Romanul obiectiv, realist, interbelic - ion, de liviu rebreanu - suport de curs pentru examenul de bacalaureat

ROMANUL OBIECTIV, REALIST, INTERBELIC

ION, de LIVIU REBREANU

Punct de reper in proza romaneasca interbelica , Liviu Rebreanu , scriitor nascut intr-o lume robusta de tarani ardeleni , inseamna deopotriva continuitate si ruptura , traditie si inovatie .Inciuda aparentei de spirit greoi , masiv , creatia sa , extrem de variata sub raport tematic si artistic , ramane momentul de referinta , punctul de plecare in orice analiza a prozei romanesti din primele decenii ale secolului XX .

Nascut la 27 noiembrie 1885 la Tarlisaua , in tinutul Nasaudului , Liviu este cel dintai venit pe lume intr-o familie numeroasa ( 14 copii ) , a unui invatator , Vasile Rebreanu , fost coleg de scoala si prieten cu George Cosbuc . Cei dintai ani ai existentei sale se desfasoara in Nasaud , iar scoala primara o face cu tatal sau , la Moieru.

In cadrul evolutiei romanului romanesc, se poate vorbi de “momentul Rebreanu”. Prozatorul continua si adanceste cercetarea societatii romanesti, in traditia lui N. Filimon, D. Zamfirescu, I. Slavici si M. Sadoveanu, printr-o vasta documentare si compozitie, printr-un studiu atent de analiza psihologica. El are contingenta in fiecare, dar se diferentiaza de ei in chip radical. De Slavici si de Sadoveanu il apropie orientarea predilecta catre lumea satului, de Duiliu Zamfirescu surprinderea scenelor de masa.

Ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, care uimeste prin puterea de a prezenta viata in complexitatea ei sociala si psihologica. Rebreanu constiinta mai framantata, ramane la romanul fresca sociala, palpitand de dramatism. In aceasta directie a vastelor constructii epice, cu caracter obiectiv, si in orientarea romanului psihologic pe fagas realist sta principala contributie a lui Rebreanu, care face din el creatorul romanului modern in literatura romana. Pe aceasta baza se situeaza si locul lui eminent intre romancierii europeni ai problematicii taranesti si ai cazurilor de constiinta.

Este prima capodopera in creatia lui Liviu Rebreanu si un punct de referinta in evolutia romanului romanesc. Eugen Lovinescu considera romanul o adevarata revolutie fata de: lirismul samanatorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanista. Elita criticii literare a vazut in acest roman o capodopera de rascruce in reflectarea satului si a taranului roman. Intr-adevar, romanul aduce o imagine noua, autentica, obiectiva asupra realitatii rurale, respingand orice intentie de idilizare, de infrumusetare

Formula de roman pe care o adopta Liviu Rebreanu este moderna: ea rezulta in primul rand, din schimbarea perspectivei de investigatie romaneasca. Diferita e doar metoda, caci romanul, si in cazul lui Rebreanu, ramane in actualitatea vietii. Rebreanu insa o interpreteaza obiectiv, ca problema, fara intentii moralizatoare sau sentimentalism. In aceasta perspectiva larga capata motivatie drama casniciei din romanul Ion, rascoala din romanul cu acelasi nume, incercarea de evadare din romanul Padurea spanzuratilor, ori crima din romanul Ciuleandra.

Primul in ordine cronologica este romanul Ion, aparut in 1920, care schimba cursul istoriei romanului romanesc, scotandu-l din criza indelungii sale asezari.

Romanul, este considerat de Lovinescu “cea mai mare creatie romaneasca” si el ii va aduce scriitorului consacrarea academica . Academia ii acorda premiul Nasturel , iar , 2 ani mai tarziu , dupa aparitia romanului “Padurea Spanzuratilor” primeste marele premiu al romanului .

Desi e “pretuit cu moderatie ca nuvelist” ( D. Micu ), inceputurile sale sciitoricesti , nuvelele si schitele formeaza o parte importanta a operei , un exercitiu premergator constructiilor romanesti..

Liviu Rebreanu a pornit in scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat in opera sa. In articolul Marturisiri romancierul vorbeste amanuntit despre geneza romanului sau.

In primul rand romancierul marturiseste ca a fost impresionat de o scena surprinsa la hotarul satului Prislop, cand un taran s-a aplecat si a sarutat pamantul ca pe o ibovnica. Scena i s-a intiparit in minte, l-a uimit, l-a obsedat si a fost fixata in desfasurarea epica a romanului.

Liviu Rebreanu a retinut o intamplare petrecuta in sat: un taran intarit si-a batut unica fiica,    Rodovica, pentru ca a gresit cu cel mai becisnic flacau din sat. Daca fata ar fi gresit cu un baiat instarit, taranul ar fi gasit mijlocul sa impace lucrurile. Asa insa rusinea lui era mai amara pentru ca trebuia sa se incrusceasca, fruntas, cu pleaba satului si sa dea o zestre buna unui prapadit de flacau, care nu iubea pamantul. Intamplarea Rodovicai va constitui pentru inceput subiectul nuvelei Rusinea.

Tot in zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorba cu un flacau din vecini, voinic, harnic, dar foarte sarac, Ion Pop al Glanetasului. Din discutiile cu acest flacau se simtea o dragoste pentru pamant aproape bolnaviceasca. Pronunta cuvantul pamant cu atata sete, cu atata lacomie si pasiune, parca ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata.

Combinand aceste date, imaginand scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la elaborarea romanului. El isi propune sa reprezinte prin Ion al Glanetasului pasiunea organica a taranului roman pentru pamantul pe care s-a nascut, pe care traieste si moare.

“Ion” isi trage originea dintr-o scena pe care a surprins.o autorul si care l-a impresionat profund: “Era o zi de inceput de primavara. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am zarit un taran, imbracat in straie de sarbatoare. Deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica ”.

La putin timp dupa aceasta intamplare, are un alt “eveniment” care ii atrage atentia: unul dintre cei mai bogati taranii din satul parintilor sai, vaduv, isi bate unica fiica intr-un hal ingrozitor, deoarece ea facuse greseala sa ramana insarcinata, si inca “cu cel mai becisnic flacau din tot satul”.”Asa insa rusinea lui era mai amara: afara de greseala fetei, trebuia sa se incuscreasca el, fruntas, cu plevna satului si sa dea o zestre buna unui prapadit de flacau.”.

Tot in aceiasi perioada, Rebreanu purtase o discutie cu un flacau din vecini, chipes, harnic, muncitor si foarte sarac, Ion Pop al Glanetasului. Flacaul ajunsese la concluzia sa diversele necazuri sunt pricinuite de lipsa de pamant. “Pronunta cuvantul <<pamant>> cu atata sete, cu atata lacomie si pasiune parca ar fi fost vorba de o fiinta vie si adevarata”.

Rebreanu incearca sa faca o legatura intre aceste trei scene creionandu-se astfel „scheletul” unui roman. Prima incercare a fost o nuvela cu titlul „Rusinea”, ramasa nepublicata, in care Rodovica devenea negresit o victima a iubirii. A doua etapa de prelucrare a acestor intamplari o constituie romanul „Zestrea”, insa autorul ajunge la concluzia ca „iesise ceva cu desavarsire neorganic”, „ca materialul nu era suficient framantat”. Dupa trei ani el rescrie romanul „Zestrea” ca si cand nu ar mai fi existat textul cel dintai, danduSi numele „Ion”.

