Actiuni geopolitice si scenarii ale marilor puteri in timpul razboiului rece

Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial a adus omenirii nu numai pacea, dar si speranta ca vechile practici si instrumente care au guvernat relatiile internationale in perioada interbelica au disparut din strategia si diplomatia statelor[1]. Acest optimism a fost alimentat si de declaratiile liderilor marilor puteri ale Coalitiei Natiunilor Unite. Cordell Hull declara la 18 decembrie 1943: 'Pe masura ce prevederile Declaratiilor celor patru natiuni sunt puse in practica, nu va mai fi nevoie de sfere de influenta, de aliante, de echilibru de puteri ori de alte aranjamente speciale, prin care, in trecutul nefericit, natiunile se straduiau sa-si salvgardeze securitatea si sa-si promoveze interesele . La randul lor, oficialii de la Kremlin afirmau ca politica sferelor de influenta este un instrument al imperialismului si Uniunea Sovietica nu va promova o astfel de politica.

In realitate, viata politica internationala a evoluat, dupa 1945, sub semnul materializarii proiectelor geopolitice elaborate la Moscova si Washington. Lumea a intrat in era unei confruntari pe care n-o mai cunoscuse si care generic a fost denumita 'razboi rece'[3]. Analistii geopoliticieni au atras atentia asupra acestui fapt imediat dupa incheierea conflagratiei mondiale. Robert Strausz-Hupé, in dizertatia pe tema The balance of tomorrow. A reapraisal of basic trends in world politics pentru obtinerea doctoratului in filozofie, aduce in discutie ideea ca este necesar ca marile puteri sa intervina in rezolvarea marilor probleme ale lumii pentru a garanta echilibrul in raporturile de putere si a obtine pacea[4].

Pentru a putea face acest lucru era necesar ca statul respectiv sa dispuna de un potential de putere adecvat. Se impunea, prin urmare, ca liderii politici si militarii sa dispuna de instrumente performante pentru aprecierea corecta a puterii. Parametrii dupa care acest potential putea fi corect evaluat erau in opinia lui R.S. Hupé: pozitia geopolitica, resursele naturale, populatia si gradul ei de instruire, nivelul tehnic si stiintific, vointa nationala si institutiile politice .

Desi, in conceptia sa, cresterea sau declinul unei mari puteri nu erau guvernate de principii stiintifice deoarece considera politica externa o arta cu care se intervenea in 'masinaria' relatiilor de putere, R.S. - Hupé n-a rezistat tentatiei de a elabora un scenariu geopolitic care avea in prim plan tocmai potentialul in ecuatia de putere. Proiectul sau prevedea crearea unei federatii constituita la nivel regional sau global, care sa fie condusa, evident, de Statele Unite[6]. Pentru realizarea acestui scenariu trebuiau inlaturati toti ceilalti posibili concurenti.

Convingerea lui Strausz-Hupé a fost ca 'nu este doar in interesul Statelor Unite, ci este in interesul intregii omeniri sa existe un centru unic, din care sa se exercite un control unic, de echilibrare si stabilizare, o forta-arbitru, si acest control de echilibrare si stabilizare sa se afle in mainile SUA'[7].

Teza incercuirii 'lagarului socialist', in principal a imperiului sovietic, a fost reluata si dezvoltata de fostul ambasador american la Moscova, George Kennan[8]. Reputatul diplomat american, politolog si analist de clasa, este considerat principalul arhitect al institutiilor, instrumentelor si metodologiei razboiului rece. Conceptul strategic si geopolitic denumit generic CONTEINMENT a stat, in opinia unor specialisti[9], la baza documentului N.S.C. 20/4 care, in martie 1948, definea noua politica americana fata de Uniunea Sovietica, si a celui elaborat in septembrie 1948 sub numele de cod N.S.C. 58, care stabilea atitudinea si comportamentul SUA fata de tarile satelit ale Moscovei. Ambele documente au fost intocmite de Consiliul National de Securitate, organ infiintat de presedintele Truman in vederea elaborarii obiectivelor strategice ale politicii de aparare nationala si a politicii externe ale SUA. Paul Claval aprecia ca in SUA, sub denumirea de probleme de securitate, s-a dezvoltat o geopolitica militara care a stat la baza pregatirii pentru noul tip de confruntare ce caracteriza lumea internationala de dupa cel de-al doilea razboi mondial

La randul lor, conducatorii comunisti de la Moscova, desi condamnau cu vehementa teoriile geopolitice, au reactionat geopolitic la actiunea 'lagarului' capitalist.

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in ceea ce priveste atitudinea Uniunii Sovietice in politica externa s-au conturat, in opinia lui Z. Brzezinski, doua curente . Unul radical, care voia sa exploateze situatia de criza aparuta in Europa Occidentala si sa continue revolutia socialista, si un curent conservator, care considera ca Uniunea Sovietica a obtinut teritoriile pierdute de Imperiul tarist si ca este necesara consolidarea acestor cuceriri.

In prima parte a derularii conflictului sovieto-american (1946-1947), Stalin a actionat cu prudenta evitand un conflict major in Europa, urmarind comunizarea sferei sale de influenta in trepte pentru a nu pierde ajutorul economic din partea vestului. Imediat dupa razboi, Uniunea Sovietica avea nevoie disperata de sprijinul extern occidental pentru a se reface dupa incalculabilele distrugeri suferite in timpul razboiului.

Pe de alta parte, abilul lider de la Kremlin nu a dezmintit speculatiile aparute intr-o serie de studii si analize geopolitice, care puneau in evidenta intentia Uniunii Sovietice de a avansa spre Atlantic si Mediterana. A ales varianta amestecului in Grecia si Turcia. Replica americana a venit in formula strategiei geopolitice a CONTEINMENT-ului prin lansarea 'doctrinei Truman', in plan politic si a 'planului Marshall', in cel economic. Modelul geopolitic de raspuns la subversiunea ruseasca in Grecia si a cererilor teritoriale pe care Moscova le-a adresat Turciei, in iarna anilor 1946-1947, a fost insusit de factorii de decizie de la Casa Alba[13].

In dezbaterea din 27 februarie 1947, de la Casa Alba, privind modalitatile de stopare a intentiilor ofensive sovietice, subsecretarul de stat Dean Acheson declara: 'Doar doua mari puteri au ramas pe planeta () SUA si Uniunea Sovietica. Au ajuns intr-o situatie care isi gaseste asemanare doar in antichitate. O asemenea polarizare a puterii nu a mai existat pe pamant de cand se infruntau Roma si Cartagina. Pentru SUA luarea de masuri pentru a sprijini statele amenintate de agresiunea comunista () inseamna asigurarea securitatii Statelor Unite, inseamna asigurarea libertatii insesi' . La randul lui, presedintele Truman afirma ca 'a venit momentul de a aseza in mod hotarat Statele Unite in tabara si in fruntea lumii libere'

Rezultatul a fost ca 'de la inceputul anilor '50 - cum a constatat Mihail Gorbaciov in cadrul intalnirilor din 2-3 decembrie 1989 de la bordul vasului <<Maxim Gorki>>, langa insula Malta - suntem incercuiti de o retea de baze militare. Peste cinci sute de mii de oameni, sute de avioane de lupta, puternice forte navale stationeaza in aceste baze'[16].

Liderii de la Kremlin n-au inteles la inceput esenta, obiectivul strategiei geopolitice a CONTEINMENT-ului si crezand ca americanii vor sa se amestece in sfera lor de interes, au accelerat ritmul instalarii unui socialism de tip stalinist pentru a obtine controlul total in tarile central si sud-est europene[17]. Modelul sovietic a fost impus de Moscova in statele din sfera sa de influenta cu brutalitate, fara ca Stalin sa mai tina cont, in vreun fel, de opinia 'blocului imperialist'.

