Sacralizarea puterii - o teologie imperiala

In secolul al IV-lea, puterea imperiala devenise o monarhie pura, in care statul este deplin intruchipat in persoana imparatului, "lege vie si stapan absolut". El este numit oficial domnul, Dominus, ca un monarh oriental.

Se afirma adesea ca teologia imperiala bizantina a inceput in secolul al IV-lea cu Eusebiu de Cezareea, dar multi autori crestini il considerasera pe imparat drept un om trimis de Dumnezeu pentru a calauzi poporul. Este vechea conceptie elenistica despre imparat si cezaro-papismul roman cu ideea unui imparat Pontifex Maximus.

Cultul imperial se sprijina pe zeificarea lui Cezar dupa moartea sa, in anul 44 i.Hr. Cezar intelesese ca orice reinnoire politica trebuia sa se sprijine pe o consolidare a valorilor religioase care-si pierdusera mult din eficacitate. El s-a ales Pontif si a lasat sa se dezvolte in jurul sau legenda divinitatii sale. Dar August este cel care avea sa foloseasca in propriul sau beneficiu mostenirea tatalui sau adoptiv. El este proclamat Cezar divin, devenind el insusi fiu al lui Dumnezeu si ridicandu-se astfel mai presus de ceilalti oameni

In formare incepand cu August, teologia imperiala va fi unul din pivotii noilor institutii. Ea sustine puterea imparatului si trebuie sa contribuie la salvgardarea integritatii si unitatii orbis Romanus. Dezvoltarea cultului solar si a misticii cosmice in secolul al IV-lea contribuie la scoaterea in evidenta a solidaritatii dintre ordinea pamanteasca si cea cereasca, intre zei si cel iubit de ei, imparatul. Problema cea mai importanta a secolelor III si IV este sacralizarea imparatului.

Aceasta traditie romana explica si justifica credinta in misiunea providentiala a imparatului, cea de a supune toate popoarele si de a face Crestinismul sa domneasca pe intreg pamantul. Aceasta era ideea unitatii Imperiului: un unic Dumnezeu in cer si un unic imparat pe pamant. Daca existenta Imperiului este expresia voii divine, cu atat mai mult omul care il conduce este alesul Providentei . Doctrina omului providential si caracterul divin al puterii sale provin inca de la originea institutiei imperiale Puterea imperiala apare ca o imagine terestra a monarhiei divine. Ea este absoluta si se exercita in deplinatatea sa in toate domeniile. Vechile forme de opozitie - Senat, magistraturi - au disparut sau au devenit neputincioase. Biserica este singura care se opune sau contesta, dar nu intotdeauna si numai din ratiuni religioase sau morale, fara substrat politic

In momentul in care Biserica si imparatul ajung sa se asocieze, pericolul ar fi ca crestinismul sa fie absorbit de stat, iar imparatul sa devina Pontifex Maximus al lui Hristos asa cum fusese al idolilor. Dupa Constantin, misiunea providentiala a Imperiului a fost in mod firesc cea de a stapani toate natiunile pentru a aduce in mijlocul lor lumina Evangheliei si de a instaura inca din aceasta lume imparatia lui Hristos. Astfel, lui Constantin si tuturor urmasilor sai li s-a acordat titlul de , intocmai cu Apostolii

In mijlocul acestei societati pagane apare imparatul, noua intruchipare a sacrului intemeiata pe Hristos, Kyrios Christos opus lui Kyrios Kaisar. Crestinii nu-l resping pe imparat ci il respecta, se roaga pentru el si pentru Imperiu, dar refuza adorarea si orice gest intemeiat pe sacralizarea puterii. Acesta a fost punctul de plecare al traditiei bizantine, care prelua din trecutul roman o doctrina si un cult al puterii imperiale. Dar, in timp ce orice sens pagan a fost eliminat din doctrina, vechile rituri s-au pastrat in cea mai mare parte . Teoria bizantina nu este decat transformarea in limbaj crestin a doctrinei pagane a supraomului, care decurge in ultima instanta din timpurile elenistice.

