Conceptia episcopala asupra puterii

a. Ambrozie al Milanului - imparatul ideal

Moartea lui Auxentiu, episcopul Milanului, a declansat o criza de succesiune cu consecinte considerabile pentru imperiu. Milanul era cel mai important oras al Imperiului in Apus, de cand Roma nu mai era, efectiv, capitala. Aici isi avea resedinta vicarul dioecesis Italiae. La Milan se instalase uneori prefectul pretoriului pentru Italia, Africa si Iliria. Imparatii, de la Constantin la Valentinian I, se duceau adesea. Era deci firesc ca acest scaun sa fie disputat. Dincolo de importanta primordiala a orasului, episcopul sau putea ajunge sa prezideze sinoade sau sa rezolve cu autoritatea imperiala problemele cele mai delicate.

Milan devenise un oras cosmopolit unde coexistau toate credintele: paganii, evreii, crestinii si o minoritate ariana. Episcopul care murise fusese un sustinator al formulelor eretice pe care Constantiu dorea sa le impuna in intreg imperiul. In pofida unei opozitii crescande, el a izbutit totusi sa se mentina in scaun pana la moartea sa, survenita in 374.

Atribuirea scaunului Milanului, pe care Valentinian I nu a vrut sa-l ia acestui prelat abil, oferea un prilej hotarator. Era in joc intreg viitorul Ortodoxiei in Apus, intr-un moment in care moartea lui Atanasie punea in discutie si scaunul Alexandriei, in Imperiul de Rasarit, condus de arianul Valens

In acest moment, comunitatea s-a vazut foarte dezbinata ; majoritatea clericilor erau probabil arieni, dar mai ramaneau la Milan si niceeni credinciosi memoriei episcopului Dionisie. In oras, ordinea a fost grav tulburata, dreptcredinciosii si arienii implicandu-se patimas in desemnarea urmasului lui Auxentiu . Bazilica principala a fost invadata de o multime galagioasa, care voia sa-i intimideze pe episcopii provinciilor, intruniti chiar in biserica, sau intr-una din dependintele lacasului. Temandu-se de incidente grave, guvernatorul provinciei, Ambrozie, s-a dus personal la biserica unde era adunata multimea pentru a le recomanda calmul si intelegerea. A fost nevoit sa intervina si sa-si faca datoria de consularis instaurand pacea . Paulin, biograful sau, ne-a lasat o relatare a evenimentelor precum si a incercarilor ulterioare ale candidatului fara voie de a-si descuraja sustinatorii

Decat sa trimita soldatii ca sa-i risipeasca pe manifestanti si sa evacueze bazilica, el a preferat sa-si foloseasca puterea de convingere, increzator in prestigiul sau. A intrat in biserica, a facut liniste si a luat cuvantul, invocand respectarea legilor si a disciplinei . Multimea il asculta, subjugata, dar nu se multumeste doar sa-i aprobe apelul la calm. Dupa cateva momente, il aclama pe vorbitor, care a stiut sa se impuna ca un conducator, si, intr-un glas, il cere ca episcop pe acest guvernator a carui autoritate era unanim respectata "populo subito clamor et vox una consurgit Ambrosium episcopum postulantes" . Paulin intervine in relatarea lui Rufin, adaugand o traditie potrivit careia un prunc ar fi strigat mai intai: "Ambrozie episcop!" . R. Gryson considera ca "interventia copilului rostind aclamatia rituala Ambrosium episcopum! este plauzibila si trebuie considerata istorica"

Alegerea lui Ambrozie poate fi ea oare una a poporului, in care nici clerul, nici episcopii sa nu fi avut un anume rol ? Potrivit unei ipoteze, avansate de Cl. Corbellini, alegerea lui Ambrozie ar fi fost dorita de prefectul Probus, care l-ar fi numit guvernator la Milan, in perspectiva vacantarii scaunului episcopal, si i-ar fi impus numele in adunarea electorala printr-o galerie actionand la ordinele sale

R. Gryson adauga ca "aceasta teza se bazeaza in principal pe cuvintele pe care Paulin i le atribuie lui Probus, in momentul in care Ambrozie se duce sa-si ia in primire postul: "Vade, age non ut iudex, sed ut episcopus" . In realitate, fraza in cauza nu semnifica decat faptul ca Probus dorea sa-si vada protejatul conducand cu duhul blandetii si convingerii mai curand decat prin masuri aspre, si nu ca ar fi vazut in el pe viitorul episcop al Milanului. Cat priveste interventia unei galerii oficiale in momentul alegerii, aceasta este o presupunere gratuita, cu atat mai greu de sustinut cu cat contrazice afirmatiile lui Paulin"

Imparatul Valentinian Ier, care se afla in nordul Galiei, a fost informat de aceasta alegere. Era vorba de o simpla informare de curtoazie, motivele fiind atat de ordin politic cat si religios. Ambrozie era nu doar consular, ci facea parte din acea aristocratie senatoriala care se stia foarte supravegheata, indeosebi in acesti ultimi ani ai lui Valentinian I. Alegerea unui episcop al uneia din capitalele imperiului nu era lipsita de incidenta politica intr-o epoca in care credinta religioasa si cetatea erau inca strans legate.

La Milan, acordul imparatului nu era de neglijat. De la venirea sa in Apus, Valentinian I il pastrase pe Auxentiu in scaun in pofida atacurilor repetate indreptate impotriva acestuia. Partida ariana putea sa spere si mai mult intr-o astfel de protectie cu cat imparatul se insurase de curand cu o omeiana declarata . Dar Valentinian a recunoscut un semn al lui Dumnezeu in unanimitatea populara si si-a dat acordul

S-a incercat uneori sa se vada in urcarea Sfantului Ambrozie in scaunul Mediolanului exemplul unei alegeri episcopale asa-zise democratice. Este o eroare absoluta si anacronica. O eroare pentru ca guvernatorul Liguriei si Emiliei nu era candidat. Un anacronism, pentru ca daca se doreste neaparat sa se compare alegerea lui Ambrozie cu vreun obicei al timpului sau, mai curand s-ar putea stabili o apropiere intre promovarea guvernatorului de catre administratii sai particulari ca episcop in scaunul Mediolanului si ovatiile soldatilor fara imparat, care-l faceau pe generalul lor sa urce pe tronul imperial

Cu tot caracterul sau neobisnuit, o astfel de desemnare nu este un caz izolat in epoca. : s-a vazut in mai multe randuri o astfel de trecere brusca de la postura seculara la tronul ierarhului. Dar in nici un alt caz nu s-a mai vazut ca o astfel de schimbare sa produca rezultate atat de hotaratoare. Cel pe care il numim Sfantul Ambrozie va juca un rol de prim ordin in relatiile Bisericii cu Statul. Noul episcop nu era catusi de putin doar un functionar ca atatia altii in epoca

In momentul respectiv nu era decat un simplu catehumen. Desi familia sa era crestina, Ambrozie nu era inca botezat. El avea sa primeasca botezul si sa fie uns episcop o saptamana mai tarziu. . Cazul nu era unic in epoca, si nu permite sa se puna la indoiala nici credinta, nici viata religioasa a lui Ambrozie; faptul ne ajuta insa sa ne dam seama cat de neasteptate erau aclamatiile multimii pentru acest guvernator care ramasese catehumen si sa intelegem de ce a considerat necesar sa refuze aceasta alegere cu toata energia de care era in stare si prin toate mijloacele

Acceptarea in cele din urma a episcopatului de catre Ambrozie este semnificativa, punand in lumina rolul Bisericii, care atunci cand cheama pe cineva in slujba sa, acel om considera ca este de datoria sa sa nu se eschiveze.

In momentul sfintirii sale ca episcop, Ambrozie "a impartit saracilor si Bisericii tot aurul si argintul pe care le avea. De asemenea, a donat Bisericii toate proprietatile sale, pastrand doar uzufructul pentru sora sa, dar avand grija sa nu mai ramana nimic pentru sine"

Dar cine era de fapt acest mare om de la sfarsitul secolului IV? Data nasterii sale, inca in discutie, se afla intre 333 si 341 , iar locul nasterii la Treverorum, metropola galilor, unde isi avea pe atunci resedinta imparatul Constantin II. Tatal sau, care facea parte din gens Aurelia, a fost acolo prefect al pretoriului intre 337? si 340?, fiind astfel una din cele mai importante notabilitati ale imperiului, care nu avea decat doi colegi, unul pentru Italia si celalalt pentru Rasarit.

Despre acest Aurelius Ambrosius, ca si despre mama sa - careia nu-i stim nici numele - nu stim aproape nimic . In prezent se accepta faptul ca parintii sai ar fi fost romani de origine, dat fiind ca mama sa, ramasa vaduva, s-a retras cu cei trei copii chiar la Roma . Sfantul Ambrozie a beneficiat in orice caz de o educatie romana.

La Roma, a petrecut cincisprezece sau douazeci de ani, intreaga sa copilarie, alaturi mde mama sa, de sora sa Marcelina si de fratele sau Satyrus, el fiind mezinul. La scolile gramaticilor si retorilor a cunoscut scrierile grecesti si latine, intrand in contact cu cultura greaca si romana, atat cu Cicero si Virgiliu cat si cu Homer si Euripide. Formatia sa intelectuala este in toate privintele cea a unui roman bogat al vremii sale.

Era prieten cu tineri din nobilimea senatoriala, printre care amintim pe Symacos, Nicomahos Flavian, viitor consul, a carui familie avea sa se apropie si mai mult de Symacos, prin mai multe casatorii.

Romanul umanist, crestinul interesat de religia sa dar respectuos fata de credintele straine, era deci un dreptcredincios intarit in credinta sa de catre spectacolul ereziilor, constient de o ortodoxie care trebuia aparata, de o Biserica ce trebuia restaurata. Alegerea ca episcop, care nu reprezenta o convertire, nu a constituit astfel o ruptura atat de extraordinara in viata lui Ambrozie, cea mai buna dovada fiind chiar faptul, ca intreg episcopatul l-a recunoscut ca pe unul dintre ai sai. Trebuie sa admitem in aceste conditii ca adunarea episcopala a ratificat vox populi.

La acea data, Ambrozie avea treizeci si patru de ani. Ni-l putem inchipui dupa cum era catre sfarsitul vietii drept o constitutie mai curand firava. Mic de statura, trupul sau cu membre delicate nu avea o prea mare rezistenta fizica, iar bolile au venit adesea se pare sa slabeasca un organism care nu era deloc menajat . Si-a inceput cariera la prefectura din Italia-Iliria, al carei sediu se afla la Sirmium, resedinta imperiala. A fost la inceput avocat, ca fratele sau, mai intai la prefectura pretoriului, apoi la consiliul prefectului, in 368, avansare care s-a datorat venirii noului prefect Sextus Petronius Probus. O noua avansare, cu urmari imprevizibile, catre 370, l-a facut pe Ambrozie consularis, guvernatorul Liguriei si Emiliei, ceea ce l-a facut sa ajunga in cetatea Mediolanului.

Daca in calitate de guvernator nu era totusi decat un administrator, delegat de catre principe si lipsit de independenta in fata vicarului, acum, ca episcop, ocupa un loc de prim ordin: pastor al unei metropole, se poate considera egalul celor mai mari ierarhi, carora importanta scaunului sau meritele personale le confereau intaietatea.

Sfantul Vasile cel Mare, cel mai ilustru dintre episcopii Rasaritului la acea data, ii scria: "Odinioara, Dumnezeu si-a ales dintre pastori pe principele poporului sau si sufland duhul Sau asupra pazitorului de capre Amos l-a ridicat la rangul de prooroc. Acum, ia un barbat dintr-o cetate imparateasca, unde avea autoritate asupra unui intreg popor, un barbat remarcabil prin intelepciunea sa, ilustru prin origini, prin stralucirea vietii sale, prin puterea cuvantului, si-i incredinteaza turma lui Hristos Om al lui Dumnezeu, iti meriti acest nume, caci nu de la oameni ti-ai luat puterea si nu de la ei ai invatat Evanghelia lui Hristos, tu, pe care Domnul Insusi te-a luat din mijlocul judecatorilor seculari pentru a te aseza in scaunul apostolic"

Caracter autoritar, el nu inceteaza insa sa-si deschida inima milostiva in fata suferintelor omenesti, sa se adapteze situatiei cu o remarcabila prudenta si simt practic al psihologiei, uneori chiar cu o subtilitate din care razbate deseori flexibilitatea tipic romana. Cu toate acestea, trasatura dominanta a noii sale fizionomii este aceasta autoritate de neclintit, care isi va pune pecetea pe intreg Apusul roman in ultimul sfert al acestui veac

Pentru a face fata noii sale indatoriri, Ambrozie incepe sa studieze sub indrumarea lui Felician. Dobandeste o adanca cunoastere a Scripturii, a Sfintilor Parinti greci si a autorilor iudei si pagani ca Filon si Plotin. Augustin ne confirma intensitatea si asiduitatea cu care se consacra Ambrozie acestei indeletniciri

Acest studiu completat de catre o meditatie intensa a cuvantului lui Dumnezeu se va afla la baza lucrarii sale pastorale si a propovaduirii sale. Astfel poate fi inteles modul in care a reactionat la evenimentele istorice, politice si sociale al caror protagonist a fost, precum si urmarile acestora asupra gandirii sale teologice, morale si ascetice

La treizeci si patru de ani, Ambrozie trece fara cel mai mic hiatus din slujba Imperiului in slujba Bisericii. S-a remarcat deseori ca a ramas mereu esentialmente roman . Devenind preot si episcop, el nu a parasit slujba Imperiului, ci a continuat sa slujeasca interesele Romei pe un alt plan si cu alte mijloace . H. von Campenhausen ii atribuie rolul "unui cancelar sau al unui ministru ecleziastic" . Ambrozie si-a asumat si altele pe plan politic, un fel de minister al cultului sau al afacerilor ecleziastice. Daca luam in considerare intimitatea sa cu Gratian si cu Valentinian, legaturile sale constante, deseori cordiale, cu Teodosie, numeroasele sale interventii in activitatea legislativa a imparatilor, dubla sa misiune pe langa Maxim, devine evident ca a jucat un rol considerabil in viata politica

Originile sociale ale lui Ambrozie, trecutul sau de functionar in slujba Imperiului, legaturile stranse cu nobilimea senatoriala si cu cercurile conducatoare ale epocii il faceau deosebit de sensibil la problemele ridicate de raporturile religiei crestine cu Imperiul. Cariera sa de episcop al Milanului va fi jalonata de o serie de "afaceri" care il puneau in opozitie cu imparatii Gratian, Valentinian I, Eugen si Teodosie I.

De fiecare data era vorba de o dezbatere in jurul unei decizii imperiale care angaja, cel putin dupa parerea lui Ambrozie si desigur si a contemporanilor sai, religia crestina. De remarcat ca acest rol nu a fost niciodata unul oficial; la fiecare incursiune in domeniul politic, Ambrozie isi justifica demersul si se refera nu la o pozitie oficial recunoscuta de ministru ci la calitatea sa de preot si de episcop.