Administratia Eisenhower, si in primul rand secretarul de stat John Dulles, a facut o zgomotoasa campanie de condamnare a politicii CONTAINMENT-ului si a promovat o noua doctrina: 'ROLL-BACK AND LIBERATION' (refulare si eliberare). Cand evenimentele din Ungaria au oferit SUA prilejul de a pune in practica aceasta strategie, administratia americana s-a dovedit surprinsa si a ezitat, fapt ce i-a permis URSS sa reprime miscarea anticomunista .

Europa centrala si de rasarit devenita, prin forta intelegerilor cu Marile Puteri Occidentale, sfera de interes a Uniunii Sovietice, a urmat o traiectorie istorica in conformitate cu scenariile elaborate de Kremlin, dar si particulara, in raport cu evolutia Europei Occidentale[19].

Analistul J. L. Gladis sustine ca, in anii 1947-1948, Stalin avea sanse sa mute 'cortina de fier' rezultata dupa intelegerile de la Teheran si Yalta fara sa faca un efort deosebit. Nu a fost posibila realizarea acestui scenariu geopolitic pentru Moscova deoarece i-au fost contrapuse scenarii, viziuni realiste si institutii din domeniul politic, economic si militar, respectiv: 'Doctrina Truman', 'Planul Marshall' si Organizatia Atlanticului de Nord (NATO).

Moartea lui Stalin, in 1953, a marcat evident actiunea URSS in campul geopolitic. Noul conducator, N.S. Hrusciov, a elaborat o strategie care, in esenta, prevedea cresterea potentialului militar al Uniunii Sovietice, dinamizarea economiei sovietice pentru a fi atractiva ca model de dezvoltare pentru tarile lumii a treia si ajutorarea luptei de eliberare de sub 'jugul colonial si imperialist'[20]. In paralel, a initiat o serie de actiuni propagandistice si s-a asociat la unele demersuri politico-diplomatice ale tarilor occidentale, care vizau destinderea pentru a masca scopul strategic la scenariul prin care se urmarea impunerea 'sistemului mondial al socialismului' .

In 1955 Uniunea Sovietica a semnat Tratatul de Pace cu Austria si si-a retras trupele de ocupatie ce stationau in aceasta tara din 1945. In acelasi an, Moscova a participat la Conferinta de la Geneva, prima intrunire postbelica la varf, organizata intre cei Patru Mari. Delegatia sovietica alcatuita din N. S. Hrusciov si M. Bulganin s-a intalnit cu presedintele D. Eisenhower si cu primii ministri francez si britanic. Cu acest prilej, M. Bulganin a invocat dorinta Uniunii Sovietice pentru rezolvarea marilor probleme internationale si de a se incheia razboiul rece . Toate acestea au pregatit strategia coexistentei pasnice, lansata de URSS.

In raportul secret prezentat la cel de-al XX-lea Congres al PCUS din anul 1956, N.S. Hrusciov a declarat ca o confruntare intre lumea capitalista si cea socialista nu era o necesitate, asa cum a proclamat-o Lenin in perioada de inceput a constructiei socialiste.

Confruntarea dintre superputeri a continuat si nu a putut sa fie impiedicata de razboiul propagandistic si al declaratiilor de presa, deoarece in noile scenarii geopolitice si geostrategice elaborate la inceputul deceniului sase al veacului al XX-lea devenisera, intre timp, elemente ale 'campului de lupta' dintre competitorii la suprematia mondiala. Criza rachetelor sovietice din Cuba a fost un varf al confruntarii intr-un scenariu geostrategic caracteristic perioadei de inceput a razboiului rece dar, si un element al noului scenariu deoarece cele doua superputeri 's-au inteles', in cele din urma, in ceea ce priveste respectarea zonelor de influenta.

Dupa consumarea crizei rachetelor din Cuba, SUA si Uniunea Sovietica au actionat in asa fel din punct de vedere geopolitic, incat au evitat situatia de a se afla fata in fata in spatiul unde isi dispuneau interesele. Umilita in confruntarea cu SUA, fosta URSS, dupa inlaturarea lui N.S. Hrusciov, si-a concentrat toate fortele si mijloacele intr-o cursa epuizanta de inarmare terestra, aeriana si navala. In urmatorii 8-10 ani, rusii au ajuns la paritate nucleara cu SUA[23].

In deceniul sapte, URSS a devenit nu numai o mare putere continentala, ci si una maritima. Uniunea Sovietica a creat o flota capabila sa infrunte marina SUA in apele planetare considerate de cele doua superputeri ca fiind de interes pentru a-si proteja fiecare propria zona de influenta[24] Armata sa terestra depasea numeric fortele militare occidentale. Prin flota maritima si fortele sale aeriene, inclusiv cele din spatiul cosmic, URSS a anulat avantajul geostrategic al SUA, care era oferit de vecinatatea Oceanelor Atlantic si Indian. Amiralul Garscov a elaborat un scenariu geopolitic prin care Uniunea Sovietica si-a promovat expansiunea navala pentru a obtine suprematia si pe 'Oceanul Planetar' si a elimina consecintele conteinment-ului S-a raspuns astfel la scenariul geopolitic american prin care s-a urmarit si reusit sa se ocupe 'rimland'-ul euroasiatic. Conceptia sovietica prevedea o 'incercuire' a 'rimland'-ului printr-o vasta retea de baze si puncte de sprijin terestre.

In esenta, scenariul geopolitic sovietic avea la baza trei elemente: cresterea puterii militare in plan strategic pentru descurajarea SUA; revigorarea economiei sovietice care sa poata face fata excesivului cost al cursei inarmarii si sa devina totodata un magnet in disputa ideologica pentru tarile lumii a treia; incurajarea 'luptei de eliberare nationala' din intreaga lume pentru a se realiza o alianta de facto intre lumea a treia si Moscova[26]. S-a urmarit astfel, si prin aceasta stratagema, strapungerea incercuirii 'rimland'-ului euroasiatic, realizata de SUA.

Balanta puterii s-a inclinat, la un moment dat, in favoarea URSS atat din punct de vedere al marimii arsenalului militar clasic si nuclear, cat si al controlului pe care aceasta il avea in diferite puncte strategice de pe glob. Forte militare si 'specialisti' sovietici erau prezenti in Africa, Asia si America de Sud pe uscat in Oceanul Atlantic, Pacific, Indian, dar si in Marea Mediterana, punct strategic cheie in asigurarea cailor de comunicatie ce leaga Orientul de Occident. URSS, in temeiul confirmarii zonelor de influenta, a obtinut dreptul de a-si instala baze navale in Marea Adriatica, cu iesire la Marea Mediterana, in schimbul unei mai largi miscari a SUA in Orientul Mijlociu .

Doctrina Nixon lansata in Congresul SUA, la 18 februarie 1970 , a permis Uniunii Sovietice o ofensiva globala in plan geopolitic la mijlocul deceniului opt. Nemaifiind descurajati de puterea strategica americana, sovieticii si-au amplasat trupe in Vietnam, Etiopia, Yemen, Orientul Mijlociu, Mozambic, Angola si in alte puncte strategice care amenintau direct interesele americane.

In Europa, politica sovietica dusa sub lozinca 'Europa pana la Urali' a incercat sa creeze premizele indepartarii SUA de pe continent. In fapt, si in aceasta faza de destindere in plan geopolitic si geostrategic (sfarsitul deceniului sase si deceniul sapte), Europa a continuat sa se gaseasca la periferia deciziei in sfera problemelor globale. La mijlocul deceniului opt, G. Orsells scria: 'Eu cred ca noi constatam cu fiecare zi ca Europa nu este participanta efectiva la politica mondiala, ca numeroase decizii sunt luate de altii pe deasupra capetelor statelor europene care sunt, fiecare in parte, neputincioase in fata problemelor pe care ar putea sa le rezolve daca ele ar fi unite' .

