Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didactice Bani si dezvoltarea carierei Stiinta  si proiecte tehnice Istorie si biografii Sanatate si medicina Dezvoltare personala
referate istorie Istoria? O redescoperire conventionala a diverselor cacialmale din trecut! - Octav Bibere





Arheologie Arta cultura Istorie Personalitati Stiinte politice


Istorie


Qdidactic » istorie & biografii » istorie
Atlantismul contemporan - atlantistii au castigat razboiul rece



Atlantismul contemporan - atlantistii au castigat razboiul rece


1. Discipolii lui Spykman - D. W. Meinig, W. Kirk,

S.B. Cohen, Colin S. Gray, H. Kissinger

Dezvoltarea in geopolitica de dupa 1945 a liniei americane pur atlantice a reprezentat in fond dezvoltarea tezelor lui Spykman. Asa cum Spykman a inceput sa-si elaboreze teoriile sale cu corectarile lui Mackinder, la fel si discipolii lui i-au corectat, in fond, conceptiile.

In anul 1956, elevul lui Spykman, D.Meinig, a publicat lucrarea “Heartland si Rimland in istoria eurasiatuica”. Meinig sublinia in mod special ca “criteriul geopolitic trebuie sa tina cont, in mod desebit, de orietarea functionala a populatiei si a statului si nu doar de atitudinea pur geografica a teritoriului fata de Uscat si Mare”(1). Aici este vadita influenta lui Vidal de la Blache.

Meinig afirma ca intregul spatiu al rimland-ului eurasiatic se imparte, conform predispozitiei sale functional-culturale, in trei tipuri: China, Mongolia, Vietnamul de Nord, Bangladeshul, Afganistanul, Europa de Est (inclusiv Prusia), Baltica si Carelia sunt spatii care inclina organic spre heartland. Coreea de Sud, Birmania, India, Irak, Siria, Iugoslavia sunt neutre din punct de vedere geopolitic. Europa de Nord, Grecia, Turcia, Iranul, Pakistanul, Thailanda inclina spre blocul talasocratic.”(2)

In anul 1965, un alt discipol al lui Spykman, W. Kirk, a editat o carte(3) care reproduce titlul unui cunoscut articol al lui Mackinder “Axa geografica a istoriei.” Kirk a dezvoltat teza lui Spykman cu privire la importanta rimland-ului pentru echilibrul geopolitic al fortelor. Bazandu-se pe analiza cultural-functionala a lui Meinig si diferentierea “zonelor de tarm” referitor la predispozitia “telurocrata” sau “talasocrata”, Kirk a construit un model istoric in care rolul principal il joaca civilizatiile de tarm, ale caror impulsuri culturale ajung, cu o intensitate mai mare sau mai mica, in interiorul continentului.

Totodata, formele culturale “superioare” si initiativa istorica tin de acele sectoare ale “centurii interne” pe care Meinig le-a determinat ca fiind “orientate talasocratic”.

In cartea sa “Geografia si Politica in lumea divizata”(4), americanul Saul Cohen a propus introducerea in metoda geopolitica a unei clasificari suplimentare, bazata pe impartirea realitatilor geopolitice fundamentale in doua “nuclee” (nucleus) si “zone discontinui”. Din punctul lui de vedere, fiecare regiune concreta a planetei poate fi disjunsa in 4 componente geopolitice: “1) mediul maritim exterior (naval) care depinde de flota comerciala si de porturi; 2) nucleul (nucleus) continental, identic cu “hinterland” (cu termenul geopolitic care semnifica “regiunile interne indepartate de litoral”); 3) zona discontinua (sectoarele de tarm orientate fie spre interiorul continentului, fie dinspre el); 4) regiunile independente din punct de vedere geopolitic de acest ansamblu”(5)

Conceptia “zonelor discontinui” a fost dezvoltata de asemenea strategi americani ca Henry Kissinger, care considera ca strategia politica a SUA cu privire la zonele de tarm “discontinui” consta in a uni fragmentele intr-un tot intreg si a asigura prin aceasta atlantismului controlul total asupra Eurasiei Sovietice. Aceasta doctrina a fost numita “Linkage”, de la cuvantul englez “link”, “legatura”, “veriga”. Pentru ca strategia “anacondei” sa reuseasca pana la capat, este necesar sa se acorde o atentie deosebita acelor “sectoare de tarm” care, fie ca ar pastra neutralitatea, fie ca ar gravita spre spatiile interne ale continentului. Concret, aceasta politica s-a realizat prin intermediul razboiului din Vietnam, activarea relatiilor americano-chineze, sustinerea de catre SUA a regimului proamerican din Iran, sustinerea nationalistilor-disidenti din Ucraina si tarile baltice etc.