La inceputul episcopatului sau, raporturile cu Valentinian I, care-i aprobase alegerea , s-au desfasurat intr-o atmosfera de pace si de respect. asa cum avea sa-i spuna chiar el lui Valentinian II, amintindu-i ca tatal sau recunoscuse autonomia Bisericii fata de Imperiu. In calitate de preot, el are mandat sa intervina in viata publica. Atunci cand se opune reinstalarii Victoriei in curie, "se adreseaza credintei lui Valentinian, in calitate de preot al lui Hristos" , si precizeaza ca orice episcop ar fi facut la fel. Lui Eugeniu ii reproseaza ca nu a consultat nici un preot inainte de a da unor personalitati pagane bunurile templelor restituite de Gratian

Ceea ce apara Ambrozie in interventiile sale este cinstirea datorata lui Dumnezeu. Marea sa grija este sa vegheze ca nici un "sacrilegiu" sa nu fie comis in Imperiu. Ii scrie lui Valentinian ca statuia Victoriei nu poate fi reintrodusa in curie "fara a comite un sacrilegiu"; astfel ca il implora "sa nu ia nici o hotarare, sa nu semneze nici o dispozitie, nici un decret in acest sens"

Atunci cand Eugeniu se indrepta spre Milan, a evitat sa-l intalneasca caci nu dorea sa se compromita cu un om care, favorizand religia pagana, se facuse vinovat de un "sacrilegiu"

Ceea ce il determina pe preotul Ambrozie sa intervina astfel in treburile guvernarii imperiale este, in opinia lui F. Heim, "constiinta faptului ca este reprezentantul indreptatit al lui Dumnezeu, Care vorbeste prin el si al Carui aparator este, prin insasi profesia sa, pe langa autoritatile temporale. El apara interesele lui Dumnezeu deindata ce acestea risca sa fie lezate de o decizie guvernamentala, se simte raspunzator si reactioneaza cu violenta cuiva care-si apara propriile interese"

In timpul primilor ani ai guvernarii lui Gratian, Ambrozie nu-si face simtita prezenta. Atitudinea liberala si indulgenta a imparatului se datora influentei poetului Ausoniu. Intalnirea sa cu Gratian trebuie situata in jurul anilor 378, la Sirmium. Acesta ceruse sa-l instruiasca in cele ale credintei impotriva ereziei ariene, invataturile sale intarind politica antiariana a imparatului. Politica lui Gratian apare din ce in ce mai legata de pozitia ortodoxa, indeosebi dupa intalnirea sa cu Ambrozie, in vara anului 379, la Milan.

In martie 385, tanarul imparat ii pretinde episcopului de Milan ca bazilica "Portii" aflata langa zidurile orasului, sa fie data arienilor pentru a-si celebra cultul, la dorinta imparatesei mame si a curtii sale. Chemat in fata imparatului, Ambrozie ii opune o rezistenta curajoasa, in timp ce multimea adunata in fata palatului pentru a-si sustine episcopul se dezlantuie impotriva puterii. Ambrozie inregistreaza o mare victorie, cum afirma H. Campenhausen "cea mai mare victorie pe care a obtinut-o vreodata un preot crestin impotriva imparatului"

In preajma Pastilor, este ceruta "biserica noua", aflata in interiorul orasului, iar in Duminica Floriilor imparateasa dispune a bazilica "Portii" sa fie confiscata. Poporul credincios ocupa biserica si refuza sa o paraseasca, in pofida arestarilor si amenzilor uriase. Ambrozie, la randul sau, are o atitudine ireprosabila. Nu renunta catusi de putin la drepturile sale episcopale, dar se limiteaza la o rezistenta pasiva, singura care se cuvine unui om al Bisericii.

"Am si eu armele mele - afirma episcopul - dar le manuiesc in numele lui Hristos. Si trupul meu poate infrunta moartea. Avem si noi tirania noastra, iar tirania unui episcop consta in a fi slab, caci scris este (II Cor. 12, 10): cand sunt slab, atunci sunt tare" . Fericitul Augustin, martor ocular al acelor zile, ne-a lasat o relatare plina de viata despre lupta episcopului cu "o femeie dezlantuita - dar acea femeie era imparateasa" . Din nou, puterea imperiala este constransa sa cedeze, iar Pastele este sarbatorit la Milan dupa randuiala ortodoxa.

Un edict al imparatului autocrat este publicat la 23 ianuarie 386, invocand "deciziile" luate la Rimini. El acorda arienilor, in toata partea de apus a imperiului, aceleasi drepturi ca si crestinilor dreptcredinciosi, ba mai mult, un apendice porunceste ca toate bisericile lor sa le fie date in intregul Imperiu . Acest edict contravenea intentiilor lui Teodosie si chiar uzurpatorului Maxim, care i-a trimis o scrisoare episcopului Siricius exprimandu-si sentimentele ortodoxe, in timp ce nechibzuitului Valens ii adresa acest avertisment care nu era lipsit de intelepciune: "Este primejdios, crede-ma, sa te lupti cu cele sfinte"

Ambrozie apare, astfel, ca un al doilea Atanasie. Este chemat la palatul imperial pentru a se justifica in fata unor judecatori laici si a lua cunostinta de sentinta pe care imparatul urma sa o ratifice, problema fiind daca scaunul episcopal ii revine lui sau lui Auxentiu

Dupa o intrunire a tuturor episcopilor sufragani in vederea stabilirii coordonatelor actiunii sale, el ii scrie o scrisoare imparatului, "cea mai stralucita dintre scrisorile sale politice" . In cuvinte inflacarate, episcopul protesteaza impotriva tiraniei imperiale a unui tanar care nici macar nu era inca botezat: "Si Maiestatea Ta, care mai trebuie sa primeasca taina botezului, isi aroga dreptul de a judeca in cele ale credintei, cand inca nu cunoaste taina credintei" . Ambrozie se explica in termeni magnifici: "La aceasta somatie dau raspunsul care mi se pare rezonabil. Nimeni nu ma va acuza de rebeliune daca afirm ceea ce tatal tau de fericita pomenire a raspuns prin viu grai, si a intarit printr-o lege, si anume ca in materie de credinta si in orice problema privind ierarhia bisericeasca, judecatorul trebuie sa fie de acelasi rang si sa aiba drepturi asemanatoare. Acestia sunt chiar termenii deciziei sale. Altfel spus, el a dorit ca preotii sa fie cei care sa judece o acuzatie, iar daca trebuie examinata moralitatea, ancheta ar fi de competenta episcopilor. Cand ai mai pomenit, milostive imparate. ca intr-o chestiune de credinta sa se pronunte niste laici cu privire la un episcop? Laicului nu-i mai ramane decat sa discute, episcopului sa asculte si sa se faca el elevul laicului. Dar daca intrebam Scripturile si timpurile trecute, cine va indrazni sa nu recunoasca ca, intr-o problema de credinta, se obisnuieste ca episcopii sa fie judecatorii imparatilor crestini si nu imparatii judecatorii episcopilor?"

Treburile bisericesti trebuie rezolvate doar la Biserica, nu la palat. Exilul cu care este amenintat nu-l sperie de loc pe Ambrozie, care ramane la locul sau. Din nou, trebuie sa se faca apel la ultima ratio a tuturor tiranilor. Trupele imperiale incercuiau biserica episcopala unde Ambrozie se inchisese impreuna cu adunarea credinciosilor. Poporul, in biserica incercuita, umple noptile lungi cu cantari alternative, iar in Duminica Floriilor, episcopul rosteste in fata lui o predica in care revarsa toate simtamintele care ii umpleau sufletul in acele zile de lupta. Raspunsul sau era urmatorul: "Poate ati auzit ca voi parasi acest oras, pentru a ma duce unde voiesc, si ca cei care doresc ma pot urma. V-ati temut ca-mi voi parasi biserica si pe voi din teama pentru viata mea. Dar ati putut afla raspunsul meu: nu m-as putea gandi sa-mi parasesc biserica pentru ca ma tem mai mult de Domnul, Stapanul lumii, decat de imparat, stapanitor in lumea de aici. Daca as fi smuls cu forta din biserica mea, trupul meu ar putea fi alungat, dar duhul mi-ar ramane liber; daca ar actiona asa cum adesea o face tirania regilor, as fi gata sa indur, pentru ca un preot este obisnuit sa indure Stiti de asemenea ca obisnuiesc sa nu ma impotrivesc cererilor imparatilor, dar nu si sa cedez amenintarilor lor, sa infrunt de buna voie supliciile si sa nu ma tem de cele care mi se pregatesc Ah! daca as putea fi sigur ca biserica mea n-ar fi data ereticilor! M-as duce bucuros la palatul imparatului, daca rolul meu de preot mi-ar cere ca ma lupt mai curand in palat decat in biserica mea Cine ar putea nega ca in biserica trebuie sustinuta cauza credintei? Cand a poruncit sa i se dea sfintele vase, iata care mi-a fost raspunsul: daca mi s-a r cere ceva din bunurile mele, proprietati, case, bani, as da cu placere ceea ce-mi apartine, dar nu pot lua nimic din templul lui Dumnezeu si nu pot da ceea ce mi s-a incredintat spre a fi pastrat, nu spre a fi dat. Apoi, am tinut seama si de mantuirea imparatului, caci tot atat de nepotrivit era pentru mine sa le dau cat era pentru el sa le primeasca; sa asculte glasul unui preot liber, iar daca vrea sa se ingrijeasca de mantuirea sa, sa se fereasca de A-L pagubi pe Hristos"

Se lupta pentru ca atunci cand "esti slujitorul lui Hristos, Pronia dumnezeiasca este cea care te pazeste si nu o garda omeneasca".

"Nimeni nu poate nega ca aceste cuvinte dovedesc respect fata de imparat, caci ce dovada de respect mai mare ar putea fi decat cea de a-l numi pe imparat fiu al Bisericii? Numindu-l asa, nu i se aduce vreun prejudiciu, ci dimpotriva, caci imparatul se afla in Biserica si nu mai presus de ea. Caci un bun imparat cauta sa ajute Biserica si nu sa o combata. O afirmam cu tarie dar si cu smerenie. Suntem amenintati cu rugul, cu sabia, cu exilul, dar noi, slujitorii lui Hristos, am invatat sa nu ne temem" . Iata o imagine a imparatului ideal la Ambrozie. Cat despre teroarea politica a statului, acest campion hotarat al libertatii Bisericii se margineste sa-i opuna dispretuitor cuvantul Scripturii: "Nu sunt decat sageti aruncate de copii" . Deci, "Biserica ii apartine lui Dumnezeu si imparatul nu are nici un drept asupra templului lui Dumnezeu".

In acest conflict dintre Ambrozie si Valentinian II in legatura cu bazilica, dezaprobarea evidenta a lui Maxim fata de politica filoariana a tanarului imparat a facut si mai dificila pozitia acestuia. Potrivit unor opinii, care contravin majoritatii istoricilor, cea de-a doua calatorie a lui Ambrozie la Maxim pentru a-l apara pe Valentinian II ar fi avut loc in 386. In Epistola 24, episcopul da lamuriri cu privire la acest drum la Trever. Paulin ne face cunoscuta excomunicarea rostita impotriva lui Maxim pentru ca hotarase moartea lui Priscilian . Intors la Milan, Ambrozie mentioneaza in Ennaratio psalmi LXI ruptura intervenita intre el si Maxim.

Invazia lui Maxim, fuga curtii de la Milan in vara lui 387, intoarcerea lui Valentinian II, in urma lui Teodosie, in vara lui 388, apoi infrangerea si moartea lui Maxim marcheaza inceputul unei alte perioade politice pastorale a lui Ambrozie, de acum impacat cu Valentinian II.

Opera sa contine comentarii cu privire la relatiile dintre Biserica si stat. Cu timpul, gandirea lui Ambrozie a evoluat. Sursa ideilor sale era in special Sfanta Scriptura. De asemenea, este tributar exegetilor greci din primele veacuri: dupa Filon, Origen, Eusebiu din Cezareea, apoi Vasile, marele capadocian. Dar pasajele cele mai importante, poate, unde este cuprinsa gandirea sa politica, nu par a fi imprumutate de la nici un autor . Este destul de usor sa gasesti o origine stoica sau evanghelica multor idei privitoare la imperiu, la societate sau la autoritatea principelui.

Dar ideea exprimata in celebra formula Imperator intra ecclesiam sau indemnurile adresate principelui referitor la "erorile" care trebuie respinse nu se regasesc la nici unul din predecesorii sai, ci el inaugureaza o traditie de care Biserica se va prevala ulterior. Ori tocmai in acest sens este interesant de cercetat care au fost ideile politice ale lui Ambrozie.

Traditia crestina, al carei mostenitor este episcopul Mediolanului, a subordonat intotdeauna interesele seculare preocuparilor religioase, caci un crestin nu-si margineste niciodata orizontul la societatea profana. Potrivit sfaturilor Scripturii, patria cereasca trebuie sa vina intotdeauna inaintea patriei pamantesti. Pentru el, ca pentru orice crestin, Biserica este societatea desavarsita, universala, careia ii sunt straine deosebirile intre popoare si neamuri, fiind inca din lumea aceasta prefigurarea cetatii ceresti spre care tinde credinciosul.

Doctrina politica a relatiilor dintre Biserica si stat isi gaseste expresia cea mai dezvoltata in Exaimeron si De obitu Theodosii

Studierea Exaimeronului este deci deosebit de interesanta. Aici se intalnesc cultura profana si cea religioasa, mostenirile literare din antichitatea greaca si latina, din paganism si din crestinism, nu antagoniste ci unindu-si contributiile fara a le amesteca. Imaginea statului este infatisata prin chipul cocorului, in omilia consacrata celei de-a cincea zi a Creatiei. In timpul zborului lor, acestia isi pastreaza rangul, si isi usureaza sarcina, facand cu schimbul pe conducatorul stolului. Cate unul se aseaza in frunte pentru un timp, apoi revine la locul sau, lasand conducerea urmatorului. "Ce poate fi mai frumos decat greutati si cinste puse laolalta, fara a pastra puterea pentru o oligarhie, ci atribuind fiecaruia o anumita participare"

Aceasta este, dupa parerea lui Ambrozie, misiunea statului la originile sale, asemanator unei republici: "Astfel, inca de la origini, oamenii au adoptat organizarea pasarilor" . In partasie, greutatile, demnitatile, sarcinile sunt asumate pe rand, fiecare se supune sau porunceste potrivit unei impartiri echitabile, fara nici o excludere si nici o scutire.

"Astfel era statul ideal, nimeni nu devenea insolent printr-o permanenta a puterii, nici nu era strivit de o necontenita". Principiul rotatiei inlatura gelozia, supravegherea impartita parea mai usor de suportat. Nimeni nu indraznea sa-si asupreasca semenul, intrucat si el ar fi trebuit, la randul sau, sa suporte aerele trufase ale succesorului sau"

Descrierii societatii animale ii corespunde aplicarea sa la politica. Statul perfect este cel care reproduce organizarea cocorilor, exemplu din natura. Este statul natural al primilor oameni, unde toti erau egali in drepturi si in indatoriri. Ori, acest stat nu era acelasi cu cel din teoria clasica elaborata de greci sau de latini. Sustinatorii teoriei "ciclice", credeau intr-o evolutie fatala a constitutiilor prin degenerescenta, de la bine la rau. Iar raul, prin reactie, aducand binele - astfel incat ciclul reincepea. Platon, Polybus, Cicero pun la origini monarhia-regalitate, cea mai buna forma de stat intrucat reflecta monoteismul. In timpul imperiului, filosofii, ca de pilda Seneca, nu inceteaza la Roma sa elogieze regalitatea, cea mai buna constitutie - optimus status.

Fata de aceasta traditie, Sfantul Ambrozie isi ia o libertate remarcabila. Dupa cum bine observa J.R. Palanque, "el ne impartaseste propria sa gandire" . Sfantul Ambrozie a preluat descrierea cocorilor de la Vasile al Cezareii, asa cum a luat si alte parti din Exaimeron.

Dar interpretarea lui Ambrozie este independenta. El ia exemplul albinelor, fapturi care poseda totul in comun. Ele traiesc ca intr-un stat, cu niste legi pe care trebuie toate sa le respecte., justitia este aceeasi pentru toate. Acelasi respect fata de "batranii" care conduc, aceleasi locuinte, aceleasi obiceiuri, o regula si o conducere. Ele isi aleg singure un suveran, un "rege" (cei vechi nu cunosteau sexul reginei). Regele nu este ales nici prin tragere la sorti, nici prin aclamatii, nici prin vreun drept ereditar. Natura le-a daruit un rege care se distinge prin statura si infatisare si, ceea ce este esential, prin blandetea firii sale. Caci desi este inzestrat cu un ac, nu se serveste niciodata de acesta pentru a pedepsi, manifestare a virtutii princiare prin excelenta, si anume clementia.

