Cum si de ce a ajuns Basarabia in componenta Imperiului Rus?

La inceputul secolului XIX, 'omul bolnav' - Imperiul Otoman dadea semne tot mai clare de slabiciune, de care incearca sa profite Rusia Tarista. In anul 1802, Imperiul Otoman face o concesie importanta in fata Rusiei, acceptand printr-un hatiserif ca domnii Tarii Romanesti si Moldovei sa fie numiti pentru o perioada de sapte ani si sa nu poata fi schimbati fara acordul rusesc.

Va dau Prutul In 1806, sultanul Selim al II-lea ii mazileste, la insistentele generalului Sebastiani, ambasadorul Frantei la Constantinopol, pe Constantin Ipsilanti, domnul Ĺarii Romanesti, acuzat ca intretine relatii prea stranse cu Rusia, inlocuindu-l cu Alexandru Sutu. In acelasi an este inlocuit si  Alexandru Moruzzi, domnul Moldovei, locul sau fiind luat de Scarlat Calimah. Desigur ca Rusia condamna gestul, si declara razboi Imperiului otoman. In ciuda faptului ca Poarta a incercat sa evite conflictul, anuland mazilirea, tarul Alexandru I a ordonat generalului Michelson sa atace Moldova.
Pe 19 noiembrie 1806 rusii ocupa Hotinul, apoi Benderul, Akermanul, Chilia, Ismail si Reni. Dupa care pun stapanire pe intreg teritoriul Moldovei si Ĺarii Romanesti. Otomanii au incercat sa-si recupereze pozitiile in cursul anului 1807, insa fara succes, fiind invinsi in bataliile de la Obilesti (14 iunie) si Malainita (19 iunie). Pe 24 august 1807, operatiunile militare erau incheiate si s-a incheiat armistitiul de la Slobozia, care avea ca principala prevedere evacuarea de catre trupele ruse a celor doua principate. Aceasta clauza nu a fost insa respectata, astfel ca  pacea nu a rezistat prea mult, ostilitatile reincepand in 1809.
In noiembrie 1811, delegatiile rusa (formata din Italinski, Sabaniev, Fonton) si cea otomana (Selim, Hamid, Galip) s-au intalnit la Giurgiu pentru negocieri.
Rusii, care initial au cerut teritoriul pana la Prut, au plusat, solicitand granita pe Dunare, adica stapanirea celor doua tari romane. Solicitarea lor era sustinuta si de faptul ca Napoleon fusese de acord cu acest lucru, la intalnirea de la Erfurt, cu tarul Alexandru I.
Informat, marele vizir, Laz-Ahmed Pasa, a declarat 'Va dau Prutul; nimic mai mult; Prutul ori razboiul. Am jertfit grozav de mult pana acum. Ismailul singur va plateste razboiul si mai aveti inca patru cetati - adica Chilia, Akkerman, Bender si Hotin - si o stralucita provincie, Bugeacul impreuna cu tinuturile Gregeni, Codru, Lapusna, Orheiu, Soroca si partile transprutene din tinuturile Iasi si Carligatura'. Practic, teritoriul dintre Prut si Nistru era cedat de catre otomani rusilor.
Negocierile au continuat la Bucuresti, insa nu asa rapid cum sperau rusii, amenintati de pericol, in conditiile deteriorarii relatiilor cu Franta. Ĺarul s-ar fi multumit 'cu Prutul', numai ca acum sultanul Mahmud al II-lea dorea sa pastreze gurile Dunarii, cu cetatile Ismail si Chilia, puncte strategice importante pentru Imperiu. In fata incapatanarii otomanilor, taristii au reluat ostilitatile, fortandu-l pe sultan sa accepte cedarea in totalitate a Basarabiei. Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arata ca, 'hotarul dintre cele doua state sa fie raul Prut, de la intrarea acestuia in Ĺara Moldovei si pana la locul unde se intalneste cu fluviul Dunarea, iar de acolo sa urmeze partea stanga a fluviului Dunarea, pana la Gura Chiliei si pana la mare'.
Imperiul tarist intra astfel in posesia unui teritoriu de 43.630 km˛ (mai mare cu 7400 km˛ decat al Moldovei de la vest de Prut!), cuprinzand cinci cetati, 17 targuri, 685 sate si o populatie de 482.630 de suflete.

