. Atunci cand ne-au inteles autonomia, samanta infrangerii lor fusese aruncata.

Prin toate studiile lui Ender asupra Gandacilor, prin obsesia lui pentru ei in toti anii de pregatire, oare ajunsese cumva sa stie ca vor face o asemenea greseala fatala ?

Nu stiu. Eu nu as fi urmat aceasta strategie. Eu nu am avut nicio strategie. Ender era singurul comandant care ar fi putut sti, sau banui, sau spera in subconstient ca atunci cand isi va arunca fortele in lupta dusmanul se va clatina, se va poticni, va cadea, va gresi.

Dar chiar stia ? Se poate sa fi ajuns la aceeasi concluzie ca si mine, ca batalia asta nu poate fi castigata ? Decisese oare si nu joace, sa intre in greva, si renunte? Si apoi cuvintele mele amare, 'poarta inamica e jos', declansasera gestul sau inutil, disperat, de a trimite navele la distrugere sigura pentru ca nu stia ca acolo sunt nave reale, cu oameni adevarati la bord, ca ii trimitea la moarte ? Oare si el era la fel de surprins ca si mine de greselile inamicului ? Victoria noastra sa fie o intamplare ?

Nu. Chiar daca vorbele mele l-au provocat pe Ender sa actioneze, el a fost totusi cel care a ales aceasta formatie, aceste fente si miscari evazive, aceasta traiectorie serpuita. Victoriile precedente ale lui Ender il invatasera pe dusman sa se gandeasca la noi ca la un anumit fel de creaturi, cand in realitate suntem diferiti. S-a prefacut in tot acest timp ca oamenii sunt fiinte rationale, cand de fapt suntem cei mai teribili monstri pe care acesti bieti extraterestri si i-ar putea imagina in cosmarurile lor. Ei nu au cum sa cunoasca povestea orbului Samson care a daramat templul cu propriul lui cap ca sa-i ucida pe dusmani.

Pe navele alea, gandi Bean, sunt persoane care au renuntat la caminele si familiile lor, la lumea pe care s-au nascut, pentru a traversa galaxia si a se razboi cu un dusman teribil. Undeva pe drum vor fi siliti sa inteleaga ca strategia lui Ender cere ca ei sa moara cu totii. Poate intelesesera deja. Si totusi ascultasera si vor continua sa asculte ordinele pe care le primeau. Ca in faimosul Atac al Cavaleriei Usoare, acei soldati isi dadeau viata, incredintati ca superiorii lor ii folosesc bine. In timp ce noi stam in siguranta aici in camera simulatoarelor, jucand un complicat joc pe computere, ei se supun, murind pentru ca omenirea sa poata supravietui.

Si totusi noi, cei care ii comandam, copiii din acest joc elaborat, habar n-avem de curajul lor, de sacrificiul lor. Nu le putem acorda onoarea pe care o merita, fiindca nici nu stim ca ei exista.

Cu exceptia mea.

Bean isi aminti de fragmentul favorit din Biblie al surorii Carlotta. Poate ca insemna atat de mult pentru ea fiindca nu avea copii. Ii spusese lui Bean povestea revoltei lui Absalom impotriva tatalui sau, regele David. in cursul luptei, Absalom fusese ucis. Cand ii adusesera vestile lui David, ele insemnau victoria, insemna ca nu mai trebuiau sa moara alti soldati de-ai sai. Tronul sau era in siguranta. Viata sa era in siguranta. Dar el nu se putea gandi decat la fiul sau, fiul sau iubit, baiatul sau mort.

Bean isi inclina capul, astfel ca vocea sa sa fie auzita numai de oamenii aflati sub comanda sa. Apoi, suficient cat sa le vorbeasca, apasa comutatorul care ii ducea vocea in urechile tuturor oamenilor din flota indepartata. Bean habar n-avea cum le suna lor vocea lui; oare auzeau o voce de copil, sau sunetele erau distorsionate astfel incat sa auda o voce de adult, sau era poate o voce metalica, de masina ? N-avea importanta. intr-o forma oarecare, oamenii din acea flota ii vor auzi vocea, transmisa mai repede decat lumina. Dumnezeu stie cum.

