Formarea limbii romane - istoria cuvintelor

Limba romana provine din latina populara vorbita sau latina vulgara (lat. vulagaris=popular).

Acest aspect al latinei sta si la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana si franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar in secolul al XIX-lea ea a incetat sa mai fie folosita.

Procesul de formare al limbii romane se incheie in secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: gotii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influentat limba, fara a modifica fondul principal de cuvinte si structura gramaticala de origine latina.

Istoria cuvintelor si a formelor se numeste etimologie, iar metoda cu ajutorul careia lucram se numeste metoda istorico-comparativa.

Folosind aceasta metoda s-au stabilit reguli fonetice, asemanari si deosebiri intre limba romana si latina sau intre romana si celelalte limbi romanice. Iata cateva din regulile de evolutie a limbii:

I)            un " l " simplu, intre doua vocale, pronuntat aspru, devine " r "

ex: lat. filum > fir;

lat. gula > gura;

lat. palus > par.

Totusi " l " dublu, nepronuntat aspru, nu devine " r "

ex. lat. callis > cale;

lat. olla > oala

II)          orice m, n, s si t din forma de baza dispar din rostire atunci cand se gasesc la sfarsitul unui cuvant, sau al uneia din formele lui gramaticale:

ex. lat. filum > film > fira > fir

III)        " b " intre doua vocale cade:

ex. caballus > caballu > calu > cal

sebum > sebu > seu

tibi > tie

Morfologia limbii romane mosteneste, in buna masura, realitatea limbii latine populare. Majoritatea partilor de vorbire, flexibile si inflexibile, sunt mostenite din limba latina: substantivul, cu cele trei declinari; articolul; adjectivul cu gradele de comparatie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugari.

Sintaxa limbii romane simplifica timpurile si modurile verbale, modifica topica, cu predicatul la sfarsitul propozitiei, prefera raportul de coordonare fata de cel de subordonare, etc. dar are ca baza aceeasi latina populara.
Fondul principal de cuvinte al limbii romane este in proportie de 60-66% de origine latina, mostenit. Acestora li se adauga aproximativ 100 de cuvinte izolate (abur, brad, barza, brusture, catun, galbeaza, gusa) si 2200 de nume proprii (Arges, Cris, Dunare, Motru, Mures, Olt, Prut, Somes, Timis, Tisa) de cuvinte mostenite de la daco-geti. Toate celelalte popoare ce au trecut pe aici au lasat influente si in fondul principal de cuvinte. Astfel, din slava avem: (aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleste, boala, mila, cocos, deal, a iubi, munca, noroc, vorba; din maghiara: chip, fel, gand, oras; din turca: alai, cismea, ciulama, ciubuc; din neogreaca: caramida, a pedepsi, prosop; iar din franceza: bancnota, a defini, geniu, stil etc (germana si latina - Scoala Ardeleana).

Primul document cunoscut scris in romaneste este o scurta scrisoare din anul 1521 'Scrisoarea lui Neacsu de la Campulung'. Dupa aceasta data, avem multe scrisori, acte de vanzare si cumparare, foi de zestre, insemnari, etc.; iar dupa 1540, si carti tiparite, cele mai multe la Brasov. Ele sunt traduceri religioase din slavona. Primele au fost traduse in Maramures, unde li s-au gasit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care le-a tiparit in decurs de mai multi ani. La Orastie s-a tiparit in 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament.

Eseu: ADN-ul exista in genomul uman Document online: Proiect didactic biologie - transmiterea caracterelor ereditare-teoria cromozomiala a ereditatii

Carti religioase s-au publicat mereu dupa secolul al XVI-lea. Cu toate ca erau si carti de legende si chiar romane populare traduse, iar dupa 1600 se scriu direct in limba romana si cronici despre istoria romanilor, ele nu se tipareau, se copiau de mana si circulau in mai multe cópii.

Aspectul cel mai ingrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul careia se exprima ideile culturii si ale stiintei, se numeste limba literara.