La fel ca in epocile anterioare, scoala geopolitica atlantica postbelica americana a sustinut in permanenta legatura inversa cu puterea.

Dezvoltarea conceptiilor geopolitice cu privire la “epoca nucleara” este intalnita la un alt reprezentant al aceleiasi scoli americane Colin Gray. In cartea sa “Geopolitica erei nucleare”(6) el ofera un studiu al strategiei militare al SUA si NATO, in care pune locul amplasarii planetare a obiectivelor nucleare in dependenta de particularitatile geografice si geopolitice ale regiunilor.

 Atlantistii au castigat razboiul rece

La inceputul anilor ’90 dezvoltarea geopolitica a atlantismului atinge punctul sau culminant. Strategia “anacondei” demonstreaza o eficacitate absoluta. In aceasta perioada poate fi observata justetea aproape “profetica” a primilor geopoliticieni anglosaxoni - Mackinder si Mahan, corectati de Spykman.

Dezintegrarea tratatului de la Varsovia si a URSS marcheaza victoria orientarii strategiei atlantice, care a fost infaptuita pe parcursul sec. XX. Occidentul invinge in razboiul rece cu Orientul. Forta maritima (Sea Power) isi sarbatoreste victoria asupra heartland-ului.

Harta pag. 109

Din punct de vedere geopolitic acest eveniment se explica in felul urmator: confruntarea dintre blocul sovietic si NATO a fost prima forma de opozitie, fara amestec, dintre Uscat si Mare, dintre Hipopotam si Leviathan. Totodata, echilibrul geopolitic al fortelor reflecta nu numai constantele ideologice, dar si cele geopolitice.

URSS, in calitate de heartland, de Eurasia, intruchipa ideocratia de tip sovietic. Din punct de vedere geografic acesta era un “Spatiu Mare” destul de integrat, cu niste resurse naturale colosale si un armament strategic dezvoltat. Principalul avantaj al URSS au fost aptitudinile “cultural-functionale” ale populatiei traitoare pe intinderile ei sau alaturate teritoriului sovietic in prezenta spatiilor intracontinentale greu accesibile, care permit crearea unor baze tehnologice si de aparare. URSS avea pe langa toate acestea, la Nord si Est, frontiere maritime, care sunt mai usor de aparat decat cele de uscat. URSS a obtinut pe seama economiei centralizate o autarhie comercial-alimentara si un statut militar de supraputere. Ea s-a straduit ca in masura posibilitatilor sa extinda influenta sa si pe alte continente.

Blocul de Rasarit avea, insa, cateva deficiente geopolitice principiale. Principala deficienta consta in imensitatea frontierelor de uscat. Daca in partea de Sud frontierele coincideau cu lantul de munti eurasiatici - din Manciuria pana in Tian-San, Pamir si Caucaz, - atunci in partea de Vest frontiera trecea prin mijlocul campiei Europei, care era capul de pod strategic al atlantismului, in timp ce baza lui centrala se afla pe tarmul de vest al “Oceanului Median” (Midland Ocean). Dar si in directia sudica muntii au constituit nu numai un sistem de aparare dar si un obstacol, inchizand drumul pentru o posibila expansiune si iesirea spre marile sudice.

