GLOSSA
COMENTARIU
Alaturi de sonet, rondel, si gazel, glosa e o poezie cu
forma fixa si poate una din cele mai pretentioase, iar
meritul lui M. Eminescu e cu atat mai mare, putini fiind scriitorii ce-au
abordat aceasta specie. A aparut in 1883 si apartine
marilor capodopere cand ajunsese la o limpezime clasica. Versurile au o valoare
aforistica, cuprinzand adevaruri verificate in practica,
dovada lipsa zorzoanelor stilistice, imbinarea maiestrita a
cuvantului fiind aceea ce exprima ideea poetica. Initial,
termenul de glosa semnifica explicarea pe marginea unui text a unui
termen sau pasaj obscur, ajungand cu timpul sa defineasca o poezie cu
forma fixa. Printre canoanele acestei poezii trebuie amintite: nr. de
strofe = nr. versurilor I strofe, numita si "strofa tema"; in
finalul poeziei versurile sunt reluate in ordine inversa - "strofa
concluzie"; incepand cu strofa a II-a se reia si se comenteaza cate
un vers al strofei tema, pentru ca apoi sa fie reluat in finalul
strofei ca o concluzie a acestuia. "Glosa exprima adevaruri ale
cunoasterii si moralei omului superior intr-o forma poetica
concentrata." Primele 8 versuri compun strofa tema a glosei
eminesciene si emit adevaruri general valabile, vers fiind
simtite la lectura ca ambele distihuri: "Vreme trece, vreme vine
Toate-s vechi si noua toate, Ce e rau si ce e bine Tu
te-ntreaba si socoate Nu spera si nu ai teama Ce e val ca
valul trece, De te-ndeamna, de te cheama, Tu ramai la toate
rece". Daca omul de geniu din Luceafarul dupa o
experienta trista pe Pamant se reintoarce in lumea lui din
ceruri ramanand nemuritor in plan material si rece in plan afectiv,
Omul de geniu din Glosa ramane pe Pamat, iar pe baza
autocunoasterii si-a contemplatiei filozofice nu se
amesteca in tumultul vietii sterile specifice omului comun. Inceputul
cu strofa a II-a. Poetul incepe constituirea de reguli si sfaturi de
provenienta stoica stand
sub influenta lui Zenon, Seneca, Marc Aureliu, care pentru a fi
convingatoare trebuie argument. Pentru omul de geniu singurul lucru
folosit in viata e adagioul lui Socrate. "Cunoaste-te pe tine
insuti intrucat restul e limitat d.p.d.v. al cunoasterii." Concluzia
la care ajunge poetul e ca omul de geniu ar trebui sa se lase atras
de lumea fericirii care e relativa: "Multe trec pe dinainte, In auz ne
suna multe Cine tine toate minte Si-ar sta sa le asculte Tu
asaza-te de-o parte Regasindu-te pe tine Cand cu zgomote
desarte Vreme trece, vreme vine". Pentru a evita deziluzia, omul de geniu
trebuie sa foloseasca din plin capacitatea rationala
numita metaforic de poet "rece-a cumpana-a gandirii." Incepand
cu strofa a IV-a e introdus motivul romantic al lumii ca teatru, intalnit
si-n finalul nuvelei "sarmanul Dionis" si preluat de la poetul
suedez Oxen Stierna.Conform acestui motiv lumea se prezinta ca un vast
teatru pe scena caruia indivizii sunt invitati sa interpreteze
roluri distribuite de cineva mai mare ca ei: "Privitor ca la teatru Tu in lume
sa te-nchipui Joace unul si pe patru Totusi tu ghicive-i
chipu-i Si de plange, de se cearta Tu in colt petreci in tine
Si-ntelegi din a lor arta Ce e rau si ce e bine". Acest
motiv va reveni in strofa a IV-a si a VII-a de fiecare data ca
argument pentru regula neamestecului omului de geniu in tumultul vietii
inselatoare a omului comun. In strofa a V-a revine ideea
schopenhauriana a prezentului etern: "Viitorul si trecutul Sunt a
filei doua fete Vede-n capat inceputul Cine stie sa
le-nvete Tot ce-a fost ori o sa fie In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie Te-ntreaba si socoate". In strofa
a VII poetul apeleaza la satira adaugand atitudini stoice pe
cea specifica scepticismului schopenhaurian: Nu spera cand vezi
miseii" La izbanda facand punte, Te-ar-ntrece
nataraii, De-ai fi cu stea-n frunte, Teama n-ai
Cata-vor iarasi Intre dansii sa se plece Nu te
prinde lor tovaras Ce e val ca valul trece." La reluare in final, in
ordine inversa a versurilor primei strofe, codul de reguli e mult mai
evident.