Transformarea Uniunii Sovietice in putere planetara a atins punctul de crestere maxima in perioada Brejnev. Analistii politici si geopoliticienii americani au cautat noi solutii pentru a reechilibra balanta geostrategica si geopolitica in raporturile SUA. - URSS.

Din multitudinea de solutii, doua s-au detasat prin originalitatea elementelor care le alcatuiau, ca si prin scopurile urmarite. Henry Kissinger, fost consilier al presedintelui R. Nixon pentru probleme de securitate si apoi secretar de stat al SUA, a elaborat un scenariu geopolitic ce avea la baza modelul Pacii din Westfalia[30]. Potrivit acestei solutii, fiecare dintre superputeri urma sa-si pastreze sferele de interes. Situatia urma sa se stabilizeze prin incetinirea cursei inarmarii de catre URSS, ca urmare a unor acorduri si intelegeri bilaterale.

Din aceasta perspectiva, este de inteles pozitia pe care a avut-o SUA si aliatii ei occidentali fata de interventia sovietica in Cehoslovacia[31]. Occidentul ramane in bloc-starturi la declaratia comuna a sefilor de state din Organizatia Tratatului de la Varsovia - cu exceptia Romaniei - din 1 iulie 1968, prin care se afirma ca 'frontiera socialismului a fost dusa in timpul celui de-al doilea razboi mondial in centrul Europei pana la Elba si masivul Bohemian. Noi nu vom permite niciodata ca aceasta cucerire istorica sa fie pusa in discutie' . La 21 august 1968 trupele Pactului de la Varsovia, cu exceptia celor romanesti, invadeaza Cehoslovacia si restabilesc 'ordinea socialista'. Occidentul s-a rezumat la o campanie de presa desfasurata in limite acceptabile pentru Moscova si la a deplange 'neinspirata rezolvare a unui conflict regional din <<familia comunista>> .

Dupa invazie, Moscova isi ajusteaza scenariul geopolitic prin care controla spatiul sau de influenta din Europa, lansand 'Doctrina Brejnev' a suveranitatii limitate. Ideile de baza ale acestui scenariu au fost lansate de expertul in relatii internationale al ziarului 'Pravda', Serghei Kovalev, care intr-un articol, din 26 septembrie 1968, afirma ca 'slabirea oricareia din verigile sistemului mondial al socialismului afecteaza direct toate tarile socialiste, care nu pot ramane indiferente. Fiecare partid comunist este responsabil nu numai in fata propriului popor, dar si in fata tuturor tarilor socialiste, a intregii miscari socialiste' . In noiembrie 1969, Brejnev a reiterat ideile de baza ale doctrinei suveranitatii limitate intr-un discurs tinut in capitala Poloniei. In opinia liderului sovietic, toate tarile socialiste trebuiau sa se supuna legilor generale ale marxism-leninismului. Orice abatere de la dogma era considerata o tradare a principiilor marxiste si sovieticii se considerau indreptatiti de a o corecta prin toate mijloacele, inclusiv forta. Aceasta reactie dura a Moscovei fata de incercarea liderilor comunisti din Cehoslovacia de a reforma regimul, ca si lansarea 'Doctrinei Brejnev', care intarea controlul sovietic asupra unei jumatati din Europa, n-au zdruncinat convingerea administratiei SUA ca este posibila inca o politica de destindere intre Est si Vest.

In timpul guvernarii lui R. Nixon s-au produs unele schimbari in relatiile dintre SUA si Uniunea Sovietica. In toamna anului 1969 au inceput tratativele in vederea limitarii inarmarilor strategice, care in parte s-au finalizat cu ocazia vizitei presedintelui american la Moscova (22-30 mai 1972). Au fost semnate: Documentul-cadru privind 'Bazele relatiilor dintre URSS si SUA', 'Tratatul dintre URSS si SUA, cu privire la limitarea sistemelor de aparare antiracheta' si 'Acordul provizoriu cu privire la unele masuri in domeniul limitarii armamentului strategic' .

In raportul sau anual catre Congresul SUA, presedintele Nixon constata, in 1972, ca vointa sovieticilor de a ajunge la o intelegere 'indica intentii constructive in domeniul politic si strategic' si era convins ca 'progresele in limitarea armamentelor ar putea consolida ameliorarea relatiilor internationale pe o scara mult mai larga' .

Concluziile lui Nixon au influentat derularea scenariului geopolitic care avea ca scop 'ingradirea' comunismului sovietic. Politica de destindere a micsorat 'presiunea in politica de ingradire' si a creat iluzia analistilor americani ca intarirea dominatiei sovietice asupra Europei Centrale si de Est este in interesul american. Adjunctul secretarului de stat Helmut Sonnenfeldt a sustinut ca 'Europa de rasarit este in zona si in sfera de actiune si interes a URSS.' .

In iunie 1973, liderul sovietic Leonid Ilici Brejnev a vizitat SUA, ocazie cu care au fost semnate alte importante documente intre cele doua superputeri: 'Tratatul de preintampinare a unui razboi nuclear' si 'Principiile generale ale tratativelor cu privire la limitarea in continuare a inarmarilor strategice'. Acestea, in viziunea Washington-ului si a Moscovei, trebuiau sa conduca la intarirea increderii reciproce si a respectarii intereselor pe care partile le aveau in sferele de influenta recunoscute.

Anul urmator, cu prilejul celei de-a doua vizite a presedintelui american la Moscova, a fost semnat 'Acordul cu privire la limitarea exploziilor subterane cu arma nucleara'. Este cunoscut faptul ca aceste acorduri n-au modificat esenta scenariilor geopolitice dupa care cele doua superputeri actionau in viata internationala pentru a-si atinge scopurile strategice. Rezultatele au fost extrem de modeste in ceea ce priveste controlul armamentelor si stoparea acumularilor in ceea ce priveste arsenalul nuclear[38], deoarece s-a declansat intre superputeri competitia tehnologica.

Incepand cu anii '70, atat SUA, cat si Uniunea Sovietica au adaptat la mijloacele lor de lovire cu destinatie strategica, dispozitive purtatoare de incarcaturi nucleare multiple, independent dirijabile, aparandu-si astfel fiecare, considerabilul potential nuclear. Daca pana la aparitia acestor mijloace o racheta balistica intercontinentala putea transporta la tinta o singura incarcatura nucleara pentru a distruge un singur obiectiv militar, ulterior aceeasi racheta, dotata cu componente nucleare multiple, putea sa loveasca simultan 2-14 obiective situate la distante diferite. Tocmai aceasta tehnologie a facut posibila inceperea negocierilor si semnarea tratatelor SALT 1 si SALT 2, care prevedeau reducerea de catre cele doua superputeri a numarului de rachete si avioane cu raza de actiune strategica. O singura racheta de tip nou inlocuia patrusprezece din cele vechi, imprecise si cu o singura componenta nucleara de lupta .

Competitia tehnologica dintre superputeri privind modernizarea armamentului nuclear, ca si lupta in planul dezinformarii si imagologiei nu puteau sa nu aiba urmari asupra derularii scenariilor geopolitice potrivit carora acestea, ca si alte state cu interes de mare putere, actionau in relatiile internationale. S-a constatat, la mijlocul deceniului sapte, ca ultrasofisticarea vectorilor de transport la tinta a incarcaturilor nucleare a devalorizat pur si simplu elementele considerate pana atunci cheie intr-un scenariu geopolitic: pozitia pe glob - terestra sau maritima; dimensiunea teritoriului si marimea populatiei . Avantajul insularitatii pe care l-au avut de secole unele tari, ca de exemplu Anglia, a fost anulat de rachetele balistice intercontinentale care pot actiona de oriunde - fundul oceanelor, silozuri subterane, rampe mobile terestre sau din cosmos - in doar cateva minute.