Harta pag. 109

Totodata, blocul de Est a fost silit sa-si concentreze fortele militaro-strategice, economice, intelectuale, de productie si resursele naturale in unul si acelasi centru geopolitic. Cu aceasta stare de lucruri contrasta in mod evident situatia geopolitica a Occidentului cu centrul SUA (este un fapt deosebit de important intrucat, avand o asemenea asezare a fortelor, situatia Europei Occidentale era de neinvidiat; ei i-a revenit rolul de baza terestra a SUA, invecinata cu frontierele lagarului opus, un fel de “cordon sanitar”). America era aparata in intregime de “frontierele maritime”. Mai mult, integrand strategic continentul sau, ea obtinea controlul asupra unei parti considerabile a tarmului eurasiatic, rimland. Controlul atlantistilor se intindea din Europa Occidentala prin Germania si Turcia (tari membre ale NATO) spre Extremul Orient (Thailanda, Coreea de Sud, Japonia, strategic colonizata), si aceasta zona trecea, treptat, in oceanele Indian si Pacific - baze militare extrem de importante pe insula San Diego, in Filipine, si mai departe, pe insulele Guam, Caraibe si Haiti. Prin urmare, toate conflictele potentiale au fost scoase in afara teritoriului strategic de baza.


Totodata, atlantistii au creat un sistem diferentiat complicat al repartizarii geopolitice a “nucleelor” de forta. SUA au asigurat in mod nemijlocit forta militara strategica. Structurile intelectuale, financiare si de productie, ca si elaborarea tehnologiilor avansate, au fost concentrate in Europa Occidentala, scutita de povara asigurarii propriei securitati militare (cu exceptia intretinerii politiei si a fortelor militare pur decorative).

Resursele naturale soseau din regiunile slab dezvoltate economic ale Lumii a treia, de unde provenea, intr-o masura considerabila, si forta de munca ieftina.

Pastrarea statu-quo-ului, care s-a format imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, a fost o pozitie agresiva fiindca, conform pronosticurilor geopoliticienilor atlantisti, o asemenea situatie duce nemijlocit la istovirea blocului continental, este condamnat la autarhie totala si silit sa dezvolte, cu forte proprii, concomitent, toate directiile strategice.

Heartland-ul avea intr-o asemenea situatie doar doua solutii. Prima - sa intreprinda o expansiune militara in Occident, cu scopul de a cuceri Europa pana la Atlantic. Dupa acest efort URSS ar fi putut sa-si asigure niste frontiere maritime linistite si un potential intelectual industrial si tehnologic. Apoi urma sa se intreprinda in paralel, eforturi similare si in sud, pentru a iesi, in sfarsit, la marile calde si a rupe “inelul anacondei” Sea Power. Aceasta este o cale foarte dura care, in caz de reusita, ar fi putut sa aduca o pace continentala stabila, iar intr-o perspectiva apropiata crahul Americii, lipsita de rimland.

O alta cale consta, dimpotriva, in retragerea URSS si a fortelor lor militare din Europa de Est in schimbul retragerii din Europa Occidentala a fortelor NATO si crearea unui Bloc European neutru unitar (posibil, cu un potential “disuaziv” limitat). Aceasta varianta a fost discutata in mod serios in epoca lui De Gaulle.

Acelasi lucru a fost posibil sa se realizeze si in Asia - renuntarea la controlul politic direct asupra unor republici din Asia Centrala in schimbul crearii, impreuna cu Afganistanul, Iranul si India (posibil si China), a unui puternic bloc strategic antiamerican, orientat intracontinental.

Era posibila, in sfarsit, combinarea acestor doua variante si inaintarea pe cale pasnica spre Vest si pe calea fortei spre Est (sau invers). Era important ca aceste doua actiuni geopolitice sa inceapa sincronizat. Doar in cazul acesta s-ar fi putut spera la o schimbare a echilibrului planetar al fortelor - de la pierderea de pozitie a Uscatului la castigul acestuia. Era necesar sa se sparga cu orice pret “retinerea”, acesta era termenul cu care a fost numita in perioada razboiului rece tactica geopolitica a “anacondei”.

Dar intrucat URSS nu s-a hotarat sa faca acest pas geopolitic radical, puterilor atlantice le-a ramas doar sa culeaga rezultatele indelungatei lor strategii pozitionale, deliberata si calculata din punct de vedere geopolitic.