Situatia traita in cursul Antichitatii are valoare de model: impotriva unei teologii politice, care-l defineste pe suveran ca o fiinta chemata sa devina zeu, mostenitoare a unui om zeificat, inspirat de zei, crestinii afirma cu tarie ca imparatul nu este decat un om a carui viata si a carui autoritate vin de la Dumnezeu . Ceea ce-i confera grandoare imparatului este tocmai faptul de a intelege ca este inferior lui Dumnezeu si raspunzator in fata Acestuia de poporul sau. Biserica crestina, care a beneficiat din plin de bunavointa imperiala, a cautat sa-si precizeze conceptia despre relatiile sale cu un stat devenit crestin.

Imparatul crestin se proclama slujitor al lui Dumnezeu . Imparatii se considera raspunzatori in fata lui Dumnezeu de mantuirea supusilor lor si se simt chemati sa calauzeasca neamul omenesc catre adevarata religie pe care o vestesc si o invata.. Biserica pretinde din partea suveranului credinta ortodoxa, respectarea dogmelor si ierarhiei sale, iar atunci cand se simte amenintata de imparat, ii tine piept.

Adevaratii reprezentanti ai lui Hristos se ridica impotriva atitudinii de subordonare fata de puterea imperiala: "Puterea sacerdotala - afirma Sfantul Ioan Gura de Aur - depaseste ca valoare puterea civila tot atat cat cerul depaseste pamantul, ba chiar mai mult"

R. Janin crede, pentru Rasarit, "ca nu exista nici un domeniu ecleziastic, in afara de Liturghie si Taine, in care imparatii sa nu intervina. Se pare ca ar trebui spus mai curand teocratie, caci suveranul este convins ca exercita in Biserica un drept si o putere care i-au fost incredintate de Insusi Dumnezeu. Intre Sacerdotiu si Imperiu nu exista nici o lupta, ca in Apus, pentru ca in statul crestin Sacerdotiul si Imperiul una erau"

Teoria subordonarii Bisericii fata de puterea imperiala ii apartine lui Eusebiu de Cezareea, care era un teolog al curtii. Teologul rus S. Bulgakov (1871-1944) afirma ca Biserica din Bizant nu a acceptat niciodata cezaro-papismul, care constituie un abuz in relatiile "simfonice" dintre Biserica si stat

Teologii de curte merg pana-ntr-acolo incat atribuie imparatilor un fel de putere episcopala extinsa asupra intregului Imperiu. Cand imparatul inceteaza de a mai fi ortodox, el nu va mai fi decat un tiran, un persecutor, un precursor al lui antihrist, al satanei

Teologia imperiala capata o noua turnura o data cu episcopul Cezareii, Eusebiu, marele teoretician al acestui imperiu crestin. In operele sale apologetice si in diferitele panegirice ale lui Constantin rostite chiar in prezenta imparatului, el dezvolta ideea unei evolutii providentiale a omenirii . Cultura elenistica a episcopului de Cezareea si "subordinatianismul" l-au ajutat fara indoiala sa elaboreze o teologie politica pe care nu pare totusi a fi determinat-o . El dezvolta ideea ca intreaga desfasurare a istoriei lumii mediteraneene trebuia sa conduca la unificarea sa politica si ca aceasta era conditia necesara edificarii unitatii religioase a unui Imperiu devenit crestin . Aceasta teorie este calificata drept "cezaropapism", ca sistem politico-religios in care puterea civila si puterea religioasa sunt unite intr-o unica autoritate, cea a imparatului

Cap al Bisericii, daca nu prin sacerdotiu, macar printr-un fel de magisteriu suveran, acesta este imparatul ideal infatisat de Eusebiu de Cezareea incepand din 335, unsprezece ani dupa victoria lui Constantin asupra lui Licinius si douazeci si doi de ani dupa incetarea marii persecutii . In Comentariul la Isaia (XIX, 18), el afirma ca convergenta evolutiei politice si religioase a omenirii "a fost calauzita si voita de Dumnezeu. Inca de atunci, domnia insasi a lui Constantin, primul imparat crestin, se inscrie in cadrul legamantului incheiat odinioara intre Dumnezeu si oameni. Imperiul crestin implineste ceea ce vesteau proorocii Vechiului Testament. Monarhia constantiniana aduce oamenilor imaginea pamanteasca a Imparatiei lui Dumnezeu, iar Biserica care-l ocroteste pe imparat este imaginea cetatii celei de sus"