Perfectionarea arsenalului militar nuclear si clasic, dar si avantajele pe care le-a creat pentru cele doua superputeri bipolarismul au facut ca acestea sa nu se confrunte direct. De aceea, chiar daca se ajungea la conflucte ele erau transferate la periferie (Coreea, Cuba, Vietnam, Afganistan etc.) si primejdia unui razboi mondial a fost daca nu exclusa, cel putin extrem de redusa[41].

Aceste arme cu efecte apocaliptice i-au descurajat pe cei doi protagonisti ai epocii bipolarismului sa declanseze un conflict de proportii mondiale. Acest fapt i-a determinat pe unii analisti sa afirme ca 'bombei atomice ar fi trebuit sa i se confere premiul Nobel pentru pace' .

In Europa, superputerile s-au menajat reciproc, insa s-au confruntat direct in spatiile extraeuropene. Moscova a inteles ca scenariul geopolitic al CONTEINMENT-ului nu poate fi 'spart' decat prin specularea sanselor pe care le ofera spatiile politice fost coloniale, asa-zisa Lume a treia. Intrarea sovieticilor in acest spatiu s-a facut prin ceea ce analele diplomatice au consemnat ca fiind 'saritura de broasca' peste zidul indiguirii . La 24 decembrie 1979 trupele sovietice au intervenit in Afganistan, declansand o grava criza in relatiile Moscova-Washington, cu implicatii si consecinte mai mari decat razboiul din Vietnam.

Uniunea Sovietica atingea astfel un obiectiv geostrategic si geopolitic urmarit de conducerea de la Moscova, indiferent de natura regimului politic, inca de la sfarsitul secolului al IX-lea. Rusii au inteles, ca de altfel si americanii, importanta geopolitica a spatiului 'islamo-petrolic'[44]. Controlul acestui spatiu a devenit un camp de confruntare acerba pentru suprematie in lume .

Reactia americana la 'saritura de broasca' a sovieticilor peste 'digul incercuirii' in Afganistan a fost prompta si n-a mai semanat cu cea din perioada crizelor din Ungaria (1956) sau Cehoslovacia, asa cum s-au asteptat sovieticii. La 3 ianuarie 1980, J. Carter s-a adresat Congresului. Au fost suspendate dezbaterile privind acordul SALT II si de asemenea au fost anulate o serie de acorduri sovieto-americane. La sfarsitul lunii ianuarie a fost lansata 'Doctrina Carter' care prevedea, in esenta, interventia SUA in orice regiune a lumii daca interesele ei erau amenintate in acel loc .

Administratia Carter nu numai ca a sprijinit rezistenta afgana impotriva sovieticilor, dar a si largit 'coalitia' de state care au sprijinit direct pe mujahedini. Amploarea si calitatea ajutorului a crescut in anii urmatori, astfel ca SUA a reusit sa infunde URSS in 'mlastina' a ceea ce a fost echivalentul unui alt Vietnam[47]. Foarte important pentru deznodamantul confruntarii Est-Vest a fost si faptul ca SUA si-au convins partenerii din Europa Occidentala sa accepte stationarea, incepand cu 1983, a unui numar de 372 de rachete perfectionate.

Reluarea relatiilor diplomatice cu China, in ianuarie 1979, au permis Washingtonului sa amplifice colaborarea cu Pekinul. Din 1980 cooperarea americano-chineza a atins o dimensiune strategica mai clara, consemnand actiuni sesizabile nu numai in legatura cu Afganistanul, ci si cu alte probleme. In felul acesta URSS s-a vazut confruntata cu amenintarea geopolitica tot mai serioasa a unei contra-incercuiri.

Deceniul opt a adus schimbari radicale in logica si paradigma scenariilor geopolitice pe care analistii americani le-au elaborat. A rezultat si un nou comportament al SUA in relatiile internationale, un nou mod de a vedea si a trata 'lupta' cu sistemul comunist[48]. Administratia SUA a parasit in acest moment strategia CONTEINMENT-ului care a avut drept paradigma incercuirea URSS-ului.

Scenariul geopolitic care a adus Occidentului victoria in confruntarea cu Estul si a pus capat razboiului rece, a avut la baza o accelerare a cursei inarmarilor pentru dezechilibrarea raportului de putere, o modificare a doctrinei militare a SUA si un element nou: ofensiva, in plan ideologic si imagologic . In partea a doua a anilor '70, presedintele Carter a declansat campania sa pentru drepturile omului. Mai intai in Europa de Est si apoi in Uniunea Sovietica .

La mijlocul anilor '80, Zbigniew Brzezinski a lansat un scenariu geopolitic care a fundamentat actiunea SUA in planul relatiilor internationale in conformitate cu o ierarhizare a intereselor sale si schimbarea centrului de greutate in ceea ce priveste instrumentele pentru a obtine controlul asupra Euroasiei. Din punct de vedere al intereselor americane, aceste prioritati urmaresc: intarirea economica si militara a Europei Occidentale; promovarea unor relatii strategice in formele care sa duca la o cooperare intre SUA, China si Japonia; intarirea militara a statelor din Asia de sud-est si in flancul sudic al URSS; provocarea si mentinerea unor 'presiuni' interne in statele din Europa Centrala si de Est, ca si in interiorul URSS in directia obtinerii unei stari de toleranta politica si realizarii unei diversitati politice mai mari.

Administratia Reagan si Bush au inteles perfect concluziile la care au ajuns analistii si teoreticienii in domeniul relatiilor internationale si al razboiului[52]. Intr-o lume in care schimbarile se succed cu viteze ametitoare, 'soft power' care presupune cooperarea este mai important si acceptat de alte state decat 'hard power', care presupune coercitia. Daca un stat va reusi sa actioneze in asa fel incat puterea sa va aparea altora legitima, el va intampina mai putina rezistenta in a si-o impune. Daca ideologia si cultura unui stat vor fi mai seducatoare, atunci ele vor fi acceptate de la sine. Sunt doar cateva din elementele care ilustreaza diferenta dintre 'soft power si 'hard power' .

Din aceasta perspectiva, nici atitudinea si nici comportamentul SUA in anii '80, in plan geopolitic nu s-au mai incadrat in tipare clasice. Centrul de greutate al actiunilor a fost mutat de pe campul confruntarilor militare pe cel al luptei pentru drepturile omului si al infaptuirii democratiei pluraliste. Prin urmare, arma principala in confruntarea capitalism-socialism a devenit imaginea si cuvantul. La sfarsitul deceniului noua, remarca Z. Brzezinski, baza puterii americane este, in cea mai mare parte, dominatia pe piata mondiala a comunicatiilor. 80 % din cuvintele si imaginile care circula in lume provin din SUA.

Conducerea sovietica n-a reactionat adecvat la schimbarile petrecute in scenariile geopolitice americane atat din cauza dogmatismului marxist, care si-a pus in mod evident amprenta pe studiul fenomenului politic contemporan, cat si datorita unor calcule eronate in politica interna[56]. Judecand gresit situatia internationala in deceniile opt si noua, a fortat ofensiva dincolo de limitele acceptabile chiar si pentru cei mai toleranti dintre occidentali. La acestea s-au adaugat si erorile liderilor sovietici in politica interna, care au condus la incetinirea dezvoltarii economice si la cresterea excesiva a birocratiei si coruptiei in toate domeniile societatii. Consumul incontrolabil al resurselor a facut ca URSS sa intre intr-o faza de evolutie a imperiilor, pe care Paul Kenedy a numit-o supraextindere . Fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov aprecia, in memoriile sale, ca atunci cand a ajuns in fruntea partidului comunist si a statului sovietic, 'tara se gasea in mod evident la capatul puterilor. Mecanismele economice functionau din ce in ce mai rau. Randamentul productiei era in scadere. Cuceririle gandirii stiintifice si tehnice erau anulate de o economie birocratica' .