Aici nu trebuie nimic facut, nimic intocmit La inceput, taristii au actionat cu oarecare retinere. Dintr-un raport al amiralului Ciceagov, comandantul trupelor rusesti din principate, reiese si modul pentru care au adoptat aceasta atitudine: 'Basarabia este o tara frumoasa, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie sa o lasam sa se odihneasca o vreme Am incercat sa dau locuitorilor acestui tinut cateva privilegii mai mult decat vecinilor Ei sunt scutiti de dari vreme de trei ani, in loc de doi, dupa cum glasuieste tratatul de pace pentru Moldova; sunt scutiti de recrutare, caci, de fapt, populatiunea este rara si o astfel de masura, in loc sa mai aduca locuitori, i-ar face sa fuga si pe cei cari sunt. Ma silesc sa fac sa simta blandetea stapanirii Majestatii Voastre, care se intinde nu numai la cei cari au mai dinainte fericirea sa se tie de ea, dar si la cei ale caror averi au cazut in puterea ei. Cred ca aceasta tara va propasi daca Majestatea Voastra o va feri de multimea puterilor si a autoritatilor. Aici nu trebuie nimic facut, nimic intocmit, daca nevoia locala nu cere si daca mijloacele locale nu ingaduie. Sinodul s-a amestecat cel dintaiu; a facut tot ce priveste stapanirea lui; el porunceste si eu doar platesc pe slujbasi. Am facut cunostinta cu exarhul (Gavriil Banulescu); pare ca vrea sa se multumeasca cu putin; e umil si politicos afara din cale; daca nu-l vom incarca cu regulamente si cu invoiri, poate ca si clerul acestei tari va fi multumit. Trebuie sa fie o stapanire theopolitica si nu sinodala, deaceia tot ce va face Majestatea Voastra ca sa dea deoparte puterea Sinodului, va fi de folos si va ajuta planul general'.
Mergand pe aceasta linie, conducerea administratiei civile a noii provincii a fost incredintata lui Scarlat Sturdza, boier roman, refugiat de mai multa vreme in Rusia. Acesta era ajutat de un sfat obstesc, format aproape in totalitate din boieri pamanteni.
Sturdza a stat in functie doar pana in 1813, cand si-a dat demisia, locul sau fiind luat de generalul Harting. El a incercat sa reduca rolul romanilor in conducerea Basarabiei, fapt ce a determinat protestul acestora, care, in frunte cu mitropolitul Gavriil Banulescu, au trimis mai multe proteste tarului Alexandru I. Protestele lor au avut partial succes, in 1816, Harting fiind demis, locul acestuia fiind luat de generalul Bahmetiev.