Romanul traditional evidentiaza originalitatea noastra nationala prin interesul social, istorie si natura si prin atentia acordata miturilor, datinilor, folclorului

In ceea ce priveste tehnica narativa, romanul traditional respecta conventia naratorului omniscient si textului accesibil

„Ion este un roman obiectiv. Din punct de vedere al continutului, faptele sunt prezentate cronologic, in cauzalitatea lor, naratiunea fiind astfel una liniara. Ca element de tehnhica literara, trebuie mentionat ca autorul unui roman obiectiv este omniscient si omniprezent.

Tehnica romanlui este circulara , deoarece incepe cu descrierea drumului spre satul Pripas si cu imaginea satului adunat la hora, pe ulita din dos, la Todosia, vaduva lui Maxim Oprea, in ziua de duminica, si se termina cu imaginea satului adunat la sarbatoarea hramului noii biserici si descrierea drumului dinspre satul Pripas.

Ion este un roman realist de observatie sociala. Romanul are o structura complexa: urmarind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu traditiile si obicieiurile sale. Inca din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul constructiei sferice: romanul incepe si se sfarseste cu aceeasi imagine. Drumul care duce spre Pripas este in acelasi timp drumul de la realitatea vietii la fictiunea operei artistice; aceeasi omagine de la sfasitul romanului ne readuce din lumea romanului in realitatea concreta: Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului. […]

Drumul trece prin Jidovita, pe podul de lemn acoperit, de peste Somes, si pe urma se pierde in soseaua cea mare si fara inceput …

Structura romanului este complexa, autorul urmarind destinul unui personaj proiectat pe fundalul satului ardelean cu traditiile, obiceiurile sale specifice.

Proza lui Rebreanu se contureaza in jurul a 3 teme majore , insa , fara indoiala Rebreanu ramane inainte de orice, analistul lumii rurale a carei mentalitate o cunoaste si o exprima cu precizie , demonstrandu-i mecanismul intim

Tema romanului o reprezinta viata satului transilvanean la inceputul secolului al XX-lea.

Epicul, sintetic in inlantuirea episoadelor si simetric in constructia intregului, capata relief prin situatii si caractere opuse, imaginea de ansamblu se intregeste monografic prin diversificarea detaliilor, mereu insa in aceeasi problema, cadru de dezbatere si document de epoca.

Procesul de elaborare al romanului, trecand prin fazele manuscrise Zestrea (titlul initial al romanului) si Rusinea (primul capitol al manuscrisului Zestrea), a fost indelungat si trudnic. Tudor Vianu a lasat o marturie asupra tenacitatii impresionante cu care Rebreanu si-a dus nazuinta la capat: “Era in 1919, ma intorsesem din razboi si Rebreanu isi regasise caminul lui, dupa ce trebuise sa se refugieze in Moldova pentru a scapa de justitia martiala a trupelor de ocupatie. Locuia pe strada Nicolae Balcescu, in fundul unei curti, intr-o casut1 daramat1 de atunci, la doi pasi de casa tot atat de modesta, unde se sfarsise Luchian. Ferestrele lui Rebreanu, zarite printre copacii curtii, ramaneau luminate in tot timpul noptii. Ma intorceam tarziu acasa si o chemare inceata imi deschidea usa camerei sarace, despartita prin doua trepte de bucataria familiei. Rebreanu scria atunci, a cincea, a sasea oara, romanul Ion. Munca incepea odata cu caderea serii si continua pana la rasaritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din cand in cand cu racorirea fruntii infierbantate. Intreruperea provocata de vizitatorul nocturn nu parea a-i fi neplacuta…”.

Formula epica dura a romanului este “o replica data atat lirismu-lui semanatorist cat si atitudinii poporaniste”, predominante in epoca , departandu-se astfel de stereotipului semanatorist care idiliza viata acestuia.

Tehnica romanlui este circulara , deoarece incepe cu descrierea drumului spre satul Pripas si cu imaginea satului adunat la hora si se termina cu imaginea satului adunat la sarbatoarea hramului noii bi-serici si descrierea drumului dinspre satul Pripas.

Romanul este structurat in doua parti sugestive (“Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”), capitolele au titluri-sinteza (“Inceputul”,“Hora ”,“Nunta”, “Nasterea” etc). Actiunea se organizeaza, totusi, in jurul unei figuri centrale , al unui erou frust si voluntar, al lui Ion.

„Ion” este capodopera rebreniana in care arta romancierului descopera, cu o rigoare si sobrietate exemplare, adancurile simplitatii, marea poezie epica a miracolului existentei esentiale, si in care linistea povestirii si echilibrul constructiei rasfrang intelegerea matura si armonioasa a omenescului, dau epicului statura memorabila de simbol complex si substantial al frumusetii si contradictiilor lumii si vietii reale.

Obiectiv, in desfasurarea lui epica, de fresca sociala, romanul lui Rebreanu este si analitic prin motivarea psihologica a faptului uman. Prin Rebreanu romanul romanesc se indreapta astfel catre proza de analiza psihologica remarcabila in romanele ulterioare ale lui Camil Petrescu, Cezar Petrescu, H. Papadat Bengescu.

Ion este un roman al structurilor sociale taranesti: intelectualitatea satului, in disputa pentru autoritate, este reprezentata de preotul Belciug, si impovarata familie a invatatorului Herdelea; taranimea instarita, prin Vasile Baciu si George, cea saraca, prin familia Glanetasului. Romanul, conceput astfel, extinde viziunea epica in toate straturile societatii romanesti, prin diversitatea cotidianului, prin acumulare de intamplari indreptate spre firescul vietii. In acest firesc, al vietii, se constituie o intreaga lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate. Determinarea lor este sociala; conduita insa, particulara, diferentiaza structuri social-umane, potrivit cu rosturile intime ale fiecarui personaj. Procesul creator al romanului a fost indelung si consta in sudarea intr-o viziune unitara a trei experiente de viata traita (sarutatul pamantului intalnita si la eroul Buteau din romanul La terre al lui E. Zola; patania fetei bogate de la tara Rodovica - Rusinea; convorbirea cu un fecior de la tara deznadajduit ca n-are pamant). Eroul principal este Ion care-si sacrifica iubirea pentru a intra prin casatorie in posesia pamantului dar acesta nu-i aduce fericire.

Personajele romanului. Creator exceptional de viata, Rebreanu face sa traiasca in roman un impresionant numar de eroi, fiecare cu individualitatea lui proprie. Pe primul plan, se impune Ion al Glanetasului, care este unul dintre cele mai caracteristice si mai temeinic realizate personaje ale intregii noastre literaturi. Ion e un flacau voinic, destept, energic care sufera de saracia lui si care se crede, prin calitatile enumerate, capabil de o alta soarta.

