Restul Orientului apropiat, libanul si problema palestiniana (OLP, arafat)

Citeva notiuni Siria - regimul dur, pro-sovietic al lui Hafez el Assad (mort - 2003). Problema inaltimilor Golan.

Egiptul (cea mai puternica tara araba): de la regimul regelui pro-occidental Faruk (detronat 1952 de "Ofiterii liberi" ai lui Nasser, Neghib si Sadat), la pro-sovieticul Nasser (1953-1970); nationalizarea Canalului de Suez (1956) si consecintele sale. Egiptul, principal factor in razboaiele cu Israelul (1956, 1967 - pierderea Sinaiului, 1973), dar si principalul factor de pace, dupa 1973-77. Ruptura cu URSS (1976) favorizeaza pacea. Mostenirea lui Nasser preluata de Sadat (1970-1981), premiul Nobel pentru Pace (1978, cu Begin si Carter), asasinat (1981) si de Mubarraq. Tentativele esuate de unificare araba: Egipt+Siria formeaza Rep. Araba Unita 1958-1973. Partidul "Baas" arab socialist, pro-sovietic si cu ambitii pan-arabe (in Siria, Iraq, etc.). Democratizare limitata si controlata inceputa sub Sadat la imboldul SUA.

Iordania (de la regele Abdallah la Hussein - ce incepe o timida democratizare, si la actualul Abdalah al II-lea). Expulzarea violenta a palestinienilor ce doreau un stat in stat in Iordania, de catre regele Hussein (Septembrie negru, 1970). Palestinienii se vor indrepta catre Liban, profitind de ordinea democratica de acolo, dorind aceeasi politica de "stat in stat", la granita cu Israelul.

Libanul, "Elvetia" Orientului Apropiat. Statul crestin si democratic voit de Franta, ce separa Muntele Liban, crestin maronit (unit cu Roma) de Siria musulmana (1920), independent din 1943. Franta acorda privilegii crestinilor. Pactul National din 1943, pe baza ultimului recensamint din 1932: crestinii maroniti: presedentia, musulmanii sunniti -primul ministru, siitii - .presedentia Camerei. Balanta etno-religioasa intre comunitati (maroniti, siiti, sunniti, druzi, armeni, etc.), ne-verificata din 1932, in mod sigur modificata in favoarea musulmanilor. Clanurile principale: familiile crestine Gemayel (Pierre, farmacist, n.1905-1979, fondator al Falangei libaneze, fii Bechir, presedinte ales si ucis, 1982, si Amir, presedinte slab, 1982-88, nepotul Pierre, ucis 2006) si Chamun (Camille, 1900-1987, fost Presedinte), Jumblatt (Kamal si fiul Walid), lideri ai comunitatii druze, etc. Sosirea palestinienilor dupa Septembrie Negru -1970, cu pretentiile lor de stat in stat duce la ruperea dificilului echilibru libanez si la Razboiul Civil din 1975-1990 (un prim razboi civil avusese loc si-in 1958), de fapt, neterminat pina astazi. Libanul, dupa 1975, un stat fantoma. 1975 - moartea de facto. Dupa 1978, o incursiune israeliana lasa Sudul Libanului (Tyr, Sydon, la sud de riul Litani) in mina militiei crestine aliate a genralului Lahd, in functiune anti OPL. Marile contraste: Beirutul de vest musulman distrus si Beirutul de est crestin prosper. Haosul libanez, militiile rivale nenumarate, determina campania israeliana (1982 - Pace pentru Galileea) contra OLP, nu contra Libanului. OLP este alungat de la Beirut, si se muta la Tunis cu ajutor franco-italian. Asasinarea presedintelui Bechir Gemayel de catre musulmani (1982) si represaliile crestinilor (masacrele din taberele de palestinieni Sabra si Shatila, in care si Israelul are o complicitate morala, documentata de raportul Kahane - stiind intentiile crrestinilor, i-a lisat sa treaca - ceea ce duce la retragerea min. apararii Ariel Sharon din viata publica vreme de 15 ani) Sfirsitul agonic al presedentiei slabe a fratelui sau, Amir Gemayel (1988) este si sfirsitul "de jure" al Libanului multinational si pluriconfesional, intrat in "moarte clinica". Dupa Amir Gemayel nu mai poate fi ales alt presedinte (ultimul parlament fusese ales in 1974, nu mai are quorum). Generalul Michel Aoun incearca o ultima rezistenta (1989-90), dar e alungat de sirieni in Franta (inexplicabil, revine in 2006 ca prieten al acestora). Economia libaneza, miraculos, insa, tine, pina in 1983-84, cind (asasinarea lui Bechir dusese la spulberarea oricarei sperante) se prabuseste moneda nationala, lira. Invazia siriana (din 1976), masacrul operat de Siria la Tell el Zaatar, paradoxal, veniti in ajutorul maronitilor. Dupa 1990, Siria e stapina efectiva a Libanului. Acordurile de la Taef, din Arabia Saudita (1990) resuscita intrucitva Libanul, dupa "moarte clinica" din 1988. In anii '90, dupa colaps, Siria reanimeaza artificial Libanul: noi alegeri, nou presedinte, reconstructie. Totusi, surprize: premierul pro-sirian Rafik Hariri "tradeaza" si este omorit (2005), Michel Aoun se aliaza cu Siria contra prim-ministrului pro-occidental Siniora . Exodul spre Europa si USA a comunitatii crestine, ce scade ingrijorator, spre satisfactia islamistilor. O catastrofa: introducerea Iranului prin militiile Hezbollah, in ecuatia libaneza, dupa proclamarea republicii islamice, 1979.. Hezbollah-ul inlocuieste OLP in Libanul de Sud. Destructia unei natiuni democratice si prospere.