Epuizarea treptata a potentialului economic pentru a tine pasul cu americanii in ceea ce priveste cantitatea, dar mai ales calitatea in competitia inarmarilor a influentat hotarator raporturile de putere dintre SUA si URSS. Cresterea pretului platit de sovietici pentru a mentine URSS-ul in fruntea ecuatiei de putere a dus la epuizare economica si la o alunecare a ei catre zona 'lumii a treia'[59]

La mijlocul anilor '80, in Uniunea Sovietica a venit la putere o noua conducere care a inteles ca mecanismul socialist a dus statul, in plan intern cat si extern, la faliment politic, economic si social. Mihail Gorbaciov si echipa sa si-au propus si au inceput sa reformeze sistemul socialist pentru a obtine in plan intern o evolutie 'rezonabila a organismului social orientat catre interesele omului, o democratie preferata in toate privintele, iar in plan extern 'o credibilitate concreta' din partea subiectilor in arena internationala .

Mihail Gorbaciov a declansat un amplu proces de reforme si mai ales reasezari[61], care au vizat reorganizarea sistemului politic prin limitarea prerogativelor partidului comunist, diminuarea puterii aparatului represiv si aparitia unui stat de drept cu un sistem de reglari si echilibre.

Reformele interne incluse in sistemul politic din Uniunea Sovietica n-au condus, asa cum s-au asteptat initiatorii lor, la revitalizarea, ci la o prabusire a sa[62].

Disponibilitatea lui Gorbaciov de a tolera aparitia miscarilor reformatoare in unele tari din blocul sovietic - Polonia, Cehoslovacia si Ungaria - a condus la disparitia sentimentului de teama de pericolul interventiei 'fratelui mai mare'. O jumatate de secol, teama de interventia sovietica a fost principalul obstacol in aparitia miscarilor de mase care sa duca la rasturnarea regimului. Deoarece sovieticii si-au facut publice noile principii care guvernau, dupa 1985, relatia Moscova - sateliti, obstacolul fricii a disparut din tarile blocului sovietic .

Unda de soc a 'glasnostului' si a 'perestroicii' a inflamat opozitia politica in toate tarile est-europene, iar declaratia liderului sovietic M. Gorbaciov facuta la Strasbourg, in vara anului 1989, prin care condamna doctrina suveranitatii limitate si interventionismul, a dat unda verde reformatorilor din Europa de Est in eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartidic si la o economie de piata[64]. Dogma ireversibilitatii trecerii catre comunism se prabusise fara ca imensul arsenal militar sovietic sa poata salva sistemul. Confuntarea geopolitica si geostrategica dintre Est si Vest se incheia cu victoria celui din urma.

Imperiul sovietic, in profunda criza politica si economica, isi retrage trupele din tarile satelit deoarece costurile bazelor militare externe au devenit o povara greu de suportat pentru Moscova si nu mai exista nici o ratiune pentru continuarea protectiei birocratiilor comuniste impotriva miscarilor social-politice care doreau schimbarea[65].

Sperantele echipei Gorbaciov de a mentine tarile est-europene in sfera de interes a Moscovei s-au naruit pe masura ce acestea s-au desprins de URSS, care in final ea insasi a disparut. Scenariile geopolitice si geostrategice conform carora Occidentul a castigat razboiul rece in confruntarea cu estul comunist au fost mai realiste si eficiente decat ale Moscovei.

Scenariile si reflectiile geopolitices-au dezvoltat, asa cum sublinia si Paul Claval,"la fromtierele geostrategiei nucleare, care joaca principalul rol pe scena mondiala intimpul razboiului rece. Ele sint mai mult rodul gindirii statelor majore militare sau a jurnalistilor, care modeleaza mai usor opinia publica, decit mediile universitare" . Principalul element al scenariilor geostrategice care au fost modelate atit in Est cit si in Vest pentru o posibila confruntare era descurajarea militara ,strategiile militare erau avute in vedere doar pentru o ultima eventualitate.

Supraevaluate de unii analisti si oameni politici , contestate de altii , consecintele pe care le-a avut asupra fenomenului politic din spatiul euroatlantic, terminarea razboiului rece au fost profunde si de durata. Au fost compromise total ideologia si sistemul comunist din estul Europei. URSS a renuntat la statutul de superputere si apoi s-a prabusit prin implozie. A disparut bipolarismul si odata cu el 'echilibrul precar' si ordinea care a rezultat din confruntarea Est-Vest.

Spatiul euroatlantic a intrat intr-o perioada de tranzitie profunda catre o noua arhitectura de securitate generata de mutatiile intervenite in raportul de putere.

Un personaj 'cheie' in transformarile produse pe arena vietii politice internationale, Mihail Gorbaciov, despre care unii analisti afirma ca poate fi considerat 'omul marilor erori strategice'[70], aprecia la sfarsitul anilor '80 ca 'Lumea este in pragul unor mutatii radicale' si a sesizat faptul ca 'este vorba de o cotitura care priveste sensul si scara istoriei ' deoarece 'se pregateste o noua civilizatie' . Insa cum va arata aceasta noua civilizatie ? Care vor fi pilonii noii arhitecturi de securitate ? Cum se va defini Europa ? Care vor fi evolutiile geopolitice in spatiul fostului imperiu sovietic si al zonei sale de influenta ? Cum va influenta disparitia bipolarismului geopolitica mondiala, avand in vedere mutatiile care survin in zona Pacificului ? Care vor fi relatiile dintre partenerii occidentali care au cistigat razboiul rece? Cum va evolua parteneriatul euroatlantic? etc.

La aceste intrebari si multe altele la fel de importante, in momentul incheierii razboiului rece oamenii politici, dar si analistii fenomenului politic contemporan n-au stiut sa raspunda pentru ca au fost surprinsi de amploarea si rapiditatea evenimentelor .Lumea intra intr-o noua era si trebuia gasite solutii.SUA, puterea cistigatoare a conflictului Est-Vest era cea mai preocupata.Brent Scowcroft, fost consilier pentru securitate nationala atit in timpul Adminisratiei Ford cit si in cea alui George Bush senior,isi amintea peste ani ca cele mai frecvente intrebari care se puneau, in acei ani la Casa Alba, erau care este viitorul NATO si ce formula este potrivita pentru securitatea Europei dupa disparitia amenintarii comunismului sovitic[75]

Lumea bipolara aparuta in Europa dupa 1945 a murit, dar nu urmand calea clasica prin razboi sau revolutie, ci prin uzura si implozia unui sistem hipercentralizat si de factura colectivista[76]. Europa se gaseste, prin urmare, din nou in situatia de a se modela in conformitate cu liniile unor scenarii geopolitice, pentru a-si gasi formula optima de arhitectura a securitatii . De data aceasta polii de putere s-au multiplicat, viziunile s-au inmultit si sansa de a se infiripa o arhitectura unanim acceptata, paradoxal, a scazut.

Schimbarile s-au accelerat si, in acest context, capacitatea de a se controla 'agentii' care pot provoca mari crize in plan politic, economic sau socio-spiritual a scazut de asemenea. Asistam nu numai la multiplicarea centrilor de putere, ci si la o manifestare asimetrica a subiectilor in ecuatia de putere. Puterea fiecarui pol in ecuatie nu este exprimata in termeni clasici militari decat in parte , pentru ca la aceasta se vor adauga alte doua dimensiuni: economica si tehnico-stiintifica.