Atitudinea lui Ion e destul de comuna, desi procedeul sau e mai original, fara sa fie inedit. Violenta lui e forma pe care o ia, in conditiile date, o energie exasperata de a nu se fi putut exprima altfel, intr-o societate in care totul il condamna pe Ion la supunere, la acceptare, adica la mizerie.

Pentru Ion, pamantul inseamna situatie sociala, demnitate umana, posibilitatea de a munci cu folos. Ion este simbolul unei chemari mistice a pamantului, este simbolul omului care incearca sa depaseasca starea de mizerie, de inferioritate sociala si morala. Pentru Ion, acest flacau zdravan si harnic, saracia, adica lipsa pamantului, e o permanenta suferinta si preocuparea cea mare e cum sa-l obtina.

Critica s-a ocupat adesea de Ion, incercand sa strabata in intimitatea sufletului sau, spre a-i surprinde cu exactitate esenta. Principalele pareri sunt contradictorii, dovada cat de complex este personajul sub masca simplitatii aparente. Astfel, pentru Calinescu, Ion este o fire instinctiva, calauzit de impulsuri elementare, violent si patimas, pe care nostalgia Floricai si revenirea la ea nu-l pot in nici un fel umaniza: “In planul creatiei, Ion e o bruta. A batjocorit o fata, ia luat averea, a impins-o la spanzurare si a ramas in cele din urma cu pamantul. Continutul lui a fost epuizat si ispravile sentimentale il scot din sfera instinctelor oarbe, si il duc in lumea constiintei, banalizandu-l{“. Pentru Lovinescu, din contra, Ion are “o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si, mai ales o vointa imensa”. Descoperindu-i asemenea atribute, Lovinescu il considera “o figura simbolica, mai mare decat natura, ce depaseste tendinta de nivelare a naturalismului”.

Referat: Clasificarea mutatiilor Referat: Nervul - compus din unul sau mai multe fascicule de fibre nervoase

Amandoua aceste caracterizari, desi contradictorii, sunt acoperite cu strictete de comportarea eroului care, fiinta robusta, implantat in viata cu rad1cini puternice, isi are unitatea morala a lui tocmai in principiul contradictiei. Fiul Glanetasului era in adevar un om primitiv, impulsiv, rudimentar, brutal cu prietenii, cu vecinii, cu nevasta, cu socrul, cu parintii, doritor cu orice pret sa se imbogateasca, dar tot el are, fata de cei amintiti si fata de altii, gesturi de cuviinta prevenitoare, o disponibilitate spre respect si omenie, ilustrata peremptoriu de relatiile cu familia Herdelea si in special cu Titu, precum si o istetime naturala, care, dupa imprejurari, se manifesta cand ca inteligenta, cand ca viclenie. Desigur, i se pot descoperi si alte trasaturi sufletesti, toate insa sunt subsumate setei de afirmare, impulsului nestavilit de a trai cu intensitate viata.

Rebreanu infatiseaza drumul de viata tenebros al eroului sau, pana cand patima il duce la moarte.       De-a lungul acestui drum sinuos, el isi revarsa firea in gesturi memorabile, dintre care cel mai discutat este sarutul gliei. Sarutarea lui Ion este un act de luare in posesiune a pamantului, pamantul posesiunii, cel pe care il poseda si care il poseda.

Dintre figurile feminine ale romanului, Ana, sotia lui Ion, a fost privita, prin natura lucrurilor, mai de aproape, destinul ei fiind legat de cel al eroului principal. Ana este o faptura firava, modesta, blanda, a carei personalitate a fost anihilata de brutalitatea cu care au tratat-o atat tatal cat si barbatul ei. Rebreanu, prin comentariul lui direct, cum procedeaza si cu alti eroi, ii intregeste portretul, prezentandu-ne pe scurt drama ei de orfana de mama, crescuta chinuit de tatal sau, Vasile Baciu, om bogat, dar betiv si zgarcit. Ea se indreapta cu naivitate si slabiciune explicabila catre Ion, pe care il iubeste deznadajduita. Scriitorul o invaluie cu o discreta simpatie, simbolizand prin ea o buna parte din destinul nefericit al femeii de la tara in regimul de atunci.

In acelasi mod pot fi urmarite toate figurile aduse de Rebreanu in actiunea romanului: Glanetasu, Zenobia, George Bulbuc, tatal sau Toma, Simion Lungu, Florica etc. Pe toate romancierul le-a zugravit viu, le-a inzestrat cu atribute proprii.

Scriitorul a infatisat realist stratificarea sociala a satului. Drama insasi a lui Ion si a sotiei sale, Ana, isi are motivare in problematica generata de aceasta stratificare.

Diferentierea taranimii dupa starea materiala este observata cu luciditate de scriitor, care face din ea moment cardinal in definirea eroilor si a situatiilor. Capitolul prim ofera, in aceasta privinta, scene din cele mai caracteristice.

Raporturile dintre taranimea si intelectualitatea satului sunt dominate de aceeasi neta constiinta a deosebirii de stare sociala. Preotul Belciug, familia invatatorului Herdelea, notarul privesc spre taranime cu o atitudine distanta, caracterizata prin politete rece si zambet protector. Ei nu admit sa fie trecuta bariera care ii desparte de truditorii gliei; acestia la randu-le privesc spre lumea domnilor cu condescendenta prevenitoare, de diferite grade insa, intrucat bogatasii de felul lui Vasile Baciu, constienti de forta averii lor sunt mai indrazneti.

Preocuparile burgheziei satesti sunt in general marunte. In ciuda superioritatii,

pe care o etaleaza fata de tarani, domnii satului se zbat in nevoi, sunt asaltati de greutati carora, in situatia specifica a Transilvaniei de atunci, abia le pot face fata, mai ales cand au si familie numeroasa cum este cazul invatatorului Herdelea. Acesta isi mentine greu slujba, trece adesea prin momente de umilinta, este obligat la continui compromisuri si concesii morale, in peregrinarile lui prin diferite sate, pe unde, dupa bunul lor plac, il poarta autoritatile.

Portretul preotului Belciug este realizat de Rebreanu dupa acelasi procedeu al impletirii schitei biografice, cu observarea comportarii eroului in momente semnificative de viata, raportate constant la conditionarea lor sociala. Belciug are o situatie materiala mai buna decat Herdelea, el nu este impovarat de greutati familiale. Aceste elemente, conjugate cu o anumita austeritate temperamentala, vizibila si in infatisarea lui fizica, si cu rigorismul profesiei, determina din parte-i un spor de principalitate in raport cu oamenii si cu autoritatile. De aici prestigiul lui mai mare in fata satului.

Scriitorul surprinde in roman si principalele aspecte generate de lupta nationala a romanilor transilvaneni in acel moment istoric. Trei erau atitudinile caracteristice: cea a dezertiunii tradatoare alaturi de oficialitatile austro-ungare, reprezentata prin solgabiraul Chitu; cea a luptei nationale in cadrul legalitatii, recomandata si practicata de avocatul Victor Grofsoru; in sfarsit atitudinea darza, neinduplecata, impinsa pana la iredentism, caracteristica profesorului Spataru. Toate acestea sunt aratate cu limpezime cand scriitorul urmareste lupta dintre avocatul Victor Grofsorul si bancherul svab ungurizat Bela Bek pentru ocuparea unui loc in parlament ramas vacant prin moartea deputatului roman Ion Ciocan.