- O, fiul meu Absalom, spuse Bean incet, cunoscand pentru prima data suferinta care putea smulge asemenea cuvinte din gura unui om. Fiul meu, fiul meu Absalom.

Sa fi vrut Dumnezeu ca eu sa mor in locul tau, o, Absalom, fiul meu! Fiii mei!

Parafrazase putin, dar Dumnezeu va intelege. Iar daca nu, va intelege sora Carlotta.

Acum, gandi Bean. Fa-o acum, Ender. Esti atat de aproape cat poti sa fii fara sa cedezi jocul. Incep sa inteleaga pericolul. Isi concentreaza fortele. O sa ne curete de pe cer inainte ca armele sa fie lansate

- Bun, toata lumea cu exceptia escadronului Petrei, zise Ender. Drept in jos, cat puteti de repede. Lansati Doctorasul pe planeta. Asteptati pana in ultima secunda posibila. Petra, acopera-i cat poti.

Sefii de escadroane, si Bean printre ei, retransmisera comenzile lui Ender flotei. Apoi nu mai fu nimic de facut decat sa priveasca. Fiecare nava era pe cont propriu.

Acum inamicul intelesese, si se grabea sa distruga gloantele umane. Luptator dupa luptator fura curatati de navala navelor flotei Furnicilor. Doar cativa oameni supravietuira suficient ca sa intre in atmosfera.

Rezistati, gandi Bean. Rezistati cat puteti de mult.

Navele care isi lansasera prea devreme Doctorasii ii privira arzand in atmosfera inainte de a se putea declansa. Alte cateva nave arsera ele insele inainte de a putea lansa arma.

Mai ramasesera doua nave. Una era din escadronul lui Bean.

- Nu-l lansa, spuse Bean in microfon, cu capul in jos. Declanseaza-l in interiorul navei. Dumnezeu fie cu tine.

Bean nu avu cum sa stie daca cea care reusi era nava sa sau cealalta. Stiu doar ca ambele nave disparura de pe display fara sa fi lansat. Apoi suprafata planetei incepu sa bolboroseasca. Brusc, o vasta eruptie se scurse in afara spre ultimele nave umane, ale Petrei, pe care erau sau poate nu mai erau oameni in viata sa vada moartea venind spre ei. Sa vada victoria apropiindu-se.

Simulatorul le arata un spectacol impresionant al planetei explodand si inghitind toate navele dusmane, incluzandu-le in reactia in lant. Dar cu mult inainte ca ultima nava sa fie inghitita, toate manevrele incetasera. Pluteau in deriva, moarte. Ca navele Gandacilor morti din filmele celei de-A Doua Invazii. Maicile stupului murisera pe suprafata planetei. Distrugerea navelor ramase era o simpla formalitate. Gandacii erau deja morti,

Bean intra in tunel si vazu ca ceilalti copii erau deja acolo, felicitandu-se reciproc si comentand cat de grozav fusese efectul exploziei, intrebandu-se daca asa ceva se putea intampla in realitate.

- Da, zise Bean. Se poate.

- De parca ai sti, facu Molo Musca, razand.

- Sigur ca stiu ca se poate intampla. Chiar s-a intamplat. Il priviri fara sa inteleaga. Cand se intamplase ? Eu n-am auzit niciodata de asa ceva. Unde ar fi putut testa asa o arma impotriva unei planete ? A, stiu, au distrus Neptun!

- Chiar acum s-a intamplat, spuse Bean. Pe planeta natala a Gandacilor. Tocmai am aruncat-o in aer. Au murit toti.

In sfarsit incepura sa-si dea seama ca vorbea serios. Ridicara obiectii. El le povesti despre dispozitivul de comunicatii mai rapide decat lumina. Nu-l crezura.

