Marius Nica, orasul crailor de Curtea-Veche

ORASUL CRAILOR DE CURTEA-VECHE

Prep. univ. MARIUS NICA

Universitatea "Petrol-Gaze", Ploiesti

Bucharest has been a well known literary image for more than two centuries. Thus, it provides a rich symbolism to almost any kind of writing. I stopped to what I think to be one of the greatest imagery literary proposal: Mateiu Caragiale's The Libertines (Craii de Curtea-Veche).The novel offers a Balcanic urbanism in what it has the best: colours, people and gestures. They bring about a world of Mediterranean widening in which sin praised as virtue and values are sinful. The characters identify themselves to this spiritual area and eventually become their symbols.

The paper deals with the very symbols of the Mateiu Caragiale's text and tries to enlighten its powerful imagery and present a discourse of maximum depth.

In romanul lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, cu greu poate fi descifrata intamplarea, evenimentul sau subiectul epic. Intelesul se afla dincolo de prima lectura, in profunzimea imagistica provocata de intalnirile personajelor si in logica intrepatrunderii simbolurilor. Textul nu se destainuie - asa cum ar face o scriere cuminte de tip traditionalist -, ci ofera sugestiile unei lumi, coordonatele minime de ,,supravietuire" in fictionalitatea epica ale unui spatiu ce se dezvaluie cititorului din cu totul altceva decat tablourile si descrierile propriu-zise. Si tocmai acest altceva vom incerca sa gasim si, totodata, sa explicam acel topos in care vietuiesc personajele mateine, mult prea-putin discutatul Bucuresti al crailor de Curtea-Veche.

Citadinismul literaturii romane a gasit, nu o data, in orasul lui Bucur, imaginea emblematica pentru ,,marele oras" ca topografie in care formele imaginarului s-a contopit cu strategiile literare ale simbolului. Bucurestiul a oferit astfel pretextul si, in acelasi timp, motivatia pentru crearea unei scene, a unui fundal ce deseori scapa din simpla expunere etnografica in diverse ,,roluri", oferind noi interpretari textului. De la Dimitrie Bolintineanu si Nicolae Filimon, literatura romana a cunoscut Bucurestiul ca oras privilegiat in scrierile mai mult sau mai putin incarcate de intentionalitate morala. El devine scena ,,comediei umane" in care se desavarsesc caractere si tipologii. Astfel, personajele lui Filimon vor putea fi recunoscute ulterior in generatia lui Iancu Urmatecu al lui Ion Marin Sadoveanu si chiar in pleiada crailor mateini. Iar spatiul perindarilor va ramane fundamental acelasi Bucuresti balcanic, cu izul sau usor medieval, cu aceleasi obiceiuri si, in acelasi timp, permisiv noului. Literatura romana citadina a avut de la inceputuri simtul metropolei, dar aceasta nu inseamna ca si-a gasit intotdeauna fondul pe care sa-si consolideze formele. Exista in textele de sfarsit de secol XIX - inceput de secol XX un ritm specific marilor orase, dublat de un joc al stralucirii si degradarii, aceasta in masura in care Bucurestiul devenise un centru imagistic pentru scriitorii perioadei.

Primul care observa schimbarea acestui spatiu si caracterul lui cosmopolit este I. L. Caragiale, scriitor urban prin excelenta, implantat in spiritualitatea revigoranta a capitalei sau provinciei. El apartine prin insasi structura sa acelei societati de tip balcanic care isi cauta apartenenta la Europa

