Ortodoxia ca religie de stat si autointelegerea puterii

Evenimentul care marcheaza acest sfarsit al veacului al IV-lea precum si raporturile dintre Biserica si principe il reprezinta renuntarea de catre Gratian la titlul de Pontifex Maximus. Zosimos, care mentioneaza acest eveniment, afirma ca atunci: "cand preotii, potrivit traditiei, i-au adus vesmantul lui Gratian, acesta nu raspunse cererii lor in ideea ca acest atribut era neingaduit unui crestin; vesmantul fiind inapoiat preotilor, se spune ca cel mai mare dintre acestia ar fi declarat: daca imparatul nu voieste sa fi numit pontif, va fi foarte curand un pontifex maximus" Evenimentul se situeaza dupa ianuarie 379, data la care gratiarum actio a lui Ausonius cita inca acest calificativ, si inainte de asasinarea lui Gratian, la inceputul anului 383. Jean Gaudemet considera ca "titlul a fost parasit si nu transferat de catre un imparat care nu putea ramane Pontiful suprem al unei religii pe care o parasise. Era semnul rupturii cu trecutul pagan, o "problema interna" a puterii politice romane, fara incidenta directa asupra relatiilor cu Biserica"

Dintre toti imparatii din secolul IV, Teodosie a fost primul imparat care nu si-a luat titlul de mare preot. Domnia sa a fost perioada victoriei crestine. Totusi, legislatia sa incepe cu un edict (17 iunie 379), prin care se precizau indatoririle marelui preot pagan (alytarque), care prezida jocurile olimpice din Antiohia

Teodosie intra in scena ca un ortodox convins, dorind sa faca din Ortodoxie o religie de stat . Atitudinea sa religioasa a fost apreciata in mod diferit de istoricii moderni. Seek afirma ca imparatul se considera "papa infailibil prin iluminare dumnezeiasca" . W. Ensslin considera ca, dupa masurile religioase luate in cursul anilor 380-383, Teodosie se recunostea drept: "imparat prin mila lui Dumnezeu" ("Kaiser von Gottes Gnaden")

"Imparatii Gratian, Valentinian si Teodosie, catre poporul orasului Constantinopol:

Voim ca toate popoarele pe care le conduce cu moderatie clementa noastra sa traiasca in acea religie pe care o declara sfantul apostol Petru ca este religia romanilor, raspandita pana acum chiar de el si pe care si episcopul Petru al Alexandriei, om de o sfintenie apostolica, declara ca o urmeaza. Astfel ca noi credem in randuiala apostolica si in doctrina evanghelica intr-o singura divinitate a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, de egala maretie si sfanta Treime. Celor care respecta aceasta lege, poruncim sa li se atribuie numele de crestini drept-credinciosi. Iar ceilalti care, nesocotiti si smintiti, gandesc sa sustina infamia dogmei eretice, trebuie sa fie pedepsiti intai cu pedeapsa divina, si apoi chiar din dispozitia noastra, asa cum dispunem din hotarare cereasca.

Data la 28 februarie la Tesalonic, fiind consuli imparatii Gratian pentru a cincea oara si Teodosie"[7].

Pe plan religios, era prima manifestare autonoma a lui Teodosie, intr-un moment in care problemele militare ii lasau un oarecare ragaz, si anume iarna. Acest prim text nu este o lege-program ci, cel mult, o masura de circumstanta.

Edictul de la Tesalonic deschide o noua epoca in istoria plina de contraste a relatiilor dintre imperiu si Biserica. El vine sa impuna o credinta, care, conform disciplinei apostolice si invataturii evanghelice, implica in mod esential credinta in dumnezeirea Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh, Cei Trei fiind Una in Treime. Teodosie nu pomenea nimic despre deofiintime si nu evoca sinodul de la Niceea, ci preciza limpede vointa sa, indicandu-i pe Damasius si pe Petru ca arbitri ai ortodoxiei. Sa remarcam prudenta lui Teodosie, care vorbeste despre credinta lui Petru, despre numele episcopilor celor doua scaune apostolice primordiale care reprezinta amandoi, prin comuniunea lor, unitatea Bisericii, despre doctrina niceeana, rezumata limpede, fara a mentiona termenul-scandal homoousios

Dupa primul Sinod ecumenic incepuse o dezbatere cu privire la dumnezeirea Sfantului Duh. Sfantul Atanasie cel Mare, Didim cel Orb si Sfantul Vasile cel Mare au scris lucrari pentru a dovedi dumnezeirea Celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. Teodosie impunea aceasta credinta inainte de a fi fost dezbatuta la al doilea Sinod ecumenic, manifestandu-si astfel autonomia in domeniul religios. Este greu de afirmat daca aceasta masura este de circumstanta sau daca reprezenta un adevarat program legislativ.