Apoi o alta voce interveni in discutie.

- Se numeste ansiblu.

Ridicara privirile si-l vazura pe colonelul Graff stand deoparte, in tunel.

Oare Bean spune adevarul ? A fost o batalie reala ?

- Toate au fost reale, zise Bean. Toate asa-zisele teste. Lupte adevarate. Victorii adevarate. Nu-i asa, domnule colonel ? Am luptat tot timpul in razboiul adevarat.

- Acum s-a terminat, zise Graff. Rasa umana va continua sa existe. Gandacii nu.

In cele din urma crezura, iar intelegerea realitatii ii ameti. S-a terminat. Am invins. Nu am facut antrenamente, am fost comandanti adevarati.

Apoi, in final, se iasa tacerea.

- Au murit toti? intreba Petra. Bean aproba din cap.

Din nou il privira pe Graff.

- Avem rapoarte. Pe toate celelalte planete a incetat orice activitate. Probabil toate matcile lor s-au adunat pe planeta natala. Cand moare matca, mor si Gandacii. Acum nu mai exista niciun dusman.

Petra incepu sa planga, sprijinita de zid. Bean vru sa intinda mana spre ea, dar Dink era acolo. Dink era prietenul care s-o mangaie, s-o consoleze.

Unii sobri, altii exultand, se intoarsera in dormitoare. Petra nu era singura care plangea. Dar daca lacrimile erau de durere sau de usurare, nu se putea spune cu siguranta.

Doar Bean nu se intoarse in camera lui, poate pentru ca Bean era singurul care nu era surprins. Ramase in tunel cu Graff.

- Cum suporta Ender?

- Rau, zise Graff. Ar fi trebuit sa i-o spunem mai cu grija, dar nu ne-am putut abtine. Era momentul victoriei.

- Toate manevrele dumneavoastra au dat rezultate.

- Am vazut ce s-a intamplat, Bean. De ce i-ai lasat lui comanda ? De unde ai stiut ca va veni cu un plan ?

- N-am stiut, zise Bean. Stiam doar ca eu nu am niciun plan.

- Dar ceea ce ai spus – 'Poarta inamicului e jos'. A fost planul folosit de Ender.

- Nu era un plan. Poate l-a facut sa se gandeasca la un plan. Dar a fost al lui. A fost Ender. V-ati pus banii pe pustiul castigator.

Graff se uita la el in tacere, apoi intinse mana si o puse pe capul lui Bean, ravasindu-i putin parul.

- Ma gandesc ca poate voi v-ati impins unul pe altul peste linia de sosire.

- Nu conteaza, nu-i asa? zise Bean. Oricum, s-a terminat. La fel si unitatea temporara a rasei umane.

- Da, ofta Graff. isi retrase mana si o trecu prin propriul sau par. Am aprobat analiza ta. Am incercat sa avertizez. Daca Strategul tine seama de sfatul meu, oamenii Maresalului vor fi arestati aici pe Eros si in toata flota.

- Se vor supune de bunavoie ? intreba Bean.

- Vom vedea.

Zgomotul unei impuscaturi rasuna dinspre un tunel indepartat.

- Presupun ca nu, zise Bean.

Auzira pasii unor oameni care alergau in cadenta. Si curand ii si vazura, un contingent de doisprezece infanteristi inarmati.

Bean si Graff ii privira apropiindu-se.

- Prieteni sau dusmani ?

- Poarta toti aceeasi uniforma, zise Graff. Voi i-ati chemat, Bean. In spatele acelor usi - facu semn spre usile de la dormitoarele copiilor - pustii aia sunt prada de razboi. La comanda armatelor de pe Pamant, ei sunt speranta victoriei. Tu esti speranta.

Soldatii se oprira in fata lui Graff.

- Suntem aici ca sa protejam copiii, domnule, zise liderul lor.

- De cine ?