Puterea sovietica autarhica n-a rezistat supraincordarii sub toate aspectele si s-a prabusit. Iar invazia militara in Afganistan, fara actiunea strategica paralela in Europa Occidentala (pasnica sau nepasnica), in loc sa salveze situatia a inrautatit-o definitiv.

3. Aerocratia si eterocratia

Geopolitica atlantica traditionala, care presupune in centrul conceptiei sale Sea Power, este o “geopolitica a marii”. Strategia globala intemeiata pe aceasta geopolitica a condus Occidentul la instalarea puterii planetare. Dezvoltarea tehnicii a dus la valorificarea spatiului aerian, facand actuala cercetarea “geopoliticii aerului”.

Spre deosebire de geopolitica marii”, care este definitivata si pe deplin cercetata, “o geopolitica a aerului” de o reala valoare nu exista. Imaginea geopolitica generala este completata de factorul aeronauticii. Insa, odata cu actualizarea mediului aerian si a noilor tipuri de inarmare aeriene - aviatia strategica, rachetele intercontinentale si arma nucleara - unele raporturi s-au schimbat considerabil.

Valorificarea spatiului aerian a echivalat intr-o oarecare masura Uscatul cu Marea, fiindca pentru avioane si rachete deosebirea dintre aceste spatii nu este atat de semnificativa. (Un pas deosebit de important a fost crearea portavioanelor, acestea ducand la ruperea definitiva a bazelor aeriene de Uscat, facandu-le independente de calitatea suprafetei terestre).

Cu toate acestea, dezvoltarea aviatiei a schimbat proportiile dimensiunilor planetare, facand Pamantul mult mai “mic”, iar distantele mult mai “scurte”. Concomitent, constructia de rachete si dezvoltarea aviatiei strategice au facut cu mult mai relativi factorii geopolitici traditionali - frontierele maritime si de uscat, bazele intracontinentale etc.

Transferul de armament pe orbita pamantului si cucerirea strategica a spatiului cosmic au constituit ultima etapa de “contractie” a planetei si relativizarea definitiva a deosebirilor spatiale.

Pe langa Uscat si Mare, geopolitica actuala este nevoita sa mai tina cont de doua stihii - aerul si eterul (spatiul cosmic). La nivel militar, acestor stihii le corespunde arma nucleara (aerul) si programul “razboaielor stelare” (cosmosul). Prin analogie cu telurocratia (puterea Uscatului) si talasocratia (puterea Marii), aceste doua ultime modificari ale sistemelor geopolitice pot fi numite aerocratie (puterea Aerului) si eterocratie (puterea Eterului).

Carl Schmitt a facut o schita de proiect a acestor doua sfere noi. Totodata, cea mai importanta si mai principiala observatie a lui Schmitt este faptul ca si “aerocratia” si “eterocratia” reprezinta dezvoltarea pe mai departe a “nomosului” Marii, fazele avansate ale “talasocratiei”, fiindca intregul proces tehnic de valorificare a noilor sfere se desfasoara in directia “rarefierii” mediului, fiind insotit de procese culturale si civilizatoare corespunzatoare - abaterea progresiva de la “nomosul” Uscatului nu numai in sens strategic, dar si in sens etic, spiritual, social-politic.

Cu alte cuvinte, valorificarea mediilor aerian si cosmic este o continuare a tendintelor talasocrate si, prin urmare, poate fi considerata etapa superioara a strategiei atlantice.

In aceasta perspectiva, opozitia nucleara a blocurilor in razboiul rece se prezinta ca o concurenta in conditii impuse heartland-ului de “Forta maritima”, a fost silit sa accepte conditiile duelului strategic de pozitie, dictate de partea adversa. Acest proces de “rarefiere activa a stihiilor”, insotit de logica dezvoltarii lumii occidentale, in sens tehnologic si strategic, este paralel cu pozitia ofensiva a atlantistilor in politica lor de desprindere a zonelor de tarm de la centrul continental - in ambele cazuri existand o initiativa ofensiva a unuia din lagarele geopolitice si reactia defensiva a celuilalt.

La nivel intelectual, aceasta se exprima prin faptul ca, ocupandu-se de aceasta stiinta, deschis si sistematic, atlantistii elaboreaza la nivel teoretic o “geopolitica activa”.