Limba literara se deosebeste de vorbire prin faptul ca nu ingaduie folosirea unor forme sau rostiri locale (pa in loc de pe, da in loc de de, ghine sau bini in loc de bine), intrebuintarea unor cuvinte cu raspandire regionala (oghial -plapuma, batar -maces) sau a unor expresii familiare sau de mahala (a festelit, iacana, gagiu, misto).

Pe langa forma literara si forma populara, regionala, limba romana mai este si limba a literaturii artistice. In literatura artistica, baza este limba literara, ca limba a culturii. Literatura artistica nu se inscrie in graiurile locale, unde exista literatura populara sau folclorica, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba literara, limba literaturii artistice poate sa intrebuinteze orice forme, cuvinte sau expresii, atat din limba populara, cat si din graiuri. Prin urmare, limba literaturii artistice utilizeaza toate posibilitatile limbii cu scopul de a ilustra intentia scriitorului.

Dialecte ale limbii romane sunt: dacoromana (vorbita la nordul Dunarii), aromana (vorbita in Macedonia), meglenoromana (vorbita in Meglenia), istroromana (vorbita in peninsula Istria, disparuta astazi).

In cadrul dacoromanei se pot identifica unele deosebiri, ceea ce face sa se vorbeasca de subdialecte, fara insa a modifica unitatea (gramaticala) a limbii: muntean, moldovean, maramuresean, crisan, banatean; dar se vorbeste si despre graiuri: vrancean, oltean, etc.

In secolul al XII-lea si al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav in cancelaria domneasca, limba romana fiind scrisa cu caractere chirilice. Insa in 1860 se instituie intrebuintarea alfabetului latin. Cativa din traducatorii acelei perioade sunt : Simion Stefan ( "Noul Testament de la Baldrad") , Varlaam ( "Cazania" ) , Dosoftei ("Psaltirea" - in versuri) , Antim Ivireanu ("Didahiile"). Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri originale, Grigore Ureche fiind creatorul limbii literare a romanilor. In anul 1780, Samuil Micu si Gheorghe Sincai, alcatuiesc prima gramatica a limbii romane. In secolul XIX, Ion Heliade Radulescu pune ordine in alfabet, reducand numarul de litere chirilice de la 43 la 27, iar in anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot in acest secol, presa, invatamantul si teatrul au o mare contributie in dezvoltarea limbii.

Primul care demonstreaza latinitatea limbii romane este Grigore Ureche, intr-un capitol din lucrarea sa "Letopisetul Tarii Moldovei", consacrat special acestei probleme, intitulat "Pentru limba noastra moldoveneasca", pentru care conchide cu mandrie ca " de la Rim (Roma) ne tragem; si cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul".Pentru a-si convinge cititorii de acest adevar, el da o proba de etimologii latine : "de la rimleni, ce le zicem latini, paine, ei zic panis, gainaei zic galina, muiereamulier [] si altele multe din limba latina, ca de n-am socoti pre amanuntul, toate le-am intelege."

Lui Grigore Ureche ii urmeaza alti scriitori si lingvisti care sustin in lucrarile lor sorgintea latina a limbii romane. In " Istorie in versuri polone despre Moldova si Tara Romaneasca", cronicarul Miron Costin, realizeaza o sinteza a schemei structurii limbii romane : "Unde trebuia sa fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu in loc de meus, asa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo - omul; frons - frunte; angelus - indzierul. Unele cuvinte au ramas chiar intregi : barba - barba, asa si luna, iar altele foarte mici deosebiri. In plus s-au mai adaugat mai tarziu si putine cuvinte unguresti. In sfarsit, luandu-se cele sfinte de la sarbi, s-au adaugat si putine cuvinte slavonesti.". Iar in opera "De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor", asa cum indica si titlul, cronicarul isi propune sa scoata "lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si seminte sintu lacuitorii tarei noastre, Moldovei si Tarii Muntenesti si romanii din tarile unguresti." El dovedeste ca precum si alte neamuri: " frantozii - galii, turcii - otomani, ungurii - huni, asa si romanii poarta numele romanilor."