Nasterea Europei unite este unul dintre cele mai revolutionare evenimente ale epocii noastre[79] Destinul Europei si al lumii va depinde de aptitudinea polilor de putere de a coopera eficient in problemele globale cu care se confrunta societatea, cat si de capacitatea de armonizare a intereselor pe diferite spatii. O eliminare a intereselor unuia sau a mai multor centre de putere va conduce la esecul viitoarei arhitecturi de securitate pe continent indiferent de cat de generos ar parea scenariul geopolitic pe care aceasta s-a edificat[80].Nu considerente geopolitice rezultate din teama istorica a europenilor de posibila renastere a imperialismului rusesc si formule de respingere a cooperarii cu SUA trebuie sa alcatuiasca fermentul unificarii europene.

Analistii sustin ca, pentru Europa, cel putin trei 'viziuni' sau formule de organizare au fost lansate si sunt mai mult sau mai putin in competitie

Fostul lider comunist de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, a lansat la sfarsitul anilor '90 un proiect geopolitic al unei Case Comune Europene.

Cu prilejul unui miting desfasurat la Praga, in ziua de 10 aprilie 1987, M. Gorbaciov definea conceptul in acord cu realitatile din perioada de sfarsit al razboiului rece: ' Notiunea casa europeana comuna inseamna in primul rand, cunoasterea unei anumite integralitati, cu toate ca este vorba despre state ce apartin unor sisteme sociale diferite si fac parte din blocuri militar-politice opuse' Cu toate ca Mihail Gorbaciov a revenit asupra conceptului, n-a definit in termeni clari in ce consta aceasta arhitectura de securitate pentru Europa. Nu putem sti cit de mult va fi fost influentat liderul de la Kremlin de ideile renascutului proiect geopolitic al eurasianismului dar multe din ideile lansate pe piata politica de Mihail Gorbaciov se pliaza pe principalele teze ale eurasianismului[84]

Gorbaciov avea un imens capital de simpatie in Occident in perioada in care a permis popoarelor din fostul imperiu sovietic sa se emancipeze si apoi sa se elibereze de dominatia comunista. Din aceasta perspectiva nu surprinde faptul ca ideea unei Case Comune Europene din care sa faca parte si spatiul fost sovietic n-a fost respinsa  de unii oameni politici din Vest.

Primul ministru britanic la acea data,Margaret Thatcher, de exemplu, in convorbirile pe care le-a purtat la Moscova, in aprilie 1987, cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, credea ca un 'camin general-european' poate fi edificat daca se continua si amplifica procesul inceput la Helsinki in 1975. Fostul presedinte francez Francois Mitterand era, la randul lui, convins ca 'daca ai imaginatie, curaj intelectual, nu este greu sa-ti inchipui continentul european, toate tarile aflate pe el ca o noua comunitate legata prin relatii noi, in cadrul careia fiecare ramane el insusi, dar toti colaboreaza in numele unor teluri care coincid'

De asemenea omul politic german, Willi Brandt vedea posibile, in aprilie 1988, o integrare europeana in domeniul economic si o deschidere a Europei Occidentale catre Europa Rasariteana Manfred Brunner, fost sef de cabinet al comisarului german pe langa Comunitatea Europeana, referindu-se la realizarea unei Uniuni Europene, afirma: 'Uniunea Europeana creata pe baza tratatului de la Maastricht nu va putea deveni un stat nici centralizat, nici federal. Uniunea Europeana nu poate fi decat o confederatie de state europene suverane' .

Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de politica externa pentru Europa de Est al presedintelui John F. Kennedy si apoi sef al Consiliului Securitatii Nationale in timpul administratiei Carter, a facut o ampla analiza scenariului geopolitic generic intitulat 'Camin european comun' in cadrul unei conferinte sovieto-americane pe tema 'Schimbarea Europei: atitudinea americana si cea sovietica', desfasurate la Moscova, in perioada 24-31 octombrie 1989 .

El a aratat ca, in Europa, sansa unei astfel de arhitecturi este reala numai daca se va accepta ideea 'ca de acum inainte exista interese geopolitice comune, dar nu si o ortodoxie ideologica comuna'[89]. Z. Brzezinski era convins ca un Camin european comun nu poate sa fie realizat fara participarea SUA si URSS, deoarece 'Europa nu este o realitate geografica, ci - in primul rand - o realitate filozofica si culturala, ori Europa din aceasta perspectiva include SUA si Uniunea Sovietica, in masura in care ambele tari impartasesc valori culturale si filozofice ce tin de civilizatia europeana, de traditia crestina'

Renumitul politolog american arata ca, fara un efort minim de a se institutionaliza aceste principii, sansa de a se realiza structura si arhitectura Caminului european este ratata. Ori aici au inceput dificultatile care au condus, in cele din urma, la abandonarea acestui proiect. Cele mai serioase dificultati au fost cele economice, datorita decalajului mare in ceea ce priveste dezvoltarea Europei in Vestul si Estul ei, cat si a procesului de tranzitie catre economia de piata, declansat in fostele tari socialiste dupa prabusirea regimurilor totalitare[91].

Nu lipsita de importanta in nerealizarea proiectului geopolitic amintit a fost aparitia unei crize a echilibrului de putere in cadrul Europei Occidentale prin reunificarea germana si implozia fostului imperiu sovietic . Dupa unificare, Germania nu s-a repliat asupra ei insasi si nu s-a 'retras' din politica europeana, ci a declansat o 'ofensiva' politica in spatiul Europei Centrale, ceea ce a condus la schimbarea centrului de greutate al Comunitatii si impingerea lui catre centrul continentului . In opinia lui Nicolae Anghel, 'ofensiva germana contureaza limpede un spatiu geopolitic de influenta si control germane' deoarece 's-a implicat politic, diplomatic si (indirect) militar in sprijinul Croatiei si Sloveniei in razboiul de secesiune din Iugoslavia'. De asemenea, statul german a preluat si 's-a inserat in fluxurile economice ale fostei RDG cu fostele tari socialiste, in special cu Ungaria si Republica Cehoslovaca' . Prabusirea Uniunii Sovietice si incheierea razboiului rece au determinat schimbari de atitudine fata de Rusia in ecuatia de putere. Rusia nu mai este un adversar. Care ar fi locul ei in acest Camin european ? Al unui aliat, protejat sau dusman invins ?[95]

In ciuda unei contraofensive rusesti pe directii strategice importante ea n-a convins marile puteri occidentale ca poate sa incapa in 'Caminul comun european'. Analistii politici si expertii rusi in relatiile internationale constatau, intr-un raport elaborat in anul 1994 accentuarea procesului scoaterii Rusiei din Europa si formarea intre Rusia si Europa a unei zone de state independente, multe dintre ele nutrind sentimente nu dintre cele mai bune fata de Federatia Rusa[96].

Se mai constata, pe langa faptul ca Rusia nu intra in 'calculele' unui Camin comun european, ca s-a inrautatit, dupa 1989, si accesul ei la marile 'calde' deschise. Pentru a iesi la aceste mari, statul rus a facut eforturi deosebite de-a lungul istoriei sale. Aceasta lupta a avut baze geopolitice clare si definite: toate fluviile principale ale Rusiei se varsa fie in Oceanul Inghetat de Nord, fie in Fundatura Caspicii. Fara iesiri la 'marile calde', Rusia se sufoca in vastele spatii continentale .