Impotriva intentiei declarate a romancierului de a nu acorda atentie mestesugului stilistic, exprimarea este sugestiva. Romancierul foloseste expresii, comparatii potrivite pentru a fixa un peisaj, o situatie, o atitudine: In sfarsit se apropia craciunul. O iarna uraciosa se zbatea sa coboare pe pamant, dar parca nu avea inca destula putere. Vazduhul cernea mereu fulgi lenesi care se topeau pana sa ajunga jos si se prapadeau in baltoacele de noroi… Ion sosea totusi ôn toate noptile, nesmintit. Apoi, intr-o seara rascolita de zapada marunta, veni mai devreme putin. Casa zacea in intuneric, neagra ca un bivol adormit.

Ion este intaia creatie epica, de mari dimensiuni, in care se simte pulsatia vietii, scriitorul dovedind ca are vocatia constructiilor monumentale.

Tudor Vianu aprecia romanul Ion pentru intuitia psihologica sigura, pentru pasiunile traite, avand o maretie reprezentativa, iar Rebreanu fiind „un poet al Ardealului”.

L.Rebreanu se distinge in literatura noastra prin realismul viziunii, prin caracterul social al prozei sale, prin arhitectura riguroasa, desavirsita, in marele sale creatii, prin 'darul masiv de a crea viata'. (M.Sebastian)

Romanul obiectiv, realist

Caracterizarea personajului Ion din romanul cu acelasi nume, de Liviu Rebreanu

Inscriindu-se in realism (curent literar aparut in secolul al XIX-lea, a carui trasatura dominanta este redarea realitatii in mod veridic si critic), romanul obiectiv se defineste ca o opera epica ce prezinta un spatiu epic real, determinat geografic, si un timp narativ ce devine procedeu de disciplinare si factor de structurare a materialului faptic. Actiunea este complexa, cu un fir narativ dezvoltat pe mai multe planuri, prezentand realitatea sub aspecte diferite (social, politic, familial) in mod veridic. Tipologia este sociala, personajele puternice (exponentiale sau liant), fiind create ca urmare a unei observari lucide a tipurilor umane caracteristice societatii vremii, ceea ce indreptateste incadrarea lor in seria personajelor tipice. Se observa detasarea totala a scriitorului (naratorul auctorial) de mediile prezentate, de faptele si intamplarile privite impartial, atitudinea naratorului fiind echidistanta. Crearea impresie de verosimilitatese realizeaza prin preluarea unor metode ale stiintelor exacte.Stilul este subru si precis, in concordanta cu realitatea

sociala prezentata in roman, ca urmare a impersonalitatii naratorului.

Romanul Ion, publicat in 1920, a deschis calea prozei romanesti obiective, avand in vedere

ca, pana la aparitia acestuia, specia romanului fusese notabil reprezentata de Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu si Ioan Slavici, scriitori tributari fie idilismului, fie subiectivismului prezent in „demonstratii” etice.

Proza realist- obiectiva se realizeaza prin naratiunea la persoana a III-a, nonfocalizata.

Viziunea „dindarat” presupune un narator obiectiv, detasat, care nu se implica in faptele prezentate,

lasa viata sa curga. Naratorul omniscient stie mai mult decat personajele sale si, omniprezent,

dirijeaza evolutia lor ca regizor universal. El plasmuieste traiectoriile existentei personajelor, conform unui destin prestabilit, cunoscand de la inceput finalul. De aceea textul contine semne prevestitoare ale sfarsitului fiecarui personaj, care este o victima a fatalitatii: nu poate iesi din destinul lui (roman al destinului). Naratorul infatiseaza realitatea plasmuita nu ca pe o succesiune de evenimente imprevizibile, accidentale, ci ca pe un proces logic, cu final explicabil si previzibil.

Inlantuite temporal si cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vietii (veridicitate) si de obiectivitate.

Rebreanu dezvolta o tema sociala traditionala: viata satului, dar imprima romanului sau o

viziune realista asupra acestuia. Satul Pripas ofera calatorului ce patrunde in lumea rurala intalnirea

cu o colectivitate umana macinata de contradictii puternice intre bogati si saraci, dezvalute chiar de

la inceput, la hora, unde – in mod normal – ar fi trebuit sa fie doar voie buna.

Dar intr-o societate sateasca in care oamenii sunt respectati doar in functie de avere, de loturile de pamant, de capetele de vite sau de case, armonia idilica este imposibila, cat timp saracii sunt umiliti si dispretuiti, in ciuda unor calitati. Si-atunci apare firesc ura, convertita intr-o revolta apriga, violenta, distrugatoare deopotriva pentru revoltat si pentru cel ce devine obiectul urii.

Este cazul lui Ion Pop al Glanetasului, aflat in conflict puternic atat cu George Bulbuc, feciorul bogat pretendent la mana Anei, vazuta de Ion ca pe singurul mod de a se imbogati, cat si cu Vasile Baciu, chiaburul pentru care el este doar „sarantocul”, „fleandura”, „talharul”.

In articolul Cred, publicat in 1942, Liviu Rebreanu marturisea conceptia sa

despre arta, in general, si despre literatura, in special: „Pentru mine, arta – zic arta si ma gandesc

mereu numai la literatura – inseamna creatie de viata si de oameni. Astfel arta, intocmai ca si creatia

divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu o viata proprie si cu o lume proprie,

scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta,

ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o

opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume” .

Respectandu-si conceptia, Liviu Rebreanu a creat opere durabile, detasandu-se de faptele

prezentate si de personajele concepute cu forta si arta. Fiind omniscient, cunoscand tot si relatand

tot despre acestea, in mod obiectiv, prozatorul este considerat „ctitorul” romanului realist obiectiv,

intr-o perioada in care literatura romana isi imbogateste universul tematic si isi diversifica formulele

literare. Intre romanele rebreriene, Ion isi are locul binemeritat, subliniat in epoca – dar si dupa

aceea – de critica literara. Astfel, George Calinescu scrie ca Ion „este opera unui poet epic care

canta cu solemnitate conditiile generale ale vietii, nasterea, nunta, moartea. Romanul e facut din canturi, vadit condensate in stilul marilor epopee”. Nicolae Balota observa ca „inapoia tuturor intamplarilor se varsa tragicul, intr-o departare nedeterminata, fara orizont”.

Roman realist-obiectiv, Ion se constituie intr-o monografie a satului ardelenesc, in care traieste o colectivitate rurala in cultul pentru pamant, caci numarul loturilor le asigura taranilor o pozitie respectabila in ierarhia sateasca. Conflictele dintre bogati si saraci, dintre parinti si copii,

dintre intelectualii satului, dintre romani si unguri (deci sociale, politice si etnice) li se adauga cele

sufletesti, ca in cazul personajului principal al romanului. Viziunea obiectiva asupra satului trnaspare si din felul in care au fost surprinse elementele etnografice: nasterea, hora, nunta , inmormantarea sunt descrise uneori, in detaliu, pentru ca la tara obiceiurile si credintele sunt respectate ca si legea, vorbind despre modul de existenta a unui neam. Societatea prezentata de prozator este vie, dinamica, dovedind calitatile de observator atent si lucid ale acestuia , romanul dezvaluind adevarata fata a satului, departe de viziunea idilica samanatorista.