Dezvoltarea literaturii ca arta, dezvoltarea stiintelor prin ce au adus ele mai bun in formularea ideilor si sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii nationale. La baza ei stau cercetarea si valorificarea vocabularului, a fiecarui cuvant, a fiecarui termen stiintific sau tehnic nou, stradania celui care scrie sau exprima idei prin viu grai de a patrunde intelesul adanc al cuvintelor.

Elogiu adus latinitatii in creatia lui Alecsandri

In ciclul "Margaritarele" a lui Vasile Alecsandri poeziile latinitatii nu sunt atat de importante pentru valoarea lor literara cat pentru cea ideologica. "Santinela romana" este o sinteza a genezei poporului roman in registru eroic si vitejesc, grefata pe rezistenta in fata popoarelor migratoare. Parcursul poetic rezumand luptele cu navalitorii contine fragmente exemplare de poezie imitativa, remarcabile prin dinamismul ritmului si energia enumerarilor verbale:

"Vin si hunii, vin si gotii

Vin potop, potop cu totii

Pe cai iuti ca randunele

Cai sirepi ce fug ca gandul

De cutremura pamantul

Vie! Ca o stanca-nalta

Ce din varf de munte salta

Tuna, se rostogoleste

Cade, rumpe si zdrobeste

Codrii vechi din a sa cale

Pana-n fund, in fund devale.

Astfel crunt ostasul meu

Isi zdrobeste calul sau

El ii spare si-i razbeste

Snopuri, snopuri ii coseste

Si-i infrange, si-i respinge

Si-I alunga, si-i invinge."

In Margaritarele , Alecsandri inaugureaza tendinta de consacrare literara a originilor si existentei unice ale neamului precum si intentia de a populariza in Europa latinitatea poporului roman. Legaturile sale europene, prietenia cu mari personalitati literare ale vremii si , in afara acestor fapte extra-literare, frecventa in opera propriu-zisa a trimiterilor la vechimea s nobletea originii romanilor marturisesc o intreaga strategie, desfasurata pe toata durata vietii, vizand afirmarea dreptului de natiune suverana a Romaniei.

Getta din "Fantana Blanduziei" de care se indragosteste marele Horatiu este de origine geto-daca, ceea ce dovedeste ca "Fantana Blanduziei" este o descriere metaforica a sincretismului dintre daci si romani.

Drama "Ovidiu", prin insasi optiunea lui Alecsandri pentru acest subiect, era o forma de a vorbii lumii despre romani printr-o asociere ilustra cu biografia poetului roman exilat la Tomis. Ovidiu moar in piesa lui Alecsandri cu viziunea profetica a unui popor ce se va naste prin sinteza daco-romana si cu afirmarea oraculara a nemuririi latinitatii, a continuitatii acesteia in spatiul carpato-danubiano-pontic: "Dumnezeiri! Nu! Ginta latina in veci nu moare."

Alecsandri era preocupat de versificarea unor detalii revelatoare istorico-literare care sa popularizeze legaturile de traditie dintre romani si celelalte popoare din aria romanica, cel mai bun exemplu in acest sens fiind poemul epic "Banul Maracina" in care dezvolta o "raritate" istorico-literara ce se refera la descendenta valaha a celui mai important poet al Pleiadei, Pierre de Ronsard.

Versurile dedicate Italiei din Margaritarele ("Pe albumul domnisoarei Ida Vegezzi Ruscalla", "La Palestra", "La Magenta", "Pilotul", s.a.), fara a fi nemijlocit propagandistice, au in subtext idea refacerii unei solidaritati romanice in Europa. Desigur, in acest context ideologic, cea mai important poezie ramane "Cantecul gintei latine" care i-a adus lui Alecsandri trofeul feliorilor de la Montpellier, de care era atat de mandru si care era intaiul premiu international de poezie al romanilor.