Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate istorieIstoria? O redescoperire conventionala a diverselor cacialmale din trecut! - Octav Bibere





Arheologie Arta cultura Istorie Personalitati Stiinte politice


Istorie


Qdidactic » istorie & biografii » istorie
Viata cotidiana a romanilor in perioada interbelica - ocupatii si conditii de munca



Viata cotidiana a romanilor in perioada interbelica - ocupatii si conditii de munca



SEMESTRUL I

Obiective

Cursul evidentiaza faptul ca viata cotidiana - adica viata de zi cu zi - constituie cea mai importanta parte a existentei umane. Orice om - indiferent de mediul in care locuieste, de nivelul de cultura, de varsta sau profesie - are o viata personala proprie, cu bucuriile si necazurile ei. Profesia, conditiile de munca, veniturile si cheltuielile, casatoria, familia, locuinta, imbracamintea, alimentatia, starea de sanatate, timpul liber etc. jaloneaza viata cotidiana a fiecarei persoane. Exista o discrepanta intre viata publica, adica aceea in care omul se prezinta asa cum vrea sa fie receptat de colectivitate, si viata privata, in care el se simte liber, neingradit de conventii sociale sau politice.

Cunoasterea vietii cotidiene permite intelegerea mai exacta a societatii in ansamblul ei, a nivelului de cultura si civilizatie atins de componentii acesteia la un moment dat. Perioada interbelica, adica aceea de dupa faurirea Marii Uniri din 1918 pana la declansarea celei de-a doua conflagratii mondiale, a avut anumite caracteristici, care se cuvin a fi cunoscute de toti cei interesati de istoria recenta a Romaniei, cu luminile si umbrele ei.

Dupa 1918, societatea romaneasca a devenit mult mai complexa, ca urmare a unirii provinciilor istorice cu patria-mama, a mutatiilor survenite in structura economiei nationale, a accelerarii procesului de modernizare si dezvoltare a statului si institutiilor sale. Viata romanilor a evoluat intre traditionalism si modernitate. In general, satul a ramas un mediu traditional, conservator, in timp ce orasul a fost mult mai receptiv la modernitate, la nou.


1. POPULATIA SI MEDIUL DE LOCUIRE

Recensamantul din 1930 indica faptul ca 20,2% din populatia Romaniei locuia in mediul urban si 79,8% in cel rural. Din acest punct de vedere, Romania nu se deosebea sensibil de statele din zona centrala si sud-est europeana (Grecia, Bulgaria Iugoslavia, Polonia). In Apusul Europei, majoritatea populatiei locuia in orase, unde si nivelul de civilizatie era mai ridicat.



Satul, sau comuna rurala, era o comunitate umana de mici dimensiuni. La recensamantul din 1930, Romania avea 15.200 de sate, cu un numar mediu de 950 de locuitori*.

Principalele cladiri ale satului romanesc erau: primaria, biserica, scoala, postul de jandarmi, carciuma, uneori dispensarul si caminul cultural. Cele mai multe localuri publice construite in perioada interbelica erau scolile. Un rol deosebit in stimularea constructiei de scoli l-a avut dr. Constantin Angelescu, ministrul Instructiunii Publice in anii 1922-1926, 1927-1928 si 1933-1937, care a reusit sa stimuleze initiativele locale, sa antreneze populatia (in special, parintii elevilor, care s-au organizat in comitete scolare) in aceasta activitate de interes public. El a instituit medalia "Rasplata Muncii pentru Constructii Scolare", pe care au primit-o multi invatatori, profesori, preoti, primari si chiar tarani obisnuiti. Daca in anul scolar 1918/1919 in Romania existau 8.080 de scoli, in 1937/1938 numarul acestora a ajuns la 17.400, dintre care circa doua treimi erau construite in comune rurale.

Strazile sau ulitele erau, de regula, inguste si neingrijite. In anii 1930-1940 s-a desfasurat o campanie vizand saparea de santuri prin care sa se scurga apa, plantarea de pomi pe marginea strazilor, construire de podete in fata portilor, dar rezultatele - mai ales in Vechiul Regat si Basarabia - au fost modeste. In multe sate din Transilvania si Banat, strada principala era pietruita. De asemenea, in aceste provincii, locuintele erau construite la strada, in timp ce in Vechiul Regat ele erau amplasate la o anumita distanta de artera pe care circulau carele si vitele.

Iluminatul public era o exceptie, iar serviciile de salubritate lipseau cu desavarsire. Odata cu lasatul serii, peste satele romanesti se intindeau linistea si intunericul. Satul se inviora dimineata, inainte de rasaritul soarelui.

* Pentru o mai usoara retinere, cifrele au fost rotunjite.

Orasul constituia un mediu de locuire mult mai dinamic si complex. In cifre absolute, populatia urbana a crescut in anii 1918-1940, ca urmare a accelerarii procesului de modernizare a societatii, dezvoltarii industriei, comertului, invatamantului liceal si superior, migratiei de la sat la oras. Cifra medie de locuitori ai unui oras din Romania era de 21.000.

Viata cotidiana a orasenilor era organizata si dirijata de Primarie, in organigrama careia se aflau mai multe oficii (servicii): Oficiul Sanitar, Oficiul Jurist-Consult, Oficiul Ingineresc, Oficiul de Accize, Perceptoratul Orasenesc, Oficiul Starii Civile, Contabilitatea Oraseneasca, Oficiul Tehnic, Oficiul Edil Orasenesc, Oficiul Curateniei Strazilor, Gradinaria Orasului, Judecatoria Comunala, Spitalul de Infirmi, Arhiva Orasului, Muzica Oraseneasca, Uzina de Apa, Uzina de canalizare, Uzina de gaz, Registratura, Expeditie si Registrul de Inaintare. Fiecare serviciu acoperea un sector important al vietii cotidiene. Prin intreprinderile de apa, electricitate, canalizare, gaz, administrate de Primarie, se asigurau conditiile indispensabile unei civilizatii moderne.

Cladirile reprezentative ale orasului erau: prefectura (in resedintele de judet), primaria, liceul, judecatoria si/sau tribunalul, bisericile-catedrale, la care se adaugau cinematografele, teatrul (uneori), monumente istorice (turnuri, ziduri de cetati, statui), muzeul, libraria etc. Aproape fiecare oras avea una sau mai multe banci.

Existau edificii publice, cladiri pentru gospodarii colective (cazarmi, internate, inchisori, aziluri de batrani, colonii etc.). Cele mai multe constructii apartineau gospodariilor individuale (familiale).

