'Eminescu este nu numai cel mai mare
scriitor roman. El este o aparitie aproape neexplicabila in literatura noastra.
El a cazut in sarmana noastra literatura de la 1870 ca un meteor din alte lumi.
Intamplarea a facut ca unul din cei mai mari poeti lirici ai secolului al
XIX-lea, secol atat de bogat, cel mai bogat in lirici, sa se nasca la noi,
intr-un colt din fundul Moldovei.
Iar daca ne gandim la calitatea pura si profunda a lirismului sau,
daca ne gandim la faptul ca Eminescu a aparut intr-o literatura fixata, daca ne
mai gandim ca el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu obtuzitatea mediului
si rautatea oamenilor, daca mai adaugam ca opera lui, creata in conditii asa de
grele, a fost infaptuita pana la varsta de treizeci si trei de ani, pana la
varsta cand un poet de o asa puternica gandire abia incepe sa devina ceea ce e
menit sa fie, - atunci poate avem dreptul sa spunem ca in Eminescu natura
crease pe cel mai mare liric modern si ca, geloasa de propria-i opera, i-a
placut sa sfarme de timpuriu minunata oglinda in care s-a rasfrant atat de
incantator.
Impresia, cu nimic comparabila, pe care Eminescu o face asupra
cititorului se explica, credem noi, printr-un caracter special al poeziei lui,
pe care ne vom incerca sa-l definim in randurile urmatoare.
Am observat altadata ca poeziile lirice ale lui Eminescu sunt fara
'subiect' si ca, ceea ce e aproape acelasi lucru, Eminescu n-are
poezii ocazionale.
Eminescu nu canta incidentele unei iubiri, ci iubirea; nu canta
farmecele unei femei, ci femeia; nu ne da crampeie separate din natura, colturi
de peisaje, ci ceea ce este mai general in natura. Ca pentru a reda generalul,
utilizeaza culori ale particularului, aceasta se intelege de la sine. Da ceea
ce vrea sa ne dea e generalul, iubirea, femeia, natura.'