- Se pare ca oamenii Maresalului se opun arestarii, domnule, spuse soldatul. Strategul a ordonat ca acesti copii sa fie in siguranta cu orice pret.

Graff era vizibil usurat sa afle de care parte se aflau acele trupe.

- Fata e in camera de-acolo. Va sugerez sa ii adunati pe toti in cele doua dormitoare pe durata operatiunilor.

- El e pustiul care a facut-o ? intreba soldatul, aratand spre Bean.

- E unul dintre ei.

- Ender Wiggin a facut-o, zise Bean. Ender a fost comandantul nostru.

- E intr-una din camerele astea ?

- E cu Mazer Rackham, zise Graff. Iar el ramane cu mine.

Soldatul saluta. Incepu sa-si aseze oamenii in pozitii mai avansate de-a lungul tunelului, lasand o singura santinela in fata fiecarei usi pentru a-i impiedica pe copii sa iasa si sa se rataceasca in toiul luptei.

Bean marsalui alaturi de Graff, indreptandu-se intentionat spre capatul tunelului, dincolo de cea mai avansata santinela.

- Daca Strategul a facut treaba buna, ansibiurile sunt deja in siguranta. Nu stiu ce crezi tu, dar eu as vrea sa fiu acolo unde sosesc vestile. Si de unde pleaca.

- Limba rusa e greu de invatat ? intreba Bean.

- Asta ti se pare tie amuzant ?

- Era o simpla intrebare.

- Bean, esti un pusti grozav, dar taci din gura, OK ? Bean rase.

-OK.

- Nu te deranjeaza ca inca iti spun Bean ?

- E numele meu.

- Numele tau trebuia sa fie Julian Delphiki. Daca ai fi avut un certificat de nastere, numele asta ar fi fost pe el.

- Vreti sa spuneti ca e adevarat ?

- As minti eu in legatura cu asa ceva ?

Apoi, dandu-si seama de absurditatea a ceea ce tocmai spusese, rasera amandoi. Rasera suficient de mult si inca zambeau cand trecura pe langa detasamentul de infanteristi care pazea intrarea in complexul ansiblului.

- Credeti ca ma va dori cineva drept consultant militar ? intreba Bean. Fiindca am de gand sa particip la razboiul asta, chiar daca va trebui sa mint in privinta varstei si sa ma inrolez in Marina.

INTOARCEREA ACASA

- Cred ca vrei sa stii. Vesti proaste.

- Nu ducem lipsa de ata ceva, nici chiar in toiul

- Cand a devenit dar ca IDL a preluat controlul asupra Scolii de Lupta si ii trimite pe copii acasa sub protectia F.I., Noul Pact Varsovia se pare ca a facut o mica cercetare si a gasit un elev al Scolii de Lupta care nu se afla sub controlul nostru. Ahile.

- Dar a fost acolo numai cateva zile.

- A trecut testele noastre. A fost admis. Era singurul pe care puteau pune mana.

- Au facut-o?L-au luat?

- Toate sistemele de securitate de acolo au fost concepute pentru a-i ttne pe detinuti inauntru. Trei gardieni au murit, si toti detinutii au fost eliberati printre oameni. Au fost recuperati toti, cu exceptia

- Deci l-ati pierdut.

- N-as spune chiar pierdut. Intentioneaza sa se foloseasca de el.

- Ei stiu ce fel deome?

- Nu. Dosarul lui a fost sigilat. Vezi tu, e minor. Nu i-au cautat cazierul.

- O sa afle. Nici celor de la Moscova nu le plac.

- Caracterul lui e greu de sesizat. Cati au murit inainte ca cineva sa-l suspecteze ?

- Deocamdata razboiul s-a terminat.

- Si a inceput lupta pentru avantaje in urmatorul

- Cu putin noroc, colonele Graff, o sa mor pana atunci.

- De fapt nu mai sunt colonel, sora Carlootta.

- Chiar au de gand sa continue la Curtea Martiala?