In orasele Romaniei predominau cladirile cu parter. Blocurile cu sapte-opt etaje s-au construit in Bucuresti, in anii'30 ai secolului al XX-lea, pe principalele bulevarde: Bratianu si Elisabeta. O adevarata senzatie a trezit Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei, cladire realizata in stil american. In perioada interbelica s-au ridicat in Capitala si alte edificii moderne, intre care Banca Marmorosch-Blank, Banca Chrissoveloni, Palatul Regal, Palatul Patriarhiei, Scoala Superioara de Razboi, Consiliul de Ministri, Ministerul de Interne (ultimele doua se vor termina dupa razboi), Scoala Superioara de Agricultura (astazi Universitatea de Agronomie), Facultatea de Drept, Institutul de Istorie Universala (astazi N. Iorga), liceele Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Spiru Haret, Sfantul Sava. In aproape toate judetele s-au construit scoli normale, palate administrative, tribunale, biblioteci, teatre, biserici etc. Intre acestea, extinderea cladirii Universitatii

din Iasi, Teatrul National din Timisoara, Hotelul Aro din Brasov, Hotelul Rex din Mamaia, bisericile-catedrala din Alba Iulia, Cluj, Timisoara, Targoviste etc.

De regula, in acelasi oras existau mai multe zone de locuire, fiecare zona cu specificul sau. In zona centrala existau case inghesuite, inalte si bine ingrijite. Cea a mahalalelor avea case joase, curti si gradini. Exista si o zona agricola, care apartinea atat persoanelor particulare, cat si primariei. Delimitarile zonale nu erau foarte stricte; existau situatii cand alaturi de un bloc de patru-cinci etaje se aflau case din chirpici, in curtea carora gospodinele intindeau rufele pe o franghie innodata si sprijinita de prajini noduroase si innadite.

Confortul vietii urbane era conferit de existenta retelei de apa curenta, a strazilor asfaltate, iluminatului public, serviciilor de salubritate, transportului in comun etc. In mahalale, canalizarea aproape ca lipsea. Ancheta sanitara realizata in 1938 a stabilit ca, din 176 de orase, 74 erau lipsite de alimentare cu apa curenta, iar 123 nu erau canalizate.

Pavarea strazilor a cunoscut o extindere. De regula, centrul orasului era pavat cu piatra din granit, iar zona mediana cu bolovani de rau. In orasele mici erau pavate doua-trei strazi, celelalte fiind desfundate.

Iluminatul public se realiza cu gaz aerian, iar spre sfarsitul perioadei interbelice se folosea becul electric. In Bucuresti si in cateva alte orase s-a introdus, din 1926, iluminatul cu reflectoare al fatadelor unor cladiri publice, statui, fantani, pentru a putea fi admirate si in timpul noptii. Zonele periferice nu au beneficiat de iluminatul public. Chiar in Bucuresti, la sfarsitul perioadei interbelice, din cei 670 km de strazi, numai pe 370 km era lumina electrica; o situatie similara se inregistra si in celelalte orase. De exemplu, in Chisinau existau 114 strazi luminate si 165 neluminate.

Salubritatea oraselor era o problema importanta pentru asigurarea unei vieti normale in aceste aglomerari urbane. De regula, orasele aveau servicii de salubritate, care se ocupau de curatarea strazilor; ele acordau atentie zonelor centrale, unde se matura si se ridica gunoiul in fiecare zi; in celelalte zone, aceste operatiuni se desfasurau la doua-trei zile sau saptamanal. Transportul gunoaielor se facea cu camioane in orasele mai mari si cu caruta in cele mici. Zonele periferice se aflau in grija cetatenilor, care nu manifestau o preocupare speciala pentru curatenie.

Transportul public a cunoscut o dezvoltare si o modernizare semnificativa. In peisajul cotidian al marilor orase a intrat tramvaiul

electric, care a inlocuit, spre sfarsitul primului deceniu interbelic, tramvaiul tras de cai. S-au introdus troleibuze, mai intai in Timisoara (in 1921), apoi in Bucuresti (1929). Un alt mijloc care si-a facut simtita prezenta in transportul public a fost autobuzul. Totusi, birja (trasura) a ramas in cele mai multe orase, mai ales in cele mici, principalul mijloc de transport. Desi pretul practicat era de 5-6 ori mai mare comparativ cu tramvaiul sau autobuzul, birja venea la poarta, indiferent de ora, ducea clientul unde dorea, servicii pe care nu le puteau oferi mijloacele mecanice, care circulau pe anumite linii si la intervale de timp bine precizate.

Strada, in zona centrala a orasului, oferea un adevarat spectacol, mai ales dupa ce s-au introdus firme luminoase. Scriitoarea britanica Olivia Manning era contrariata de eleganta vitrinelor din centrul Bucurestilor: "In vitrinele stralucitoare se vedeau manusi si mici bijuterii frantuzesti, imbracaminte englezeasca din casmir si pielarie italieneasca, cu etichete ciudate ca: pulover chic, golf si five-o'clock. Magazinele erau deschise pana noaptea tarziu". Vanzatorii ambulanti ofereau si ei un spectacol aparte, amuzandu-i pe unii, suparandu-i pe altii, prin reclama pe care o faceau marfii (halva, braga, bomboane, covrigi, merdenele etc.).

Fiecare oras avea un parc sau o gradina publica unde, in zilele de sarbatoare, se organizau diferite concursuri si petreceri. Prin grija primarilor s-au amenajat sere, alei, straturi cu flori, lacuri, iar unii intreprinzatori particulari au deschis restaurante. In anii 1930-1935, s-au amenajat parcurile Snagov si Baneasa, au fost asanate lacurile din jurul Capitalei (Baneasa, Herastrau, Tei), care au devenit locuri de destindere si agrement, mai ales pentru protipendada bucuresteana.


2. OCUPATII SI CONDITII DE MUNCA

Potrivit recensamantului din 1930, majoritatea covarsitoare a romanilor se ocupa cu agricultura (circa 80%); se remarca, in acelasi timp, cresterea ponderii lucratorilor din industrie, ca urmare a intensificarii procesului de modernizare a economiei nationale. Mica industrie a cunoscut o dezvoltare si in mediul rural, prin crearea unor ateliere, fabrici, in care se prelucrau produsele agricole (floarea-soarelui, in, canepa, lana, piei, fructe etc.). La oras, paleta ocupatiilor era mult mai larga, iar specializarea avea un rol important in obtinerea unor venituri cat mai mari.