De la Asezamant la Regulamentul lui Vorontov In timpul guvernarii acestuia a fost adoptat un act deosebit de important pentru Basarabia: 'Asezamantul obrazovaniei oblastei Basarabiei', care acorda provinciei o destul de mare autonomie. Conducerea urma sa fie exercitata de un guvernator, alaturi de care se afla Inaltul Sfat (format din 11 membri - 5 numiti si 6 alesi - acestia din urma doar dintre boierii pamanteni); s-a recunoscut autonomia administrativa, conducatorii judetelor urmand a fi alesi dintre proprietarii de pamant, ce detineau suprafete mai mari de 300 de deseatine sau fiii acestora, cu varsta mai mare de 22 de ani.
Asezamantul mai stabilea ca 'pricinile la Inaltul Sfat se vor lucra in limbile ruseasca si moldoveneasca, dupa cum se va cuveni fiintei pricinei, adeca: cele de punere la cale a haznalei, criminalicesti si de cercetari, ruseste si moldoveneste, cu pazirea legiuirei Imperiului Rusiei si cu tinerea dreptatilor si obiceiurilor pamantului la ceia ce se va atinge de apararea drepturilor particularilor; iar pricinile giudecati politienesti se vor lucra in singura limba moldoveneasca si judecatile se vor face pe temeiul legiuirilor si obiceiurilor Moldovei'.
Ĺarul Alexandru I a fost foarte implicat in acest proiect incat a considerat necesar sa vina personal la Chisinau (oras ales drept capitala a Basarabiei, in 1818), pentru a promulga asezamantul.
Din pacate, acest regim n-a avut viata lunga. La moartea lui Alexandru I, in 1825, tronul imperial a fost ocupat de Nicolae I, care a lovit in plin autonomia Basarabiei. In 1828, 'asezamantul' a fost abrogat, fiind inlocuit cu asa-numitul 'regulament al lui Vorontov', prin care se anuleaza aproape toate libertatile politice, economice si administrative ale provinciei. Intrat in vigoare la 29 ianuarie 1829, regulamentul stabilea ca Basarabia va fi condusa si administrata de guvernatori si functionari rusi, acordand puteri foarte mari guvernatorului, in timp ce Sfatul Oblastiei (ce inlocuise Inaltul Sfat) se mai reunea doar de doua ori pe an pentru a da avize de ordin economic. In acelasi timp, intrebuintarea limbii romane in actele publice era interzisa. Totusi, pentru ca populatia era reticenta la a invata si folosi limba ocupantilor, in 1836 a fost emis un ucaz prin care se tolera, pe o perioada de sapte ani, folosirea limbii romane in justitie, pentru cei care nu stiau limba rusa.
In anul 1861, se produce o schimbare in bine in ceea ce priveste starea taranimii, odata cu promulgarea de catre tarul Alexandru al II-lea a unui ucaz de improprietarire. Acesta stipula ca 'pamantul, fie arabil, fie pasune sau islaz pe care taranii il tineau in arenda de la proprietari, si a carui intindere nu intrece 13 desetine si 1768 stanjeni patrati de familie, devine de drept lotul de improprietarire al taranilor'.
O schimbare a sistemului se inregistreaza in 1870, odata cu introducerea sistemului 'zemstvelor' si in Basarabia, adica a autonomiei comunale, judetene si provinciale. La scurt timp insa, in 1871, Basarabia a pierdut statutul de provincie privilegiata, devenind 'gubernie' a Imperiului Rus, fiind guvernata autocratic. Statutul de gubernie insemna aplicarea legilor ruse, introducerea institutiilor corespunzatoare, rusificarea accelerata a administratiei etc.

Aspecte demografice si religioase Un moment important se inregistreaza in 1856 cand, cele trei judete din sudul Basarabiei - Cahul, Ismail si Bolgrad - au fost restituite Moldovei. Astfel, un teritoriu de peste 10.000 de km˛, avand o populatie de circa 127.000 de oameni, revenea la patria-mama. Ce-i drept nu pentru mult timp! In 1878, la Congresul de Pace de la Berlin, marile puteri, trecand peste drepturile legitime ale romanilor si in ciuda interventiilor energice ale lui Mihail Kogalniceanu si Ion C. Bratianu, au hotarat ca acest teritoriu sa revina, din nou, Rusiei.
In catagrafia oficiala, realizata in anul 1817, populatia Basarabiei era cifrata undeva la 482.000 suflete. Pana in 1856 numarul locuitorilor a crescut la 990.000, dintre care: 736.000 romani (74%) si 254.000 minoritari (ucraineni 12%, evrei 8%, bulgari si gagauzi 4,8%, germani 2,4%, tigani 1,1% etc.). Peste alte trei decenii, populatia provinciei a crescut la 1.935.412 locuitori, pentru ca la recensamantul din 1912 sa se consemneze un numar de 2.946.054 locuitori.
Autoritatile tariste au sprijinit colonizarea strainilor in Basarabia, mai ales in conditiile in care, in primii ani dupa 1812, multi locuitori au fugit la vest de Prut. Astfel ca pe acest teritoriu aveau sa se stabileasca: germani, bulgari, gagauzi, rusi, evrei, ba chiar si francezi sau elvetieni.
Si viata religioasa din Basarabia dupa 1812 a fost extrem de tumultuoasa. Prin stradania episcopului Gavriil Banulescu, la 21 august 1813, tarul Alexandru I a promulgat ucazul prin care se infiinta noua arhiepiscopie a Chisinaului si Hotinului. Tot el a pus bazele seminarului teologic de la Chisinau si a tipografiei mitropoliei Chisinaului si Hotinului. Mitropolitul Gavriil s-a remarcat si ca un aprig sustinator al autonomiei Basarabiei. Urmasii sai (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov, Antonie Socotov), desi rusi sau ucraineni la origine, au continuat sa apere interesele bisericii basarabene. O dovada este si faptul ca, pana la 1871, s-a permis folosirea limbii romane in biserica. Situatia se schimba odata cu venirea in scaunul episcopal a lui Pavel Lebedev, sub care tendinta de rusificare a bisericii din Basarabia se accentueaza tot mai mult. Acesta a hotarat ca in bisericile si manastirile in care s-a slujit in limba romana sa se oficieze si in limba rusa. Acelasi inalt prelat a adunat 'toate cartile sfinte de pe la bisericile moldovenesti, tiparite cu litere cirilice in limba moldoveneasca la Mitropolia din Chisinau', unde 'timp de sapte ani le-a ars, incalzind cu ele palatul mitropolitan'. Totodata a hotarat si desfiintarea tipografiei, infiintata de Gavriil Banulescu.
O revenire la linia trasata de episcopul Gavriil se inregistreaza in timpul episcopilor Serghie Lapidevski, Iacov Piatnicki si Vladimir, pentru ca in timpul episcopului Serafim sa se revina la practicile aplicate de Lebedev. Acesta a impus slujba in limba rusa chiar si in bisericile de la sate, ceea ce a condus la aparitia sectarismului, de genul inochentismului.