Imaginea clasica a statului oferita de societatea albinelor se alatura celei reprezentate de cocori. Aici, cazul este mai simplu, iar Sfantul Ambrozie da dovada de originalitate. Desigur, isi urmeaza modelul, pe Vasile cel Mare, dar dezvoltandu-l considerabil, aproape intreit. In timp ce Vasile se multumeste cu o descriere sumara a moravurilor, Ambrozie extrage de aici si "morala" politica. Cocorii sunt exemplul republicii: antiquae hoc rei publicae munus et instar liberae civitatis est. Nici o declaratie asemanatoare nu este facuta cu privire la forme de stat intruchipata de albine.

Inspirat de Sfantul Vasile, marele Ambrozie a creat imaginea republicii, imaginea unei republici abstracte, cea a filosofilor a caror teorie avea sa fie ilustrata de Ambrozie cu exemple din natura, pentru instruirea credinciosilor pastoriti de el. Sfantul Ambrozie se gandeste la un stat real, prezent in mintea auditoriului sau, si pe care il plaseaza in timp: antiquae hoc rei publicae munus

In opinia lui Jean Beranger , Ambrozie cauta sa potriveasca succesiunea celor doua societati animale la ordinea istorica a formelor statului la Roma. Cocorii reprezinta Republica din trecut, iar cetatea albinelor, regimul urmator contemporan, principatul. Sfantul Ambrozie nu va surprinde prea mult atunci cand va asocia Republica libertatii, fara a critica insa regimul contemporan lui. I-a placut sa vada in societatea pasarilor o imagine a republicii si exercitiul literar l-a cucerit.

O data cu lumea albinelor, creste si dificultatea. Ambrozie avea in urma lui o lunga traditie independenta, intrucat nu se punea problema de a opune cetatea albinelor unei societati animale si, ca urmare, a le atribui reprezentari diferite. El se foloseste de doi indrumatori: Sfantul Vasile cel Mare si Virgiliu, al carui limbaj il preia

Teoria puterii, fie ca este cea a domniei albinelor sau cea a Principelui, decurge din teoria greceasca de la care preia limbajul filosofic si moralizator. Exaimeronul ne ofera deci doua exemple de forme de stat fundamental deosebite, republica si monarhia. Exaimeronul a fost rostit in Saptamana Mare, aprilie 387. Nici o aluzie nu se refera la regimul de atunci, ci doar la perioada anterioara.

Ni se pare ca deslusim o judecata atunci cand Sfantul Ambrozie declara: regina albinelor "nu este aleasa nici prin tragere la sorti, pentru ca in tragerea la sorti avem de a face cu hazardul si nu cu discernamantul si adesea prin capriciul sortilor, este preferat cel de pe urma dintre toti ; ea nu este desemnata nici prin aclamatiile vulgare ale unei multimi fara experienta, care nu cantareste meritele virtutilor si nici nu urmareste folosul general, ci oscileaza in nestatornicie; ea nu ocupa tronul regal prin vreun privilegiu tinand de succesiune sau de origine, daca este adevarat ca, ignorand treburile publice, beneficiarul nu va putea fi nici prevazator, nici format" . Ambrozie, ca si Vasile cel Mare, a fost in contact cu realitatile, iar institutiile statului nu l-au lasat indiferent. Critica democratiei prin prisma alegerilor populare face parte din arsenalul filosofiei politice inca de la Platon si Aristotel. La latini, incapacitatea multimii de a-si discerne propriul sau bine era un argument pentru a condamna fosta republica si a justifica instaurarea principatului: intelepciunea nu este accesibila multimii

Ambrozie nici nu se compromitea, nici nu nemultumea auditoriul si autoritatile spunand niste adevaruri de mult acceptate. Critica ereditatii puterii miroase si a retorica si este probabil ca iese din aceeasi sursa ca si cea a lui Ambrozie-Vasile. In realitate, comportarea lui Ambrozie a fost contrarie teoriei pe care o emitea. Regii-copii erau jucariile unor influente neoculte. Ambrozie a ramas credincios dinastiei valentiniene si a aparat-o impotriva celor care doreau sa o rastoarne. In 383, la uzurparea lui Maxim, a negociat pacea, reusind sa pastreze drepturile lui Valentinian II. Desigur, este lesne de apreciat ca principii tineri erau maleabili si in slujba Bisericii

Sfantul Ambrozie aduce speculatiei elenistice experienta sa cotidiana de roman si statul pamantesc al vremii sale vine sa se grefeze pe statul ideal. Textul sau, de trei ori mai dezvoltat decat cel al lui Vasile, este mai expresiv.

La randul sau, filosofia politica clasica ajungea la concluzia ca monarhia era unica forma de stat pentru ca ea era cea care realiza conducerea unica, al carui exemplu era ordinea lumii. Imperiul roman parea a raspunde cel mai bine acestei conditii a statului desavarsit. Ambrozie nu a resimtit aceasta nevoie. El a avut ideea originala de a vedea in natura doua forme de stat valabile, realizate de republica si de principat, la fel de legitime in masura in care urmau pilda societatilor animale pe care le-o oferea Creatia. Ambrozie nu trebuia sa opteze, ci sa accepte fie pe una fie pe cealalta, nici una nefiind izvorata din vointa omeneasca. Supunerea fata de ordinea stabilita se intelegea de la sine. Constitutia era indiferenta, intrucat autoritatea tinea ea insasi de Dumnezeu. Episcopul avea misiunea sa reaminteasca acest lucru . Aceste pasaje din Exaimeron prezinta sedimentele depuse de culturile greco-latina si crestina.

In interiorul Imperiului, in fruntea societatii romane, monarhia imperiala pretindea de la toti supusii sai o stricta fidelitate. Oferea ea oare argumente valabile supunerii crestinilor? Ambrozie, ca vechi functionar, nu era omul care sa-i conteste autoritatea; patriotismul si conformismul lui Ambrozie se vedeau constranse sa sacrifice anumite idei care ar fi putut intr-o oarecare masura sa provina din invatatura evanghelica. El nu incearca niciodata sa justifice existenta sau sa demonstreze excelenta monarhiei imperiale: fara a lua in considerare tot ceea ce o desparte de idealul democratic pe care il formulase odata, o priveste ca pe regimul de fapt si acest lucru ii este suficient

Acest spirit de supunere fata de puterea existenta il face pe episcopul Mediolanului sa condamne uzurparile. Fictiunea investiturii senatoriale disparuse inca de la Diocletian, iar ereditatea nu a fost niciodata recunoscuta in mod oficial. Absolutismul imparatilor reusea de obicei sa asigure transmiterea puterii in interiorul unor adevarate dinastii. Ambrozie pare, in cateva ocazii, ca s-a acomoda cu acest sistem, lipsit de fapt de temei juridic: tot asa cum autoritatile publice, in genere banuitoare si sacaitoare, vanau fara mila orice complicitate sau veleitate de uzurpare, tot asa episcopul declara ca "pe buna dreptate" este pedepsit oricine ar avea "imaginea unui tiran"

Uzurparea este deci condamnata asemenea unui furt, mai ales cand ea este insotita si de un asasinat, asa cum a fost in cazul lui Maxim inlocuindu-l pe Gratian, asa ca il judeca cu asprime

Cazul lui Eugeniu a fost diferit, dupa cum am vazut, intrucat el nu a fost inaltat pe tronul imperiului decat la cateva luni dupa moartea lui Valentinian II, moarte de care nu se facuse personal vinovat. De fapt, chiar in momentul in care il excomunica pentru politica sa religioasa, episcopul Milanului recunostea in mod expres autoritatea uzurpatorului

Urmand pilda lui Hristos, el prefera sa recunoasca drepturile Cezarului pentru a le revendica mai bine pe cele ale lui Dumnezeu. In toiul crizei ariene, nu s-a lepadat de acest principiu . Spre deosebire de patriotismul sau de conformismul sau, care trec uneori dincolo de ceea ce ar porunci crestinismul, loialitatea politica ni se pare la Ambrozie ceva cu totul relativ. Trebuie sa-i dam Cezarului ceea ce i se cuvine, dar este mai bine sa ascultam de Dumnezeu decat de oameni . Iar respectul datorat legii nu vine decat dupa respectul datorat Bisericii. Daca vointa principelui se opune voii lui Dumnezeu, trebuie sa-L preferam pe Dumnezeu si nu trebuie sa ne temem sa afirmam aceasta in fata principelui pacatos, asa cum a ne invata Psalmistul

Opunandu-se astfel autoritatii statului, Ambrozie nu vrea totusi sa se ajunga pana la revolta

Datoriile statului crestin sunt, pentru Ambrozie, datoriile principelui crestin. El nu face niciodata deosebire intre stat si persoana suveranului. Imparatul este un crestin imbracat in purpura, dar supus legii morale , ca toti credinciosii. Detinator insa al autoritatii, el are si misiunea de a apara "cauza lui Dumnezeu", aparand viata Bisericii si doborandu-i pe adversarii acesteia. Acestea sunt cele trei indatoriri care ii revin.

Biserica, scapata de catre stat de concurentii sai stanjenitori, reprezentati de paganism sau de erezie, nu se va pune insa in slujba acestuia. Ambrozie, care cere pentru Biserica masuri de sprijin, nu doreste ca principele sa participe la conducerea acesteia, ci indeparteaza fara crutare toate pretentiile de a se interveni in treburile interne ale Bisericii. Ingaduinta episcopatului, eretic sau ortodox, era principalul element al succesului unei asemenea politici, iar opozitia energica a Sfantul Ambrozie a fost, la sfarsitul secolului IV, principala piedica de care s-a lovit. Ideea independentei Bisericii a fost pusa in practica de Ambrozie in imprejurari dramatice, cum a fost conflictul arian din 386 sau afacerea Callinicon din 388. El a formulat adesea si principii care reies cu usurinta din scrierile sale.

Principala idee a Sfantului Ambrozie cu privire la relatiile dintre Biserica si stat este cea a obligatiei statului de a sustine dinafara Biserica. Statul trebuie sa convoace sinoadele, sa acorde episcopilor facilitati de deplasare si sa le ratifice apoi deciziile. Principelui trebuie deci sa i te adresezi pentru convocarea unui sinod important, cel putin in cazul unuia ecumenic. La deschiderea sesiunii, se citeste ca aviz oficial de convocare, un ordin al imparatului, si tot un ordin imperial este cel care confera putere de lege decretelor sinodale, la sfarsitul intrunirii, impunand autoritatilor administrative sa le execute

Acest rol de brat secular este singurul incredintat statului. Statul nu trebuie sa aiba nici o pondere in deciziile episcopilor. Aceasta idee reiese tot atat de limpede din pasajul unde Ambrozie refuza sa accepte ca valabila formula de la Rimini, tocmai pentru ca intrigile lui Constantiu sunt cele care i-au deturnat pe episcopi de la credinta niceeana, de care erau sincer atasati

Libertate in deliberari: libertate si in alegeri. Ambrozie, care l-a facut pe Valentinian I sa o ratifice pe a sa, in virtutea circumstantelor si a caracterului personal al acestui principe, pretinde de asemenea aprobarea si sprijinul autoritatii publice pentru inlocuirea ereticilor depusi din treapta, dar cu precizarea ca numirile vor fi facute de catre episcopii indrituiti

Ambrozie cere pentru Biserica o autonomie deplina. Cele doua puteri sunt solidare, dar distincte: Reddite Caesari ii ingaduie episcopului sa afirme cu fermitate: "Cele dumnezeiesti nu sunt supuse puterii imperiale Palatele il privesc pe imparat, bisericile pe episcop"

Problemele de credinta nu se trateaza deci la palat , nu sunt hotarate prin legi, ci episcopii sunt singurii judecatori. Principele isi poate revendica prerogativele, poate pretinde ca totul ii apartine , poate denunta "tirania" omului Bisericii. El ajunge la niste consecinte foarte importante: bisericile sunt proprietate episcopala si daca imparatul doreste sa le foloseasca intr-un scop nelegiuit, ele ii sunt interzise

Dar sunt deschise criminalilor daca acestia doresc sa intre pentru a scapa de supliciu . Este teoria dreptului de azil pe care Sf. Ambrozie a sustinut-o impotriva lui Stilicon, dupa ce o pusese in practica in timpul lui Teodosie. Desi acest drept patrunsese deja in moravurile crestine, desi exista in favoarea templelor in cele mai vechi obiceiuri, legistii Curtii erau deosebit de ostili principiului insusi. Abuzurile pe care le prilejuia au provocat o reactie care s-a tradus si in legislatie, dar, dupa cum remarca J.R. Palanque , este remarcabil ca nu se cunoaste in Apus nici o lege pe acest subiect inainte de moartea lui Ambrozie. Este posibil ca episcopul Mediolanumului sa fi reusit sa impiedice orice edict care ar fi venit sa limiteze acest privilegiu al Bisericii.

Ambrozie considera ca edificiile, bunurile Bisericii sunt intangibile. Imparatul poate confisca pamanturile care apartin bisericilor, asa cum a facut cu cele ale templelor romane, dar nu are nici un drept asupra obiectelor de cult nici asupra sumelor incredintate bisericilor pentru opere de caritate. Doar episcopul poate decide utilizarea profana a acestor bogatii: el insusi vanduse sfintele vase pentru a-i rascumpara pe captivii din Iliria . Biserica isi are misiunea sa sociala si statul nu are dreptul sa i se substituie.

In toate problemele de credinta, "laicii nu sunt judecatorii episcopilor", imparatii nu sunt decat niste laici si nu pot, deci, sa-i judece pe episcopi . Ambrozie, potrivit legii lui Valentinian I, care afirma ca "in materie de credinta sau de disciplina ecleziastica, judecatorul nu trebuie sa fie de demnitate inferioara sau de calitate diferita", considera ca un episcop trebuie sa fie judecat pentru conduita sa morala de catre alti episcopi

El doreste, deci, o imunitate episcopala pentru episcopat. Teodosie extinsese deja aceasta cutuma la simplii clerici, in anumite cazuri . Dar Ambrozie nu cunostea aceasta lege, nici pe cea data de Gratian in 376 , hotarata independent de influenta sa. Episcopul Mediolanumului indeparteaza hotarat pretentiile statului de a limita libertatea Bisericii, dar nici nu se straduieste sa-i smulga noi avantaje in favoarea clerului

Ambrozie defineste independenta Bisericii fata de stat printr-o formula celebra din scrisoarea adresata lui Auxentiu: "Imperator intra ecclesiam, non supra ecclesiam" . Prima parte descrie dependenta principelui fata de Dumnezeu: imparatul este membru al Bisericii, deci un credincios ca si altii. Ambrozie ii acorda doar un loc de prim rang printre laici . Astfel principele raspunde de comportarea sa in fata lui Dumnezeu. Nu numai politica sa trebuie sa apere Biserica si sa o respecte, ci toate faptele sale, particulare sau publice, trebuie sa fie conforme prevederilor moralei crestine.