Analistii rusi considerau, in acele zile, ca aparitia formelor institutionalizate de scoatere a Federatiei Ruse din Europa este o enorma greseala din punct de vedere geopolitic, deoarece ea a ocupat din cele mai vechi timpuri 'zona pivot'. Stapanirea 'zonei pivot' n-a insemnat, in opinia acestora, ca Rusia a dominat asupra lumii, ci 'inainte de toate a facut-o pentru propria securitate si indeplinind totodata, in mod intuitiv parca rolul predestinat de a fi factor de echilibru in lumea noastra instabila din punct de vedere geopolitic'[98]. Asertiunea ar putea fi relevanta pentru secolul al XIX-lea cind asemenea idei aveau o larga audienta si cind oamenii credeau ca stapinirea unei anumite regiuni geografice iti aduce un avantaj geostrategic. Analistul american Christopher J. Fettweis are dreptate cind afirma ca ' a crede astazi ca asemenea asertiuni mai pot opera in alta parte decit in cadrul discursului ideologic sau nationalist este o pura fantezie. Mai rau ea poate sa sa ne incurce in a vedea calea corecta in stabilirea politicii externe'

Astazi este unanim acceptata ideea ca revolutia tehnico-stiintifica a devalorizat acest model geopolitic lansat de Halford Mackinder si modernizat ulterior de discipolii sai . Nici modernizarile schemei clasice propuse de John Collins nu ar constitui pentru oamenii politici europeni un rationament destul de atractiv pentru a se fi pus in aplicare proiectul geopolitic propus de Mihail Gorbaciov chiar daca acesta aducea in discutie un avantaj - cel spatial - pe care Moscova il avea in raport cu Europa Occidentala. John Collins, in studiul Military Space Forses; The Next 50 Years arata ca 'puterea aeriana si puterea spatiala au aruncat in desuetitudine ipotezele geopolitice ale inceputului de secol' . Inclusiv teoria lui Mackinder 'Spatiul ciscumterestru - afirma J. Collins - incapsuleaza Pamantul pana la o altitudine de circa 50.000 mile', iar acest fapt va fi cheia dominatiei militare de la jumatatea secolului al XXI-lea. In opinia lui:

Cine stapaneste spatiul circumterestru domneste peste Pamant.

Cine stapaneste Luna domneste peste spatiul circumterestru

Cine stapaneste L4 si L5 domneste peste sistemul Terra - Luna.

L4 si L5 sunt punctele de libratie lunare - locurile din spatii unde atractia gravitationala a Lunii si cea a Pamantului sunt exact egale. In teorie, bazele militare instalate acolo ar putea ramane pe pozitie timp foarte indelungat, fara a avea nevoie de mult carburant. Ele ar putea fi echivalentul 'terenurilor inalte' pentru 'razboinicii spatiali de maine' .

Prin urmare si din aceasta perspectiva formula geopolitica propusa de E.A. Pozdneakov sau varianta colegului sau Alexandr Dugin pentru a justifica nevoia de sfera de influenta a Rusiei este depasita. Credem ca Federatia Rusa nu poate fi ignorata sau eliminata din ecuatia de putere intr-o formula sau alta de securitate a Europei dar nu in perspectiva afirmata de acestia potrivit careia 'Cel ce detine controlul asupra Heartland-ului, acela dispune de mijlocul de control efectiv asupra politicii mondiale si, in primul rand, de mijlocul de a mentine in lume echilibrul geopolitic si de forte. Fara acesta din urma este de neconceput o lume stabila' .

Edgar Morin crede ca schimbarile care s-au produs in Europa dupa incheierea razboiului rece impun regandirea arhitecturii continentului. Ea nu mai este, asa cum era cu patru secole in urma, centrul lumii, ci a devenit un 'fragment din Occident'[104]. Lumii bipolare a razboiului rece ii vor urma din ce in ce mai evident trei poli: America de Nord, Asia-Pacific, Europa. Insa fata de cele doua mase enorme riverane Pacificului, Europa, ramasa periferica, are, prin comparatie, marimea Elvetiei. In situatia actuala, Europa este obligata, in opinia lui Edgar Morin, sa parcurga 'doua convertiri aparent contradictorii insa in fond complementare, una prin care sa depasim Natiunea si alta care ne reduce la Provincie' . In acest fel, ea trebuie sa se metamor-fozeze in acelasi timp in 'Meta-Natiune' si 'Provincie' pentru a deveni o unitate cu o poli-identitate .

Presedintele Partidului Popular European, Wilfried Martens, prin discursurile sale[107], propune si el un scenariu pentru realizarea 'Statelor Unite ale Europei', pornind de la depasirea 'egoismului nationalist sau regionalist' si de la extinderea Comunitatii Europene spre est . Conturul acestei Europe unite este, in opinia lui Wilfried Martens, 'de natura evolutiva, dar nu nedefinit de la Atlantic si pana dincolo de Urali. Comunitatea nu are vocatia sa devina o structura de primire la scara continentala, pan-europeana, dupa modelul forumurilor politice multilaterale cum este Consiliul Europei sau Conferinta pentru Cooperare si Securitate in Europa .

Arhitectura propusa de W. Martens se bazeaza pe un raport de federalizare si nu de subordonare intre ea si statele membre. Repartizarea competentelor intre Uniune si statele membre va trebui sa fie organizata pe baza principiului subsidiaritatii, ceea ce inseamna ca interventiile Uniunii nu vor fi decat subsidiare in raport cu cele ale statelor si regiunilor.

Dupa caderea Zidului Berlinului s-a constatat o disponibilitate fara precedent a tuturor natiunilor Europei de a gasi noi forme de cooperare in toate domeniile si de a se realiza o uniune politica, economica si spiritual-culturala. Au fost vehiculate, mai mult sau mai putin, si alte modele: Europa cu geometrie variabila; Europa cu ritmuri diferite; Europa cercurilor concentrice sau a satelitilor gravitand in jurul unui centru. Astazi Europa pare ca inca nu si-a gasit formul optima de exprimare a cadrului de funtionalitate ca intreg in domeniul politic economic sau de securitate de moment ce Constitutia europeana nu a gasit sprijinul popular in Franta

Regionalismul este, in opinia unor analisti politici si geopoliticieni, o alternativa si o solutie variabila in elaborarea scenariilor si strategiilor care sa fundamenteze noua arhitectura de securitate pe continentul european, dupa incheierea razboiului rece. Teoria regiunilor etno-religioase, ideea unei Europe a regiunilor sau teoriile legate de cooperarea transfrontaliera au revenit in forta in analiza geopolitica si in discursul unor oameni politici. Grupul de analiza geopolitica de pe langa revista 'Herodote' considera ca noua arhitectura de securitate nu poate fi intemeiata pe formula 'Europa natiunilor', ci pe cea care pleaca de la o Europa a regiunilor fundamentata de Jean Fouéré in volumul l'Europe aux cent drapeaux, aparut la sfarsitul deceniului sapte .

Jean Fouéré, in scenariul sau, pleaca de la ideea ca, in evolutia sa, continentul european si-a fundamentat structura si arhitectura relatiilor dintre state pe trei modele. Primul a avut ca suport crestinismul, care a generat o structura spatiala uniforma si a fiintat intre anii 800-1500 d.Chr. Renasterea a impus o arhitectura fondata pe statul-natiune, care din secolul al XVII-lea pana la sfarsitul secolului al XX-lea si-a pierdut vitalitatea datorita faptului ca statul-natiune a intrat in criza .

Cea de-a treia Europa, in conceptia aceluiasi Fouéré, este aceea a regiunilor. Aceasta idee este prezenta de mai multa vreme in scrierile si dezbaterile de politica internationala ale analistilor politici si geopoliticienilor.

In opinia unor specialisti, conceptul de 'identitate regionala' se refera la spatii istorice si peisaje culturale suprapuse unei anumite regiuni 'care, din punct de vedere geografic nu coincide intotdeauna cu actualele granite ale unui stat . O colectivitate poate sa se identifice ca apartinand mai multor structuri teritoriale, dupa cum si intr-o regiune pot coexista mai multe colectivitati distincte din punct de vedere al apartenentei la o arie de spiritualitate si lingvistica.