S-a afirmat ca ierarhul din Palestina s-a lasat furat de hiperbole de bucurie ca vede pe tron un imparat crestin sau care se pretindea a fi. Pe de alta parte, s-a considerat teoria sa ca o consecinta necesara a subordinatianismului sau sau ca un efect al elenismului politic . Alteori, s-a incercat sa se vada in Eusebiu purtatorul de cuvant al lui Constantin. O cercetare atenta a textelor l-a determinat pe J.M. Sansterre sa nu opteze pentru nici una din interpretarile de mai sus, ci sa caute o alta . Cultura elenistica a episcopului Cezareii si gandirea sa subordinatianista l-au ajutat fara indoiala sa elaboreze aceasta curioasa teologie politica. De ce oare marele teolog a asteptat atat de mult pana sa o faca cunoscuta? J.M. Sansterre a emis o noua ipoteza privind scopul acestei teologii politice, care poate fi in conformitate cu realitatea epocii. In contextul politico-religios de dupa sinodul de la Niceea, se poate presupune ca Eusebiu, in calitate de teoretician al partidului sau, dorea o interventie viitoare a suveranului care sa abroge hotararile Sinodului de la Niceea.

Conflictul donatist , care nu era dogmatic, nu a ridicat problema autoritatii principelui in ceea ce priveste chestiunile dogmatice. Dupa Niceea, unele documente dezvaluie gandirea crestinilor rasariteni fata de imparat Niceenii nu revendica independenta Bisericii cu separarea celor doua puteri. Amenintati de adversarii lor, ei nu ezita sa faca apel, in materie de disciplina, de la sinod la imparat . Subordinatianistii au acceptat sau au refuzat interventia imparatului in materie de dogma, dar au cautat in orice caz sa-i cucereasca spiritul acestuia.

Eusebiu de Cezareea, in a doua editie a Istoriei Eclesiastice, in capitolul IX, face o paralela intre batalia de la Pont Milvius si trecerea Marii Rosii. Constantin este vazut ca puterea lui Dumnezeu care l-a invins pe Maxentiu. Mai tarziu, dupa infrangerea lui Licinius, Eusebiu insista asupra evlaviei lui Constantin. Imparatul este imaginea conducatorului evlavios si virtuos, calauzit de Dumnezeu, Care i-a daruit victoria asupra tiranului, si aratandu-si evlavia in legislatie. Imparatul nu este inca sacralizat. Nu intalnim inca teoria politica de la 335.

In Istoria Eclesiastica, imparatul nu este decat sprijinul Bisericii . Nu a venit inca timpul. Circumstantele istorice pot explica conceptiile viitoare ale lui Eusebiu. Acesta va expune la curte o teologie politica "revolutionara" pentru un crestin, in momentul in care sinodul de la Ierusalim , care a primit o scrisoare de la Constantin cu privire la reintegrarea arienilor, ii recunostea imparatului dreptul de a judeca ortodoxia clericilor.

Putin dupa acest sinod, in luna octombrie sau noiembrie 335, Eusebiu de Cezareea rosteste la Constantinopol un discurs in onoarea tricennaliei lui Constantin. Acest " " a fost editat in De laudibus Constantini cu un mic tratat de teologie redactat in acelasi an, adresat imparatului si care lua drept pretext hramul bisericii Sfantului Mormant: . Punctul central al teologiei lui Eusebiu il constituie faptul ca imparatul este chipul " " "Imparatului" lumii . El se aseamana cu Logosul-Hristos. Imparatul ca Logos este un fel de loctiitor al marelui imparat. Mai mult, raportul dintre Dumnezeu si imparat este o imitatie a raportului dintre Tatal si Fiul . Eusebiu vede acest raport intre cele doua persoane divine ca un nou raport (