In cazul Occidentului, geopolitica apare ca o disciplina care dicteaza contururile generale ale strategiei internationale. In cazul blocului de Est, nefiind vreme indelungata recunoscuta oficial, ea a existat si continua sa existe ca “reactie” la actiunile adversarului potential. Aceasta a fost si este o “geopolitica pasiva” care raspunde mai mult din inertie la provocarea strategica a atlantismului.

Daca in cazul armei nucleare si al aviatiei (in sfera aerocratiei), URSS a putut sa obtina cu pretul suprasolicitarii tuturor resurselor interne, o paritate relativa, in etapa urmatoare s-a produs un dezechilibru structural in domeniul eterocratiei si concurenta in domeniul tehnologiilor legate de “razboaiele stelare”, ceea ce a dus la pierderea geopolitica definitiva si infrangerea in razboiul rece.

Observatia lui Carl Schmitt cu privire la faptul ca aerocratia si eterocratia nu sunt niste sisteme civilizatoare independente ci doar o dezvoltare a “nomosului” Marii este fundamentala pentru a intelege esenta proceselor geopolitice in lumea nucleara si in conditiile cuceririi spatiilor orbitale.

4. Doua versiuni ale celui mai nou atlantism

Victoria atlantistilor asupra URSS (a heartland-ului), a insemnat intrarea intr-o epoca radical noua care necesita modele geopolitice originale. Statutul geopolitic al tuturor teritoriilor, regiunilor, statelor si uniunilor traditionale s-a schimbat net. Interpretarea realitatii planetare dupa terminarea razboiului rece i-a ajutat pe geopoliticienii atlantisti sa ajunga la doua scheme principiale.

Una din ele poate fi numita “pesimista” (pentru atlantism). Ea mosteneste linia confruntarii cu heartland-ul, traditionala pentru atlantism, fiind considerata neterminata, si care, impreuna cu prabusirea URSS, nu este scoasa de pe ordinea zilei si prevesteste formarea unor noi blocuri eurasiatice, intemeiate pe traditii civilizatoare si arhetipuri etnice stabile. Aceasta varianta poate fi numita “neoatlantism”, esenta sa se reduce in ultima instanta la o continuare a analizei imaginii geopolitice a lumii, in perspectiva unui dualism fundamental, fapt ce se nuanteaza doar prin delimitarea unor zone geopolitice suplimentare (cu exceptia Eurasiei), ce pot sa devina si ele niste focare de confruntare cu Occidentul. Reprezentantul cel mai stralucit al unui asemenea mod neoatlantic de abordare este Samuel Huntington.

A doua schema, fondata pe aceeasi imagine geopolitica initiala, este optimista (pentru atlantism) in sensul ca examineaza situatia care s-a creat in urma victoriei Occidentului in razboiul rece, ca fiind definitiva si irevocabila. Pe aceasta schema se construieste teoria “mondialismului”, conceptia Sfarsitului Istoriei si One World (a Lumii Unice) care sustine ca toate formele diferentierii geopolitice - culturale, nationale, religioase, ideologice, statale etc. - vor fi depasite definitiv si va sosi era civilizatiei umane unice, fondata pe principiile democratiei liberale. Istoria se va sfarsi impreuna cu opozitia geopolitica care a dat initial impulsul principal al istoriei. Acest proiect geopolitic se asociaza cu numele geopoliticianului american F.Fukuyama, care a scris un articol programatic cu un titlu expresiv “Sfarsitul Istoriei”. Despre aceasta teorie mondialista vom vorbi in capitolul urmator.

Sa analizam tezele principale ale conceptiei lui Huntigton, care reprezinta dezvoltarea ultra-actuala a geopoliticii atlantice, traditionala pentru Occident. Este important ca Huntigton isi construieste articolul sau programatic “Ciocnirea civilizatiilor” (Clash of civilisaton) ca raspuns la teza lui Fukuyama despre “Sfarsitul Istoriei”. Este semnificativ faptul ca aceasta polemica corespunde, la nivelul politic, celor doua partide politice principale din SUA: Fukuyama exprima pozitia strategica globala a democratilor, in timp ce Huntigton este purtatorul de cuvant al republicanilor. Aceasta exprima destul de exact esenta ultimelor doua proiecte geopolitice - neoatlantismul urmeaza linia conservatoare, iar “mondialismul” prefera un mod de abordare absolut nou, in care toate realitatile geopolitice trebuie supuse unei revizuiri totale.