La sate, ocupatiile si conditiile de munca au fost puternic marcate de reforma agrara infaptuita la sfarsitul primului razboi mondial. Potrivit datelor statistice, au fost expropriate circa 6,1 milioane ha, dintre care 3,5 milioane au fost impartite la 1,5 milioane gospodarii taranesti. Prin aplicarea reformei agrare au fost improprietariti circa 2/3 din totalul celor indreptatiti; s-a realizat o masiva redistribuire a proprietatii agrare.

Reforma agrara a avut un caracter social - urmarind satisfacerea dorintei de a stapani pamant a unui numar cat mai mare de tarani, unul national - pentru o anumita uniformizare a distributiei proprietatii agrare pe intreg teritoriul Romaniei, unul politic - pentru castigarea electoratului de catre partidele aflate in disputa, dar nu si un caracter economic. Pentru a fi rentabila, o gospodarie trebuia sa aiba cel putin 5 ha teren arabil. Dar, dupa reforma agrara, circa 75% din totalul gospodariilor taranesti aveau mai putin de 5 ha, deci nu erau rentabile din punct de vedere economic.

Curand dupa 1921 s-a inregistrat fenomenul instrainarii loturilor primite prin reforma agrara; acest proces a fost puternic stimulat de Legea pentru libera circulatie a terenurilor dobandite prin legile de improprietarire ("legea Mihalache"), din august 1929. Numarul mare al taranilor care si-au pierdut pamantul si mai ales faramitarea excesiva a loturilor prin mostenire au constituit probleme grele pentru satul romanesc, care s-au reflectat si in conditiile de munca, ponderea cea mai mare ocupandu-l efortul fizic.

Situatia taranimii a fost afectata si de obligatiile impuse pentru achitarea pamantului primit prin reforma agrara, de cresterea taxelor si impozitelor, de scaderea preturilor la produsele agricole. Neputandu-si procura unelte moderne si masini, practicand o agricultura pe loturi mici, cu mijloace rudimentare, taranimea n-a putut asigura cresterea productiei la hectar. Din contra, s-a inregistrat, mai ales in primii ani de dupa reforma agrara, o scadere a productivitatii muncii. Abia in 1936, productia la ha a egalat-o pe cea din 1914.

In timpul sezonului agricol - care incepea primavara devreme si se incheia toamna tarziu - participau la munca toti membrii familiei (inclusiv copiii de 6-7 ani). Potrivit traditiei, taranii se sculau dis-de-dimineata, astfel ca la revarsatul zorilor ei sa fie pe ogor. Se muncea pana seara, aproape de asfintitul soarelui, cu o pauza la masa de pranz. Circa 40% din totalul taranilor nu aveau animale de tractiune, astfel ca acestia faceau apel la cei instariti pentru arat, aducerea recoltei de pe camp, a lemnelor de foc din padure, transportul unor produse de la oras etc. De regula, intre "parti" se

stabilea o intelegere: 4-5 zile de lucru cu bratele, pentru una cu plugul sau cu carul.

Viata economica precara a determinat pe unii tarani sa-si paraseasca satul in cautarea de lucru la oras. Dar orasul nu a putut absorbi decat o mica parte din forta de munca disponibila, astfel ca - in toata perioada interbelica - in Romania a existat o suprapopulatie rurala, adica o mana de lucru folosita partial si in conditii dintre cele mai precare.

Mosierul - care inainte de 1918 fusese o prezenta dominanta in satul romanesc - aproape ca a disparut din lumea rurala. El si-a pastrat cele 100 ha prevazute prin lege (in functie de zona, putea avea pana la 500 ha) si conacul, pe care-l vizita din cand in cand, mai ales vara. Unii mosieri si-au investit sumele primite ca despagubire in intreprinderi industriale si in banci, intrand in randurile marii burghezii industriale si bancare, abandonand cu totul agricultura. In perioada interbelica si-au cumparat mosii diferiti comercianti, industriasi, bancheri, avocati, oameni politici. Acestia continuau sa locuiasca in oras si isi arendau pamantul. A avea mosie insemna un venit, dar si un blazon, un titlu de mandrie.

Dupa reforma agrara existau circa 10.000 de mari proprietari (dintre cei vechi), la care se adaugau 2.100 de agronomi si medici veterinari. Unii dintre acestia au organizat ferme moderne, de inalta productivitate. Fermierii au fost sprijiniti prin politica de stat, mai ales in privinta importului de masini si unelte agricole (prin credite, reduceri de taxe vamale). In anul 1937 a fost adoptata Legea pentru incurajarea si indrumarea agriculturii, industrializarea si valorificarea plantelor textile, care viza cresterea productivitatii muncii si a gradului de prelucrare a produselor finite. Existenta unei suprapopulatii rurale, a fortei de munca foarte ieftine a constituit o frana in calea modernizarii agriculturii. Datele statistice arata ca in Romania existau circa 12.000 de exploatatii agricole cu peste 100 ha, dar nici jumatate din ele nu foloseau forta de munca. In 1938, Romania avea doar 5.000 de tractoare, la o suprafata arabila de aproape 14 milioane ha.

In sate existau si unii mesteri (croitori, cojocari, fierari etc.); acestia aveau si pamant pe care-l munceau cu taranii, care apelau la serviciile lor. Invatatorii si preotii faceau parte dintre fruntasii satelor; de regula, ei aveau pamant arabil peste media celorlalti cetateni; acestia primeau si salarii de la stat, care le rotunjeau veniturile. Conditia lor era apreciata de consateni,

astfel ca multi aspirau sa-si dea copiii la scoli pentru a ajunge si ei "carturari" si a duce o viata mai buna.

Orasul constituia un mediu mult mai complex. Gama ocupatiilor era foarte larga; datele statistice arata ca 65% dintre oraseni erau angajati in industrie, 28% in comert si 3,4% in institutii de credit. Intreprinderile romanesti erau de mici dimensiuni; cele care lucrau cu pana la 5 persoane aveau o pondere de aproape 50%, in timp ce intreprinderile cu peste 500 de salariati reprezentau doar 12% din totalul acestora.

Ponderea cea mai mare o avea populatia ocupata in industriile alimentara, manufacturiera, de confectii, precum si in comertul alimentar. La o anumita distanta se aflau cei care lucrau in industria metalurgica si a lemnului, dupa care urmau: exploatarea subsolului, industria textila, a constructiilor si chimica.

