Constant
Tonegaru
Plantatii, 1945, Steaua
Venerii, 1969.
Un fantezist evoluat, original, in proximitatea
avangardei, este Constant Tonegaru
(1919-1952), din Grupul Albatros.
Boem pe durata intregii sale vieti, a cunoscut Gulagul comunist romanesc si a
murit tanar.
Poetul a fost pedepsit de istorie iar arta i-a
ramas insuficient cercetata. Recunoscut uneori in lumea literara incepand cu
deceniul 7, a fost mult mai putin cunoscut decat un Geo Dumitrescu, acesta
fiind intr-adevar un innoitor al poeziei, care a facut, insa, substantiale
compromisuri ideologice fata de puterea comunista, pe care o dorise triumfatoare,
cu pretul institutionalizarii crimei.
C. Tonegaru a fost un himerizant inchinat
insolitului si insolentei empatice, misterios seducatoare. El a
imaginat lumi utopice si posibile, irealiste sau exotice, cu o
neobisnuita stiinta a concretitudinii.
Viziunea desolemnizanta, umorul inteligent,
imaginatia burlesca si familiara, antipoezia autentica, clovneriile
senzuale si onirice fac din el un precursor al fanteziei sfasiata
tragic, regasita ulterior la poetii de tipul Dimov sau Sorescu si emulii acestora.
C. Tonegaru detinea secretul transformarii
realului si limbajului polifonic, in registre alternative, telescopate
lexical si sintagmatic, realizand viziuni de o socanta extensiune
metaforica, baroca si suprarealista, intr-o sintaxa elaborata, suspendata,
orala.