Iranul. Tentativele de modernizare si secularizare din anii 20-30, pe model Ataturk, ale sahului Reza Khan Pahlavi (sah din 1925-1941) incep sa schimbe Iranul. Iranul - mare avint economic sub fiul lui Reza, sahinsahul Mohamed Reza Pahlevi Aryamer (1941-1979) - in ciuda conflictului cu primul ministru Mossadegh care, in 1953, nationalizeaza petrolul si, efemer, il detroneaza - in 1963 lanseaza "Revolutia alba", modernizare accelerata, reforma agrara (mai ales in detrimentul clerului siit, care nu-l iarta. Ajatollahul Khomeini conduce, din Iraq, lupta anti-modernista si anti-sah. In 1978, se muta la Paris, pentru a reveni in Iran imediat dupa plecarea Sahului catre Cairo, in fev. 1979, declansind Revolutia). Islamul siit, spre desoebire de cel sunnit, are o ierarhie religioasa precisa. Fastul de la Persepolis (2500 ani ai statului iranian, o idee si pentru Ceausescu care, in 1980, va sarbatori 2050 de ani de la primul stat dac centralizat sub Burebista!), mania grandorii. Focul mocnit sub modernizare. Ultima sansa, cu moderatul, fost opozant, Shapur Bakhtiar numit de Sah prim ministru inainte sa paraseasca tara, esueaza. Puternicul Bazar din Teheran - mica burghezie - trece de partea islamistilor. Valul islamic il rastoarna si-l arunca in exil. Revolutia Islamica din fev. 1979, in aplauzele "progresistilor" din lumea intreaga, cu ajutorul "gardienilor Revolutiei" - "pasdaran". Sistarea brusca a oricarei politici de modernizare si recaderea in Evul mediu, prabusirea economiei. Se inchid fabrici (ex. firma Irannational, pe licenta Mercedes, ce furniza si in Romania autocare si maxi-taxi), banci (dobinda este condamnata de islam, in schimb se introduc comisioane!), se opreste productia, se fac nationalizari, se instituie o cenzura stricta, etc.. 1979-80: asa zisa "guvernare "moderata" a primului ministru Mehdi Bazargan si a presedintelui laic Bani Sadr (constrins la exil in 1981), dar tot sub conducerea suprema a lui Khomeini, este inlocuita de cea dura a clericilor (presedinte devine ayatollahul Khamenei, 1981-1989). Urmele a sase decenii de occidentalizare sint inca vizibile in arhitectura si pe strazile iraniene. Revolutia isi maninca fii. Regimul islamic este dictatorial, brutal si antioccidental, inca de la inceput. Instituirea politiei islamice, valul islamic (chador) obligatoriu si pentru femeile straine ce lucreaza pentru Iran, inclusiv in strainatate.. Involutia stilului de viata occ. Iranienii incep, la propriu, sa miroasa urit (sint celebre delegatiile la ONU), intrucit grija fata de propriul corp este considerata, ca si la crestinii medievali, o impietate, o vanitate!). 1979-1980, ocuparea ambasadei SUA ("Marele Satana" - URSS fiind "Micul Satana"!), sechestrarea diplomatilor si esecul actiunii americane de recuperare (celebrul episod cu mollahul ce, intr-o conferinta de presa, agita o mina carbonizata a unui soldat american, contribuie grav la infringerea presedintelui USA Jimmy Carter, in nov. 1980). Relatii dificile si cu Romania, din cauza cunoscutei prietenii Ceausescu-Sah (pentru a redeschide canalele, Bucurestiul trimite pe muftiul de Constanta, 1980!). 1980: incepe razboiul cu Irakul (1980-1988). Iranul se proclama in fruntea revolutiei. mondiale islamice, mai ales in Liban (finanteaza partidul armat terorist Hezbollah, ulterior Hamas-ul, din Teritoriile ocupate), si virf de lance contra Israelului. Iranul, focar de terorism si de instabilitate. Rev.islamica declanseaza al doilea soc petrolier (1980). 1989 moare Khomeini. Ultimul sau act, condamnarea scriitorului "blasfem" Salman Rushdie. Ii succede ca ghid al Revolutiei islamice, ajatollahul Ali Kamenei (pina azi), fost presedinte. Ali Akhbar Velayati, inamovibil ministru de externe. 1990 - Hachemi Rafsandjani, presedinte. 1997: Mohammed Kathami, un cleric mai reformator, este ales presedinte, dar in 2004 este inlocuit de radicalul extremist antisemit Ahmed Ahmadinedjad, fost pasdaran, ce a ridicat negationismul Holocaustului la rang de doctina de stat si a anuntat ca Iranul lucreaza, iresponsabil, la bomba nucleara.