- O investigatie, atata tot. O ancheta.

- Pur fi simplu nu inteleg de ce trebuie sa gaseasca un tap ispasitor pentru victorie.

- O sa ma descurc. Inca mai straluceste soarele pe Pamant.

- Dar pe lumea lor tragica, niciodata.

- Dumnezeul tau e si Dumnezeul lor, sora Carlotta ? Oare i-a dus in Rai ?

- Nu e Dumnezeul meu, domnule Graff. Dar eu sunt copilul lui, ca si tine. Nu stiu daca se uita la Furnici si le vede tot ca pe copiii lui.

- Copii Sora Carlotta, cate nu le-am facut acestor copii.

- Le-ai dat o lume pe care sa vina acasa.

- Tuturor, cu exceptia unuia.

Trecura zile pana cand se predara oamenii Maresalului, dar in final FleetCom trecu in intregime sub comanda Strategului, si nicio nava nu fu lansata sub comanda vreunui rebel. Un triumf. Hegemonul isi dadu demisia ca parte a armistitiului, dar acest lucru era numai o oficializare a realitatii de fapt.

Bean ramase cu Graff in timpul luptelor, citind toata corespondenta si ascultand toate rapoartele in legatura cu ce se petrecea in cadrul flotei sau pe Pamant. Discutau despre desfasurarea evenimentelor, incercau sa citeasca printre randuri, interpretau cat puteau de bine ceea ce se intampla. Pentru Bean, razboiul cu Gandacii ramasese deja in urma. Acum tot ce conta era mersul lucrurilor pe Pamant. Cand se semna un armistitiu instabil, punand temporar capat luptelor, Bean stiu ca nu avea sa dureze. Era nevoie de el. Odata ajuns pe Pamant, se va putea pregati sa-si joace rolul. Razboiul lui Ender s-a terminat, gandea el. Urmatorul va fi al meu.

In timp ce Bean urmarea avid stirile, ceilalti copii erau consemnati in camerele lor sub paza, iar cand se intrerupse alimentarea cu energie in partea lor de Eros tremurara in intuneric. De doua ori avura loc asalturi asupra acelei sectiuni de tuneluri, dar nimeni nu putu sa spuna daca rusii incercau sa ajunga la copii sau se intamplase doar sa sondeze acea zona in cautarea unor puncte slabe.

Ender era mult mai bine pazit, dar nu o stia. Extrem de epuizat, probabil nedorind sau neputand sa suporte grozavia a ceea ce facuse, ramase inconstient zile intregi.

Nu-si reveni decat cand luptele incetara.

Apoi ii lasara pe copii sa se intalneasca, privarea lor de libertate momentan luand sfarsit. Impreuna, pornira in pelerinaj spre camera unde Ender fusese tinut sub paza si ingrijire medicala. il gasira in aparenta vesel, capabil de glume. Dar Bean putu sa vada in ochii lui Ender o adanca sfarseala, o tristete imposibil de ignorat. Victoria il costase mult, mai mult ca pe oricine.

Mai mult decat pe mine, gandi Bean, desi eu stiam ce fac, iar el era inocent si fara intentii rele. El se tortureaza, iar eu merg mai departe. Poate din cauza ca pentru mine moartea lui Poke a fost mai importanta decat moartea unei intregi specii pe care n-am intalnit-o niciodata. Pe ea o cunosteam - a ramas in inima mea. Pe Gandaci nu i-am cunoscut niciodata. Cum as putea sa sufar pentru ei ? Ender poate.

Dupa ce il pusera la curent pe Ender cu ceea ce se intamplase in timp ce el dormea, Petra ii atinse parul.

- Esti bine? intreba ea. Ne-ai speriat. Ziceau c-ai innebunit, si noi am zis ca ei sunt nebuni.