moderna. Mitica, ,,bucuresteanul par excelance", apare in toate ipostazele citadinului, al micului parizian: ,,in pravalii, pe strada, pe jos, in tramvai, in tramcar, pe bicicleta, in vagon, in restaurant, la Gambrinus, -  in fine, pretutindeni." Lumea bucuresteana este, de asemenea, dinamica, in miscare, dornica de distractii, de plimbari si etalare sociala; este o lume burgheza cu o imensa pofta de viata, cu privirea mereu indreptata spre mondenitate. Chiar si mahalaua este foarte sensibila la ceea ce inseamna nou si schimbare. Prin atitudine, Caragiale-tatal pregateste citadinismul psihologic de tip Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu sau Cezar Petrescu. Cea dintai iubeste orasul, dar atitudinea ei este mult mai rezervata - observatia freamatului cetatii si a aglomeratiei urbane este obiectiva. Personajele nasc din si se pierd in multime. O societate atinsa de snobism, lumea care traieste in romanele Hortensiei Papadat-Bengescu este o lume a frumusetii de suprafata atat la nivelul individului cat si la cel al macrostructurilor, al arhitecturii orasului. In aceasta, eclectismul descopera degenerarea orgolioasa si nemultumita, fara valori morale, a cetatii aflate la apogeul sau. Dar poate ca nici unul dintre scriitorii interbelici nu prezinta o perspectiva citadina precum o face Cezar Petrescu. Acesta nu se lasa ispitit de prospectarea in adancime a fenomenelor si plaseaza realitatea romaneasca ,,in ritmurile concertate ale lumii intregi. Poate nicaieri in alte carti ale epocii, iluziile, cautarile si deziluziile intregii generatii nu sunt formulate intr-o atat de ampla perspectiva sociala. Ceea ce se pierde in profunzime, creatia sa castiga in deschidere la suprafata" . Cezar Petrescu priveste global sentimentul istoriei si al transformarilor; impatimit citadin, autorul Caii Victoriei judeca varstele orasului aducand intr-o aceeasi imagine doua momente: atunci si acum.

Aparut in aceeasi perioada cu romanele lui Cezar Petrescu, Craii de Curtea-Veche a fost definit ca un text ce prezinta spatiul moravurilor, depravarilor si mizeriei Bucurestiului din primele decenii ale secolului XX. Credem insa ca este mai mult de atat. Si aceasta, deoarece, daca Mateiu Caragiale ar fi fost interesat sa prezinte Bucurestiul contemporan, cititorul ar fi intampinat in final un text asemanator celor ale lui Cezar Petrescu - in care, potentata de ,,sentimentul istoric al schimbarilor" transpare o civilizatie cosmopolita, avida de senzatiile si placerile urbei. Romanul lui Mateiu Caragiale ar fi devenit atunci o incordare descriptiva, o lupta pentru aderenta chiar a autorului la universul citadin actual lui, iar imaginatia creatoare ar fi cedat in favoarea documentului. Scriitura se naste insa din acel fantastic romantic, rupand fragmente de identitate din lumile fictionale ale lui Eminescu si Macedonski, in care mastile orasului provocau un joc al grotescului si imoralitatii: ,,Bucurestii ramasese credincios vechei sale datini de stricaciune; la fiece pas ne aminteam ca suntem la portile Rasaritului".

Craii de Curtea-Veche releva o dubla atitudine a scriitorului. Pe de o parte se afla cea estetica care, prin fabulatia ce pare a cobori din 1001 de nopti, contrazice urbanismul invocat de Eugen Lovinescu. Aceasta este secondata de o atitudine existentialista ce propune orasul ca vis; este o relatie de puternica imaginatie, la fel cu cea pe care scriitorul a incercat-o in viata reala in raport cu sine insusi. Personaj cel putin ciudat in viata culturala si sociala a inceputului de secol XX, Mateiu Caragiale isi construieste o identitate, amagind parca realitatea (profitabil sau nu - dilema ramane deschisa), intr-un demers ce iese din limitele oricarei obiectivari. Creatorul crailor isi asigura transcenderea de la statutul comun al burghezului la cel inalt privilegiat al aristocratului prin intermediul descendentei si al destinului. Un individ ce fabuleaza pe taramul realitatii este cu atat mai mult asteptat sa imagineze profund in universul fictional al operei literar. Ar fi gresit, deci, sa incercam o simpla surprindere a Bucurestiului matein in coordonatele etnografiei, sa ne extaziem la momentul intalnirii in textul Crailor . a unor toponime ce par a-si avea originea in realitatea prozaica a capitalei. Singurul demers profitabil ar fi intrarea in povestire odata cu Povestitorul, trezirea odata cu primele pagini ale romanului din somnul realitatii in labirintica lume a imaginarului matein.