Afirmarea industriei in ansamblul economiei nationale a avut consecinte benefice asupra intregii societati romanesti. Mihail Manoilescu scria: "Industria nu este numai cheia bogatiei statelor moderne, dar este, in acelasi timp, si o mare scoala a popoarelor. Nu poate sa se ridice spre formule sociale superioare poporul care n-a facut scoala industriei Numai industria intretine acea multiplicitate de specialitati tehnice si stiintifice, care constituie frumusetea culturii moderne Industria dezvolta calitati omenesti variate surprinzator de noi; ea trezeste in fiecare om insusiri latente nebanuite, incat constituie cel mai bun mijloc de a potentializa fiinta omeneasca, ridicand-o spre indemanare, spre iscusinta si spre inaltimi de gandire".

In perioada interbelica a crescut nivelul de pregatire profesionala a muncitorilor. Conform recensamantului din 1930, muncitorii calificati detineau o pondere de 38% din totalul fortei de munca ocupate in industrie (procentul cel mai ridicat se inregistra in industria metalurgica - 64%). Un rol important in ridicarea calificarii si exercitarea meseriilor l-a avut legea din aprilie 1936.

Conditiile de munca au cunoscut o ameliorare, comparativ cu perioada anterioara razboiului mondial. Romania a fost membru fondator al Organizatiei Internationale a Muncii, creata in 1919, si a adoptat o legislatie in favoarea lucratorilor: in 1925 s-a legiferat repausul duminical si al sarbatorilor legale; in 1927 s-au creat Camerele de Munca, avand misiunea de a "reprezenta si ocroti munca industriala si comerciala"; in 1928 s-a introdus ziua de lucru de 8 ore si s-au stabilit norme clare pentru ocrotirea


muncii minorilor si femeilor; in 1929 s-a generalizat contractul colectiv de munca; in acelasi an s-a instituit ajutorul de somaj. Regimul muncii diferea de la o intreprindere la alta. Intreprinderile mici erau insalubre, lipsite de conditii igienico-sanitare, in timp ce marile intreprinderi - I.A.R. (Brasov), Malaxa (Bucuresti), Uzinele si Domeniile Resita, Schell (Brasov) etc. - asigurau conditii bune: utilaje moderne, ventilatoare, garderoba, sala de baie, cantina.

Inca din 1919-1920, intre patronat si lucratori au inceput sa se incheie contracte colective de munca (pe intreprinderi). Pentru incheierea contractelor si impunerea respectarii lor, muncitorii au recurs la actiuni multiple, inclusiv greve. Miscarile sociale au cunoscut o intensitate deosebita in perioadele de criza economica (1918-1920 si 1929-1933). Intre acestea se detaseaza grevele muncitorilor tipografi din Bucuresti, reprimate sangeros de guvernul liberal (13-26 decembrie 1918); greva generala din octombrie 1920, infranta de guvernul Averescu; greva minerilor de la Lupeni (din august 1929), grevele petrolistilor din Valea Prahovei si cele ale ceferistilor din Bucuresti (ianuarie-februarie 1933), inabusite in sange de national-taranisti. In perioada interbelica, cel putin 50 de muncitori grevisti au fost ucisi in confruntarea cu fortele de ordine.

O caracteristica a perioadei interbelice o constituie angajarea in activitati industriale a femeilor, in industria textila procentul acestora ajungand la 35-40% din totalul lucratorilor.

Somajul a afectat o parte a fortei de munca; numarul cel mai mare de someri - din toate categoriile socio-profesionale - s-a inregistrat in 1932, ridicandu-se la circa 300.000; in perioadele de avant economic, numarul lor era foarte mic; de exemplu, in 1937 erau circa 22.000 de someri inregistrati oficial.

Muncitorimea a contribuit, prin efortul sau, la procesul de modernizare a Romaniei, la realizarea unor produse de calitate, competitive pe piata internationala, la asigurarea a circa 80% din necesarul de produse industriale solicitate pe piata interna.

Burghezia a cunoscut in perioada interbelica o adevarata inflorire. Ea a beneficiat cel mai mult de politica guvernamentala, vizand dezvoltarea industriei nationale, precum si a celorlalte ramuri de activitate economica. Aceasta categorie sociala a obtinut credite pe termen lung si cu dobanzi mici, scutiri de taxe vamale pentru achizitionarea de masini si utilaje moderne,

cumpararea de catre stat a unei parti a marfurilor realizate in intreprinderile particulare (mai ales a celor care interesau apararea nationala).

Ponderea numerica a burgheziei era foarte scazuta. Mihail Manoilescu aprecia ca in Romania existau 22.500 de burghezi, care repre-zentau 0,12% din totalul populatiei; mai erau 101.000 pseudoburghezi, in randul carora erau inclusi ingineri, economisti, avocati, medici, profesori, ofiteri etc. Circa 80% din totalul burgheziei traia din bugetul statului, astfel ca intre stat si burghezie s-a realizat o interdependenta. Exista o burghezie traditionala, constituita in secolul al XIX-lea - provenind din familiile Assan, Costinescu, Alexandrescu, Stirbey etc. -, dar cei mai multi burghezi erau de prima generatie. Cel mai mare burghez roman - judecand dupa avere - era Carol al II-lea, care, pe langa mosii, detinea actiuni la numeroase intreprinderi industriale si banci. Unul dintre cei mai bogati oameni din Romania era Nicolae Malaxa, proprietarul intreprinderilor Malaxa din Bucuresti, la care, in 1938, comenzile de stat aveau o pondere de 98%. Max Auschnitt detinea majoritatea actiunilor la Uzinele si Domeniile Resita. Ion Gigurtu conducea Grupul Mica - societatea care exploata bogatiile aurifere si metale neferoase din Romania. Intre marii capitalisti se aflau: Constantin Argetoianu, Ernest Baliff, Ion Bujoiu, Nicolae J. Chrissoveloni, Oscar Kaufman, Ernest Urdareanu, Nicolae Mociornita s.a. Profiturile obtinute de marii capitalisti erau considerabile. Astfel, Malaxa obtinea (in functie de categoria comenzilor facute de stat) profituri de 300-1.000%. De regula, marea burghezie se implica nemijlocit in activitatile economice, astfel ca munca ei in birou era destul de limitata in timp.

Burghezia a avut un rol hotarator in evolutia Romaniei dupa 1918, in dezvoltarea economiei si societatii, a invatamantului, stiintei si culturii. Asigurand conducerea politica a tarii, burghezia a contribuit la consolidarea statului national unitar, la cresterea prestigiului Romaniei pe arena internationala.