Acest prim text nu este o lege program, ci, cel mult, o masura de circumstanta, dupa parerea lui Charles Pietri . In acelasi timp, este definita crima sacrilegiului, comisa de cei care, din nestiinta sau din neglijenta, nu respecta legea divina. . In paralel, credinta crestina gasise, in condeiul capadocienilor, noi aparatori, raspunzand preocuparilor vremii.

Predecesorii lui Teodosie imbratisasera una sau alta dintre formulele de credinta, o favorizasera, dar adoptasera totodata o anumita toleranta fata de celelalte credinte, in masura in care le lasau sa subziste si nu impuneau, de pilda, niceeanismul sau arianismul laicilor. Teodosie distruge aceasta toleranta stabilind o religie de stat, obligatorie pentru toti. Roger Rémondon considera ca "predecesorii sai lasasera in seama puterii spirituale grija de a defini dogma. Teodosie stabileste el insusi dogma, el reglementeaza codul adevarurilor in propriul sau nume si nu in numele Bisericii"

Edictul de la Tesalonic este considerat de unii istorici ca fiind la fel de important si de hotarator ca edictele prin care fusese instaurata pacea constantiniana . Acum este proclamat in mod solemn ca toate popoarele imperiului trebuie sa marturiseasca "credinta apostolului Petru"; aceasta obligatie valabila pentru eretici, se aplica teoretic si paganilor. Se poate afirma ca aceasta lege punea cu adevarat temelia unei Biserici de stat.

Imparatul Teodosie se manifesta ca "legea cea vie" care avea sa dea mult de furca paganilor, evreilor si in special ereticilor. Legislatia urmatoare emana tot de la un reprezentant al puterii politice, odinioara pagan si prigonitor al crestinismului.

Teodosie dorea sa restabileasca unitatea religioasa in partea rasariteana a imperiului sau si sa-si alinieze politica la fermitatea lui Gratian. Edictul, in redactarea reprodusa in Codul Teodosian, "nu detalia un program teologic, chiar daca indica sumar Crezul principelui" . Sentinta imperiala trebuia sa fie citita poporului din Constantinopol: capitala era locul unde trebuia restabilita ordinea si unde se concentra intreg efortul politic.

Cum se explica actul de la 28 februarie 380? Intre 17 iunie 379 si 16 noiembrie 380, imparatul Teodosie a stat, cu scurte intreruperi, la Tesalonic; aici a primit trimisii si persoanele particulare de care vorbeste Zosim, care veneau sa-si prezinte omagiile noului imparat si cu acelasi prilej sa-i ceara si diferite favoruri. La Tesalonic se gasea si o episcopie, al carui episcop era Ascholius. Istoricii s-au gandit la nelinistea care s-ar fi putut sa-l cuprinda pe Teodosie cu privire la mantuirea sa cu prilejul unei boli care nu putuse surveni decat in toamna anului 380. Charles Pietri crede insa ca edictul nu a fost alcatuit din cauza vreunei angoase eshatologice, si dupa parerea lui, Sozomen este cel care a denaturat interpretarea acestui edict, presupunand ca fusese alcatuit dupa botezul principelui

A. Piganiol considera ca Teodosie a fost inspirat de grupurile de spanioli din administratie . N.D. King se gandeste la o influenta din partea episcopului Tesalonicului, Ascholius, cel care l-a botezat . Toate aceste influente veneau dinspre partea ortodoxa: Ascholius, Meletie, sotia sa Flaccilla, Cynegius, Ambrozie, Rufin, unchiul sau Eucherius, care fusese numit proconsul al Africii in aceeasi zi de 28 februarie 380.

Administratiei care aplica legea, puterea ii pusese la dispozitie un mijloc comod pentru a deosebi ortodoxul de eretic: fiecare era intrebat cu cine se afla in comuniune. Cat priveste alegerea lui Damasius, cea a lui Petru al Alexandriei, circumstantele i-au impus in mod evident. Antiohia se excludea din cauza dezbinarilor sale. Textul imperial face mai mult o referire speciala la aceste doua comunitati, la episcopii lor care scapasera de banuiala de erezie, decat da noi motive ale autoritatii acestora.