Despotismul ii poate aduce imparatului o mare impopularitate si Ambrozie il da ca exemplu pe regele Roboam, alungat din Israel pentru asprimea sa . Este deci preferabil sa devii popular, este mai bine sa te faci iubit decat temut , caci dreptatea confirma imperiile, iar nedreptatea le distruge

Oameni ca ceilalti, regii trebuie, prin urmare, sa se supuna legilor pe care Dumnezeu le-a pus in constiinta fiecaruia sau pe care le-a poruncit tuturor si in acelasi timp trebuie sa respecte si morala naturala sau, ca David, morala revelata. "Desi mai presus de legile omenesti, regii nu sunt mai putin supusi lui Dumnezeu pentru pacatele lor"

Toate ideile presarate in opera lui Ambrozie par a fi fost condensate in faimosul fragment care incheie Discursul funebru rostit la moartea lui Teodosie si in care celebreaza convertirea imperiului in timpul lui Constantin. Convertirea lui Constantin a inaugurat deci pentru imperiu o noua era. De acum inainte, imparatii sunt supusi moralei crestine. Iar fraul simbolic (este vorba de cuiele Crucii, gasite de Sfanta Elena, din care s-au facut fraie pentru un cal) trebuie sa-i retina sa nu alunece pe panta pacatului Dat fiind ca principele este crestin, el nu trebuie sa ezite sa indeplineasca, atunci cand este cazul, in favoarea religiei, acte care ar parea scandaloase la un suveran

Sacerdotiul i-a impus rolul pe care-l avusese Nathan fata de David, Ilie fata de Ahab, Ioan Botezatorul fata de Irod . Nou "proroc", dupa cum se intituleaza el insusi in mai multe imprejurari, el considera ca episcopii sunt judecatorii imparatilor . Episcopul Mediolanumului proclama acest drept cu moderatia, dar si cu fermitatea sa obisnuita: "Proorocii sau episcopii nu trebuie sa-i jigneasca pe regi cu usurinta, daca nu au greseli grave sa le reproseze, dar daca exista greseli grave, episcopul nu trebuie sa ezite sa le corecteze prin dojeni indreptatite"

Chiar daca in timpul lui Ambrozie, nici un principe nu s-a comportat ca David sau ca Irod, comitand adulter, unul cel putin, intr-un act oficial, s-a facut vinovat de cruzimea sangeroasa a lui Ahab: ucigas a mai multor mii de nevinovati, ucisi miseleste la porunca sa la Tesalonic, Teodosie a trebuit sa suporte mustrarile episcopului si chiar excomunicarea. Aceasta excomunicare a fost un eveniment hotarator. Pentru prima data in istorie, un principe era pedepsit de catre Biserica pentru conduita sa morala

Lucrarea sa personala a cautat intotdeauna sa stabileasca o stransa legatura intre Biserica si stat, in folosul amandurora. In ultimii ani ai lui Gratian si ai lui Teodosie, a reusit sa faca sa domneasca acest acord. El a gasit de asemenea formule memorabile pentru a exprima acest ideal: Biserica se roaga pentru prosperitatea imparatilor , pentru ca Hristos sa continue sa le ocroteasca domnia.

Intr-adevar, Dumnezeu este propice imperiului roman . Dar nicaieri nu s-a exprimat mai limpede aceasta alianta dintre crestinism si imperiu ca in Discursul funebru la moartea lui Teodosie, cand vorbitorul ridica tonul pentru a celebra initiativa Elenei dupa descoperirea adevaratei Cruci. Un cui de la Patimi a fost prin grija sa incrustat intr-o diadema pe care a trimis-o fiului sau Constantin: "Inteleapta a fost asezand crucea pe fruntea regilor, astfel ca in regi sa fie adorata crucea lui Hristos Binecuvantat fie deci acest cui al imperiului roman care conduce intreaga lume si impodobeste fruntea imparatilor, pentru a-i face propovaduitori ai credintei pe cei care erau de obicei prigonitorii acesteia. Acest cui a fost asezat cu talc pe cap: acolo unde se afla inteligenta, acolo trebuie sa se afle ajutorul dumnezeiesc Fie ca principii sa pastreze ceea ce generozitatea lui Hristos le-a daruit, pentru ca la fel ca despre Hristos, sa se spuna despre imparatul roman: Pus-ai pe capul lui cununa de piatra scumpa (Ps. 20, 3)"

De la convertirea lui Constantin, imperiul nu mai are alta ratiune de a fi decat de a sluji credinta cea noua: ea este cea care-i confera stralucire si valoare coroanei . Influenta doctrinei ambroziene va fi considerabila, contribuind la instaurarea in Apus a unei atitudini ostile fata ingerintele imperiale, care vor tulbura atat de frecvent viata religioasa din Rasarit

Imparatul ideal realizeaza mai intai desavarsirea in slujba lui Dumnezeu. Scriitorii crestini acorda o importanta primordiala ortodoxiei imparatilor, Regii nelegiuiti din Vechiul Testament sunt citati cu regularitate pentru lipsa lor de evlavie, pentru perfidia lor. Hilarie din Poitiers il compara in mai multe randuri pe Constantiu cu Nero, cu Decius sau cu Maximian

Pentru Atanasie , regii rai din Israel ne fac sa intelegem mai bine decat imparatii prigonitori necredinta lui Constantiu, acesta fiind mai rau decat Ahab, Baltazar sau Saul. Lucifer din Cagliari trece in revista cartea Judecatorilor si cea a Regilor pentru a-i gasi acolo predecesori lui Constantiu. Ambrozie, la randul sau, asociaza pe Jezebel, simbol al avaritiei, cu regele nelegiuit Ahab, simbol al perfidia. Deplangand greselile regilor "buni", ca David sau Solomon, sau chiar si Samson, victime ale propriilor patimi, Ambrozie practica o pedagogie bazata pe modelele de imitat, eliminand exemplele rele.

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Regele care practica virtutea religiei se arata binevoitor fata de slujitorii lui Dumnezeu, Ambrozie se roaga pentru Teodosie: "Sa te iubeasca Domnul pentru ca si tu ii iubesti pe slujitorii Domnului" ; iar lui Gratian i-l da ca exemplu pe Avraam, care "odinioara a omorat un vitel cu mana lui" pentru a-si servi oaspetii . Din aceste scrieri se desprinde imaginea unui imparat ideal, imparatul care are evlavie, credinta si o optiune exclusiva pentru crestinism. Ca prima conditie pentru a fi ajutat de Dumnezeu, imparatul trebuie sa fie evlavios. Evlavia este chiar bunul cel mai de pret pe care Dumnezeu il poate acorda imparatului: "Iti urez, ii scria el lui Teodosie, ca evlavia ta sa sporeasca necontenit: Dumnezeu nu ti-a dat altceva mai maret" . In cele doua elogii funebre, ale lui Valentinian si Teodosie, Ambrozie nu pierde prilejul de a lauda evlavia la loc de cinste. Teodosie este "un exemplu de evlavie uimitoare chiar daca a avut cele mai mari izbanzi in lupta, chiar daca a meritat laudele in alte domenii, culmea lucrarii sale a fost insa intotdeauna evlavia"

Cand cu afacerea Callinicon, Ambrozie recunoaste evlavia lui Teodosie: "Iti cunosc evlavia fata de Dumnezeu si blandetea fata de oameni" . Fara evlavie si fara credinta, un om, chiar urcat pe tron, nu este cu adevarat imparat; "lipsindu-i un aspect esential al misiunii sale : legamantul cu Dumnezeu"

Virtutea de capetenie pentru un imparat care doreste sa se bucure de ocrotirea lui Dumnezeu este adevarata credinta, de care depind succesele. Imparatul trebuie sa fie slujitorul credintei, adica sa creeze conditiile necesare raspandirii acesteia. Iar episcopul Mediolanumului adauga: "Mantuirea nu poate fi altfel asigurata, decat daca fiecare Il cinsteste cu adevarat pe adevaratul Dumnezeu, adica Dumnezeul crestinilor, Care pe toate le conduce" . Imparatul trebuie deci sa se considere mobilizat in slujba credintei, aceasta primind aceeasi calificare de la Ambrozie, cu acelasi adjectiv, praestantius, ca si evlavia

Ca raspuns la o cerere de lamurire a lui Gratian cu privire la "credinta" si "Sfantul Duh", Ambrozie il felicita pe imparat pentru smerenia sa, dar mai ales pentru credinta sa : "Eu nu voi lauda ca sublima decat smerenia imparatului, asemenea si credinta pe care ai exprimat-o potrivit adevarului, cu un duh intr-adevar constient de meritele tale, aceasta credinta pe care ti-o invata Cel de care tu nu te lepezi!" . Aceasta credinta este un dar gratuit al lui Dumnezeu catre imparatul care salveaza imperiul. Cand i se adreseaza lui Valentinian II, cu privire la altarul Victoriei, Ambrozie da cuvantul lui Valentinian I, care-i spune fiului sau: "M-ai judecat gresit daca ai crezut ca o superstitie straina si nu credinta mea mi-a pastrat imperiul"

Aceasta credinta a asigurat izbanda impotriva dusmanilor, dupa cum ne arata doua texte, in care Ambrozie vorbeste indelung despre De Fide, adresat lui Gratian, si elogiul funebru al lui Teodosie. Ambrozie leaga infrangerea romana, respectiv cucerirea unei provincii de catre barbari, in ultima instanta prabusirea imperiului, de lipsa credintei, de perfidia Am putut constata limpede mania divina : fidelitatea fata de imperiu a fost distrusa acolo unde a fost distrusa credinta in Dumnezeu N-auzim oare, din Tracia pana-n Dacia Ripensis si Moesia si toata Valeria panonica, toate tinuturile oripilate atat de vorbele nelegiuitilor cat si de incursiunile barbarilor?"

Dupa ereticul, Gratian combate erezia si paganismul ca un slujitor devotat al ortodoxiei. Prin urmare, trebuie ca si izbanda sa revina in tabara romana. Ambrozie este constient de faptul ca lectia pe care Dumnezeu a vrut sa le-o dea romanilor a fost de-ajuns; toata lumea a inteles ca fara credinta nu este posibila nici o victorie.

Gratian este deci in ochii lui Ambrozie un imparat ideal, care a indeplinit toate conditiile necesare pentru a se bucura de ajutorul divin. Deosebirea esentiala dintre Gratian si Valens este deosebirea dintre credintele lor, eretica la unul, ortodoxa la celalalt. Ambrozie insista asupra "soliditatii" pozitiei spirituale a lui Gratian. Credinta lui Gratian se opune acelei mens lubrica a lui Valens

Saptesprezece ani mai tarziu, episcopul Mediolanumului revine asupra temei credintei intr-un pasaj important din De Obitu Theodosii destinat atat sa-l omagieze pe imparatul defunct cat si sa-l instruiasca pe tanarul Honorius, care asista la funeraliile parintelui sau.

Ambrozie se straduieste sa demonstreze soldatilor prezenti la funeraliile lui Teodosie ca puterea care asigura victoriile vine efectiv de la Dumnezeu: "Va amintiti desigur ce izbanda v-a adus credinta lui Teodosie". Si relateaza gestul maret al imparatului de a sari de pe cal in momentul atacului inamic, cand oastea sa se afla intr-o pozitie defavorabila: "Unde este Dumnezeul lui Teodosie?". Ambrozie nu are decat cuvinte de lauda pentru aceasta somatie adresata lui Dumnezeu de a se prezenta pe campul de lupta

Credinta sa facea din el un barbat plin de putere, validus . Credinta imparatului este, deci, cea care trezeste curajul razboinic al soldatilor si le pune in mana armele victoriei. Dumnezeu intervine deci in istorie cand un imparat da dovada de credinta si de fidelitate fata de El.

b. Sfantul Martin din Tours

Nici o figura episcopala din a doua jumatate a secolului IV nu ne apare intr-o lumina atat de puternica asa cum ne apare cea a Sfantului Martin. Ni s-au pastrat doar cateva marturii cu privire la episcopatul galez contemporan cu Sfantul Martin, care ne ingaduie sa ghicim ce a reprezentat acesta. Dintre aceste marturii, prima care se impune este cea a lui Sulpiciu Sever.

Lui Sulpiciu Sever ii datoram faptul de a cunoaste bine fizionomia sfantului multumita acelei incantatoare carticele pe care a scris-o si care, aparuta la moartea sfantului, a cunoscut deindata un succes enorm: Vita Martini, ca si celor trei Scrisori inchinate amintirii lui Martin, precum si Dialogurile sale, la fel de agreabile ca si Vita, si care puneau si mai bine in lumina exceptionala lui maretie.

Vita Martini si adaugirile sale au contribuit mult la popularitatea episcopului din Tours. Sulpiciu Sever nu este desigur un biograf absolut impartial , avea un suflet inflacarat si admiratia sa pentru Martin se aprindea si mai tare atunci cand simtea in jurul sau adversitate. Dar este un martor direct, care ne ingaduie sa observam un episcop din Galia celei de-a doua jumatati a secolului IV, in relatie cu clerul sau, cu colegii, cu autoritatile oficiale.

Fiu de tribun, Martin era destinat in mod firesc carierei armelor. Un edict imperial poruncea ca fiii veteranilor sa fie inrolati in armata, astfel incat a fost dus acolo de tatal sau. Avea doar cincisprezece ani, ne spune Sever, cand s-a inrolat si si-a inceput serviciul militar . Il gasim in garnizoana la Amiens in jurul varstei de optsprezece ani. La acea varsta , fusese deja botezat, probabil la Amiens. Evenimentul se situeaza intre 334-335, dar nu a renuntat imediat (statim) la serviciul militar.

La patruzeci de ani, Martin paraseste armata, in timpul campaniei pe care Iulian o intreprindea impotriva barbarilor pe malurile Rinului. La plecarea din armata, Martin era ofiter intr-o scholae a garzii imperiale. Este deci plauzibil ca el sa se fi aflat in anturajul Cezarului Iulian atunci cand acesta a parasit Mediolanumul, in decembrie 355, pentru a se duce in Galia. Era perioada in care Biserica Galiei era divizata de dezbateri teologice, iar Hilarie din Poitiers aparea deja drept aparatorul Ortodoxiei. La Worms, cu prilejul unui donativum, Martin si-a obtinut eliberarea din armata

Odata liber, Martin s-a dus deindata sa se alature lui Hilarie. Potrivit spuselor lui Sever, acesta i-ar fi oferit neintarziat sa-l primeasca in biserica sa si langa sine ca diacon. Martin a refuzat, atat din smerenie cat si din dorinta de a duce viata retrasa de monah. Hilarie i-a incredintat atunci modesta functie de exorcist. Curand, avea sa plece in Panonia, pentru a-si revedea parintii. Si-a convertit mama, apoi s-a intors in Italia, unde a gasit Biserica Galiei in plina tulburare dupa plecarea lui Hilarie. S-a stabilit pentru moment la Mediolanum, unde si-a amenajat o chilie retrasa, realizand idealul monastic la care visase desigur cand parasise armata.

Dupa intoarcerea lui Hilarie, Martin si-a instalat o chilie in singuratate (monasterium) , el fiind primul reprezentant al vietii monahale in Galia. Si-a dobandit curand reputatia de ascet si de facator de minuni, iar dupa relatarile lui Sulpiciu Sever, se pare chiar ca a inviat doi morti

In aceste conditii, clerul si credinciosii din Tours s-au gandit la Martin ca succesor al episcopului Litorius, probabil in 371 "Odata episcop, Martin a ramas acelasi om ca si pana atunci. Acelasi suflet smerit, aceleasi haine saracacioase si astfel, plin de autoritate si de har, avea demnitatea unui episcop fara a parasi felul de viata si virtutea unui monah" A mers chiar mai departe, renuntand chiar la a locui in domus ecclesiae.

