Indicatii
scenice
In teatrul modern, indicatiile
scenice desemneaza de fapt didascalia
preluata din teatrul antic, adica "instructiunile" date actorilor de catre
autorul piesei de teatru, de la cele de miscare scenica, de rostire /
tonalitate verbala a interventiilor / replicilor etc., pana la cele regizorale,
ori privind diversele "combinatii de efecte audio-vizuale" - jocuri de lumini
scenografice, muzica, butaforie etc.
Ca "parte epica pura" a textului
dramatic, "indicatiile scenice" graiesc / "marturisesc" multe - cititorului, nu
spectatorului - despre complexa arhitectura a eroilor. In
antichitate, didascalia
(afisata in teatru) - in afara de istructiunile date actorilor - mai continea
informatii cu privire la numele autorului, actorilor, coregilor (finantatorii
spectacolului, "sponsorii"), ori la momentul / data, locul desfasurarii
reprezentatiei etc. In teatrul clasicismului,
romantismului si realismului, indicatiile scenice sunt "minimale". In
teatrul simbolist, expresionist, existentialist, paradoxist, dar mai ales in
teatrul absurdului, "didascalia" se extinde foarte mult, ajungandu-se chiar
"pana la situatia extrema", de acoperire totala a textului unei piese de
teatru; un exemplu in acest sens este si "drama dadaist-absurd-paradoxista" -
datata: «Bonn, 29 decembrie 1999» -, Maxima moralia de Bogdan Mihai Dascalu, unde "eroii"
/ "non-eroii" sunt «Personajul I, Personajul 2, Publicul, Politistul, Cusca,
Masa dreptunghiulara, Masa rotunda, Scaunele, Scara, Costumele» (DLt, 44), si
unde "actiunea" se reduce doar la doua replici: «- Eu» / «- Tu»; dar
accentul cade pe un «decor inexistent», pe faptul ca «nu exista scena, nu
exista sala de teatru, nu exista absolut nimic in afara unui vid total, precum
si a celor doi actori si a publicului care e inghesuit intr-o cusca de
dimensiuni reduse» (ibid.); "didascalia" tanarului dramaturg Bogdan Mihai Dascalu se
dovedeste a fi, in ultima intanta, "maiestrie", reusind a realiza si inocula
"spectatorului fidelei inteligente" nu numai o admirabila "stare paradoxista",
ci si de a contura cu "mare economie / precizie scenica" un polimensional si
terifiant personaj, Vidul instalat, datorita "maximei moralii",
in fiecare ens din cusca, "eliberat" si "arestat" de Politist). In
"teatrul de ultima ora", constatam ca functiile didascaliei tin nu numai de
"dezambiguizare" - "precizarea vorbitorului", cand in scena sunt mai multe
personaje, indicarea "fundalului" / "contextului" in care se desfasoara
dialogul, descrierea unor actiuni non-verbale (insotitoare, intrerupatoare, ori
substituitoare de dialoguri) etc. -, ci si de alte resorturi: "crearea de
atmosfera", "de personaj" (Vidul) etc.