Statutul social al personajului In centrul actiunii dezvoltate in opera amintita, se afla Ion,

personaj principal, complex si contradictoriu in unele situatii, in jurul caruia se desfasoara firul narativ ce urmareste lumea satului Pripas. Insusirirle si defectele sunt ale unui taran sarac ce vrea sa ajunga bogat; nu e vorba, totusi , de o evolutie, caci Ion nu evolueaza, ci se transforma sub obsesia imbogatirii, transformare conservand tragismul existentei sale. Pentru aceasta, pamantul nu este un obiect fara viata, ci o „fiinta” de care are nevoie pentru a se implini atat sufleteste, cat si social.

Patima sa pentru pamant il face pe Eugen Lovinescu sa scrie: „Ion e expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita , o viclenie procedurala si, mai ales, o vointa imensa; nimic nu-i rezista; in fata ogorului aurit de spice e cuprins de betia unei inalte emotii si vrea sa-l aiba cu orice pret”.

Pretul a fost nefericirea, caci – devenind bogat – nu se simte fericit, asa cum isi inchipuise, iar

multumirea de moment – grav confundata cu fericirea – nu-i ofera decat o satisfactie ce nu poate fi

considerata victorie, desi eroul se considera invingator si se comporta ca atare: „. . .mandru si multumit ca orice invingator”.

Caracterizare directa –realizata de catre narator - Ion este prezentat direct de catre

narator, la inceput, in scena – ramasa antologica – a horei: „Avea ceva straniu in privire, parca

nedumerire si un viclesug neprefacut”, anticipandu-se astfel, comportamentul de mai tarziu al personajului. Stiind totul despre personajele sale, deci si despre Ion, naratorul ii subliniaza calitatile: „Era iute si harnic, ca ma-sa. Unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila. Iar pamantul ii era drag ca o ibovnica” [s.n], alta data precizandu-se: „. . .iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa[. . .] De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama” [ s. n]. Cele doua comparatii sunt elecvente in sublinierea sentimentului de dragoste pentru pamantul ce i-ar fi adus o pozitie onorabila in ierarhia sociala si respectul tuturor satenilor, intr-o comunitate rurala in care averea era la mare cinste, iar pamantul, o conditie sine-qua-non a existentei taranesti. Comparatiile surprind prin prezenta lexemelor mama si ibovnica, femei ce joaca un rol deosebit in viata fiecarui barbat.Astfel, pamantul i-ar fi adus sentimentul de ocrotire si siguranta, oferit de mama, si cel de extaz si de fericire, datorat ibovnicei.

Realizata de catre alte personajeIntrand in relatii cu multe dintre personajele romanului,

este firesc sa fie vazut in mod diferit de catre acestea, fiecare apreciere sau sanctionare ducand la

intregirea chipului celui care se afirma si ca personaj exponential, diferit de toti ceilalti tarani din

literatura romana. Pentru Vasile Baciu, Ion este „hotul”, „sarantocul” si „talharul”, in timp ce pentru

Ana este „Ionica, norocul meu”. Preotul Belciug il numeste „stricat si-un bataus, s-un om de nimic”,

un „obraznic” ce trebuie sa primeasca „o lectie”; dar dupa ce Ion lasa pamanturile bisericii este

numit „mandru crestin”. Lipsa de respect, intr-o anumita situatie, fata de familia invatatorului, o va

face pe Maria Herdelea sa-l califice drept „becisnic”, „fara de pereche in blastamatii”, „cu obraz

gros”. Judecatorul il numeste „caine ticalos”, „misel si netrebnic”, considerandu-l si „spaima satului”. Pentru Titu Herdelea este „o canalie”. Pana si mama sa il crede „proclet si salhui”. Se contureaza chipul unui barbat dur, violent, egoist, furios pe toata lumea si pe sine, fiindca n-are pamant.

Autocaracterizare Intr-o incercare dramatica de a se lamuri in legatura cu ceea ce doreste si

simte, Ion oscileaza intre a se considera prost, in anumite situatii, si destept, capabil sa se descurce,

in altele. Astfel, vorbind cu sine, rosteste: „. . .as fi o natafleata sa dau cu piciorul norocului”, acuzandu-se pentru momentele de slabiciune cand, vazand frumusetea Floricai, ar fi vrut sa fuga cu dansa in lume, renuntand la Ana. Atunci cand i se pare ca nu a fost ajutat destul de invatatorul

Herdelea, se sumeteste si-i reproseaza: „Bine m-ai sfatuit domnule invatator! Mai bine nu ma sfatuiai si ma lasai in pace sa stau inchis atunci doua saptamani, decat sa stau amu doua luni ori

poate si doi ani!. . .Lasa ca am aflat si noi cum s-au intors lucrurile, ca doar nu suntem tocmai asa

de prosti[. . .]. Oi sti si eu sa ma feresc si sa umblu dupa capul meu” [s.n]. Nerecunoscatorul taran

afiseaza o fudulie artagoasa, conform temperamentului sau.

Caracterizarea indirecta Incadrandu-se in seria personajelor „rotunde” (dupa clasificarea lui Forster), Ion apare in toata complexitatea sa prin procedeele caracterizarii indirecte, caci faptele, comportamentul, gesturile, relatiile cu alte personaje sunt in masura sa-l prezinte in existenta sa tragica desfasurata intre cei doi trebuie: „Trebuie s-o iau pe fata lui Vasile Baciu, sa am pamant mult, domnisorule” (definind astfel, conditia materiala a existentei sale) si „tot a mea trebuie sa fii tu” va spune Ion, referindu-se la Florica (marcand, intr-un fel, conditia spirituala a vietii sale).

Sarac fiind, umilit si batjocorit de cei bogati, realizand ca nu poate scapa de saracie, pentru ca

n-avea ce sa mosteneasca de la tatal care i-a „praduit” averea si n-avea nici bani sa cumpere pamant,

cum faceau altii, Ion isi fixeaza ca tel al existentei sale obtinerea pamantului, si singurul glas pe

care il aude este al ogorului: „Porumbistile, holdele de grau si de ovaz, canepistile, gradinile,

padurile toate susoteau, fasaiau, vorbind cu grai aspru. Glasul pimantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l”.

Prin fapte Faptele savarsite de taranul obsedat de ideea stapanirii a cat mai mult pamant il arata

pe acesta ca fiind ticalos (o batjocoreste pe Ana si o lasa de rasul satului), cinic (atunci cand afla ca

tanara este batuta crunt de tatal ei pentru pacatul comis, rosteste cu un „ranjet” rautacios: „Lasa ca

bine-i face!.Lasa s-o bata zdravan, ca i se cade”), violent (isi bate nevasta, ridica mana sa-si lovesca

mama, isi injura tatal, se bate cu Simion Lungu pentru pamant, se incaiera cu socrul sau – de la care

vrea toate pamanturile – si cu George), nerecunoscator (desi invatatorul isi primejduieste pozitia

sociala pentru a-l ajuta, Ion il da in vileag si il infrunta, cu toate ca se stie vinovat).