Acest episcop, atat de atasat de viata monahala, a fost insa un mare apostol. Rolul sau in evanghelizarea Galiei a fost chiar exagerat: era un episcop misionar asa cum erau mai mult sau mai putin toti episcopii in acea epoca, dar el a fost cel mai mare al vremii sale si al tarii sale. Prestigiul sau era atat de mare incat apostolatul sau s-a exercitat nu numai in dioceza sa din Tours ci si in alte tinuturi unde imprejurarile l-au determinat sa se duca

In dioceza sa, are meritul de a fi organizat primele parohii rurale . Apostolatul lui Martin a fost insotit de distrugerea mai multor temple rurale sau mici altare pagane. Era perioada in care, la adapostul legislatiei lui Gratian si Teodosie, si uneori cu complicitatea sau chiar cu sprijinul autoritatii publice, episcopii pornesc lupta impotriva lacasurilor de cult ale vechii religii. Sulpiciu Sever ne arata ca aceleasi procedee au fost folosite si in Galia, iar datele arheologice ii confirma spusele. In aceasta lupta impotriva "lacasurilor diavolului", nimeni nu putea avea mai mare zel. Si nimeni nu a reusit mai bine ca el sa infranga opozitia populatiei. Sulpiciu Sever ne-a relatat despre demolarea catorva temple: "Cel mai adesea, ne spune el, atunci cand taranii se impotriveau distrugerii altarelor, Martin, prin propovaduirea sa, destepta atat de bine mintea acestor oameni incat deindata, luminati de lumina adevarului, ei isi distrugeau singuri vechile altare"

Se povestea de asemenea ca, in astfel de imprejurari, sfantul se bucura de o mare putere de a face minuni. Si-a aratat-o. dupa cat se spune, la vicus-ul lui Ambrozie. Reputatia lui Martin a crescut atat de mult incat a depasit limitele diocezei sale. S-a crezut deseori ca a strabatut Galia ca si cum ar fi primit sau si-ar fi atribuit singur un drept de apostolat asupra tuturor tinuturilor pe care le strabatea.

De cel putin trei ori s-a dus la Trevi pentru a rezolva niste probleme la Curte. In ultimii ani ai vietii sale, a luat parte la sinoade sau la intruniri episcopale. Se stia ca extraordinara autoritate pe care o degaja persoana lui infrangea in cele din urma incapatanarea oamenilor de la sate, asa cum s-a intamplat si in tinutul Eduenilor.

Autoritatea lui Martin era atat de mare incat s-a impus celor mai mari personalitati ale imperiului cat si imparatului insusi. In cartea a III-a din Dialogurile sale, Sulpiciu Sever relateaza in doua randuri despre relatiile dintre Sfantul Martin si Avitianus, care avea functii importante la Tours . Unul din aceste pasaje este scurt si de o importanta secundara. Cel care vorbeste este Gallus, un fost calugar de la Marmoutier: "Revenind la Avitianus, acest om, care pretutindeni, in toate orasele, a lasat oribile monumente ale cruzimii sale, nu era inofensiv decat la Tours. Acolo, aceasta fiara sangeroasa care se hranea cu sange de om si cu executiile nefericitilor, se arata bland si pasnic atunci cand Sfantul Martin era de fata. Imi amintesc ca intr-o zi Martin l-a vizitat. De abia intrat in sala de audiente, a vazut in spatele contelui si asezat pe umerii acestuia un demon de o marime extraordinara. De departe l-a exsoulat, ca sa folosesc o expresie necesara aici, dar intr-o latineasca mai indoielnica. Avitianus a crezut ca el fusese cel vizat. "De ce te porti asa cu mine, sfintia ta?". Iar Martin i-a raspuns: "Nu tu esti cel vizat, ci nelegiuitul care-ti apasa umerii". Diavolul a plecat, parasindu-si locul obisnuit. Incepand din acea zi, s-a putut constata ca Avitianus a devenit mai bland. Fie ca a inteles ca facuse intotdeauna voile diavolului care-l incalecase, fie duhul necurat, alungat de la locul sau de catre Martin, era lipsit din acel moment de puterea de a mai actiona asupra contelui. Acum, slujitorul rosea de stapan, iar stapanul nu mai avea putere asupra slujitorului"

Celalalt pasaj este mult mai important. Tot Gallus este cel care vorbeste: "Cunoasteti ferocitatea raposatului conte Avitianus, setea sa de sange. Intr-o zi. plin de manie, a intrat in cetatea Tours, urmat de un cortegiu jalnic de oameni in lanturi. A poruncit sa li se pregateasca mai multe feluri de torturi si a hotarat ca a doua zi se va trece la aceste macabre executii, in fata orasului inspaimantat. Deindata ce Martin a aflat despre toate acestea, s-a dus singur, putin inainte de miezul noptii, la resedinta la acestei fiare sangeroase. Dar in linistea adanca a noptii toti dormeau, portile erau inchise, cu neputinta de intrat. Atunci Martin a ingenuncheat in pragul acestui palat al sangelui. In timpul acesta, Avitianus, care era cufundat intr-un somn profund, a fost lovit deodata de un inger: "Slujitorul lui Dumnezeu, i-a spus acesta, este ingenuncheat in pragul tau si tu dormi". Tulburat la auzul acestor cuvinte, contele a sarit din pat, si-a chemat sclavii si le-a strigat tremurand ca Martin era la poarta; le-a poruncit sa deschida repede lacatele, pentru ca slujitorul lui Dumnezeu sa nu fie tratat cu lipsa de consideratie. Dar acestia, asemenea tuturor sclavilor, de-abia daca au trecut de portile interioare si batandu-si joc de stapanul lor care era prada iluziilor unui vis, au declarat ca nu era nimeni la poarta". Contele s-a culcat la loc. Dar imediat fu lovit mai tare ca prima oara.. A strigat ca Martin era la poarta si de aceea nu-si poate gasi odihna nici sufleteasca nici trupeasca. Si cum sclavii intarziau sa se duca, s-a dus singur pana la poarta exterioara. Acolo, asa cum isi inchipuise, l-a gasit pe Martin. Atunci, sub influenta acestei puteri atat de mari si de evidente, nenorocitul a strigat: "De ce mi-ai facut una ca asta, doamne? Nu e nevoie sa vorbesti, stiu ce vrei, vad ce-mi ceri. Indeparteaza-te cat mai repede: din cauza jignirii pe care ti-am adus-o, mania cereasca m-ar putea distruge. Am fost deja pedepsit destul pana acum. Crede-ma ca am fost lovit cu putere ca sa ma hotarasc sa vin eu insumi pana aici. Iar dupa plecarea Sfantului, si-a chemat oamenii si le-a poruncit sa dea drumul tuturor prizonierilor. Curand a plecat si el. Asa a fost alungat Avitianus. Aceste fapte sunt cunoscute de multe persoane din relatarea lui Avitianus. De curand, preotul Refrigerius, pe care il vedeti aici, le-a auzit povestite de Dagridus, un om de incredere, fost tribun, care, invocand slava dumnezeiasca, se jura ca le stie direct de la Avitianus"

Multi eruditi au subliniat interesul pe care-l prezinta textul. Amintim de E. Babut , C. Julian , F. Lot , acesta ocupandu-se in mod special de text pentru istoria institutiilor din Galia in Evul Mediu timpuriu. Marturia lui Sulpiciu Sever poate fi considerata valabila. Dialogurile, redactate dupa cat se pare in 403-404, dupa ce autorul lor isi va fi completat documentatia cu privire la Sfantul Martin, mort, pare-se, la sfarsitul lui 396 sau inceputul lui 397, sunt un izvor contemporan bine document, mai sigur decat Vita Martini . Relatarea faptelor care ne intereseaza se datoreaza unui fost ofiter, Dagridius, tribun in retragere, care declara ca le stie chiar de la Avitianus, al carui adjunct poate ca fusese. Faptele trebuie situate intre 370-371, data la care Martin devenise episcop, si 396-397

Oamenii impovarati de lanturi sunt, poate, bande de talhari alcatuite din coloni fugari sortiti sa fie readusi inapoi in lanturi spre a fi pedepsiti, tarani ruinati, dezertori, talhari ale caror nelegiuiri in Galia erau foarte de temut. Poate ca erau datornici la fisc , fata de care se stie ca autoritatile administrative si judiciare au folosit in secolele IV si V procedee extrem de severe, fara a respecta regulile procedurii penale in materie de drept comun.

Valentinian I prescrisese chiar pedeapsa cu moartea pentru debitorii insolvabili ai fiscului. La modul general, represiunea s-a facut mai aspra, ba chiar cruda incepand din ultimul sfert al secolul IV. Interventia sfantului este facuta pentru oameni cinstiti care cazusera in mainile contelui, nu pentru talhari.

Contele Avitianus apare in acest text drept un personaj care exercita functii politienesti si judiciare. Va fi fost, oare, un comite militar, un comes rei militaris, un duce cu rang de conte (comes et dux) sau un ofiter general al armatei de campanie, caruia i se incredintase vreo functie de comanda, desigur temporara, si primise si titlul de comes? Se pare ca acel comes Avitianus din Dialogurile lui Sulpiciu Sever era probabil un inalt functionar civil, guvernatorul , praeses al celei de a Doua sau a Treia Lioneze, onorat personal cu comitiva si care, cu prilejul evenimentelor despre care se vorbeste in cartea a III-lea, capitolul IV, procedase la o executie impotriva unor datornici recalcitranti ai fiscului.

Alaturi de constitutiile imperiale, care sunt, cu mici diferente, textul prin care Sulpiciu Sever ne arata cateva din aceste institutii in actiune, el ne face sa asistam la cruda represiune pe care conducatorii o declansau impotriva celor insolvabili sau refractari in materie de fisc. Fara indoiala, stim din constitutiile imperiale ca datornicii - cu adevarat sau pretins insolvabili - ai fiscului cautau protectia Bisericii impotriva represiunii . Il vedem pe episcop intervenind si incercand sa salveze vieti omenesti. Manifestare a ostilitatii Bisericii fata de pedeapsa cu moartea, dar si manifestarea unui dispret fata de contingente, a unei anumite ostilitati fata de societatea civila si fata de Stat, care nu au disparut in secolul IV, in pofida faptului ca imparatii erau crestini. Indeosebi in Galia, in ceea ce priveste accesul la episcopat, exista in Biserica nu numai o opozitie fata de fostii militari, ci si o prejudecata defavorabila fostilor functionari.

Ca majoritatea episcopilor Galiei, Martin a fost in contact cu imparatii de la Treverorum si a facut de mai multe ori drumul pana la resedinta imperiala. Desigur, nu aparea drept un episcop curtean. Felul sau de a se purta era deseori aspru si fara menajamente dar stralucirea sfinteniei sale era atat de mare incat i se trecea cu vederea ceea ce la altii ar fi parut lipsa de cuviinta.

S-a dus la curtea lui Valentinian I, care era de temut in accesele sale de furie. "In vremea in care Martin fusese hirotonit episcop, s-a vazut nevoita sa se duca la curte. Pe atunci, stapanul imperiului era Valentinian cel batran. Afland ca Martin cerea lucruri pe care el nu voia sa i le acorde, a poruncit sa i se inchida portile palatului. Dupa ce a incercat in doua randuri sa ajunga la trufasul principe, Martin a recurs la armele sale bine cunoscute: s-a infasurat intr-un ciliciu, si-a presarat cenusa, nu s-a mai atins de mancare si de bautura si s-a rugat neincetat zi si noapte. In cea de-a saptea zi, a vazut langa el un inger care i-a poruncit sa se duca la palat fara grija Martin s-a dus. Portile erau deschise, nimeni nu l-a oprit. In sfarsit fara ca nimeni sa-l impiedice, a ajuns la imparat. Acesta l-a vazut venind de departe, si scrasnind din dinti, a intrebat de ce a fost lasat sa intre. Nu s-a invrednicit sa se ridice in fata episcopului in picioare, pana in clipa in care jiltul i-a fost cuprins de flacari si el insusi, imparatul, a fost atins de foc in partea care sedea pe jilt. Astfel, trufasul print a fost smuls din tronul sau si impotriva voii sale s-a ridicat in fata lui Martin. Atunci, l-a imbratisat indelung pe cel pe care mai inainte hotarase sa-l trateze cu dispret. Indreptat acum, a marturisit ca simtise lucrarea puterii dumnezeiesti: Nici macar nu a mai asteptat cererea lui Martin, ci i-a acordat tot ce dorea inainte de a fi rugat. Ulterior, l-a primit frecvent la intrevederi si la masa, iar la plecare l-a coplesit cu daruri, dar fericitul, aparandu-si ca intotdeauna saracia, a refuzat totul"

Martin s-a dus de mai multe ori la Trever in vremea imparatului Maxim, care a uzurpat puterea intre 383 si 388. Principele facea tot ce-i statea in putinta pentru a-i castiga bunavointa, dar Martin refuza toate invitatiile. Poftit frecvent la masa imparatului, a refuzat, dupa cum ne spune Sulpiciu Sever, "declarand ca nu se putea aseza la masa celui care-i rapise unui imparat puterea si altuia viata". Acelasi autor continua, afirmand ca "in cele din urma, Martin s-a lasat induplecat de motivele sau de insistentele acestuia si i-a raspuns la invitatie, in timp ce principele exulta de a fi ajuns la acest rezultat. Au fost invitate si alte personalitati ilustre, ca si cum ar fi fost convocate la o sarbatoare speciala: prefectul consul Evodie - intruchipand justitia - doi comiti investiti cu cele mai mari puteri, si anume fratele suveranului si unchiul sau. Preotul care-l insotea pe Maxim se intinsese intre acestia, iar el se asezase pe un scaunel langa suveran. Spre mijlocul mesei, un slujitor i-a infatisat potrivit obiceiului o cupa imparatului. Acesta a poruncit sa-i fie intinsa mai intai sfantului episcop, caci dorea si astepta sa primeasca aceasta cupa din mana sa. Dar Martin, dupa ce a baut, i-a intins-o preotului sau, considerandu-l ca cel mai vrednic de a bea indata dupa el, si gandind ca si-ar fi ingradit libertatea daca ar fi lasat pe cineva sa treaca inaintea unui preot, fie chiar si pe imparat, fie persoanele apropiate acestuia. Imparatul si intreaga asistenta au fost atat de impresionati, incat chiar au aprobat acest gest de dispret la adresa lor. Si in curand prin tot palatul se repeta cu o vie admiratie ca Martin a facut la masa imparatului ceea ce nici un episcop nu a facut nici macar la masa unor modesti magistrati"

Alta data, imparateasa insasi si-a rugat sotul sa insiste impreuna cu ea ca Martin sa-i accepte invitatia la masa, urmand ca toti slujitorii sa fie indepartati si sa-l serveasca ea insasi la masa. Fericitul a trebuit sa cedeze, cu toata darzenia sa. Imparateasa a facut toate pregatirile cu mana sa. Ea insasi a pus un covor pe un jilt, l-a apropiat de masa, i-a turnat apa sa se spele pe maini, i-a servit bucatele pe care le pregatise ea insasi. Iar in timp ce Martin manca, a stat deoparte, dupa obiceiul slujitorilor, in picioare, nemiscata, manifestand in toate rezerva unei femei care slujea la masa si smerenia unei roabe"

Caracterul istoric al intrevederii despre care acest capitol ne ofera o relatare destul de speciala nu poate fi pus la indoiala. Scena trebuie situata la curtea lui Maxim de la Trever, in timpul uneia din cele doua sederi ale lui Martin acolo, cu prilejul afacerii Priscilian, inainte si dupa condamnarea si executia ereticului, in anii 385-386 si 386-387.

Intransigenta lui Martin fata de Maxim, prestigiul dobandit prin aceasta fermitate, contrastul dintre atitudinea sa si cea a celorlalti episcopi, indicatia initiala cu privire la adunarea episcopilor in jurul uzurpatorului imbatat de victorie, iata tot atatea indicii convergente in favoarea primei calatorii la Trever . Tot de aceasta prima sedere trebuie legat si episodul omagiului adus de imparateasa, sotia lui Maxim, sfinteniei lui Martin.

Pentru a fi inteles, episodul trebuie plasat in contextul relatiilor lui Martin cu reprezentantii puterii civile, mai precis cu imparatii, si indeosebi cu Maxim, despre care dosarul martinian al lui Sulpiciu Sever ne ofera si alte date. Prieten cu personalitati de seama, ca Tetradius si Arborius, Martin pare a fi luat intotdeauna cu curaj apararea victimelor a ceea ce considera el a fi excesele puterii civile. Relatiile sale furtunoase cu contele Avitianus sunt cea mai buna dovada. Infruntandu-l pe acest personaj impulsiv si necrutator, el a reusit chiar sa-l faca sa dea drumul unor prizonieri pe care-i tinea inchisi din motive fiscale probabil cat se poate de indreptatite . Prima calatorie in care trebuie sa plasam scena respectiva avea mobiluri mai grave, intrucat priveau chiar principiul relatiilor dintre puterea spirituala si puterea temporala. Refuzul de a face un gest prin care puterea episcopala s-ar fi inclinat in fata majestatii imperiale a lui Maxim porneste din aceeasi sursa ca si savurosul miracol prin care episcopul din Tours, daca e sa dam crezare Dialogurilor, l-ar fi constrans pe imparatul Valentinian sa se ridice in fata sa.