Daca dandysmul este, asa cum afirma Marian Papahagi, o ,,arta a imposturii asumate", atunci devine aproape necesar sa ne raportam la scrierea lui Mateiu Caragiale ca la o ,,impostura", in sensul de inlocuire voit inselatoare. Deoarece, in romanul Craii de Curtea-Veche, spatiul citadin nu este reprezentat - precum o fac ceilalti romancieri ai epocii - , ci este refacut sau, mai corect spus, imaginat. Bucurestiul crailor apare ca o alternativa la orasul inceputului de secol XX, in masura in care si omul Mateiu Caragiale si-a cautat si construit o identitate ce o depasea pe cea reala. Tudor Arghezi, intr-unul dintre numerele Vietii romanesti, este de parere ca ,,domnul Caragiale [Mateiu], ca sa poata scrie as cum doreste, ar avea nevoie, credem, de o schivnicie intr-o tara indepartata si de cincizeci de mii de lei venit. Bucurestiul ii inmoaie accentele lirei" . Cu siguranta Arghezi intentiona altceva decat studiul de fata, dar ramane, totusi, interesanta intuitia neaderentei autorului Pajerelor la spatiul capitalei. Cu afisarea superioara a personalitatii sale, Mateiu Caragiale cauta desprinderea de contemporanii sai nu atat pe coordonatele spatialitatii, cat, mai ales, pe cele ale temporalitatii. Perioada berlineza s-a dovedit benefica in ceea ce priveste creatia mateina, dar, la fel ca in mahalalele bucurestene (in sensul originar de cartier, zona), scriitorul a cautat nu un alt spatiu, ci un alt timp demult apus. Iar acest fapt se reflecta pe deplin si in fictionalitatea creatiei literare: ,,In vreme ce Caragiale-tatal este un spirit modern, care se simte excelent in lumea citadina, Caragiale-fiul cauta refugiu in imaginar, in vremi trecute si in alte spatii si cultiva «miragii» alimentate de «fantazia» altui veac" .

La o lectura atenta, se poate observa ca descrierile (putine si lapidare cate sunt) isi au ca obiect Bucurestiul vechi, de dinainte de existenta crailor. Referirile la orasul actual povestirii sunt rapide si, de cele mai multe ori, reduse la toponime, fara a continua in descriere. Cititorul nu afla nimic despre arhitectura cladirilor de pe Covaci (unde se afla carciuma primei si ultimei intalniri), Cismigiul nu se individualizeaza spatial decat prin ,,podul cel mare", iar podul Mogosoaiei nu este decat locul despartirii de Pirgu. Forta imagistica a scriitorului devine cu totul alta cand in discutie este adusa vechea Curte Domneasca: ,,Ca intreg targul, Curtea fusese arsa si rezidita de numeroase ori si trebuie sa fi acoperit o arie intinsa, ramasite de temelii boltite gasindu-se in intreaga mahalaua, de pilda sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de inchipuit, semanand in mare cu manastirile, cu trupuri de cladiri multe pentru a putea salaslui toata liota si tigania, fara intocmire, fara stil, cu nade, umpluturi si carpeli, vrednica sa slujeasca, in uratenia ei, de decor ticalosiei unei tagme stapanitoare plamadita din toate lepadaturile venetice si din belsug altoita cu sange tiganesc". Sau, cand Pantazi, acel ,,prieten de cand lumea", isi aduce aminte de spatiul copilariei: ,,intre Sfantul Constantin si Sfantul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stapaneste paragina, se tinea gradina de gradina, numai pomi roditori, liliac, bolte de vita . " Astfel, Bucurestiul are importanta doar daca se identifica cu timpul revolut al binelui si bunatatii. De remarcat chiar frecventa acestei sintagme in romanul lui Mateiu Caragiale: ,,lumea de odinioara [ . ]", ,,vremurile bune". Identificandu-se afectiv cu acestea, cei trei crai (excluzand aici pe Pirgu) isi explica astfel placerea hagialacului, a calatoriei in istoria cea prea binefacatoare a ascendentei lor. Si nu doar spatiul este cel readus din mrejele Trecutului - odata cu el, o lume intreaga cu imaginile ei, cu zgomotele si culorile caracteristice. Nimic nu a cazut in uitare, iar prospetimea aducerilor aminte uimeste prin bogatia detaliului: ,, . Intr-un salon viu luminat, cocoane in malacov incarcate de scule, boieri cu favoriti sau cu imperiale, la grumazul carora scanteie briliantele Nisanului, se apleaca adanc ca sa sarute mana unei batrane imbracata in verde, o batrana putintica la trup si uscativa, cu par morcoviu, cu ochi spalaciti albastri".