- Am innebunit, zise Ender. Dar cred ca sunt bine. Facura haz, dar emotia il coplesi pe Ender si, pentru prima data de cand isi aminteau, il vazura plangand. Bean se intampla sa fie langa el, iar cand Ender intinse bratele ii cuprinse pe Bean si pe Petra. Atingerea mainii lui, imbratisarea bratelor sale erau mai mult decat putea Bean sa suporte. Plangea si el.

- Mi-a fost dor de voi, zise Ender. Voiam atat de mult sa va vad!

- Ne-ai vazut destul de rau, spuse Petra. Ea nu plangea. Il saruta pe obraz.

- V-am vazut minunati, replica Ender. Pe cei de care aveam cea mai multa nevoie i-am epuizat primii. N-am gandit prea bine lucrurile.

- Toata lumea e bine acum, zise Dink. Niciunul dintre noi n-a fost atat de rau atins incat sa nu-l vindece cinci zile de tremurat in camere neluminate, in mijlocul unui razboi.

- Nu mai trebuie sa fiu comandantul vostru, nu-i asa ? intreba Ender. Nu mai vreau sa comand pe nimeni, niciodata.

Bean il crezu. Si crezu si ca Ender nu va mai comanda niciodata in vreo lupta. Poate inca mai avea talentele care-l adusesera aici. Dar cele mai importante dintre ele nu trebuiau folosite pentru violenta. Daca universul avea putina bunatate in el, sau doar simtul dreptatii, Ender nu va mai fi niciodata nevoit sa ia viata cuiva. Cu siguranta isi indeplinise norma.

- Nu mai trebuie sa comanzi pe nimeni, spuse Dink, dar tu vei ramane mereu comandantul nostru.

Bean simti adevarul acestor vorbe. Nu era niciunul din ei care sa nu-l pastreze pe Ender in inima, indiferent unde ar merge, indiferent ce ar face.

Dar Bean nu avu sufletul sa le spuna ca pe Pamant ambele tabere insistasera sa li se acorde custodia eroului razboiului, tanarul Ender Wiggin, a carui mareata victorie inflacara imaginatia poporului. Cei care l-ar fi obtinut n-ar fi avut doar posibilitatea de a se folosi de geniul sau militar - credeau ei - dar ar fi avut si beneficiul publicitatii si adulatiei publice cu care era inconjurat, care se adauga la fiecare mentionare a numelui sau.

Astfel incat atunci cand liderii politici incheiasera armistitiul, ajunsesera pur si simplu la un evident compromis. Toti copiii din Scoala de Lupta vor fi repatriati. Cu exceptia lui Ender Wiggin.

Ender Wiggin nu se va intoarce acasa. Nicio tabara de pe Pamant nu va putea sa se foloseasca de el. Acesta era compromisul.

Si fusese propus de Locke. Fratele lui Ender.

Cand afla asta, Bean clocoti in sinea lui, asa cum clocotise si cand crezuse ca Petra il trada pe Ender. Nu era bine. Era insuportabil.

Poate ca Peter Wiggin facuse asta pentru a evita ca Ender sa devina un pion. Sa ramana liber. Sau poate o facuse pentru ca Ender sa nu-si poata folosi celebritatea si sa-si faca propriile jocuri politice. Oare Peter Wiggin iti salva fratele, sau elimina un rival la putere?

Intr-o zi o sa-l intalnesc si o sa aflu, gandi Bean. Iar daca ti-a tradat fratele, o sa-l distrug.

Cand Bean plangea in camera lui Ender, lacrimile lui aveau un motiv pe care ceilalti inca nu-l cunosteau. Plangea pentru ca, asemenea soldatilor care murisera pe navele de lupta, Ender nu se va mai intoarce acasa din razboi.

- Deci, rosti Alai rupand tacerea. Si-acum ce-o sa facem ? Razboiul cu Gandacii s-a terminat, s-a terminat si razboiul de jos de pe Pamant, si chiar cel de aici. Acum ce facem ?