5. Ciocnirea civilizatiilor: neoatlantismului lui Huntigton

Sensul teoriei lui Samuel Huntigton, directorul Institutului de Cercetari Strategice “John Olin” de pe langa universitatea din Harvard, formulat de el in articolul “Ciocnirea civilizatiilor”(7), (aparut ca un rezumat al unui proiect geopolitic de proportii “Schimbarile in securitatea globala si interesele nationale americane”) se reduce la urmatoarele: De fapt victoria geopolitica aparenta a atlantismului pe intreaga planeta - odata cu prabusirea URSS a disparut ultimul bastion al fortelor continentale - se refera doar la o sectiune superficiala a realitatii. Reusita strategica a NATO, urmata de finalizarea ideologica - renuntarea la principala ideologie comunista de concurenta - nu atinge straturile civilizatoare profunde.

Contrar lui Fukuyama, Huntigton sustine ca victoria strategica nu este o victorie civilizatoare; ideologia occidentala - democratia liberala, piata etc. - au ramas fara alternativa doar temporar, fiindca foarte curand, la popoarele neoccidentale vor incepe sa apara particularitati civilizatoare si geopolitice, analoge “individului geografic” despre care vorbea Savitchi.

Renuntarea la ideologia comunismului si mutatiile din structurile statelor traditionale - destramarea unor structuri, aparitia altora etc. - nu vor duce la alinierea mecanica a intregii omeniri la sistemul universal al valorilor atlantice ci, dimpotriva, vor face sa fie iarasi actuale straturile culturale mai profunde, eliberate de cliseele ideologice superficiale.

Huntington il citeaza pe George Weigel: “Desecularizarea este unul din factorii sociali care domina la sfarsitul secolului XX”. Prin urmare, in loc sa renunte la identificarea religioasa in Lumea Unica despre care vorbeste Fukuyama, popoarele vor simti si mai viu apartenenta religioasa.

Harta pag. 116

Huntington sustine ca alaturi de civilizatia occidentala (atlantica), in care se include America de Nord si Europa Occidentala, se poate preconiza stabilirea geopolitica a inca sapte civilizatii potentiale:1) slava ortodoxa; 2) confucianista (chineza); 3) japoneza; 4) islamica; 5) hindusa; 6) latino-americana si posibil, 7) africana(8) Evident ca aceste civilizatii potentiale in nici un caz nu sunt identice. Ele sunt, insa, unitare prin faptul ca vectorul dezvoltarii si devenirii lor va fi orientat in directie diferita de traiectoria atlantismului si civilizatiei Occidentului. Asadar, Occidentul va ajunge iarasi in starea de antiteza. Huntington considera ca aceasta este, practic, inevitabil, si ca, desi exista aceasta euforie a cercurilor mondialiste, formula realista “The West and the Rest” (“Occidentul si Toti Ceilalti”)(9) trebuie acceptata drept baza chiar de pe acum.

Concluziile geopolitice ale unei asemenea abordari sunt neechivoce. Huntington crede ca atlantistii trebuie sa intareasca pe toate caile pozitiile strategice ale propriei lor civilizatii, sa se pregateasca pentru opunere, sa consolideze eforturile strategice, sa retina tendintele antiatlantice din alte structuri geopolitice, sa nu permita unirea lor intr-o alianta continentala periculoasa pentru Occident.