Prin comportament Degradarea umana a personajului, culminand cu dispretul si ura fata de

Ana, supusa si umila, pe care o considera vinovata pentru nefericirea lui si pe care isi varsa mania,

este subliniata si de comportamentul sau. La inceput, prin felul in care se comporta la hora, poate

trezi simpatia flacailor, care ii tin partea in conflictul cu Vasile Baciu si George Bulbuc si care il

considera un fel de conducator: „Ceilalti flacai se stransera in jurul lui Ion, privindu-l cu respect si

aruncandu-i cate o vorba glumeata prin care voiau sa-i arate prietenia si admiratia”. Lasandu-se

dominat de dorinta patimasa de a avea mult pamant – si anume toate loturile lui Vasile Baciu, care

fusese nevoit sa-l accepte drept ginere – Ion devine amenintator, rostind: „Imi trebuie tot pamantul,

socrule, stii bine. . .Tot pamantul!. . .” . Comportamentul fata de Ana ii subliniaza viclenia, caci o

face pe aceasta sa-l iubeasca dandu-i de inteles ca o place, alintand-o: „Hei, Anuta, mult aleanu-i in

inima mea”, in timp ce cu luciditate ii analizeaza defectele: „Tare-i slabuta si uratica, saraca de ea. [. .] Uite pentru cine rabd ocari si sudalmi!”. Cand intra in posesia pamanturilor, felul in care se

comporta acasa ii subliniaza brutaliattea – verbala si fizica - , aratand in acelasi timp, in sat, mandria

si siguranta celor bogati: „Cauta sa-si arunce greutatea pe care i-o dadea sentimentul bogatiei[. . .]

vorbea mai apasat cu oamenii si vesnic numai despre pamanturi si avere”.

Prin gesturi si atitudini Exista un limbaj gestual care poate fi, uneori, mai expresiv decat

cuvintele, comunicand despre individ mai mult decat acestea. Gesturile de o tandrete primitiva in

prezenta Floricai surprind, pentru ca ne arata un Ion umanizat, capabil sa pastreze in suflet si „glasul

iubirii”, pana cand acesta s-ar fi facut auzit. Dar cele facute in fata pamantului sunt de-a dreptul

neasteptate si sugestive in cel mai inalt grad pentru ilustrarea covarsitoarei iubiri a lui Ion pentru

pamantul numit „lut negru si lipicios”, „huma”, „lut cleios”. Atitudinea este aceea a unui barbat

indragostit ce-si exteriorizeaza patima prin gesturi fierbinti, necugetate. Este vorba intai de gestul de

a lua in maini un bulgare si de a-l sfarama intre degete „cu o placere infricosata”, apoi acela al

ingenuncherii cucernice in fata ogorului, culminand cu sarutarea pamantului ud, cu o voluptate ce i-

a trezit un fior rece, ametitor. In mintea si sufletul bolnav de patima pamantului, aceasta capata

atributele ibovnicei care il ispiteste, ceea ce trezeste „o pofta salbatica sa imbratiseze huma, sa o

crampoteasca in sarutari. [. . .] Mirosul acru, proaspat si roditor ii aprindea sangele”. Scena intra in

sfera patologicului, Ion depasind limitele omenescului in dragostea nutrita pentru pamant.El, care se considerase, sarac fiind, ca un vierme, ca o frunza valtorita in fata uriasului numit

Pamant, traieste acum sentimentul triumfului, simtindu-se : „Mare si puternic ca un urias din basme

care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri ingrozitori”. L-au ajutat vointa si tenacitatea, arme

redutabile in lupta pentru implinirea unui scop.

Un alt gest, aparent neinsemnat, subliniaza duritatea barbatului – care si-a tesut planul de a

capata pamanturi multe – si indifernta acestuia fata de femeia vinovata doar ca l-a iubit, victima a

brutalitatii tatalui si a sotului ales dintre sarantoci, cu toata impotrivirea parintelui ei. Cand Ana,

batuta si alungata ca un caine, se duce la casa Glanetasilor, Ion dovedeste o nepasare ucigatoare, o

indiferenta totala, exprimata gestual, spre nedumerirea incremenita a femeii: „. . . linistit, ca si cand

n-ar fi zarit-o, taia cu briceagul o muscatura de slanina, o potrivea pe o felie de malai, o vara in

gura, tavalea prin sare ceapa crestata si apoi imbuca dintr-insa cu multa pofta.[. . .] molfaitul flacaului, in urechile Anei, rasuna batjocoritor”. Gestul primar de a-si sterge briceagul „pe cioareci”, cu mare bagare de seama, este insotit de o mimica graitoare, caci privirea triumfatoare „cantari burta” Anei, iar un suras de mandrie pe buze e semn ca planul sau e pe cale sa dea roade.

Caracterizare prin intermediul relatiilor cu alte personaje Taran artagos,

deseori cu luciri de manie in ochi, Ion, nemultumit de conditia sa sociala, se afla in relatii conflictuale cu cele mai multe personaje, ceea ce subliniaza – o data in plus – impulsivitatea si violenta firii sale. Fie ca riposteaza insultelor aduse de Vasile Baciu, aratand un orgoliu exacerbat, fie ca se bate cu Simion Lungu, care, - pe buna dreptate – il face hot, fie ca il umple de sange pe George, pentru a se „racori”, la gandul ca acesta i-ar putea-o lua pe Ana, „mijlocul” lui de imbogatire, Ion se implica in relatii incordate, ce deseori vadesc un egoism acerb, caci personajul urmareste doar sa-i fie lui bine. Cand relatia cu sotia sa se dovedeste dezastruoasa, barbatul, tradand o nepasare mai mult decat jignitoare sau o violenta ce izbucneste cu ura: „Da’ omoara-te dracului, ca poate asa am sa scap de tine”, revine la Florica, obligand-o intr-un fel, sa-l accepte, fara sa se gandeasca la raul pe care i l-ar fi putut face, daca in sat s-ar fi aflat despre necredinta ei: „Tot a mea trebuie sa fii tu! [. . .] Sa stiu bine ca fac moarte de om si tot a mea ai sa fii”, nici la suferinta lui George, barbatul inselat.

Concluzie In Ion, instinctul de posesiune este deosebit de puternic, caci vrea sa

aiba si pamantul , si femeia iubita. Daca le-ar fi avut pe amandoua, ar fi fost fericit si poate viata lui

ar fi decurs firesc, cele doua glasuri, al iubirii si al pamantului, vorbind in acelasi timp. Dar Ion se

gaseste intr-o situatie limita, fiind obligat sa opteze pentru pamant, asumandu-si riscul unei casnicii

lipsite de dragoste, sau pentru iubire, ramanand sarac. Incapabil sa asculte de un singur glas, personajul, pus in fata optiunii, alege, fara sa fie constant in alegerea facuta. Si-a ascultat glasul pamantului, dar, intors spre sine, nu poate sa nu asculte si glasul iubirii. Moartea lui banala nu are nimic tragic, pentru ca este doar un accident; tragica este confuzia in care a trait Ion, pentru ca n-a putut sa faca deosebirea intre multumirea de moment si fericire. De aceea, desi „mandru ca un invingator, simtea totusi un gol ciudat in suflet”, si e prea tarziu pentru el, cand ajunge la concluzia ca degeaba ai pamant, daca cine ti-e drag nu e alaturi.