Aceasta scena de la ospatul imperial evoca astfel si alte ecouri. Desigur, traditiile antice cu privire la "omul divin" si-ar aduce si ele tributul unor interesante paralelisme

O teza atat de absoluta nu putea sa nu suscite rezerve, cu atat mai mult cu cat Sulpiciu Sever, el insusi, ne relateaza pe larg despre cererile repetate adresate de Martin imparatului in cursul celor doua sederi ale sale la curte. Dar atitudinea imperativa atribuita episcopului din Tours ni se pare destul de fortata si mai proprie stilizarii "profetice" a personajului decat realitatii faptelor. Poate, si ca, ,intre aceste fapte si redactarea vietii au avut loc cele doua interventii rasunatoare ale lui Ambrozie pe langa Teodosie in afacerea Callinicon in 388 si Tesalonic in 389. Se stie, pe de alta parte, ca episcopul Mediolanumului fusese insarcinat in doua randuri cu o misiune diplomatica la Trever, pe langa Maxim. Cand vedem cu cata satisfactie Sulpiciu il arata pe Martin superior lui Ambrozie prin faptul ca refuza sa pofteasca la masa lui pe mai marii acestei lumi, nu ne putem impiedica sa ne gandim ca in cursul scenei in cauza, Sulpiciu a fost tot timpul preocupat sa arate ca atitudinea lui Martin fata de Maxim nu fusese nici mai putin autoritara, nici mai putin intransigenta decat cea a lui Ambrozie fata de Teodosie si fata de Maxim insusi.

Textul din Dialoguri la care ne referim face foarte plauzibil refuzul lui Martin de a raspunde unei invitatii a imparatului. Dar excelentele relatii pe care, un alt capitol din Dialoguri, ni le arata intre Martin si perechea imperiala de la Trever nu se prea impaca cu violenta profetica a motivelor pe care episcopul din Tours le invoca pentru refuzul sau

Raspunsul lui Maxim reflecta desigur justificarea teologica pe care acest fost tovaras de arme al lui Teodosie incerca sa o dea uzurparii si uciderii lui Gratian. Nu degeaba prelua Maxim, in favoarea sa, tema alegerii providentiale, care, incepand de la Constantin, era unul din principalele puncte ale teologiei puterii imperiale, intr-o monarhie ramasa de drept divin. "Potrivit acestei versiuni a faptelor, totul este lucrarea unei Pronii a carei apartenenta nu este altfel precizata. Explicatia este deci in masura sa satisfaca atat monoteismul crestin al lui Martin, cat si henoteismul la moda pe atunci in cercurile armatei"

Potrivit acestei conceptii mistice a puterii imperiale, care este atat cea a cercurilor militare cat si a celor crestine, inaltarea lui Maxim la tron poate avea ca punct de plecare atat o initiativa omeneasca - care ar fi putut intr-adevar sa nu porneasca de la Maxim insusi - cat si un act providential. Intr-un asemenea context, desigur ca lui Maxim isi ingaduia sa se prezinte drept o victima a necesitatii, caruia i se impusese puterea imperiala impotriva vointei sale.

Este foarte posibil ca Martin sa fi venit la Trever cu intentia ferma de a cere socoteala si ca apoi a trebuit sa accepte treptat tentativele curtii pana la a fi de acord sa aiba discutii teologice cu imparatul si sa-i acorde imparatesei favoarea de a-l servi la masa ca o simpla slujnica. Proorocul se va duce deci sa manance cu imparatul si "sa intre intr-o casa unde se petrece, pentru a bea si a manca cu ei", ceea ce Iehova ii interzisese cu desavarsire lui Ieremia . Dar Daniel se dusese la ospatul lui Belsatar, pentru a-l umili in fata alor sai si a-i vesti pieirea: iata un alt "tip" profetic, care, nu trebuie pierdut din vedere, cand citim continuarea acestei relatari.

Pentru a-l cinsti, pentru a-l impresiona dar si pentru a satisface curiozitatea celor mai apropiati colaboratori ai sai, cu privire la sfantul facator de minuni, Maxim a poftit la acest ospat pe cei mai inalti demnitari. Sulpiciu subliniaza solemnitatea si fastul evenimentului. Faptul ca Martin a luat parte de pe o sellula, langa Maxim, ar putea insemna ca ospatul a avut loc intr-un triclinium dupa moda antica, si ca Martin ar fi stat langa imparatul asezat la locul de cinste, pe patul de onoare, summus summi.

Se afla acolo si prefectul Galiei, Evodie, probabil deja "consul desemnat" pentru 386, un barbat "energic si sever", care va conduce rapid si fara indulgenta procesul lui Priscilian si a tovarasilor acestuia, si care este caracterizat aici in acelasi mod ca si prin cele doua epitete din Cronica, si pe un ton superlativ, deci mult mai favorabil.

Ceilalti doi se numara efectiv printre cele mai importante personaje ale consistoriului imperial. Caci comitele darniciei sacre si comitele bunurilor private, despre care este vorba probabil aici, alcatuiesc impreuna ca chestorul si conducatorul militiei cei patru demnitari principali, primus ordo, ai consistoriului

In timp ce membrul presbyterium - ului din Tours care l-a insotit pe Martin pana la Trever se conformeaza etichetei ospatului, Martin isi marcheaza independenta si vointa sa ferma de a nu se compromite din cauza etichetei. El cere de la bun inceput un scaun care sa-i ingaduie sa stea asezat, fara a renunta la obiceiurile sale si fara a face astfel inca o concesie delicatetei mondene.

In clipa in care bea cupa, imparatul isi merita de doua ori titlul de "rex". El asteapta ca Martin sa binecuvanteze cupa inainte de a i-o inapoia. De fapt, a asteptat din partea lui Martin un gest de curtoazie traditionala ca raspuns la gestul sau. Dar, in acelasi timp, era si un omagiu personal "avant la lettre" fata de "regele petrecerii", care era tot imparatul, deci un act de umilinta al puterii spirituale in fata puterii temporare, dat fiind ca, preotul din Tours urma sa bea abia dupa el.

Martin a baut intreaga cupa, de teama ca vreun conviv s-ar fi putut prevala de a fi impartit acea cupa cu el. Gestul pe care il face este o sfidare, dar o sfidare ale carui riscuri sunt calculate cu intelepciune. El nu accepta sa se "impartaseasca", nici macar simbolic, decat cu un preot, din prezbiteriul sau din Tours, mergand astfel pana la capat cu atitudinea sa de protest si de neincredere.

"Sa-si apere demnitatea episcopala pastrandu-si libertatea in toata integritatea sa: este chiar contrariul acelei foeda adulatio care-i aservea puterii pe episcopii curteni. Dimpotriva, a-i intinde imparatului cupa ar fi insemnat sa se dea in mana acestuia si sa piarda avantajul unei atitudini rezervate fata de imprejurarile uzurparii; a intinde cupa unui demnitar ar fi insemnat sa-l jigneasca inutil pe Maxim, atragandu-si in acelasi timp resentimentele unui personaj puternic"

In afacerea priscilianismului, episcopul de Tours i-a luat partea pe langa imparat. In anul 385, cand Priscilian a venit din Spania impreuna cu acuzatorii sai, episcopii Idatiu si Ithaciu, Martin se afla la Trever. Asemenea unora din colegii sai, si el era de parere ca o disputa de ordin bisericesc trebuia judecata intre episcopi si in inima sa de crestin suferea sa vada episcopi devenind acuzatorii unui alt episcop in fata autoritatii imperiale. Sulpiciu Sever ne spune ca: "atata timp cat a fost el la Treves, procesul a fost amanat. Cand sa plece, si-a folosit extraordinara autoritate pentru a-i smulge lui Maxim fagaduiala ca nici o sentinta nu va varsa sangele acuzatilor"

Anul urmator, Martin a fost nevoit sa revina la Curte, in special pentru a pleda in favoarea contelui Narses si a guvernatorului Levcadie, care facusera parte din partida lui Gratian

c. Sfantul Grigorie de Nazianz

Sfantul Grigorie de Nazianz, care cunostea foarte bine filosofia elenistica si gandirea lui Platon si Aristotel, considera ca un imparat eretic ca Constantiu, ramane mai bine in memoria poporului decat un imparat fara Dumnezeu, ca Iulian: "Nu mai ramanea decat sa inapoiem romanilor trupul necredinciosului, in pofida imprejurarilor mortii sale. Din moment ce avem si noi un trup, cel al inaintasului sau, sa masuram si aici ceea ce-i desparte pe cei doi imparati, daca acest lucru poate contribui la fericirea sau nefericirea defunctilor. Trupul celui dintai este insotit de laudele multimii in cortegiu, inconjurat de sfintele noastre slujbe, adica privegheat toata noaptea, cu facliile aprinse, in cantari de psalmi: asa stim noi, crestinii, sa cinstim o moarte evlavioasa. Pentru a lua parte la cortegiu s-a adunat o multime indurerata. Daca e sa dam crezare celor ce se spun, s-a raspandit pretutindeni zvonul ca atunci cand trupul a traversat Taurusul pentru a merge sa se odihneasca in orasul parintesc, care-i poarta numele, nume de vaza, unii au auzit un zgomot care venea din inaltimi si se asemana cu cel facut de un cortegiu care canta psalmi. Se pare ca erau puterile ceresti, care indeplineau aceasta indatorire funebra pentru a cinsti evlavia imparatului"

In prima carte impotriva lui Iulian, Sfantul Grigorie scuza comportarea lui Constantiu cu privire la indoielile sale in domeniul treburilor dintre Biserica si Stat si asociaza Biserica cu imperiul: "Niciodata n-a fost cineva cuprins de o dorinta mai fierbinte decat cea pe care o nutrea el de a-i vedea pe crestini crescand si de a vedea slava lor cat si puterea lor ajungand pe cele mai inalte culmi. Nici popoarele supuse, nici buna administrare a statului, nici imensitatea averii sale, nici intinderea gloriei sale, nici faptul de a fi imparatul imparatilor si de a purta acest titlu, nici toate bunurile care pentru alti oameni sunt zalogul fericirii, nimic din lumea aceasta nu-l, bucura atat de mult ca faptul de a se afla in cinste la Dumnezeu si la oameni, noi prin el si el prin noi, si ca pentru noi domnia sa sa ramana nepieritoare. Printre altele, stia prea bine - caci ideile sale in acest subiect erau mai inalte, mai vrednice de un rege, decat cele intalnite de obicei, ca dezvoltarea Romei a coincis cu cea a crestinismului, ca imperiul a inceput cu venirea lui Hristos (tributar aici lui Eusebiu de Cezareea), caci niciodata pana atunci puterea nu se putuse fixa in mainile unui singur om, si cred ca acesta este principalul motiv care-l determina sa ne trateze prevenitor - ceea ce a si facut. Daca i s-a intamplat sa ne pricinuiasca vreo neplacere, nu era din cauza ca ne-ar fi dispretuit sau ar fi vrut sa ne insulte, nici pentru a placea altora mai mult decat noua, ci numai din dorinta de a fi un singur trup si un singur duh ne-a hartuit, pentru a nu fi despartiti si dezbinati de schisme" . Ultima clauza reflecta vechea credinta elenistica potrivit careia imparatii trebuie sa creeze o armonie in imperiul lor.

Grigorie il divinizeaza pe Constantiu: "De ce aceasta, o, tu, care ai fost cel mai divin dintre regi si cel mai iubitor de Hristos?". Dar, Constantiu este vinovat de alegerea lui Iulian. O deosebire intre cei doi regi, unul bun, altul nelegiuit. "Ma simt indemnat sa-ti fac reprosuri, ca si cum tu ai fi aici pentru a ma auzi: dar stiu ca ele nu pot ajunge pana la tine, tu, care esti alaturi de Dumnezeu, tu care esti partas slavei ceresti si care nu ne-ai parasit decat pentru a trece intr-o alta imparatie" . Ca reprezentant al gandirii elenistice, Grigorie se adreseaza unui guvernator de provincie ca unui reprezentant al imparatului

Este versiunea crestina a axiomei elenistice potrivit careia conducatorii trebuie sa fie asemenea lui Dumnezeu, vechiul ideal al kalokagathia, recomandat de catre Grigorie prin philantropia sau humanitas

In Cuvantarea 4, Contra lui Iulian, Grigorie se refera la vechiul principiu potrivit caruia regalitatea si filosofia trebuiau sa se intalneasca: "Nu pentru a pune capat relelor cetatii ci pentru a le face sa atinga punctul culminant"

In aceeasi Cuvantare, se refera la cultul imparatului in Imperiul crestin, ceea ce constituie o documentatie evidenta cu privire la politica si la arte. "Regula monarhiei - care nu stiu daca exista la toate natiunile care au un regim monarhic, dar care este scrupulos respectata la romani - cere ca suveranii sa primeasca omagiul portretelor oficiale. Nici coroanele, nici diademele, nici stralucirea purpurei, nici numarul lancierilor, nici multimea supusilor nu sunt indeajuns pentru a da consistenta domniei lor. Trebuie pe langa toate acestea ca oamenii sa se prosterneze in fata lor pentru a le proslavi maretia. ; si nici macar nu este destul sa se prosterneze in fata persoanei lor, ci si in fata chipului lor sculptat sau pictat pentru ca nimic sa nu lipseasca din respectul datorat demnitatii lor. La aceste portrete, un rege adauga o podoaba, un alt rege, alta podoaba. Unii fac sa fie infatisate orasele cele mai ilustre aducandu-i daruri, altul victoriile incununandu-i, altii pe cei mari ingenunchind si primind insemnele demnitatilor lor, altii scene de vanatoare si concursuri de tir, altii diferite scene infatisand barbari invinsi cazuti la picioarele lor sau fiind executati, pentru ca lor nu le place doar realitatea a ceea ce-i face mandri. ci vor sa o vada si reprezentata" . In toate aceste consideratii, Grigorie nu vede nimic incompatibil cu crestinismul.