Rusificarea invatamantului Si invatamantul a fost afectat de procesul de rusificare. In 1867, limba romana a fost interzisa in scolile publice din Basarabia. Intr-o insemnare a unui oficial rus este explicata aceasta masura: 'daca voim ca Basarabia sa se contopeasca deplin cu Rusia, atunci trebuie prin mijlocul scolilor sa ne grabim a face ca macar jumatate din taranii moldoveni sa devina rusi. Spre aceasta tinta tinde tocmai sistemul de invatamant public, adoptat acum de ocarmuire'. Autoritatile au incurajat in schimb deschiderea scolilor rusesti sau ale minoritatilor. De aceea nu este de mirare ca numarul analfabetilor din randul romanilor era foarte mare. Nici nu avea cum sa fie altfel, daca din 1865 nu s-a mai tiparit nici un abecedar cu litere latine, pana la Marea Unire, iar dupa 1867 nu s-a mai infiintat nici o scoala in limba romana. In 1905, deputatul rus Novicov, intr-o interpelare in Duma de la Sankt Petersburg, a cerut carti si scoli romanesti in Basarabia. Solicitarea sa a fost respinsa pe motiv ca locuitorii acestei provincii erau deja rusificati si nu mai aveau nevoie de scoli in care sa se predea in limba romana! Si daca mai adaugam ca in Biblioteca obsteasca din Chisinau, care avea peste 20.000 de volume, nu se gasea in anul 1899 nici macar o lucrare in limba romana, ne dam seama si mai clar de amploarea procesului de rusificare din invatamantul basarabean.