Functionarii au cunoscut o spectaculoasa crestere numerica dupa 1918, ca urmare a modernizarii aparatului de stat si a necesitatilor resimtite de noile provincii, mai ales de Basarabia, de a avea oameni priceputi, care sa munceasca si sa aplice legislatia in vigoare. Statutul functionarilor publici, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1924, prevedea ca functionari erau acei cetateni "care indeplinesc un serviciu public permanent (civil sau ecleziastic) la stat, judet, comuna sau la institutiile al caror buget este supus

aprobarii Parlamentului, guvernului sau consiliilor judetene si comunale". Statutul stabilea un sistem unitar de incadrare si promovare, functionarii se bucurau de inamovibilitate, aveau un program de 7 ore pe zi, dar nu aveau dreptul sa declare greva, nici sa ia hotarari cu caracter politic. Ei aveau drept de vot, dar nu puteau fi alesi decat daca demisionau din functie. Conditiile de munca erau bune, aveau birouri cu lumina electrica, incalzire, aveau acces la grupuri sanitare etc.

Neexistand o evaluare corecta a necesitatilor, la cativa ani dupa Unire s-a constatat ca numarul functionarilor era prea mare. Prin jurnalul Consiliului de Ministri din 1 aprilie 1927 se hotara diminuarea numarului de functionari cu 25%; reducerea urma sa se faca treptat, pe masura ce se iveau vacante, prin demisii, deces sau destituire. Desi toate partidele cereau reducerea numarului functionarilor publici, in fapt, cand ajungeau la guvernare, ele cautau sa-si plaseze un numar cat mai mare de partizani politici sau rude ale liderilor in posturi cat mai bine retribuite. Atunci cand s-a ajuns in impas, guvernul national-taranist a decis, in mai 1933, crearea asa-numitului "cadru disponibil", in care erau trecuti functionari ramasi fara slujba, dar care primeau 50% din salariul de baza. Numarul functionarilor in perioada interbelica se ridica la circa 600.000 de persoane.

Functionarii publici au asigurat desfasurarea activitatii aparatului de stat si a institutiilor publice, aplicarea legilor in vigoare. Multi dintre ei aveau o atitudine aroganta, sfidatoare fata de cei care se prezentau la ghiseu; pentru rezolvarea unei cereri, nu putini functionari - mai ales dintre cei inferiori - percepeau diferite comisioane sau "cadouri". Chiar si functionarii superiori - directori, ministri - primeau anumite "atentii", care puteau fi un pachet de actiuni la o mare intreprindere industriala sau chiar "gratiile" unei femei, interesata in rezolvarea pozitiva a cererii sotului sau amantului ei (obtinerea permisului de export pentru un anumit produs, o substantiala comanda de stat etc.).

Intelectualitatea era putin numeroasa in Romania. Cei care aveau mai multe studii decat scoala primara, la recensamantul din 1930, erau de circa 1 milion, dintre care 130.000 cu studii superioare. Cei mai multi intelectuali erau invatatorii si profesorii; acestia au contribuit la ridicarea nivelului de instructie publica al cetatenilor, la dezvoltarea stiintei si culturii. In memoria contemporanilor au ramas mari dascali, profesori universitari, precum Nicolae Iorga, Vasile Parvan, Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Constantin Radulescu-Motru, Paul Bujor, Mihai Ralea, Onisifor Ghibu,

Dimitrie Pompeiu, Elie Carafoli, dar si profesori de liceu, ca: Eugen Lovinescu, Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Stefan Zeletin s.a. O categorie importanta si adesea spectaculoasa de intelectuali era formata din artisti, scriitori, ziaristi, cei mai multi bucurandu-se de o mare popularitate si influenta. Intre acestia: George Enescu, Constantin Tanase, George Vraca, Ion Manolescu, Maria Filotti, Maria Tanase, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Pamfil Seicaru, Stelian Popescu s.a.

Conditiile de munca ale intelectualilor erau bune; multi aveau asigurat un confort deosebit la universitate, liceu, scoala generala, ziar etc. Intelectualii se bucurau de o consideratie sociala deosebita si aveau un statut cu adevarat remarcabil, recunoscut ca atare de toti cetatenii Romaniei.

Daca, inainte de 1918, Romania avea circa 5.000 de studenti, dupa Marea Unire numarul lor a crescut considerabil. In anul universitar 1935/1936 erau 38.000 de studenti, la circa 19 milioane de locuitori.

Cei mai multi studenti (peste 40%) urmau facultatile de Drept, in timp ce invatamantul tehnic si agronomic era frecventat de circa 10% din totalul acestora. Enciclopedia Romaniei, publicata in 1938, aprecia ca "orientarea studentilor spre diferite facultati se face in dezacord cu interesele sociale si nationale ale statului", deoarece intr-o tara cu o structura agrara, si care cunostea un intens proces de industrializare, tinerii se indreptau mai ales spre stiintele juridice. De regula, un student urma simultan doua-trei facultati. Dintre cei inscrisi, doar 10% isi incheiau studiile in timpul prevazut de planul de invatamant (de regula, 4 ani).

Studentii plateau diferite taxe: de inscriere, de frecventa, de biblioteca, de examen, de licenta, de constructie (cand era cazul). Aceste taxe variau de la o facultate la alta, dar ele se ridicau la 2-3 salarii medii, constituind o mare povara pentru multi tineri (mai ales, fii de tarani). De burse beneficiau doar 4-7% din totalul studentilor (in functie de profilul facultatilor - mai multe in cele cu profil economic si tehnic, mai putine la Drept si Litere).

Statul oferea conditii bune de studiu (sali de clasa, amfiteatre, biblioteci, laboratoare), dar se implica prea putin in problemele sociale. Lipsa mijloacelor financiare ii determina pe multi studenti sa-si gaseasca surse proprii de venit. Cercetarile sociologice au aratat ca, pentru a-si castiga existenta, numerosi studenti (circa 60%) aveau servicii (pe la diferite ministere si regii), acordau meditatii etc.


Alaturi de aceste categorii socio-profesionale existau si altele: servitori, lucratori la ecarisaj, prostituate etc. Paleta ocupatiilor in Romania era extrem de larga, iar conditiile de munca variau de la o categorie socio-profesionala la alta.


3. VENITURI SI CHELTUIELI

Cetatenii Romaniei aveau venituri extrem de diferentiate, in functie de avere, profesie, situatie financiara, conjunctura economica sau sociala.