El nu ezita sa atraga atentia suveranilor, cand Teodosie intra in Constantinopol, marti 24 noiembrie 380: "Imparatilor, respectati-va purpura - caci cuvantul vostru va arata legile chiar si legiuitorilor. Cunoasteti inalta misiune care v-a fost incredintata si cat de mare este taina care va priveste: intreaga lume este in mainile voastre, o diadema neinsemnata si o bucata de stofa o stapanesc. Cele de sus sunt numai ale lui Dumnezeu, cele de jos sunt si ale voastre. Fiti dumnezei pentru supusii vostri, pentru a folosi o expresie cam indrazneata. Inima regilor este in mana lui Dumnezeu, cum ne invata Scriptura si cum credem noi. Aici sa se afle puterea voastra, nu in aur nici in ostiri"

Si continua, adresandu-se celorlalti demnitari ai imperiului: "Voi, care sunteti din palat si stati in jurul tronului, nu va inflacarati peste masura de puterea voastra si nu faceti planuri vesnice pentru ceea ce nu este vesnic. Ramaneti credinciosi imparatului, dar mai inainte de toate lui Dumnezeu, si din cauza lui celor care au incredere in voi si de care sunteti legati. Voi, care sunteti mandri de originea voastra, innobilati-va moravurile sau va voi spune un cuvant care nu va va fi pe plac, desigur, dar care va fi nobil: tagma voastra ar fi cea mai nobila daca insemnele voastre nu ar purta nume lipsite de noblete"

Poemele Sfantului Grigorie pot completa imaginea. Dupa ce l-a laudat pe imparat pentru politica sa religioasa si refuzul sau de a folosi forta pentru a-i aduce pe arieni la dreapta credinta, Grigorie ne arata cum a inapoiat Teodosie biserica Sfintilor Apostoli: "In aceasta situatie, suveranul s-a intors pe neasteptate din Macedonia, dupa ce a stavilit cohortele barbare Nu era om rau si dorea pastrarea credintei in randul oamenilor simpli, era cu desavarsire supus Sfintei Treimi, acest nume scump tuturor acelora care au temeiuri solide. La sosire, a fost bucuros sa ne vada, cum am fost si noi la randul nostru. Cat despre cinstirea pe care mi-a aratat-o la prima intrevedere, cuvintele pe care mi le-a adresat si cele pe care le-a ascultat cu atata bunavointa, ce rost ar avea sa le mai pomenesc? La sfarsit, mi-a spus: "Dumnezeu, prin mijlocirea noastra, iti daruieste acest templu, tie si lucrarilor tale"

Si mai semnificativa este opinia sa cu privire la abdicarea sa din scaunul constantinopolitan. Sfantul episcop accepta interventia imperiala in interesul ortodoxiei si pentru pacea Bisericii. "Dupa aceste evenimente, care a fost atitudinea mea fata de puterea imperiala? Plecat-am oare capul cu smerenie? M-am inclinat, am sarutat cumva mana principelui? Rostit-am vreun cuvant de implorare? Mi-am chemat oare prietenii sa intervina pentru mine, cautand oamenii influenti care ma indrageau cel mai mult? Revarsat-am oare ploaie de aur, acest stapan atotputernic, in dorinta de a nu pierde asemenea scaun? Eu am alergat, asa cum eram, in fata purpurei imparatesti si am spus in fata numerosilor martori care urmareau scena: "Milostive imparate, vin sa cer o favoare atotputerniciei tale Am ostenit sa tot fiu urat de toti, chiar si de prietenii mei, pentru ca nu pot privi decat catre Dumnezeu. Roaga-i sa se uneasca prieteneste, sa arunce armele macar pentru a fi placuti Tu stii, de altfel, ca am fost urcat pe acest scaun in ciuda vointei mele". Suveranul a aplaudat public aceste cuvinte, ceilalti au aplaudat si ei si am obtinut hatarul cerut"

In corespondenta sa , ii aflam conceptia despre relatiile cu puterea politica. In pofida cultului sau pentru unitate si al omagiului uneori excesiv pe care-l aduce ideii imperiale (si celor care o intruchipeaza in chip diferit), Grigorie subliniaza foarte limpede deosebirea, chiar opozitia dintre legile Bisericii si cele inca nu pe deplin increstinate ale imperiului, desi acesta era crestin in mod oficial.. Este de altfel posibil ca aceasta deosebire sa fie facilitata de faptul ca imperiul este roman iar crestinul nostru grec, dar in primul rand este o problema de principiu

Grigorie se afla in corespondenta cu multe persoane care primisera functii publice . El scrie guvernatorilor de provincii, rugandu-i sa vegheze asupra dreptatii si cinstei in misiunea lor. Printre corespondentii sai figura Paladios, magistrat la curtea lui Teodosie, comes sacrarum largitionum (adica ministru de Finante) in iulie 381 si magister officiorum intre 30 noiembrie 381 si 16 septembrie 384 , caruia i-a adresat Scrisorile CIII, CX, CLXX, intre 382 si 383. Dupa retragerea sa, Grigorie ii trimite pe unul din preotii sai cu o scrisoare de recomandare

Olympios, guvernator al provinciei este cunoscut doar prin scrisorile Sfantului Grigorie. La inceputul lui 372, Capadocia era impartita in Prima si a Doua Capadocie. Sfintirea lui Grigorie ca episcop de Sasima a fost o consecinta a acestei situatii. E. Honigmann a aratat ca, incepand probabil din 379 si pana la sfarsitul lui 382 Capadocia a fost din nou unificata. Olympios a fost guvernatorul Capadociei, unificata momentan, cel putin din 381, daca nu chiar din 380 sau chiar 379. Corespondenta lui Grigorie cu Olympios cuprinde scrisorile CIV, CV, CVI, CXXV, CXXVI, CXXXI, CXL, CXLI, CXLII, CXLIII, CXLIV, CXLVI, CLIV. Grigorie ii recomanda mai multe persoane, printre care si un nepot care cerea sa fie eliberat din functia pe care o avea. Il indeamna sa ia masuri severe impotriva ereticilor apolinaristi care indraznisera sa hirotoneasca ilegal un episcop. Intervine mai ales pentru a scapa orasul Nazianz de o pedeapsa - nu se stie prea bine in ce consta, probabil pierderea statutului de cetate - ca pedeapsa pentru o revolta.

Aceste treisprezece scrisori ilustreaza unul dintre aspectele functiei episcopale: episcopul este aparatorul firesc al tuturor celor care se afla sub jurisdictia sa si, in aceasta calitate, intervine deseori pe langa autoritatile statului atat in favoarea unor indivizi cat si a unor colectivitati . Scrisorile de recomandare, foarte maiestrit alcatuite, au putut servi drept model si au cunoscut o larga raspandire in cursul urmatoarelor secole

Modarius, magister militum in timpul lui Teodosie I, got de origine, a primit scrisorile CXXXVI si CXXXVII, intre 381 si vara lui 383. Grigorie le cere celor trei generali, Flavius Saturninus, Victor, un ortodox, si Modarius sa vegheze indeaproape asupra sinodului care urma sa se intruneasca in cursul anului 382, in continuarea celui din 381. Grigorie nu inceteaza de a interveni din culise in desfasurarea acestuia, adresandu-se in acest scop generalilor, pentru a se putea baza pe politie in supravegherea lucrarilor. Desigur, el nu sugereaza nimic in acest sens si in general nimic precis in aceste scrisori, dar putea el oare sa ignore instrumentele puterii?

Regasim un alt guvernator al celei de-a doua Capadocii, Asterios, devenit guvernator dupa divizarea Capadociei la sfarsitul anului 382. El fusese fara indoiala asesorul lui Olympios pe vremea cand nu era decat o singura provincie a Capadociei. Lui ii sunt adresate scrisorile CXLVII, CXLVIII, CL, CLV, CLVI. Grigorie il imbarbateaza: "Intinde mana celor zdrobiti, pentru ca si Dumnezeu sa ti-o intinda pe a Sa, de care ai nevoie ca om. Foloseste-te de relatiile tale de prietenie, de intreaga ta prudenta cu ajutorul lui Dumnezeu pentru cauza noastra" . Iar cand Asterios isi paraseste postul de guvernator al Capadociei, Grigorie ii trimite o scrisoare aratandu-i intreaga sa consideratie: "Am primit de la tine cinste si marire, prin prezenta ta la putere, am fost coplesiti de binefacerile tale, pe care nu le-am uitat si nu le vom uita, mai curand ne-am uita pe noi insine!" . Ceea ce caracterizeaza relatiile dintre Biserica si Stat in viziunea Sfantului Grigorie de Nazianz este simfonia.

Flavius Saturninus, consul din 383 , era si el in corespondenta cu Grigorie.

Destinatarul Scrisorii 96, Flavius Hypatius, era un alt personaj de mare anvergura. Acest grec din Salonic fusese prefectul Romei cand, in 381, a venit la Constantinopol cu Teodosie si a facut cunostinta cu episcopul acestei cetati. Intors in Apus, avea sa ajunga prefect al pretoriului Italiei si Iliriei si, suprema onoare, consul

Guvernatorul Grigorie , judecatorul Hecebolius , Nemesius, guvernatorul Capadociei , Africanus , guvernator al Capadociei sau vicar al Pontului, Helebichos , comes et magister utriusque militiae per Orientem din 383 pana dupa 400; Aburgios , prefect al pretoriului Orientului in 378, s-au aflat si ei in corespondenta cu Sfantul Grigorie. Sophronius , originar din Cezareea Capadociei, notar in 365 si apoi prefect al Constantinopolului, era si el in corespondenta cu Grigorie. Acesta i-l recomanda pe nepotul sau, Nicobul, pe varul sau Amfilohie, inca avocat. si pe fiul unui retor, un anume Amazonios. Ii cere ajutorul in procesele provocate de succesiunea lui Chesarie, iar Sfantul Vasile intervine la randul sau, la acelasi Sofronius, in favoarea familiei lui Grigorie

Postumianos era si el un apusean. A primit Scrisoarea CLXXIII. Dupa ce indeplinise sarcini importante dar neprecizate, in 383 era prefect al pretoriului Orientului. Grigorie aprecia la acest crestin dubla sa cultura, greaca si latina

Inaltii functionari si oameni de stat ocupa un loc de seama intre corespondentii episcopului nostru, fiind vorba de persoane cu responsabilitati mai mari decat cele ale unui guvernator de provincie.

Prima marturie cu privire la corespondenta sa se gaseste in Scrisoarea LXXVIII, scrisa curand dupa Pastile anului 379, in care episcopul implora un magistrat roman, Theoctecnos, sa dea dovada de clementa chiar si in reprimarea abuzurilor ereticilor: "Si nu te lasa amagit de un rationament gresit, cum ca nu ar fi nici o vina in a urmari legitim in justitie sau a da pe mana legii pe cel care nu s-a supus legilor. Exista legile romane, dar exista si legile noastre. Ei bine, cele dintai sunt lipsite de masura, crude, si merg pana la varsarea de sange; in timp ce noi avem legi indulgente ( ), bune si care nu ingaduie sa ne maniem impotriva celor vinovati"

In Scrisoarea LXXIX, scrisa dupa inceputul anului 374, Grigorie conjura o matroana crestina, Simplicia, sa nu abuzeze de legi pentru a reveni, dupa moartea lui Vasile, asupra unei decizii pe care defunctul o obtinuse de la ea: era vorba de eliberarea unui sclav fara consimtamantul stapanei! "Nu dispretui legile noastre, nu te refugia catre cele dinafara, nu contesta ci iarta-ne daca am actionat cu prea multa simplitate din cauza libertatii de care se bucura milostenia, si fii buna si accepta mai curand o infrangere glorioasa decat sa dobandesti o victorie nevrednica, infruntand Duhul" . Atitudine nuantata, dar ferma, din partea Bisericii.

Cele doua Scrisori CLXII-CLXIII catre Theodor, episcopul Tyanei, sunt printre cele mai remarcabile. Prima, scrisa catre 382-383, cuprinde o expunere de ansamblu, succinta dar foarte sugestiva, a teoriei celor doua puteri: "Ceea ce preacinstitii episcopi au scris sfintiei tale, considera ca ti-am scris si eu: intinde mana, rogu-te, acestor nobile femei si nu le lasa prada tiraniei si oprimarii puterii acestui om impotriva caruia au venit sa se planga" . "Intr-adevar, amandoi suntem raspunzatori de contestatari. Si exista temerea ca adevarul sa nu fie denaturat de argumente speciale" . In ciuda starii sale de sanatate, Sfantul Grigorie a intervenit cu multa energie in conflict.

Cea de-a doua scrisoare ne ofera explicatia concreta. Scrisoarea, CLXIII, scrisa aceluiasi Theodor, episcop al Tyanei, la o data incerta, se refera la o problema in materie de juramant. Scrisoarea CLXXXV, scrisa lui Nectarie, la sfarsitul lui 383 sau inceputul lui 384, risipeste orice teama de a-l vedea pe episcopul Constantinopolului opunandu-se ca diferendul in care era implicat episcopul Bosporius , unul dintre prietenii sai, sa fie supus unui tribunal laic: "Contestatia cu privire la dioceze o vei rezolva chiar tu, sunt sigur, multumita harului Duhului care salasluieste in tine, si potrivit canoanelor. Dar sfintia ta sa nu accepte ca treburile noastre sa sufere necinstea de a fi judecate de aceste tribunale seculare. Intr-adevar, chiar daca judecatorii acestor tribunale sunt crestini - cum sunt de fapt, prin mila lui Dumnezeu - ce este oare comun intre sabie si Duhul?" . Nu este de mirare ca multe din aceste scrisori se afla la originea legislatiei civile a imperiului bizantin si cateva dintre ele sunt considerate drept canonice de catre Biserica rasariteana.

d. Sfantul Grigorie de Nyssa

Grigorie de Nyssa era urmasul lui Eusebiu. Dar in subiectul care ne intereseaza, avem putine lucruri, cu exceptia unui pasaj din Cuvantarea funebra la moartea imparatesei Pulheria . De asemenea, in a doua cuvantare, dedicata imparatesei Flaccila, ne arata cum merg in paralel imparatia cereasca cu cea pamanteasca

In tratatul sau despre Crearea omului, Grigorie de Nyssa face o aluzie la cultul imaginii imperiale: "Dupa obicei, autorii portretelor principilor, pe langa reprezentarea trasaturilor, exprima demnitatea regala prin vesminte de purpura si in fata acestei imagini, se obisnuieste a se spune: "regele". Astfel, firea omeneasca, creata pentru a stapani lumea, in virtutea asemanarii sale cu Imparatul Universal, a fost facuta ca o imagine vie care participa la arhetip prin demnitate si prin nume: purpura nu o inconjoara, un sceptru sau o diadema nu semnifica demnitatea sa (arhetipul nici nu are); dar in loc de purpura , ea este invesmantata in virtute, cel mai imparatesc dintre vesminte, in loc de sceptru, se sprijina pe fericita nemurire, in loc de diadema regala, poarta cununa dreptatii astfel incat totul in ea ii manifesta demnitatea regala, prin desavarsita sa asemanare cu frumusetea arhetipului"

Grigorie de Nyssa compara adeseori cele doua imparatii, cea de sus si cea de aici . Supunerea omului la propriile sale vicii reprezinta pentru Grigorie manifestarea tiraniei uzurparii puterii imperiale . Aceasta convingere monarhica i-o datoreaza lui Filon din Alexandria, pe care il urmareste cu interes pentru personajul lui Moise

e. Sfantul Ioan Gura de Aur

Atitudinea lui Ioan Gura de Aur (344-407) fata de puterea politica, fata de statul roman, a fost determinata de conditii speciale. Francis Dvornik considera ca conceptia sa fata de putere depinde de filosofia stoica . Doctrina sa politica nu este o doctrina sistematica, dar putem gasi urme ale unei astfel de doctrine pornind de la operele sale. Aceasta pozitie politica care se desprinde depinde de stadiul relatiilor dintre Sfantul Ioan si puterea de atunci

Omilia 23 este un tratat dens si stralucit de gandire politica crestina. Hrisostom face clar distinctia intre putere, care este divina, si functie, care este de sorginte omeneasca. Pentru a arata ca aceasta este valabil pentru toti, chiar si pentru preoti si monahi, nu numai pentru laici, a subliniat-o inca de la inceput, spunand: "Tot sufletul sa se supuna inaltelor stapaniri". Fie ca este vorba de un apostol, de un evanghelist, de un prooroc, nu are importanta, ascultarea nu dauneaza cu nimic demnitatii. Nu se spune: "Tot sufletul sa asculte", ci: "sa se supuna". Prima ratiune in favoarea acestei recomandari, ratiune intemeiata de altfel pe credinta, este faptul ca Dumnezeu a poruncit asa: "nu este stapanire decat de la Dumnezeu". Ce inseamna aceasta? Inseamna oare ca orice monarh si-a primit puterea de la Domnul? Nu aceasta vrea sa spuna Apostolul: nu este vorba de cutare sau cutare suveran, ci de suveranitatea insasi. Daca exista suveranitati, daca unii poruncesc iar altii asculta, daca destinele popoarelor nu sunt lasate in voia intamplarii, daca popoarele insesi nu se aseamana valurilor pe care vantul le impinge de colo colo, aceasta ordine a lucrurilor are ca autor intelepciunea dumnezeiasca"