Din aceasta perspectiva exista in teoriile geopolitice cel putin trei tipuri de regiuni: etnica, transfrontaliera si particularizata de o pan-idee. De mentionat ca teoriile si intelesul conceptului de regiune se schimba in functie de epoca si sunt supuse unor presiuni modelatoare. Presiunile modelatoare pot fi provocate de 'stratificarea spatiului in centre si periferii' si de 'zonele in care nu s-a stins niciodata nostalgia imperiilor' . Regiunea, ca unitate spatiala ce cuprinde o etnie decupata dintr-un ansamblu statal clasic poate fi - in opinia acestor specialisti - o solutie pentru organizarea viitoare a continentului.

Din aceasta perspectiva, in raport cu statul - natiune, in care guvernarea este prea complicata (administratie superbirocratizata, planificare deficitara; statute sociale si economice ce oprima individul etc.), statul-regiune asigura individului posibilitatea participarii in cunostinta de cauza la viata publica[117].

Wilfried Martens crede ca o Europa comunitara nu se poate realiza pe statul-natiune[118], pe o federalizare a regiunilor, a 'colectivitatilor locale'. 'Colectivitatile locale - afirma W. Martens sunt celulele democratice de baza'. Regiunea este, in opinia autorului amintit, 'o prefigurare a acelei lumi in care - parafrazandu-l pe Saint Simon - gestiunea oamenilor va inlocui administrarea lucrurilor' . Regionalizarea si modelul regionalismului au stat la baza unor scenarii geopolitice menite a umple vidul de securitate aparut in spatiul central, est si sud-est european dupa incheierea razboiului rece .

Un scenariu pentru aceasta regiune a continentului european a fost cel al neutralitatii. In elaborarea acestui scenariu s-a avut in vedere experienta Finlandei si Austriei ca state neutre aflate in imediata vecinatate a fostei URSS si posibilitatea garantarii statutului de neutralitate de catre organisme si organizatiile internationale. Autorii acestui scenariu au motivat optiunea prin menajarea susceptibilitatii Rusiei care a mostenit 'teama' istorica de excludere din Europa. Reactia statelor vizate in acest scenariu - Polonia, Cehoslovacia - de respingere a unei atari solutii si cererea de aderare la NATO, a facut ca modelul neutralitatii pentru Europa Centrala si de Est sa-si piarda credibilitatea[121].

Extinderea NATO a fost nu numai un scenariu geopolitic unanim acceptat de statele din spatiul exterior al fostului Imperiu sovietic, ci si modelul care a inceput sa fie transpus in practica realizarii noii arhitecturi de securitate pe continentul european.

Statele din Europa Centrala de est, chiar si unele republici ex-sovietice, au cerut sa faca parte integranta din NATO, considerand ca reformele in curs de desfasurare din aceste tari le apropie de sistemul de valori politice, morale si economice din Occident, dar si ca prin aderarea la structura politico-militara nord-atlantica vor putea depasi riscurile de securitate manifeste in zona . Acest scenariu a fost, constant, contestat de Rusia care vedea in extindere, daca nu o amenintare, cel putin o umilire si o excludere a ei din Europa.

Fara a recunoaste dreptul de veto al Rusiei asupra unei probleme interne a NATO - cum este extinderea - responsabilii aliantei au cautat si au gasit unele solutii. La 27 mai 1997 sefii statelor din Alianta Nord-Atlantica si Boris Eltin, presedintele Federatiei Ruse, au semnat la Paris 'Actul de baza al relatiilor cooperarii si securitatii dintre Alianta Nord-Atlantica si Federatia Rusa' . Prin acest document, NATO se obliga sa nu desfasoare armament nuclear pe teritoriul statelor ex-comuniste si sa nu construiasca infrastructura in apropiere de frontierele Federatiei Ruse. In acelasi context s-a constituit si 'Consiliul Permanent NATO - Rusia'.

Perceptia asupra rolului si locului NATO, institutie in modelarea viitoarei arhitecturi de securitate, este diferita. In opinia lui Javier Solana, aceasta trebuie sa 'puna pe rol un parteneriat puternic, stabil si durabil cu Rusia, incluzand un proces de cooperare si consultare asupra unui larg evantai de probleme legate de securitatea europeana, ca si solide mecanisme de consultare si legatura' . In opinia generalului Lebed: 'Acordul de largire a NATO este o a doua Ialta dar fara Rusia, prin care se stabilesc sferele de influenta ale Statelor Unite si ale Aliantei' .Chiar si unii analisti in formule mai acceptabile au considerat acceptarea de catre liderii de la Kremlin a extinderii Aliantei Nord Atlantice drept o infringere . In termenii de corect politic cred ca Moscova a avut intelepciunea de a ceda in schimbul unor avantaje strategice si economice oferite de partenerii occidentali. Avea alte solutii?

Decizia luata la nivel inalt in cadrul NATO a fost ca, intr-un prim val al integrarii, tratativele sa inceapa cu tarile grupului 'Visegrad', respectiv Cehia, Ungaria si Polonia. Criteriile care au stat la baza unei asemenea decizii au fost de natura tehnica (starea fortelor armate; controlul politic al armatei etc.), dar mai ales politica. Au prelevat consideratiile si motivatiile de ordin geopolitic si geostrategic ale SUA, cunoscut fiind faptul ca pozitia unor membri marcanti ai NATO - Franta si Italia - in legatura cu admiterea tarilor candidate in organizatie a fost diferita fata de cea a Washington-ului.

A doua extindere a NATO s-a facut intr-un cu totul alt mediu de securitate si alte coordonate geopolitice. Lumea se schimba, supusa modificarilor impuse de fenomenul globalizarii, fenomen caracterizat de multidimensionalitate, la nivel economic, politic, militar, social si cultural. Globalizarea insasi este supusa unor procese cateodata contradictorii: de la desfiintarea oricarui tip de bariere la protectionism ingust ori fundamentalisme.

Urmand aceeasi tendinta, amenintarile si provocarile din acest inceput de secol XXI au capatat un caracter global, celor clasice adaugandu-li-se noi valente, aparand chiar amenintari si provocari, cum ar fiproliferarea armelor de distrugere in masa si terorismul, cu un pregnant caractertransnational. Au loc violente motivate de neintelegeri etnice si religioase, aceasta nefiind o problema noua, dar care, astazi, capata o noua dimensiune, prin asocierea cu prabusirea structurilor economice traditionale, in acelasi timp cu extinderea economiei globale . La acestea se adauga, in actualele modele de autoritate politica, majore disfunctionalitati, generate de raspandirea tehnologiilor informationale.

Asemenea violente se pot extinde facil peste granitele unui stat, iar din aceasa perspectiva rolul si locul Alianta Nord Atlantica au crescut[129]. In noile conditii ale mediului strategic securitate, NATO indeplineste rolul de organizatie politico-militara de securitate si aparare colectiva, care contribuie la pacea si stabilitatea spatiului euro-atlantic si a celui global, prin actiuni militare si alte actiuni de management al crizelor, in nume propriu sau sub egida ONU, ori in colaborare cu alte organisme internationale de securitate. Organizatia euro-atlantica, comunitate care va include, din 2004, un numar de 26 de state, unite prin hotararea de a-si mentine securitatea prin garantii comune si prin relatii stabile cu alte tari, este, azi, iar in viitor va fi si mai mult, un actor de prima marime al spatiului global de securitate.

Este tot mai evident ca NATO se constituie, pe zi ce trece, intr-un generator de securitate cu valente globale. Stabilitatea din zona euro-atlantica isi extinde aria de influenta asupra celorlalte spatii strategice, cuprinse adesea de tensiuni si conflicte numeroase, situatii de criza, pericolul escaladarii nucleare, al diseminarii armelor de nimicire in masa, iar aplicarea prevederilor Conceptului Strategic al NATO de la Praga extinde aria de actiune a Aliantei, si cu aceasta securitatea, la alte spatii. In actualul mediu de securitate formele institutionalizate in domeniu ale UE si ale NATO trebuie sa colaboreze pentru a contracara aceleasi tipuri de riscuri si amenintari.