In final, Ion este pedepsit sa moara ca un caine, pentru ca s-a facut vinovat atat de hybris, cat

si de hamartia, pacatuind prin orgoliul exacerbat care a pus stapanire pe faptele si gandurile sale, si

in fata lui Dumnezeu, prin calcarea unora dintre cele zece porunci: a luat numele Domnului Dumnezeului in desert („Eu de nimeni nu ma tem, nici de Dumnezeu”), nu si-a cinstit parintii, ridicand mana sa-si loveasca mama si brutalizandu-si tatal, a furat pamant din ogorul lui Simion Lungu, a ravnit la bunurile aproapelui sau, pamanturile lui Vasile Baciu si nevasta lui George Bulbuc, este „ucigasul” moral al Anei, pe care a indemnat-o sa se omoare. Facandu-se vinovat de pacate capitale, traind vina tragica, Ion s-a supus destinului ce a hotarat ca zbuciumul acestei fiinte „elementare, instinctuale”, a carei viata a fost un esec, sa ia sfarsit.

O ALTA INTERPRETARE! – SINTEZA – PENTRU FIXARE

Ion de L.Rebreanu

1.Date despre autor:

- opera sa reprezinta un moment valoros in evolutia romanului;la fel ca in cazul lui M.Preda si in opera lui Rebreanu, marile romane sunt anticipate de nuvele.Astfel Rusinea, Zestrea, Itic Strul Dezertor vor constitui punctele de plecare pentru Ion, Rascoala si Padurea Spanzuratilor;

-este scriitor obiectiv, a carui nota de originalitate consta in realizarea unor vaste constructii epice, cu caracter obiectiv, si in orientarea romanului psihologic pe fagas realist

-formula de roman pe care o adopta Rebreanu este moderna si rezulta in primul rand, din schimbarea perspectivei de investigatie , orientata spre obiectiv;

-“Pentru mine arta(…)inseamna creatie de oameni si de viata”(L.Rebreanu);

2.Date despre opera:

-apare in 1920, fiind considerat o capodopera ce prezinta mediul rural in maniera realista, fara a-l idealiza;

-tema=problematica pamantului in satul ardelean de la inceputul secolului al XX-lea;

-titlul este simbolic-ION=NOI;

-procesul de elaborare a romanului a fost indelungat, autorul gandindu-se mai mult la faptul ca a creat romanul ca o fresca a satului transilvanean din care insusi autorul s-a ridicat „ca poet al omului teluric”(dupa cum il apreciaza G. Calinescu)

-conflictul =central e ilustrat de lupta pentru pamant in satul traditional, unde respectul e conditionat de posesia pamantului

=exterior(social) intre Ion si Vasile Baciu

=interior, intre glasul pamantului si cel al iubirii(constiinta lui Ion)

=conflicte secundare intre Ion si Simion Butunoiu pentru o brazda de pamant; intre Ion si George pentru Ana , apoi pentru Florica ;

=national,in planul intelectualitatii(satul romanesc era sub stapanire austro-ungara)

=tragic dintre om si pamantul stihie;

3.Geneza

-dupa marturisirile lui Rebreanu,procesul creator a fost indelungat si esenta lui consta in sudarea intr-o viziune unitara a trei experiente de viata:

1.prima dintre experiente a fost uimirea pe care a simtit-o Rebreanu, intr-una din primaverile tineretii sale, cand iesise la rasaritul soarelui cu arma pe un colnic la vanat de porumbei a observat cum un taran, socotindu-se nevazut de nimeni a sarutat pamantul jilav de roua, cu infocare, ca pe o iubita. Gestul a fost inregistrat pentru pitorescul lui in sine, fara a i se atribui o semnificatie precisa.

2. a doua experienta i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Livia si formeaza substanta nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara, Rodovica, amagita de un flacau sarac si supusa din aceasta cauza, celor mai cumplite batai de catre tatal sau. In chip evident aceste fapte, cu modificarile de rigoare se regasesc in Ion constituind esenta raporturilor dintre erou, de o parte, Ana si tatal ei, Vasile Baciu, de alta parte.

3.a treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, impovarat de greutati si deznadajduit, pentru faptul ca nu avea pamant. Calea sintezei intre aceste momente de viata, atesta in continuare Rebreanu, a fost atribuirea catre Ion al Glanetasului, cu motivele sociale si sufletesti necesare si a faptelor apartinand, in realitatea traita, autorilor celorlalti doua momente.

4.Compozitie si subiect:

-e caracterizat de simetria incipitului cu finalul, ce prezinta drumul care duce si iese apoi din satul Pripas; drumul e personificat si are rolul de a limita realitatea de fictiune;

-modurile de expunere-descrierea are functie simbolica si de anticipare

-naratiunea e obiectiva si prezinta” realitatea”, intr-un stil cenusiu

-dialogul sustine veridicitatea;

a)-la nivel macrotextual, romanul e impartit in 2 volume: Glasul pamantului si Glasul iubirii, parti ce cuprind 13 capitole cu titluri semnificative:Inceputul, Iubirea, Nunta, Sfarsitul etc.

-din punctul de vedere al compozitiei, Rebreanu urmareste doua planuri paralele:

- primul plan surprinde viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului. Din viata lui se desprind insa aspecte antagonice: dragostea lui pentru Florica, fata saraca, (fiica vaduvei lui Maxim Oprea), si dorinta arzatoare de a obtine ca zestre pamant mult, pe cai mai putin cinstite. Ion cunoaste un acelasi exemplu, chiar in experienta lui Vasile Baciu, tatal Anei. El ascunde iubirea pentru Florica si isi disimuleaza setea de pamant sub comportamentul unui indragostit fata de Ana Baciu.

-al doilea plan, paralel si interferat primului prezinta viata familiei invatatorului Zaharia Herdelea. Herdelea, invatator de stat, depindea de autoritatile austro-ungare. El se considera intelept si prudent, dar toate actiunile sale sfarsesc prin infrangeri, pana ce va fi obligat sa ceara in scris pensionarea spre a nu fi dat afara.Acest procedeu e denumit tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan narativ la altul realizandu-se prin alternanta,succesiunea secventelor narative valorificand inlantuirea.

-in planuri secundare apare lupta indarjita a lui Vasile Baciu pentru a-si apara pamantul; lupta lui Avram pentru salvarea averii implicate intr-o afacere, lupta preotului Ion Belciug pentru a zidi biserica de piatra in satul Pripas; lupta fetelor si a familiilor lor pentru o partida, un mariaj cat mai bun; concurenta dintre avocatii si functionarii marunti, ca si luptele pentru o brazda din ogorul vecinului.