Damasius era foarte cunoscut in structurile puterii imperiale, ca episcop a marii capitale a imperiului. In ceea ce-l priveste pe Petru al Alexandriei, cunoscut sub numele de Petru al II-lea (373-380), el fusese desemnat ca episcop al marelui centru ecleziastic al Egiptului de catre Sfantul Atanasie. Sfantul Atanasie il desemnase sa-i fie urmas, iar episcopii, preotii, anahoretii, intregul popor aprobasera aceasta alegere. Dar arienii imparatului Valens, care dezlantuise o prigoana impotriva celor dreptcredinciosi, il impun pe episcopul lor, Lucius. Petru s-a refugiat la Roma, la episcopul Damasius. Dupa cinci ani de exil, s-a intors in orasul sau, iar Lucius a fost alungat de popor . Este foarte posibil ca la Roma s-a intalnit cu diferite persoane din anturajul lui Teodosie, care l-au recomandat imparatului. Deseori s-a crezut ca interventia imperiala a fost precedata si pregatita de un acord incheiat intre Bisericile dreptmaritoare si episcopul Damasius al Romei.

Sinodul din Antiohia, intrunit la sfarsitul anului 379 sub presedintia lui Meletie, s-a alaturat hotararilor niceene si a subscris la tomus-ul latin redactat de sinodul de la Roma , pe care Damasius il prezidase in 372. Meletie isi recapata autoritatea asupra Antiohiei si-si regrupa episcopii in jurul credintei de la Niceea, in timp ce la Constantinopol rivalitatile ecleziastice sfasiau orasul iar arianul Demofilus continua sa ocupe bisericile. Sfantul Grigorie de Nazianz, chemat de ortodocsi, a venit la Alexandria, a intemeiat o capela inchinata Invierii (Anastasis) si a tinut mai multe predici impotriva anomeilor si pnevmatomahilor. Desigur ca imparatul era la curent cu activitatea sa si poate si cu schimbul de ambasade secrete care s-au succedat intre cei doi. Teodosie dorea sa intre in Constantinopol, intr-un oras fara razboaie religioase. Vindecat, botezat si victorios, el a intrat in Noua Roma la 24 noiembrie 380 . Politica imperiala beneficia si de aprobarea Sfantul Ambrozie, mai multe scrisori ale episcopului de Milan dovedind acordul sau cu puterea

Teodosie, considerat, prin misiunea sa ca "legea cea vie", ca un trimis al lui Dumnezeu pe pamant, intelege ca acest edict va putea restabili unitatea imperiului prin unitatea Bisericii. "Vrem ca toate popoarele conduse cu dreapta socotinta de catre milostivirea noastra, sa traiasca in religia pe care dumnezeiescul apostol Petru a transmis-o romanilor".

Dar crestinismul se defineste drept credinta, potrivit Evangheliei si Traditiei Apostolice, in Dumnezeirea Unica, Tatal, Fiul si Sfantului Duh. El considera ca sta in puterea sa de a porunci crestinilor, care urmeaza aceasta lege, sa-si atribuie "numele de crestini catolici (ortodocsi-universali la acea data)". Toti ceilalti sunt considerati eretici, care traiesc in nebunie si usuratate si care nu au dreptul de a avea lacasuri de rugaciune, numite biserici. Dar puterea sa merge foarte departe. Dumnezeu ii va pedepsi pe toti ereticii, iar pe pamant si el are puterea, prin inspiratie de sus, sa faca acelasi lucru.

Ajunge sa vedem cum a fost aplicat edictul. Luni intregi, Teodosie s-a luptat cu gotii, apoi s-a imbolnavit la Tesalonic. Dupa intrarea sa in Constantinopol, Teodosie l-a somat pe Demofilus - ne relateaza istoricul Socrate - sa marturiseasca credinta de la Niceea . Acesta ii tine piept. Doua zile dupa adventus-ul imperial, arianul era exilat. In continuare nu s-a mai vorbit de edict. Nu servise la mare lucru. Imparatul rezolva problemele la modul concret, folosindu-se pe rand cand de impaciuire cand de asprime

Teodosie, ca imparat, va face tot ceea ce depindea de functia sa pentru a restabili pacea in Biserica. Prin legi, promulgate gratie puterii sale legislative, el isi indeplineste misiunea.