- Suntem copii, zise Petra. Probabil c-o sa ne oblige sa mergem la scoala. E o lege. Trebuie sa faci scoala pana la saptesprezece ani.

Toti rasera pana le dadura iar lacrimile.

Se mai intalnira din cand in cand in zilele care urmara. Apoi se imbarcara pe cateva crucisatoare si distrugatoare pentru intoarcerea pe Pamant Bean stia prea bine de ce calatoresc pe nave diferite. Astfel niciunul nu se va putea intreba de ce Ender nu e la bord. Daca Ender stiuse inainte ca ei sa plece ca nu se va intoarce pe Pamant, nu le spuse nimic.

Elena abia isi putu stapani bucuria cand sora Carlotta suna, intreband daca ea si sotul ei vor fi amandoi acasa peste o ora.

V-il aduc pe fiul vostru, spuse.

Nikolai, Nikolai, Nikolai. Elena ii canta numele iar si iar in mintea ei, pe buzele ei. Si sotul sau Julian aproape dansa alergand prin casa, pregatind diverse lucruri. Nikolai fusese atat de mic cand plecase. Acum era cu mult mai mare. Abia il vor recunoaste. Nu vor intelege prin ce trecuse el. Dar nu conta. Il iubeau. Vor reinvata cine e. Nu vor lasa ca anii pierduti sa stea in calea anilor care vor veni.

- Vad masina! striga Julian.

Elena se grabi si ridice capacele de pe farfurii, pentru ca Nikolai si intre intr-o bucatarie plina de cea mai proaspata si pura mancare din amintirile copilariei. Orice ar fi mancat in spatiu, nu putea fi la fel de bun ca asta.

Apoi alerga la usa si se aseza alaturi de sotul ei, privind-o pe sora Carlotta coborand de pe locul din fata.

De ce nu calatorise in spate cu Nikolai ?

N-avea importanta. Usa din spate se deschise, si Nikolai aparu, intinzandu-si trupul tanar si desirat. Cat de inalt crescuse! Si totusi era inca un copil. Mai ramasese o urma de copilarie in el.

Vino la mine, fiul meu!

Dar el nu fugi spre ea. Se intoarse cu spatele la parintii lui. Ah. Se apleca spre scaunele din spate. Un cadou, poate ? Nu. Un alt baiat.

Un baiat mai mic, dar cu aceeasi fata ca a lui Nikolai. Poate prea ros de griji pentru un copil atat de mic, dar cu aceeasi deschisa bunatate pe care o avusese intotdeauna Nikolai. Nikolai zambea cu gura pana la urechi. Dar cel mic nu zambea. Parea nesigur. Ezitant.

- Julian, sopti sotul ei.

De ce-si pronunta propriul nume?

- Al doilea fiu al nostru, zise el. N-au murit toti, Elena. Unul traieste.

Toata durerea pentru acei micuti fusese ingropata in inima ei. Aproape ca o durea redeschiderea acelui loc ascuns. Intensitatea emotiei o facu sa-si piarda rasuflarea.

- Nikolai l-a intalnit la Scoala de Lupta, continua el. I-am spus surorii Carlotta ca daca am mai fi avut un fiu, ai fi vrut sa-l cheme Julian.

- Stiai, zise Elena.

- Iarta-ma, dragostea mea. Dar sora Carlotta nu era sigura pe atunci ca e al nostru. Sau ca va putea vreodata sa vina acasa. N-as fi putut suporta sa-ti dau sperante doar ca sa-ti frang inima mai tarziu.

- Am doi fii, rosti ea.

- Daca il vrei, spuse Julian. A avut o viata grea. Dar aici e un strain. Nu vorbeste greceste. I s-a spus ca vine doar in vizita. Legal nu e copilul nostru, e sub tutela statului. Nu trebuie sa-l luam, daca tu nu vrei, Elena.

- Taci, prostule, zise ea. Apoi, tare, striga spre baietii care se apropiau: Uite-i pe cei doi fii ai mei, intorsi acasa din razboi! Veniti la mama! Mi-a fost asa de dor de amandoi, atatia ani!