El face urmatoarele recomandari: “Occidentul trebuie: - sa asigure o colaborare mult mai stransa si unirea in limitele propriei civilizatii, in special intre partile ei europeana si nord-americana;

- sa integreze in civilizatia Occidentala acele societati din Europa de Rasarit si America Latina, ale caror culturi sunt apropiate de cea occidentala;

- sa asigure niste relatii cat mai stranse cu Japonia si Rusia;

- sa zadarniceasca transformarea conflictelor locale dintre civilizatii in razboaie globale;

- sa limiteze expansiunea militara a statelor confucianiste si islamice;

- sa opreasca reducerea fortei militare occidentale si sa asigure superioritatea militara in Extremul Orient si in Asia de Sud-Vest;

- sa foloseasca dificultatile si conflictele rezultate din raporturile reciproce ale statelor confucianiste si islamice;

- sa sustina grupele orientate spre valorile occidentale si interesele altor civilizatii;

- sa intareasca institutiile internationale care reflecta interesele si valorile occidentale si le legifereaza si sa asigure atragerea statelor neoccidentale in aceste institutii(10). Aceasta este formularea scurta si cuprinzatoare a doctrinei neoatlantismului.

Din punctul de vedere al geopoliticii pure, aceasta inseamna respectarea principiilor lui Mahan si Spykman, iar accentul pe care Huntington il pune pe cultura si pe deosebirile dintre civilizatii, ca factori geopolitici extrem de importanti, ne atrage atentia asupra legaturii lui cu scoala clasica a geopoliticii, ascendenta in filosofia “organicista”, pentru care este proprie studierea structurilor sociale si a statului nu ca pe niste formatiuni mecanice sau pur ideologice, ci ca pe niste “forme ale vietii”.

Huntington indica China si tarile islamice (Iran, Irak, Libia etc.) ca adversarii cei mai probabili. Aici se face simtita influenta directa a doctrinelor lui Meinig si Kirk, care considerau orientarea tarilor din “zonele de tarm”, rimland - iar civilizatiile “confucianiste” si islamice apartin, din punct de vedere geopolitic, cu preponderenta anume rimland-ului - mai importanta decat pozitia heartland-ului. De aceea, spre deosebire de alti reprezentanti ai neoatlantismului - in special Paul Wolfowitz - Huntington vede principalul pericol nu in renasterea geopolitica a Rusiei-Eurasiei, a heartland-ului sau a unei oarecare formatiuni eurasiatice continentale noi. (ci, in ce?)

In referatul americanului Paul Wolfowitz (consilier in problemele securitatii), adresat guvernului SUA in martie 1992, se vorbeste despre “necesitatea de a nu admite aparitia pe continentele european si asiatic a fortei strategice, capabile sa se opuna SUA(11), apoi reiese, ca forta posibila avuta in vedere aici este Rusia si ca impotriva ei trebuie creat un “cordon sanitar” pe baza tarilor Baltice. In cazul de fata, strategul american Wolfowitz este mai aproape de Mackinder decat de Spykman, ceea ce deosebeste parerile lui de teoria lui Huntington.

In toate cazurile, indiferent de stabilirea unui adversar potential concret, pozitia neoatlantistilor ramane in esenta aceeasi: victoria in razboiul rece, care se bazeaza pe alte formatiuni geopolitice actuale sau viitoare, nu anuleaza amenintarile Occidentului. Prin urmare, este prematur sa vorbim despre o “Lume Unica”, atat dualismul planetar al talasocratiei (intarita de aerocratie si eterocratie) cat si al telurocratiei ramane a fi schema geopolitica principala si pentru secolul XXI. O formula noua si mult mai generala a acestui dualism devine teza lui Huntington - The West and The Rest.



Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2019 - Toate drepturile rezervate -|

Istorie




Referate pe aceeasi tema


Basarab I - stapan pe tinutul Campulungului si Argesului
Atlantismul contemporan - atlantistii au castigat razboiul rece
Descrierea Moldovei - despre naravurile moldovenilor – Dimitrie Cantemir
Lucretius - adept al epicureismului
Tudor Vladimirescu (Circa 1780-1821) - erou national
Al doilea razboi mondial – 1939 – 1945 – repere cronologice
Axa Moscova - tokyo. Proiectul panasiatic
Uniunea Europeana - devenire si transformare - tratatele fundamentale
Oraganizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
Ion Voda cel Viteaz (1572-1574) - domnul Moldovei



Ramai informat
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente, referate, lucrari. Online e mai simplu.

Contribuie si tu!
Adauga online proiectul sau referatul tau.