Miscarea nationala In ciuda tuturor greutatilor, Basarabia si-a pastrat pentru mult timp traditiile ei culturale. In primii ani dupa cedare, cand restrictiile nu erau atat de mari, legaturile culturale dintre cele doua maluri ale Prutului s-au derulat mai usor. Publicatiile romanesti, de felul Curierului romanesc sau Albina Romaneasca erau citite cu mare interes de basarabeni. O bogata activitate au desfasurat oamenii de litere ca Alexandru Hajdeu, Alecu Russo, Alexandru Donici, Constantin Stamati, Zamfir Arbore, Ion Sarbu, Alexandru Mateevici etc., unii dintre ei cunoscand consacrarea in Moldova de la vest de Prut.
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, atitudinea de impotrivire fata de procesul de deznationalizare a luat si in Basarabia amploare, in ciuda supravegherii stricte exercitate de autoritatile tariste. Printre cei care au luat atitudine s-a aflat si Ion Pelivan, considerat de multi ca parintele ideii nationale romanesti in Basarabia. Alaturi de el se gaseau tineri entuziasti ca Nicolae Siminei, Alexandru si Vasile Oatu, Vasile Maho, V. Hartia, N. Florov si multi altii. Reprezentantii vechii boierimi pamantene, avandu-l in frunte pe Pavel Dicescu, inconjurat de Paul Gore, Vladimir Herta, T. Surduceanu, Vasile Anghel, au revendicat drepturi nationale pentru romani si au elaborat statutul unei societati pentru raspandirea culturii romane in Basarabia.
Dupa ce in 1884, a fost editat un ziar romanesc, Mesagerul Basarabiei, care insa a avut o existenta efemera, tinerii basarabeni, grupati in jurul lui N. Gavrilita si Pantelimon Halippa, au scos in 1906 gazeta Basarabia, in paginile careia se gaseau revendicarile de ordin politic si social ale romanilor. Autoritatile nu au privit cu ochi buni aceasta gazeta si au luat masuri dure, mergand de la confiscarea tirajului, interzicerea abonamentelor, si pana la intentarea de procese si chiar arestarea colaboratorilor, ceea ce a determinat incetarea aparitiei in martie 1907. Insa ce final! Pe prima pagina a ultimului numar era tiparita poezia 'Desteapta-te romane'.
Miscarea nationala s-a mai putut manifesta in revista bisericeasca Luminatorul, in conditiile in care episcopul Vladimir era un spirit tolerant si impaciuitor. In paginile acestei publicatii, pe langa articolele cu specific religios, se mai strecurau si unele social - politice, scrise de Pan Halippa, A. Mateevici sau Teodor Inculet.
Daca la ei acasa nu puteau sa-si afirme 'romanitatea', romanii basarabeni puteau colabora la publicatii din Romania. Asa faceau Tudose Roman si Iuliu Friptu, colaboratori la Viata Romaneasca, Iorgu Tudos, Dumitru Vrabie, Ion Balteanu, P. Gheorghiu, care scriau la Convorbiri literare, Familia, Samanatorul. Existau o serie de asociatii culturale - Milcov, Cercul Basarabenilor - organizate pe teritoriul romanesc, si conduse de romani basarabeni (Zamfir Arbore, B.P. Hasdeu, C. Stere) care s-au implicat in lupta pentru drepturi nationale a locuitorilor dintre Prut si Nistru. Studentii basarabeni care studiau la Iasi, prin intermediul Ligii Culturale, strangeau carti si reviste romanesti, pe care apoi le aduceau clandestin in Basarabia.
Un episod interesant s-a petrecut in 1912, cand  guvernul tarist se pregatea sa celebreze 100 de ani de la anexarea Basarabiei. Romanii au boicotat serbarile, ba chiar au indraznit sa protesteze, avandu-i in frunte pe Ion Pelivan si pe arhimandritul Gurie, care si-au primit 'rasplata' pentru curajul lor: Pelivan a fost nevoit sa-si dea demisia din magistratura, al doilea a fost exilat. Ca o contralovitura, marele istoric Nicolae Iorga publica in acelasi an lucrarea intitulata 'Basarabia noastra', ca o dovada a pretuirii pe care romanii de la vest de Prut o acordau acestui vechi pamant romanesc.
In ciuda represiunii, in 1913 a aparut o noua gazeta romaneasca la Chisinau: Cuvant Moldovenesc, avandu-l ca director pe acelasi neobosit Pantelimon Halippa, care puse pe picioare si o editura, la care erau scoase Calendarul Cuvantului Moldovenesc si Biblioteca Cuvantului Moldovenesc. Cuvantul, la care colaborau A. Mateevici, Ion Buzdugan, Stefan Ciobanu sau Paul Gore, ajunsese la un tiraj de 10.000 de exemplare in timpul razboiului, fiind singura publicatie din Basarabia raspandita pe front si care publica cantece si scrisori de la soldati.

Bibliografie

1. Ion Nistor, Istoria Basarabiei, editia a IVa, Institutul de Arte Grafice si Editura 'Glasul Bucovinei', Cernauti, 1924
2. C. Filipescu, E.N. Giurgea, Basarabia, Consideratiuni generale, agricole, economice si statistice, Institutul de Arte Grafice 'Romania Noua', Chisinau, 1919
3. Armand Gosu, Basarabia sub ocupatie tarista, in Istoria Basarabiei, de la inceputuri pana la 1998, coord. Ioan Scurtu, Editura Semne, Bucuresti, 1998
4. Bogdan Murgescu (coord.), Istoria Romaniei in texte, Editura Corint, Bucuresti, 2001
5. Alexandru V. Boldur Basarabia si relatiile romano - ruse, Editura Albatros, Bucuresti, 2000