La sate, situatia materiala a taranimii a fost profund marcata de infaptuirea reformei agrare. Veniturile taranilor improprietariti au crescut, dar ele nu le-au putut asigura o viata confortabila. Gospodariile taranesti, in covarsitoarea lor majoritate, nu erau rentabile din punct de vedere economic, datorita lotului prea mic de pamant pe care-l aveau si procesului de faramitare a acestuia, mai ales prin mostenire. O solutie puteau fi comasarea proprietatii si asocierea taranilor in cooperative, dar in Romania nu s-a putut dezvolta o adevarata cooperatie sateasca. Pe de o parte, datorita starii de spirit a taranului roman, individualist si suspicios fata de orice asociatie i se oferea; pe de alta parte, din cauza atitudinii partidelor politice, care au urmarit sa faca din cooperativele si bancile populare instrumente de influentare politica a taranimii.

Neavand unelte si masini, practicand o agricultura rudimentara, taranimea avea venituri extrem de reduse. Productia la ha a ramas, in Romania, printre cele mai scazute din Europa. Faptul ca industriile si serviciile nu puteau absorbi numarul mare de brate de munca disponibile din lumea satului a avut efecte negative asupra procesului de modernizare a agriculturii, deoarece forta de munca fiind foarte ieftina, achizitionarea de masini nu era rentabila. Pe de alta parte, o anumita inertie si un conservatorism specific au facut ca prea putini tarani sa se angreneze in activitati aducatoare de venituri suplimentare (in ateliere mici, in intreprinderi de prelucrare a produselor agricole, servicii etc.). Este un fapt ca taranimea a fost principala masa a contribuabililor la bugetul de stat, prin sistemul impozitelor si taxelor. S-a ajuns, in anii crizei economice, la executii silite, primarul, perceptorul si jandarmul confiscand bunurile taranilor datornici, pe care le vindeau apoi la licitatie publica.

Un aspect care a influentat viata taranului roman a fost "foarfeca preturilor", adica scaderea preturilor la produsele agricole si cresterea la

ele industriale. Pentru a-si reface gospodariile distruse in timpul razboiului, a cumpara unelte si vite, pentru a-si plati pamantul primit prin reforma agrara, numerosi tarani au fost nevoiti sa se imprumute la camatari si banci, iar curand a aparut grava problema a datoriilor agricole. Pentru a-si plati datoriile, multi tarani si-au vandut pamantul cu care au fost improprietariti. La sate s-a creat o puternica tensiune sociala, astfel ca, in 1931-1934, problema conversiunii datoriilor agricole s-a aflat in centrul atentiei partidelor politice si a guvernelor. Situatia s-a reglementat prin Legea pentru lichidarea datoriilor agricole din 1934, prin care datoriile s-au redus la jumatate, cealalta jumatate fiind esalonata pe 17 ani cu o dobanda de 3% pe an. De aceasta lege au beneficiat 2,5 milioane de gospodarii taranesti, adica 60% din totalul acestora.

In fiecare sat erau 10-15 tarani instariti, care-si puteau dezvolta gospodariile, unii dintre ei cumparand unelte si chiar masini (semanatori, batoze etc.), avand moara, presa de ulei, pravalie sau carciuma. De asemenea, invatatorul, preotul, notarul, jandarmul aveau salariu, care completa veniturile obtinute din agricultura. Existau si unii fermieri care practicau o agricultura moderna si rentabila. Produsele realizate in asemenea ferme aveau o calitate superioara si se vindeau mai ales pe piata vest-europeana, proprietarii obtinand venituri frumoase. Ele erau insa o exceptie in agricultura romaneasca.

Taranii erau extrem de grijulii atunci cand era vorba de cheltuieli, deoarece veniturile lor erau mici. Totusi, o analiza intreprinsa de echipele studentesti in anul 1938 arata ca principalele produse cumparate de tarani erau bauturile alcoolice, pe locul urmator aflandu-se tutunul si chibriturile, apoi articolele de fierarie. Rechizitele scolare ocupau unul dintre ultimele locuri. Cel mai adesea, marfurile se cumparau in schimbul unor produse (grau, porumb, cartofi, oua, gaini etc.).

Cercetarile sociologice au aratat ca aproape toate produsele obtinute de tarani pe parcursul unui an erau cheltuite pentru achitarea taxelor si impozitelor, precum si pentru asigurarea unui minim de existenta cotidiana. Prin mari eforturi si economii, unii dintre ei reuseau sa-si dezvolte gospodaria, sa-si procure uneltele necesare muncilor agricole, sa faca din unele momente ale existentei - nastere, botez, nunta, moarte - prilejuri de traire intensa, spirituala si materiala, pentru intreaga comunitate.

La oras, castigurile erau mult mai diferentiate. Lucratorii industriali desfasurau o munca rentabila. Datele statistice arata ca in Romania valoarea

productiei industriale reprezenta 50% din valoarea productiei agricole, in conditiile in care in industrie lucrau 10%, iar in agricultura 79% din populatie. Pentru lucratori, principala sursa de venit o constituiau salariile. In 1938, salariile medii variau intre 2.400 lei (industria extractiva) si 1.600 lei (in industria de arta si precizie).

Salariile cele mai mari se inregistrau in industria moderna, cu o productivitate ridicata, precum si in ramurile industriale in care munca era foarte grea. De regula, femeile si copiii primeau un salariu mai mic decat barbatii, pentru aceeasi munca prestata. In primii ani de dupa razboi, la salariile de baza se adaugau sporuri pentru chirie, imbracaminte, scumpete, deplasare, alocatii pentru copii. Multi oraseni aveau un lot de pamant, practicand agricultura, legumicultura, cresterea vitelor. Aproape in fiecare gospodarie se cresteau pasari si porci pentru consumul propriu, uneori chiar pentru vanzarea la piata.

Veniturile patronilor depindeau de marimea si rentabilitatea intreprinderii pe care o aveau. Micii patroni castigau putin, iar cheltuielile pentru modernizarea intreprinderii erau prea mari pentru a se incumeta sa le faca. Pentru ei, plata impozitelor devenea adesea o problema, multi fiind nevoiti sa-si inchida atelierul, dupa cativa ani de la infiintarea lui.