Ei alergara spre ea, si ea ii cuprinse in brate, iar lacrimile ei ii udara pe amandoi, si mainile sotului ei se oprira pe capetele ambilor baieti.

Sotul ei vorbi. Elena recunoscu imediat cuvintele din Evanghelia Sfantului Luca. Dar fiindca el memorase pasajul doar in greaca, cel mic nu intelese. N-avea importanta. Nikolai incepu sa traduca in Esentiala, limba flotei, si aproape imediat cel mic recunoscu vorbele, si le reproduse corect, din memorie, asa cum i le citise sora Carlotta candva, cu ani in urma.

„Sa mancam si sa ne veselim: caci fiul meu a murit, iar acum traieste din nou; a fost pierdut, iar acum l-am regasit.' Apoi cel mic izbucni in lacrimi si se lipi de mama lui, si saruta mana tatalui lui.

- Bine ai venit acasa, fratioare, zise Nikolai. Ti-am spus ca sunt de treaba.

MULTUMIRI

In pregatirea acestui roman mi-a fost in mod special utila o carte: Peter Paret, ed., Creatorii strategiei moderne: De la Machiavelli la Era nucleara (Princetown, University Press, l986). Nu toate eseurile sunt de aceeasi calitate, dar m-au ajutat sa-mi fac o idee despre cartile care ar trebui sa se gaseasca in biblioteca Scolii de Lupta.

Nu am decat amintiri frumoase despre Rotterdam, un oras cu oameni amabili si generosi. Cruzimea fata de cei saraci prezentata in acest roman ar fi imposibila astazi, dar uneori treaba SF-ului este de a prezenta cosmaruri imposibile.

Datorez multumiri individuale urmatorilor: Lui Erin si Phillip Absher pentru, printre altele, oprirea senzatiei de voma in naveta, dimensiunile rezervorului toaletei, greutatea capacului;

Lui Jane Brady, Laura Morefield, Oliver Withstandley, Matt Tolton, Kathryn H. Kidd, Kristine A. Card si altii, pentru ca au citit manuscrisul si au facut sugestii si corectii. Unele contradictii suparatoare intre Jocul lui Ender si aceasta carte au fost astfel semnalate; iar cele care au ramas nu sunt erori, ci efecte literare subtile facute special pentru a sublinia diferenta de perceptie si amintire intre doua relatari ale aceluiasi eveniment. Cum ar spune prietenul meu programator, nu sunt virusi, ci numai particu laritati;

Lui Tom Doherty, editorul meu; Beth Meacham, redactorul meu; si Barbara Bova, agentul meu, pentru ca au reactionat pozitiv la ideea acestei carti pe care am propus-o ca proiect de colaborare, iar apoi mi-am dat seama ca doream s-o scriu eu insumi. Si daca inca mai cred ca pentru aceasta carte Copilul strazii ar fi fost un titlu mai bun, asta nu inseamna ca nu sunt de acord ca celalalt titlu, Umbra lui Ender, are mai mult succes comercial;

Asistentilor mei, Scott Allcn si Kathleen Bellamy, care in diverse momente au sfidat gravitatia si au implinit alte miracole utile;

Fiului meu Geoff care, desi nu mai are cinci ani ca atunci cand am scris romanul Jocul lui Ender, inca este modelul pentru Ender Wiggin;

Sotiei mea Kristine si copiilor care au fost acasa in timpul cat am scris aceasta carte: Emily, Charlie Ben si Zina. Rabdarea lor fata de mine cand ma luptam sa descopar abordarea corecta a romanului a fost depasita numai de rabdarea lor atunci cand in sfarsit am descoperit-o si am devenit posedat de poveste. Cand l-am adus pe Bean acasa in sanul unei familii iubitoare am stiut cum ar trebui sa arate aceasta, fiindca o vad in fiecare zi.