Hrisostom este primul teolog care descopera originea autoritatii politice intr-o conventie intre oameni: "daca inca de la inceputuri s-a hotarat ca magistratii vor fi intretinuti din banii publici, aceasta este pentru ca ei isi neglijeaza propriile treburi pentru a se ocupa de treburile tuturor, si isi dedica tot timpul liber masurilor necesare pentru apararea intereselor si sigurantei noastre"

Putem descoperi indicii ale respectului fata de imparat. S-au folosit titluri imperiale ca: triumphator, augustus si autocrator . Pozitia sa centrala in Hipodrom arata o superioritate fata de popor

Si apoi, doar imparatul are dreptul de a se invesmanta in purpura si de a-si pune diadema pe frunte, drept pe care nu-l imparte cu nimeni altcineva . Opinia sa cu privire la toleranta fata de pagani arata ca "nimeni nu s-a luptat cu el, caci nici nu este ingaduit crestinilor sa foloseasca violenta sau constrangerea pentru a aluneca in greseala, ci trebuie sa lucreze pentru mantuirea oamenilor prin puterea convingerii, prin ratiune si blandete. Iata de ce nici unul din imparatii care au imbratisat religia lui Hristos nu a dat impotriva voastra vreun decret asemenea celor pe care adoratorii demonilor le imaginasera impotriva noastra"

Si din nou, in Omilia Sfantului Drosis: "De la venirea lui Hristos, sunt imparati necredinciosi si imparati credinciosi. Ori, majoritatea celor dintai i-au pus pe slujitorii lui Hristos in fata temnitelor si a rugurilor Cat priveste imparatii credinciosi, nici unul nu a folosit vreodata pedepsele si caznele impotriva vreunui necredincios pentru a-l constrange sa se lepede de greseala. Si cu toate acestea, greseala piere si se risipeste de la sine, dovada admirabila atat a puterii adevarului cat si a slabiciunii minciunii"

In ceea ce priveste relatiile dintre Biserica si stat, Hrisostom vorbeste despre ascendentul pe care puterea spirituala o are asupra puterii temporale. "Sunt doua feluri de puteri, afirma Parintele: una care tine la respect cetatile si popoarele, constituind astfel viata politica, si in legatura cu aceasta Apostolul spune: "Tot sufletul sa se supuna inaltelor stapaniri, caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu" (Rom. 13, 1). Al doilea fel de stapanire este cea pe care si-o exercita asupra sa omul cu dreapta socotinta, si Pavel face aluzie la aceasta cand spune: "Voiesti, deci, sa nu-ti fie frica de stapanire, fa binele" (Ibid., 3). El desemneaza prin aceasta pe omul care are se stapaneste pe sine. Mai este si un alt fel de stapanire care se ridica mai presus de stapanirea politica. Care este aceasta? Cea care domneste in Biserica, si tot Pavel pomeneste despre ea: "Ascultati pe mai marii vostri si supuneti-va lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avand sa dea de ele seama" (Evr. 13, 17). Aceasta autoritate se ridica mai presus de autoritatea civila asa cum cerul se inalta deasupra pamantului, ba chiar si mai mult. In primul rand, ea nu cauta anume sa razbune pacatele savarsite, ci mai ales sa le previna, iar cand raul a fost facut, cauta sa-l stearga mai curand decat sa-l distruga pe faptas Oamenii care administreaza puterea despre care vorbim acum sunt mai presus nu numai de prefecti ci de toti aceia a caror frunte este impodobita cu diadema, deoarece ei isi modeleaza semenul pentru o soarta mai buna. Dar si cand aspiri la stapanire, fie ea politica fie religioasa, pentru a o exercita cu cinste trebuie sa incepi prin a te stapani pe tine insuti, prin a te supune cu multa grija acestor doua feluri de legi Conducatorii politici, la randul lor, sunt mult mai prejos decat superiorii religiosi, pentru motivul ca imperiul se impune, in timp ce al nostru este acceptat de buna voie; puterea aici se acorda cu firea. Acolo totul se face din teama si nevoie, aici lucrarea depinde de liberul arbitru si de o convingere spontana. Nu este singurul motiv pentru care unul din aceste imperii este superior celuilalt; in ce ne priveste, nu este vorba doar de un imperiu, ci intr-un anumit fel este vorba de paternitate: conducatorul actioneaza cu blandetea unui tata, poruncind binele, il impune prin convingere. Principele spune: daca savarsesti adulter, vei primi pedeapsa cu moartea. Dumnezeiescul nostru Invatator spune: o privire pacatoasa te va face sa meriti cea mai aspra pedeapsa. Noi ne supunem unui tribunal de temut, care supune si sufletul legilor sale, in acelasi timp cu trupul. Superioritatea sufletului in comparatie cu trupul arata deci superioritatea acestui imperiu"

Din nou, Hrisostom reafirma, in Omilii la Osea, ca "intr-adevar, partea regelui este de a administra cele pamantesti, in timp ce drepturile preotului sunt acolo sus. Tot ceea ce veti dezlega pe pamant va fi dezlegat si in cer. Regelui ii sunt incredintate cele de jos, mie cele ceresti. Si cand spun mie, spun preotului" "Regelui ii sunt incredintate trupurile, preotului sufletele; regele sterge datoriile, preotul sterge pacatele Primul dispune de arme vazute, celalalt de arme duhovnicesti; primul se lupta cu barbarii, eu ma lupt cu demonii. Si puterea aceasta este mai mare. Iata de ce regele pleaca capul sub mainile preotului, si pretutindeni in Vechiul Testament preotii ii ung pe regi" . Iata de ce preotul "este si el principe, si de un rang mai inalt decat imparatul. Caci legile divine i-au pus in maini crestetul regal; iar cand trebuie cerut ajutorul cerului, imparatul este cel care se adreseaza preotului, nu preotul imparatului"

Aceleasi convingeri sunt exprimate in tratatul sau Despre preotie: "celor care locuiesc pe pamant li s-a incredintat sarcina de a administra cele ceresti si au primit o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici ingerilor, nici arhanghelilor mai-marii acestei lumi au puterea de a pune in lanturi doar trupurile, in timp ce aceasta legatura priveste sufletele si trece prin cer, si tot ceea ce preotii fac aici, Dumnezeu primeste acolo susdar cel care a primit de la Dumnezeu o putere superioara, in masura in care cerul este mai presus de pamant si sufletul de trup, pare a fi primit o cinstire atat de neinsemnata in ochii unora incat ajung, atunci cand li s-a incredintat aceasta putere, chiar sa dispretuiasca darul!"

Sfantul Ioan Hrisostom a luat atitudine, la inceputul carierei sale preotesti, in timpul revoltei declansate in Antiohia in 387. Teodosie, pentru a putea plati marile festivitati pe care le planuia dar poate si pentru a acoperi marile cheltuieli ale razboiului cu gotii, se hotarase sa impuna un nou impozit. Provinciile carteau si plateau dar in cateva orase cartelile s-au transformat in revolta. Alexandria s-a lasat antrenata, se vorbea de o rupere a relatiilor cu Constantinopolul si de a da Egiptul pe mana lui Maxim. In metropola Siriei, aceleasi cauze au provocat aceleasi efecte. La 26 februarie, guvernatorul a convocat senatul si a citit edictul sosit in ajun. Nici nu a terminat bine de citit ca senatorii s-au ridicat, au protestat, au calcat in picioare insemnele functiei lor, apoi s-au raspandit prin oras strigand ca totul este pierdut, ca s-a sfarsit cu Antiohia, ca imparatul pretinde o suma pe care, nici daca si-ar vinde toate bunurile si s-ar vinde si pe ei, cetatenii nu ar putea-o plati niciodata. Poporul ia foc si in timp ce inteleptii alearga la episcop pentru a-l ruga sa intervina pe langa imparat, multimea dupa ce a distrus termele, s-a dezlantuit impotriva palatului senatului unde guvernatorul, care mai era acolo, tremura pentru viata sa. Statuile imparatului si ale familiei imperiale sunt rasturnate si zdrobite. Teodosie a fost atat de maniat de cele petrecute, incat s-a gandit sa distruga orasul in intregime . Curierii trimisi la imparat alergau unul dupa altul, astfel ca si batranul Flavian a pornit la drum spre Constantinopol pentru a implora mila imparatului. In aceste momente, cand poporul ezita intre speranta si teama, Hrisostom a rostit omiliile Despre statui , care ne fac sa retraim acele zile de teroare, marcate de numeroase executii. El isi foloseste intreaga putere pentru a mangaia si a imbarbata multimea care umple bisericile, folosindu-se insa de acest prilej pentru a indrepta pacatele si nelegiuirile care atrageau mania dumnezeiasca asupra ei. In cuvantarea finala, din duminica Pastilor, le-a putut da vestea ca stradaniile episcopului Flavian au fost incununate de succes si imparatul ii ierta pe deplin. In acele zile Hrisostom s-a aratat un indrumator adevarat pentru credinciosi. "Chiar daca imparatul nu s-a fi maniat impotriva noastra, chiar daca nu s-ar fi gandit sa ne pedepseasca, spuneti, am fi putut noi indura rusinea de a fi fost atat de criminali? O cetate atat de mare, capitala intregului Orient, se afla pe punctul de a fi stearsa de pe fata pamantului. Cea care avea atatia fii, i-a pierdut deodata si nimeni nu-i vine in ajutor. L-am jignit pe cel care nu are seaman aici pe pamant, caci imparatul este capul si conducatorul tuturor oamenilor de pe pamant. Sa alergam asadar la Cel care domneste in cer si sa-I imploram ajutorul, caci fara ajutor de sus, nu exista indreptare pentru greselile noastre"

Imparatul i-a acordat episcopului Flavian iertarea ceruta caci nimeni nu era mai potrivit decat el pentru a fi mijlocitor: pe langa autoritatea ministeriului sau si a virtutilor sale, Teodosie ii arata o deosebita stima: "Cat despre principe, evenimentul a dat tot atat de putina stralucire persoanei sale ca si sclipirea diademei . Mai intai, a dovedit ca acorda preotilor lui Dumnezeu ceea ce ar fi refuzat oricui altcineva, apoi, inabusindu-si orice resentiment, ne-a daruit neintarziat iertarea dupa care suspinam"

"Mai mult, Dumnezeu a voit sa fie un privilegiu al firii noastre. Firea sau alegerea sunt cele care confera puterea. Firea a daruit leului putere asupra patrupedelor, vulturului asupra pasarilor, imparatul detine puterea prin alegere. Intr-adevar, nu prin fire porunceste el semenilor sai, si de aici vine si faptul ca deseori imperiul ii este rapit. Caci aceasta este soarta lucrurilor care nu sunt in firea noastra, sa se schimb si sa decada"

Pentru Ioan Hrisostom, imparatul crestin ideal este Teodosie: "Noi datoram de altfel multe preafericitului Teodosie, nu pentru ca este imparat, ci pentru evlavia sa, nu pentru ca este invesmantat in purpura, ci pentru ca l-a avut pe Hristos drept vesmant nestricacios, pentru ca a purtat armura dreptatii, incaltarile care croiesc drum Evangheliei pacii, sabia Duhului, scutul credintei, coiful mantuirii. Cu aceste arme a infrant doi tirani: pe primul si pe ultimul. Pe unul cu usurinta si fara varsare de sange, armata neavand de platit tributul nici unei pierderi pentru trofeul pe care el l-a dobandit; pe celalalt l-a invins singur, in cursul bataliei Spre deosebire de alti suverani, el nu datoreaza catusi de putin armatei izbanda sa, ci doar lui ii revine cinstea, caci se datoreaza doar credintei lui. Iata de ce il proclamam preafericit"

AMBROZIE IMPOTRIVA LUI TEODOSIE

Ambrozie vede in Teodosie principele crestin care l-a infrant pe Maxim si a contribuit la convertirea lui Valentinian, razbunand atat moartea lui Gratian, cat si necazurile pe care le-a indurat Biserica. Poate la rugamintea episcopului, invingatorul a gratiat numerosi partizani ai lui Maxim, condamnati la pedeapsa capitala, la inchisoare, la exil sau doar la o amenda

O noua era de pace desavarsita si fericita se deschidea oare pentru Biserica si pentru cel care ii era reprezentantul? Daca privim lucrurile mai indeaproape, trebuie sa constatam ca evlaviosul Teodosie, inca si mai putin decat Gratian sau Valentinian II, niste adolescenti, nu poate fi privit ca un slujitor docil al Bisericii. Acest excelent organizator, care a stiut sa inglobeze fara prea multe lupte spinoasa chestiune gotica, nu poate sa fi fost principele moale si nehotarat, slab si superstitios, simpla unealta in mana episcopilor, asa cum ne este infatisat uneori

Ceea ce doreste pe plan religios, este triumful Bisericii, pentru ca este cu adevarat dreptcredincios, si pentru ca in ochii sai pacea Bisericii comporta unitatea ecleziastica, dar nu se observa sa fi fost, inainte de sosirea sa in Apus, indrumat catre acest sistem de vreo influenta episcopala.

Respectuos fata de Biserica, doreste sa fie respectat de aceasta. In metropolele rasaritene, a gasit multi colaboratori de buna credinta, care n-au ridicat niciodata pretentii absurde, si au facut deseori apel la arbitrajul si la interventia sa. Iar el este intr-adevar cel care le-a redat bisericile, acaparate de arieni. In fruntea Bisericii rasaritene, Nectarie, batranul senator ajuns episcop, se arata ponderat si destul de lipsit de initiativa, ceea ce convenea conducerii imperiale care, nici in timpul lui Teodosie ca de altfel nici altadata, nu dorea sa slabeasca fraiele puterii.

Teodosie nu a avut niciodata mari dificultati cu episcopii sai. Aceasta nu inseamna insa ca odata cu el s-ar fi risipit orice sursa de conflict: acest pacificator al imperiului, putin razboinic din fire, om al ordinii inainte de toate, nu avea docilitatea unui Gratian sau a tanarului Valentinian, influentat de anturajul sau. El este un crestin adevarat, dar nu vrea sa sacrifice ceea ce considera a fi interesul statului

O anecdota, a carei autenticitate nu este indiscutabila, dar careia ii putem acorda crezare, ni-i infatiseaza pe episcop si pe imparat, fata-n fata, inca de la prima lor intalnire. Teodosie intrase in inima bisericii pentru a asista la Sfanta Jertfa sau pentru a primi Sfanta Impartasanie, dupa obiceiul constantinopolitan, cand episcopul a intervenit, si, potrivit desigur obiceiului milanez, i-a indicat un loc in primul rand de credinciosi. Teodosie s-a supus, dar poate, nu chiar cu smerenia pe care i-o atribuie istoricii bizantini

De altfel, avusese, deja de la distanta, contacte cu Ambrozie, dar acestea nu fusesera prea bune. In noile sale provincii din Apus, episcopul Mediolanumului Ambrozie era singurul care jucase efectiv rolul de conducator al episcopatului italo-iliric, si aceasta intaietate, care avusese ecou pe plan politic in timpul imparatilor precedenti, nu se datora decat puternicei personalitati a acestuia.

Ne amintim corespondenta care, cu sapte ani mai inainte, se purtase intre ei in legatura cu scaunele episcopale ale Antiohiei si Constantinopolului. Ambrozie a avut atunci un esec cand a solicitat un Sinod general la Alexandria si la Roma. De altfel, in scrierea Fidei putem ghici profundul antagonism care opunea pretentiile episcopului milanez conceptiilor ecleziastice ale lui Teodosie. Dar lucrurile au evoluat in cursul anilor urmatori.

Conflictul intre cei doi avea sa dureze doi ani, cu doua episoade deosebit de faimoase: afacerea Callinicon si afacerea Tesalonic, in legatura cu care episcopul si-a asumat rolul proorocilor din Vechiul Testament, denuntand, in numele Domnului, greselile suveranului