Marea burghezie obtinea venituri considerabile ca urmare a productiei realizate, dar si a manevrelor prin care erau cointeresati guvernantii sa-i acorde anumite facilitati. Spre exemplu, directorii de la societatile Lupeni si Petrosani aveau salarii intre 500.000 si 2 milioane de lei pe an (adica intre 45.100 si 166.000 de lei pe luna). Aceste sume, de-a dreptul fabuloase, s-au aflat la baza deciziei guvernelor de a proceda la reorganizarea regiilor autonome, pentru a-si putea plasa oamenii din propriile partide in functiile de director.

Salariile functionarilor publici se intindeau pe o scara extrem de larga. In 1940, presedintele Consiliului de Ministri avea 60.000 de lei pe luna, profesorul universitar - 17.000 de lei, profesorul de liceu - 8.500 lei, bibliotecarul - 6.500 lei. Lista civila a regelui Carol al II-lea, stabilita in iunie 1930, era de 40 de milioane lei, adica de 3.333.333 lei lunar. Regina Maria beneficia de 20 milioane, iar principesa Elena de 7 milioane de lei pe an.

Cheltuielile erau si ele diferentiate, dar, potrivit datelor statistice, aproximativ 40% din salariu era folosit pentru procurarea alimentelor (hrana). In statele dezvoltate din Apusul Europei, consumul alimentar nu

depasea 20% din totalul cheltuielilor. In Romania interbelica nu s-a murit de foame, dar cheltuielile proprii pentru cultura si servicii, mai ales in mediul rural, erau extrem de mici, fapt ce arata ca societatea nu intrase intr-un proces amplu si global de modernizare. Aceasta cunostea o evolutie contradictorie, cu un ritm mai accelerat la oras si unul foarte lent in lumea satului.

4. FAMILIA

Intemeierea unei familii incepea odata cu casatoria. Romanii erau familisti convinsi. Casatoria se incheia, de regula, in cadrul aceluiasi grup social, definit prin avere (dota sau zestre), statut material, studii. Ofiterii nu se puteau casatori decat cu fete instarite; un ordin al Ministrului de Razboi din 1927 stabilea ca ofiterii (de la sublocotenent la maior) se puteau casatori numai cu fete care aveau o dota de peste un milion de lei. Legea pentru casatoria militarilor, din 1931, prevedea ca acestia se puteau casatori numai cu consimtamantul scris dat de autoritatea militara superioara, dupa ce au implinit 25 de ani; pentru obtinerea acestuia, ofiterii urmau sa justifice varsta pe care o aveau, dota miresei si averea personala (de cel putin 40.000 lei anual in cazul ofiterilor superiori si al generalilor, de 6.000 lei anual in cazul viitoarelor sotii de militari cu grade inferioare); se adaugau garantiile de moralitate si onorabilitate pe care viitoarea sotie trebuia sa le probeze; certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmata de primar si de seful politiei locale; de asemenea, parintii miresei erau datori sa prezinte un certificat de onorabilitate. Asemenea documente nu se cereau pentru studente. Restrictii existau si pentru preotii ortodocsi, care aveau nevoie de aprobarea episcopiei pentru a se casatori (tot cu fete de familie buna si onorabila).

De regula, fetele de la tara se casatoreau de la 14-15 ani; acelasi obicei era si in mahalalele oraselor. In familiile burgheze, fetele se casatoreau dupa terminarea pensionului (17-18 ani) sau a facultatii (21-22 ani). Baietii de la tara se insurau, de regula, inainte de a pleca sa-si satisfaca stagiul militar (21 de ani), astfel ca la "liberare" aveau deja 1-2 copii. Mai intai se intalneau parintii, care discutau despre zestrea pe care o oferea fiecare. Daca se "impacau", urma logodna, care dura 1-2 luni. In acest timp, decizia de casatorie era anuntata la primaria localitatii de domiciliu a fetei si a baiatului, aceasta putand fi contestata (daca unul dintre

ei era casatorit si inca nedivortat, era urmarit de Politie etc.). Tinerii se cununau civil, apoi religios. Nunta era un adevarat spectacol. La tara si in mahalaua oraselor, aceasta dura trei zile, in timp ce in "lumea buna" se incheia intr-o singura zi.

Darul de nunta ii ajuta pe tinerii casatoriti in viata de familie. La tara, darul consta inainte de toate in pamant, dar si in cereale (grau, porumb), animale (cai, vitei, oi), pasari (gaini, rate) etc. Mireasa venea cu "lada de zestre", unde avea plapuma, perine, cuverturi etc. De regula, mirele avea casa "ridicata" pe care urma sa o termine impreuna cu tanara sotie; ei erau ajutati de rudele apropiate si de vecini. La oras, darul de nunta consta in bani, mobilier, vesela, obiecte de arta etc.

Familia romaneasca traditionala era de tip lastar: pe masura ce feciorii cresteau si le venea vremea casatoriei, ei plecau din casa parinteasca; pe cel proaspat casatorit, tatal il inzestra cu un lot de pamant si, impreuna cu ceilalti membri ai familiei, il ajuta sa-si construiasca o casa noua. In casa batraneasca ramanea cel mai mic dintre feciori, care o mostenea, cu obligatia de a-i intretine pe batrani pana la moarte si de a le face apoi slujbele bisericesti si pomenile, potrivit traditiei din localitatea respectiva.

Natalitatea in Romania era extrem de ridicata, mai ales in mediul rural. Dar si mortalitatea, mai ales cea infantila, facea adevarate ravagii. In sate, femeile nasteau "cati copii dadea Dumnezeu"; ele nu cunosteau anticonceptionalele, iar intreruperea de sarcina era considerata un mare pacat. Asistenta la nastere era asigurata de moasa comunei, de regula o femeie mai in varsta, fara pregatire medicala. Mai putin de 1% dintre femeile de la tara nasteau la spital si cu medic.

Copiii de la tara cresteau "singuri", neexistand o preocupare speciala pentru educatia lor. In timpul muncilor agricole, copilul mai mic de un an era luat pe camp, unde mama ii dadea sa suga de trei-patru ori pe zi. Cei de 2-5 ani erau lasati acasa, in grija fratilor sau surorilor mai mari.

In oras, femeile de buna conditie nasteau la spital, sub supravegherea medicului. Cele de la mahala erau asistate de moase improvizate. Ponderea cea mai mare o aveau nasterile cu moasa diplomata, in timp ce nasterile fara asistenta (ale femeilor din mahala) erau aproape egale cu cele din mediul rural.

desfasura la biserica, dupa care urma masa acasa sau la un local public, cu participarea rudelor apropiate.