-b)la nivel microtextual se remarca utilizarea tehnicii contrapunctului(prezentarea aceleiasi teme in planuri diferite, de exemplu, nunta Anei corespunde cu nunta Laurei)

Subiectul-actiunea graviteaza in jurul protagonistului, flacaul chipes, voinic, inteligent, si vrednic, dar sarac, Ion al Glanetasului, care datorita dorintei de a se imbogati isi sacrifica iubirea;

-Florica, o fata frumoasa, insa saraca asemenea lui,reprezinta simbolic”glasul iubirii” de care Ion incearca sa uite in momentul in care se casatoreste cu Ana, simbol al “pamantului”;

-Ana , fiica unui bogatas al satului, Vasile Baciu, echivaleaza pentru personaj cu intrarea in posesie a pamantului ravnit pentru care protagonistul este capabil sa sacrifice tot.Casatorindu-se cu fata bogata, dar urata , al carei tata a consimtit sa i-o dea de sotie, numai dupa ce a aflat ca a sedus-o si ca, in consecinta, gandul lui de a o marita cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, nu se mai poate implini, eroul simte ca si-a redobandit demnitatea.

Dupa casatorie, Ion o maltrateaza pe Ana pana cand aceasta, nemaiputand suporta, se sinucide, lasand in urma-i un copil de cateva luni, care in scurt timp moare si el. Vasile Baciu crede ca, dupa moartea Anei si a copilului, ar putea primi pamanturile inapoi, dar legea insa nu-l favorizeaza,iar preotul satului, Belciug, speculeaza nestiinta lor, determinandu-i ca, dupa moarte, sa lase toata averea lor bisericii.

Intre timp, Ion vrea sa recupereze iubirea pierduta, pe Florica, devenita sotia lui George Bulbuc, care il surprinde noaptea in curtea sa si-l omoara.

-in satul lui Rebreanu, oamenii se gospodaresc in functie de starea lor materiala, de priceperea si temperamental lor. Alexandru Glanetasu, tatal lui Ion, n-a pastrat zestrea Zenobiei, care avusese parintii cu avere, si s-a incuscrit cu saracia. In ograda vaduvei lui Maxim Oprea fusesera clai de fan si grajduri in care nu mai incapeau vitele.

Saracise si ea ca vadana. Vasile Baciu, om silitor, de cand s-a insurat, s-a tinut totdeauna printre fruntasi. Vaduv acum, il durea gandul ca va trebui sa rupa din pamanturile lui, ca sa potriveasca zestrea Anei, cand se va marita.

Si invatatorul Herdelea are necazurile lui. Si-a zidit casa pe locul bisericii, cu invoirea preotului Belciug. Cu timpul, relatiile invatatorului cu preotul s-au racit, iar Herdelea, impovarat cum era, se temea sa nu piarda ceea ce agonisise cu greutate. In schimb, preotul Belciug, ramas vaduv din primul an al preotiei, a fost un om strangator si tenace. Respectat de sateni, preotul nu sufera sa i se incalce autoritatea. Din aceasta cauza e in conflict cu invatatorul Herdelea.

-satul lui L. Rebreanu este diferentiat economic. Stratificarea sociala depinde de pamantul pe care il are taranul. Patimile se nasc din saracie, din nevoia de pamant.Este cazul lui Ion. In Ion este inradacinata o mentalitate taraneasca, dupa care oamenii se pot numi oameni numai in masura in care gospodaria lor este intemeiata. Aceeasi mentalitate, care deformeaza pana si sentimentul omeniei, o aflam si dintr-o alta situatie: Dumitru Moarcas se pripasise pe langa casa Paraschivei. Femeie tanara atunci, il primise crezand ca omul, beteag de picioare, nu mai are mult de trait, ca bruma de acere a mosneagului i-ar putea ramane ei. Si cand, dupa 20 de ani, Dumitru Moarcas a vandut, fara stirea Paraschivei, casa si gradina, desi ii daduse femeii o suta de zloti, a fost alungat fara mila.

Taranii lui L. Rebreanu au o vitalitate, o robustete structurala, o tenacitate aspra, care numai la nevoie se lasa induplecata, nu insa si infranta. Inteligenta se supune instinctului de conservare, rabdarea-de asemenea, intre momente de incertitudine ce rabufnesc cu violenta.

-atat cele doua planuri principale, cat si planurile secundare ale actiunii, pun in lumina o multime de “suflete mediocre in lupta cu drame peste puterile lor”(G. Calinescu)

5.Caracterizarea lui Ion

-este un personaj realist, tipic, ilustrand taranimea saraca ce doreste pamant;

-caracterizare directa

• naratorul(“mandru si multumit ca orice invingator, Ion simtea totusi un gol ciudat in suflet”)
• doamna Herdelea, baiat cumsecade, muncitor, harnic, istet
• preotul Belciug, stricat, bataus, om de nimic
• autocaracterizarea surprinde prin monologul interior trairile sufletesti ale personajului, in special cele legate de lupta dintre glasul iubirii si al pamantului;

-caracterizare indirecta

• limbajul-e respectuos cu invatatorul , preotul , dar ironic cu Vasile Baciu
• vestimentatia-conditia sociala
• comportamentul, gesturile si mimica ii tradeaza intentiile, dovedindu-se istet, silitor si cuminte(la scoala), impulsive si violent la hora, orgolios, lacom , viclean si razbunator…

-critica literara l-a incadrat pe Ion in tipologii diferite, uneori contradictorii:

a)E.Lovinescu, il considera “expresia instinctului de stapanire a pamantului”, un individ viclean si plin de vointa;

b)G.Calinescu, afirma ca este o bruta sireata, nu inteligenta, idea seducerii generand-o viclenia instinctuala specifica fiintelor reduse;

c)N.Manolescu, “Ion e bruta ingenua”deoarece traieste in “preistoria moralei”;

6.Ion-roman de tip obiectiv 

• Trasaturile romanului obiectiv:

-narator obiectiv, omniscient, omniprezent;focalizare zero, viziune “dindarat”;naratiune la persoana a III-a;

-naratorul din Ion este obiectiv, detasat, nu se implica in derularea evenimentelor, relateaza la persoana a III-a, intr-o maniera nonfocalizata.El este omniprezent si omniscient, dirijand destinele personajelor asemeni unui regizor care prestabileste evolutia personajelor,ele avand un destin bine conturat, motiv pentru care in roman apar semne prevestitoare ale destinelor personajelor( de exemplu, crucea stramba de la marginea satului), elemente ce confera veridicitate si obiectivitate;

• Trasaturile romanului realist:

-stilul anticalofil, literatura ca mimesis,aspectul veridic al operei, legatura dintre realitatea biografica si roman, personajele sunt tipuri;

Ion- mai poate fi interpretat si ca:

roman social, deoarece are caracter monografic surprinzand viata rurala cu momentele importante din existenta individului(nasterea, botezul, nunta, moartea), diferentele sociale produse de posesia pamantului, relatiile de familie;

roman cu tematica rurala dat fiind caracterul sau epopeic si de fresca ilustrat de numarul mare de personaje;

roman al esentelor(realismul esentelor), daca ne raportam la o serie de simboluri fundamentale:crucea, copacul;

roman de familie, structura si conditia familiei si a femeii in satul ardelean;

roman erotic, dragostea lui Ion pentru Florica;

7.Stilul e neutru, impersonal, e prezent si stilul indirect liber, limbajul e regional.