Povestitorul pare sa fie atent doar la aceste detalii ale Trecutului care il impresoara si in care se regaseste. El nu observa carciumile sau strazile Bucurestiului contemporan cu aceeasi minutiozitate cu care descrie visul din finalul romanului, iar lumea capitalei nu ii trezeste interesul precum o face, spre exemplu, istoria Penei Corcodusa. Povestitorul, Pantazi si Pasadia nu traiesc in actualitate decat in prezenta lui Pirgu (si vom observa indata de ce acest fapt), iar spatiul citadin inconjurator este lipsit, in viziunea lor, de orice importanta. Traind ritmurile ,,veacului trecut", cei trei crai exista spatial in cadrul orasului, dar, in regim temporal, in afara acestuia. Prin ei, Mateiu Caragiale ofera o imagine profund balcanica a orasului, in care, caderea in timp inlocuieste modernitatea si citadinismul propuse de Caragiale-tatal. O astfel de comparatie ar fi si mai relevanta daca ar fi facuta intre Craii de Curtea-Veche si Calea Victoriei a lui Cezar Petrescu. Aparute aproape simultan la sfarsitul deceniului al treilea, cele doua texte propun fiecare o imagine proprie a unui acelasi spatiu citadin. Si, totusi, ce distanta temporala intre cele doua! Privirea lui Cezar Petrescu strabate strazile noului Bucuresti printre masini si tramvaie, intra in salile de bal pentru a sfarsi in gloata mahalalelor. Si toate acestea pentru a scoate in evidenta (poate prea mult) procesul de modernizare a capitalei, ,,reveriile revolutionare" ale noilor parveniti. Luxul trage dupa sine mizeria si decaderea. Occidentalizarea exista, dar ea este ,,numai lustru", forma imprumutata fara prea mari scrupule de bucuresteanul avid de viata mondena, de ,,tot ce-i bun si ce-i rau". Pe de alta parte, insa, Mateiu Caragiale nu reuseste - nici nu si-ar fi dorit - sa observe orasul cosmopolit pe care l-a ,,preaslavit" romanul interbelic. Pentru autorul Crailor . , orasul contemporan, umbrit de aripile incetosate ale noptii, se reduce la ,,ulicioarele inguste" in care carciumile isi primesc cu lautari clientii, la casele mici si ingramadite, la gloata mizera si la ,,maidanele pline de gunoaie si mortaciuni". Bucurestiul pare mai mult o ruina, un regres atat fizic cat si moral. Precum afirmam si mai inainte, Povestitorul - impreuna cu ceilalti doi crai ce sustin hagialacurile imaginatiei - este atras si mult impresionat de lumea ,,secolului trecut" in care isi regaseste fiinta si motivatia ontologica: ,, . fu veacul binecuvantat, veacul cel din urma al bunului plac si al bunului gust, pe scurt, veacul francez si mai presus de orice veacul voluptatii".