In 1637 monarhia se afla intr-o crima financiara din cauza conflictului cu Scotia inceput tot din greseala lui Carol I. Dupa ce a fost infrant de scotieni in 1639, a fost nevoit sa semneze pacea cu scotienii la Berwick, prin care le recunostea drepturile, in materie politica si religioasa.

Guvernand fara parlament, dupa 11 ani de abuzuri regale, pentru a putea face rost de bani, este nevoit sa cedeze in fata englezilor si sa convoace Parlamentul in 1640. Dupa trei saptamani, insa, regele a dizolvat Parlamentul, cunoscut in istorie cu numele de "cel scurt".

Infrant din nou de scotieni, la Newburn si refuzat de Spania in a-i acorda subsidii, constrans de situatie a fost nevoit sa convoace un nou Parlament intrat istorie ca "cel lung" (1640-1653).

"Acest Parlament va juca un rol exceptional in desfasurarea revolutiei fiind sufletul si centrul organizatoric al tuturor fortelor care luptau impotriva absolutismului regal. A fost o adevarata cotitura in istoria politica a Angliei, iar marele aliat i-a fost populatia Londrei, unul din marile si activele orase ale lumii. Camera Comunelor a acestui Parlament va conduce revolutia burgheza, va rasturna si va schimba forma de guvernamant a Angliei.

La 12 mai 1641, dupa decapitarea lui Strafford, regele a mai semnat un act prin care se stabilea faptul ca Parlamentul nu poate fi dizolvat prin propriul sau consimțamant. Deci se pun bazele unui regim constituțional.

Noul Parlament adopta o serie de masuri, printre care dizolva armata regala; desființarea drepturilor casei regale de a cumpara prima la prețuri preferențiale; desființarea legii asupra padurilor, prin care regele și familia sa erau proprietarii suprafețelor impadurite - legea datand din epoca cuceririi

Nomade (sec al XI-lea); desființarea Camerei Instelate și a Curții Inaltei Comisiuni.

Deoarece intreaga Londra susținea Parlamentul, regele era neputincios, fiind obligat sa nu acționeze.

In 1641 gruparea parlamentara a lui John Pyn elaboreaza actul ,,Mustrarea cea Mare" (adoptat dupa o ședința care a durat 14 ore, cu 159 pentru și 148 contra). La sfarșitul lunii noiembrie 1641 ii este inmanata regelui, dar pe care a refuzat sa o sancționeze incurajat de cele 148 de voturi ale moderaților și regaliștilor in Parlament .

Și astfel ia naștere marele razboi civil (1642- 1646). Incercarea regelui de ai aresta pe cei 5 fruntași ai opoziției eșuand, el va parasi Londra de la 10 ianuarie 1642, pentru a gasi sprijinul de care avea neaparata nevoie in mijlocul nobilimii din provincie și stabilindu-și cartierul general la Oxford.