In aceasta teorie a , imparatul apare, dupa cum remarca R. Farina, ca a treia persoana a unui anumit fel de Treime imparateasca. Ca si Hristos, imparatul este preotul unei jertfe curate si fara prihana . El ii inchina lui Dumnezeu sufletul si duhul sau. In calitate de vicerege, de vicar al lui Dumnezeu, el ia parte la lucrarea de mantuire. Rolul mesianic al suveranului este descris stralucit de Eusebiu. Ca un interpret al Logosului, el cheama la cunoasterea lui Dumnezeu. Deosebit de interesant este faptul ca imparatul exercita o lucrare invatatoreasca, aceasta fiind in acelasi timp si nodul gordian al teologiei politice a lui Eusebiu: "Urmandu-si Mantuitorul si nestiind pe cine sa mantuiasca, i-a mantuit chiar si pe cei fara Dumnezeu invatandu-i ( ) sa fie evlaviosi el propune divina cunoastere a Marelui Imparat supusilor sai, invatati ca de un dascal bun ( ii cheama pe oameni la cunoasterea lui Dumnezeu si le vesteste tuturor legile adevarului iata ce-i invata el pe toti, dar indeosebi pe soldatii sai, aratandu-le ca nu trebuie sa te increzi in arme ci sa-L cunosti pe Dumnezeu"

Interpret al lui Dumnezeu el este in acelasi timp si interpret al Logosului . El este un " " pentru ca are in sufletul sau stiinta celor dumnezeiesti si a celor omenesti. " " este mai explicit in acest subiect. Iata o dezvoltare a afirmatiei sinodului de la Ierusalim, cum ca imparatul poate decide in problemele dogmatice ale Bisericii. Eusebiu recunoaste ca episcopii nu vor cauta "sa te initieze in Taine, pe tine, care ai primit stiinta de la Dumnezeu, nici sa-ti dezvaluie cele ascunse tie, care aveai deja cuvintele noastre, Dumnezeu Insusi ti-a aratat si dezvaluit tainele lucrurilor sfinte nu prin fapturi omenesti, nu prin mijlocirea vreunui om, ci prin Mantuitorul tuturor si prin aparitia Sa care a stralucit pentru tine in multe feluri tu care, prin experienta, ai perceput divinitatea mantuitoare. Tu esti randuit, intr-adevar, pentru a vesti tuturor adevarul, nu prin cuvinte, ci prin faptele tale. Caci, o, imparate! atunci cand vei avea ragazul, poate ne vei istorisi chiar tu, daca vei voi, nenumaratele teofanii ale Mantuitorului tau, nenumaratele aparitii pe care le-ai avut in timpul somnului. Nu vorbesc despre dezvaluiri care nu ne sunt noua ingaduite, ci de cele pe care le-a daruit duhului tau si care, in ceea ce priveste providenta lumii, iti dau simtamantul interesului general si al utilitatii comune"

Se poate deci intelege care este caracterul stiintei lui Constantin . Cunoasterea lui Dumnezeu nu este altceva decat cea a relatiei dintre Tatal si Fiul , ceva tinand de stiinta dumnezeiasca pe care nu le este cu putinta oamenilor sa o cunoasca. In aceasta calitate de " ", imparatul poate interveni in toate chestiunile dogmatice, caci acestea sunt in realitate lucruri dumnezeiesti. El incearca sa legitimeze pentru imparat puterea in materie de dogma.

Teologia politica a lui Eusebiu de Cezareea poate fi caracterizata drept revolutionara, caci ea difera profund de propriile sale afirmatii de dinainte de 335, de tot ceea ce a fost scris inainte de Constantin, precum si precum si de toate interpretarile Parintilor Bisericii din secolul al IV-lea si de mai tarziu. Teologia sa imperiala n-a putut sluji drept temei teoretic Imperiului Bizantin al lui Teodosie si al urmasilor acestuia