Spatiul habitant din interiorul orasului pierde si el atributele istoriei actuale, contemporane personajelor. Pantazi si Pasadia - ale caror case sunt singurele descrise (exceptand Arnotenii) - locuiesc in spatii ce recupereaza parca un timp revolut. Ei devin ,,victime" voluntare ale unei temporalitati invers cronologice, in care doar amintirea, Trecutul le motiveaza existenta. Imagine a inchiderii progresive in oras, casele celor doi crai sunt vechi, iar interiorul lor reface o alta lume, dintr-un alt timp. ,,Pasadia Magureanu se ascunde de lume intr-o locuinta care ii poate adaposti sufletul «vechi» si bolnav: «intr-o ulita singuratica, in umbra unei batrane gradini fara flori, se ridica, neprimitoare si posomorata, o casa veche». O casa emanand ceva tainic si nelinistitor, o insula de timp trecut, cu o atmosfera de rafinament crepuscular, in care artificialul este intretinut anume: «strabatui iar siragul de saloane unde, intre toate florile afara de cele firesti, dainuia ca imbalsamat, cu Olimpul sau sulemenit si pastorala sa dulceaga, veacul galant»" . Acelasi stil il imprumuta si Pantazi care ,,inchiriase doua incaperi, bogat mobilate in gustul greoi de acum cincizeci de ani [ . ]" (s.n.). La fel cum, pentru cititorul atent, Bucurestiul matein este un spatiu imaginat, la fel si locuintele continua la nivelul universului habitant procesul de re-facere a realitatii din perspectiva unui trecut cel putin glorios. Un lucru trebuie inteles: Mateiu Caragiale nu iubeste orasul, nu se simte atras de lumea dinamica si pestrita a acestuia; ii repugna orice idee de mondenitate (in intelesul pe care l-au dat scriitorii interbelici). Toposul de refugiu al scriitorului este prefigurat inca din Pajere, unde o lume veche renaste din ruinele boltilor si ale zidurilor de cetate: ,,Si-n tainuita cula, tintind priviri viclene, / Zambesc catre domnite boeri cu lunga barba, / Purtand pe nalta cuca surguci cu mandre pene". Aderand structural esteticii romantice, Mateiu Caragiale inlocuieste lumea citadina oferita de I. L. Caragiale prin spatii exotice si himere ale trecutului.

Orasul crailor mateini ofera totodata si imaginea iesirii in natura, a spatiului deschis ca motivatie a reveriei. Intalnirea Povestitorului cu Pantazi se petrece pe podul cel mare din gradina Cismigiului, a carei descriere, desi lapidara, ofera intuitia peripatetismului elinic, a intalnirii in spatiul deschis al cetatii. ,,Sunt grec", marturiseste personajul, parca delimitandu-se de lumea celorlalti crai. Caci, daca occidentalul Pasadia imagineaza doar in spatiul inchis al casei, mediteraneanul Pantazi iese in natura, se deschide dincolo de limitele cladirii; pentru el, orasul inseamna in primul rand deschidere , lipsa oricaror bariere fizice. ,,Il intalnisem mereu si pretutindeni", observa Povestitorul, identificandu-se cu el. De ce aceasta? Deoarece exista in structurile de adancime ale textului o relatie metonimica intre cei trei crai si spatiile culturale pe care le reprezinta . Cum Pasadia aduce sentimentul occidentului (nu al cosmopolitismului!) in spatiul de tranzitie geografic-culturala caruia ii este subordonat Bucurestiul matein, lui ii va fi imposibil sa existe in afara cladirii, a structurii riguros delimitate. Occidentalul are vocatia catedralei, in sensul nu al spiritualizarii, ci al unei limitari pe orizontala in favoarea dezvoltarii pe verticala. Astfel, Pasadia Magureanu este omul citadin prin excelenta; insa el nu se integreaza geografiei spirituale a Bucurestiului crailor de Curtea-Veche. Desi paradoxala, afirmatia introduce necesitatea delimitarii clare, in ordine conceptuala, a orasului din romanul lui Mateiu Caragiale. Peripatetismul afirmat de Pantazi si sustinut de Povestitor ne indreptateste sa observam in imaginea Bucurestiului o structura deschisa, fara limite si fara un centru de convergenta. Singurele locuri de intalnire (a tuturor crailor) si, deci, cu functie simbolica de centru, par a fi carciumile. Personajele se misca liber prin si, mai ales, in afara orasului (Pantazi este cel care propune o astfel de evadare). Si, astfel, ne vedem indreptatiti sa afirmam ca autorul isi transpune craii in deschiderea si in ne-limitarea targului. De ce nu iese Pasadia in piata? Fiindca el cunoaste monumentalismul burgului, al structurii spatial limitative ce nu permite intalnirea in afara centrului, a catedralei, a constructiei consacrate. Pe de alta parte, carciumile in care se intalnesc cei patru P sunt ramasitele sau forma degradata a vechilor hanuri bucurestene. Diversitatea lumii din Targul Bucurestilor (caci astfel era cunoscuta capitala) isi gasea unitatea in interiorul permisiv al hanului care oferea, in acelasi timp, emergenta caracteristica unei ,,civilizatii a lemnului". Craii parasesc carciumile si se despart, cautandu-si fiecare identitatea si destinul. ,,Orasul" insusi este un spatiu tranzitoriu, momentan, pe care personajele si-l asuma pe un veritabil Purgatoriu. Ei trec prin; nu se instaleaza in. Aceasta este, de fapt, diferenta intre targ si oras. In romanul sau, Mateiu Caragiale nu preia modelul occidental (propus de o ,,civilizatie a pietrei") si ii gaseste orasului identitatea originara in modelul rustic al targului.