Anglia s-a scindat, am putea spune, in doua tabere: tabara realista (a cavalerilor) formata din simpatizanții regelui, marea nobilime și clerul anglican; apoi tabara parlamentara (capetele rotunde) cuprinde burghezia, noua nobilime, țaranimea.

"Baza armatei Parlamentului o formau acei fermieri liberi (Yeomani), care devenisera cei mai zeloși luptatori, mai ales cei din regimentele de calareți din East England conduse de Oliver Cromwell. Nascut in 1599, membru al Parlamentului din 1629 (cand a și luat cuvantul prima data), incepe sa se impuna din 1643, luptand cu abnegație și pricepere in calitate de capitan al escadronului 67 de cavalerie, echipat pe cheltuiala sa. El a ințeles valoarea cavaleriei și necesitatea unei bune pregatiri, deoarece atat unitațile regelui, cat și unitațile de mercenari din serviciul acestuia formau unitați de cavalerie, care au avut un rol deosebit in primii ani ai razboiului.

In jurul lui Cromwell se schițeaza un curent mai radical, care nu dorea un compromis cu regele, ci infrangerea acestuia."

Nicolae Iorga il vedea ca pe "unul din exemplarele cele mai curioase de umanitate, in sensul manifestarii unei energii extraordinare."

Dupa ce inițial, regaliștii ocupasera porturi importante ca Hull și Bristol, au suferit o infrangere destul de puternica la Marston Moor (2 ianuarie 1644) unde trupele conduse de Cromwell au jucat rolul decisiv. Reorganizata de el intr-o forma extrem de eficienta, purta numele de "Armata Noului Model". Camera Comunelor a votat in ianuarie 1645 crearea acestei armate de tip nou (New Model Army). Comandant suprem a fost numit Thomas Farifax in varsta de 35 de ani, cu o inalta calificare militara de altfel. Cromwell, adjunctul sau, comanda intreaga cavalerie. Astfel organizata și cu ofițeri care aveau grad de colonei, din oameni obișnuiți, exclusiv pe baza meritelor militare - Ch. Pride, Hewson, Fox, Herrison etc., - va da o batalie hotaratoare in iunie 1645, la nord de satul Naseby.

"Batalia de la Naseby a pecetluit soarta armatei regelui, cetațile asediate s-au predat una dupa alta, iar in iunie 1646 a capitulat și Oxfordul. In ianuarie 1647, scotienii l-au predat pe rege englezilor, dupa ce Parlamentul le achitase suma de 400.000 lire - reprezentand cheltuielile armatei conventiste scotiene in timpul razboiului.

Regele, prizonier si fara trupe, era acum la discretia Parlamentului. De acum, cuvantul Parlamentului era singura lege pe intregul teritoriu al Angliei.

Intre iunie 1646 (capitularea Oxfordului) si ianuarie 1649 (executia regelui), patru parti erau interesate in a stabili viitorul Engliterei. Parlamentul victorios, regele prizonier, Cromwell - care se detasase tot mai mult de celelalte varfuri ale revolutiei - si armata."

Profitand de conflictul dintre Parlament si armata, de separarile din cadrul armatei, reuseste sa fuga din captivitate pe insula Wight (Scotia), dar apoi a fost predat din nou Parlamentului. Carol I a fost judecat pentru tradare, la 20 ianuarie 1649 si condamnat la moarte pe esafod; decapitarea a avut loc in fata palatului Whitehall la 30 ianuarie.

La 19 mai 1649, dupa ce a fost abolita monarhia, fiind considerata, "nefolositoare, impovaratoare si primejdioasa". Anglia a fost proclamata oficial "republica si stat liber". (Commonwealth and Free State). Puterea legislativa apartinea, in continuare, Parlamentului, iar cea executiva Consiliului de stat, format din 40 de membrii, dar in care Oliver Cromwell avea rolul hotarator. Unul dintre cei mai puternici rivali ai Angliei era Olanda, posesoarea unei flote impozante, de peste 15.000 de corabii care concurau vasele engleze pretutindeni. Deoarece Olanda a refuzat crearea unei "uniuni", in care problemele pacii și ale razboiului ar fi trebuiau stabilite in comun, Anglia a raspuns prompt prin "Actul de navigație" (9 octombrie 1651), prin care Parlamentul cel Lung a interzis navelor straine sa desfașoare activitați comerciale in coloniile engleze și a hotarat ca toate marfurile sa patrunda in Anglia pe nave britanice. Acest document aplicat pana in 1849, este considerat baza constituirii puterii maritime și comerciale a Ang