Apare insa o dilema: ce mai este balcanic in lumea crailor? Cat din geografia spirituala propusa cititorului aduna in juru-i un balcanism de fond? Si poate cel mai bun raspuns il ofera George Calinescu cand scrie: ,,Suntem in Bucurestii semibalcanici si semioccidentali unde finetea cea mai inaintata se amesteca cu injuratura si pofta grosolana. Mateiu Caragiale incearca sa zugraveasca, si izbuteste, acea lume romaneasca [ . ] in care se imperecheaza tigania, lenea sufleteasca si ascutimea inteligentei" . Cel din urma crai (dar nu mai putin important), Pirgu ofera imaginea unui balcanism in tot ceea ce are el mai murdar si trivial. Ca si Pantazi, el apartine orasului , dar, spre deosebire de acesta, ale carui plimbari aveau loc in ,,singuraticul si lasat in salbaticie" Cismigiu, Pirgu se identifica cu ,,insusi sufletul spurcat si scarnav al Bucurestiului [ . ]". Peregrinarile lui au ,,tarbacit pe lapovita si pe sloata clisa ulitelor fara caldaram si fara nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie si de mortaciuni". Acesta este balcanicul. Bucurestiul matein este un amalgam de elemente balcanice si grecesti. Iar daca formele vietii materiale, placerea fizica, carnala a vietii, voluptatea mizeriei si pasiunea degradarii sunt evident de origine orientala, spiritualitatea este ,,mostenita" din ortodoxismul bizantin.

In perspectiva Povestitorului (si, evident, si a lui Mateiu Caragiale), lumea de le ,,portile Rasaritului" este o lume a melancoliei, a fanteziei si reveriei, un univers al nocturnului creator de imagini in care Vechea Curte Domneasca inalta ,,ruine semete in falduri de edera". In hagialacurile lor (fie in locuinta-catedrala, fie in spatiul deschis al gradinii), craii se inchina ,,Frumosului in cetatile linistii si ale uitarii", le cutreiera ,,ulitele in clina si pietele ierboase", patrunzandu-se de ,,sufletul Trecutului".

Spatiu imaginat, refacut pe un vechi tipar, Bucurestiul matein transforma lectura romanului intr-un hagialac de felul celor propuse de Pasadia sau Pantazi. Cititorul participa imaginativ la un alt spatiu si o alta lume, o lume a spectacolului, in care forta imaginatiei impleteste ,,poezia si mizeria, candoarea si promiscuitatea". Un univers citadin atins de aripa spiritului balcanic in care esenta se ascunde sub valuri grele de iluzie, in care valorile pacatuiesc, iar pacatul este ridicat la rang de virtute