Viata de familie era puternic influentata de mediul de locuire si de conditiile materiale. La sate, viata "curgea" relativ simplu, dupa calendarul muncilor agricole. In zilele de sarbatoare, sotul si sotia mergeau la biserica. La intoarcere, barbatul ramanea adesea la carciuma, pentru a sta de vorba cu oamenii din sat, iar femeia se ducea acasa pentru a avea grija de gospodarie. In familie exista o "diviziune a muncii"; barbatul se ocupa cu treburile din curte (ingrijirea vitelor, taiatul lemnelor, diverse reparatii), iar femeia de cele din interior (bucatarie, spalatul rufelor, tors, impletit, tesut etc.). Vara, toti cei valizi (inclusiv copiii) mergeau la munca pe ogor, de unde se intorceau pe inserate.

La oras, in "familiile bune" sotul pleca la serviciu, de unde se intorcea pe la orele 15-16, pentru a lua masa impreuna cu familia. Doamna se trezea mai tarziu si, dupa ce servea ceaiul, facea o plimbare prin oras (cel mai adesea pe la magazinele de moda). Copiii mici erau crescuti de doica, iar cei mari de "nemtoaica", al carei rol era, pe langa cel de a le face educatie, si acela de a-i invata o limba straina. In familiile de muncitori, de regula, numai sotul avea serviciu, in timp ce sotia se ocupa de gospodarie si de copii.

Fidelitatea era o virtute, casatoria fiind considerata de romani o institutie sacra. La sate, infidelitatea feminina era aspru sanctionata, astfel ca persoana in cauza era nevoita sa paraseasca localitatea. Infidelitatea barbatilor era tolerata, iar concubinajul cu o femeie vaduva nu genera prea multe discutii.

La oras exista mai multa "libertate" din partea sotilor. In lumea artistilor si a scriitorilor, dar si a politicienilor, infidelitatea era un fapt aproape obisnuit. A fi amanta unui "domn ministru" era chiar o "virtute", deoarece astfel se deschideau anumite usi si se obtineau - pentru sot, rude - posturi in aparatul administrativ sau inlesniri in domeniul economic (credite, permise de export etc.). Existau si infidelitati "dezinteresate". Celebru a devenit principele Carol, care, in 1925, si-a parasit sotia si copilul (principesa Elena si principele Mihai), pentru a trai alaturi de o femeie cu o moralitate dubioasa (Elena Lupescu).

In mediile modeste, fidelitatea sotilor era mult mai mare. Barbatul isi trata nevasta ca pe un bun personal, iar cel care atenta la "onoarea lui" putea sfarsi tragic.


Circa 70% dintre divorturi se inregistrau in primii cinci ani de casatorie, cand sotii ajungeau la concluzia ca nu puteau alcatui o familie temeinica. Existenta copiilor contribuia la sudarea relatiilor dintre sot si sotie, orizontul vietii lor capatand noi dimensiuni.

5. LOCUINTA, IMBRACAMINTEA, MODA

Locuinta - spatiul privat al unei familii sau al unei persoane - constituia un element esential al vietii cotidiene. La sate, locuinta adapostea, de regula, o familie, dar nu erau putine cazurile cand in aceeasi casa locuiau bunicii si copiii casatoriti. Calitatea locuintelor era foarte diferita. In Transilvania si Bucovina, casele erau din piatra si din caramida, la munte din lemn, iar in multe zone din Vechiul Regat si Basarabia, din chirpici sau paianta. Unele erau acoperite cu tigla (mai ales in Ardeal), altele cu sindrila (dranita) - in Moldova, cu paie (Oltenia) sau stuf (Dobrogea). In unele zone, mai ales in Bucovina, casele erau vopsite in culori atragatoare (rosu, albastru, roz, verde); nu lipseau decoratiunile exterioare (reprezentand pasari, flori, animale etc.).

Desi o casa avea trei camere, toti membrii familiei traiau doar intr-una; nu erau putine cazurile cand, mai ales iarna, in acea camera erau gazduiti si vitelul, mielul sau chiar purceii abia nascuti; de regula, clostile aveau amenajat cuibarul sub pat. Ferestrele nu se deschideau, pentru a nu intra frigul; pe soba se uscau obielele si incaltamintea; gunoiul se strangea in spatele usii si era "dus afara" la doua-trei zile. Mobilierul consta din unul sau doua paturi, doua-trei scaune, eventual si o masuta. In tinda, aflata de obicei intre camera "de zi" si cea "de curat", se afla vatra, pe care se gatea in ceaune de tuci sau oale de pamant.

In camera "de curat" se pastra lada de zestre; patul era acoperit de velnite tesute in casa, pe care se asezau perine mari si mici; masa era acoperita cu fata de masa din in sau borangic. Aceasta camera era deschisa la momente deosebite: nunta, botez, inmormantare, sau atunci cand venea preotul cu Ajunul Craciunului, de Boboteaza sau de Pasti.

Iluminatul locuintelor se facea cu lumanari din ceara sau seu de oaie; familiile mai instarite aveau lampi cu petrol. Curentul electric era aproape necunoscut in mediul rural. Pentru incalzit se foloseau lemne (in zonele de deal si de munte), coceni, paie, tizic (in cele de campie), mangan (in Valea Jiului), gaz de sonda (in Valea Prahovei); in cateva localitati din


Transilvania se utiliza gazul metan. Iarna, soba se incalzea puternic seara, ajungandu-se la o temperatura de 36-40°C; evident ca asemenea oscilatii aveau consecinte grave asupra starii de sanatate a taranilor.

In apropierea satului era si cate un conac, apartinand mosierului sau altei persoane instarite din oras, care venea aici din cand in cand pentru odihna sau creatie. Aici se realiza un maxim de confort posibil in zona respectiva.

La orase, dimensiunea si calitatea locuintelor depindeau de starea materiala si de nivelul intelectual al proprietarului. Marea burghezie avea, de regula, locuinta in centrul orasului. Potrivit Enciclopediei Romaniei, marea burghezie era compusa din boieri, din statul major al partidelor politice, din conducatorii culturali (profesori universitari, academicieni, scriitori, artisti cu reputatie), diplomati, ofiteri superiori, conducatori de mari administratii de stat, secretari generali, liber-profesionisti cu mare reputatie: avocati, medici, arhitecti, din conducatori economici.

Locuintele construite inainte de 1918 aveau camere inalte, incarcate cu mobilier de buna calitate, realizat in ateliere occidentale, covoare scumpe de provenienta straina - de la cele orientale pana la cele franceze, italiene sau germane - cu perdele si draperii grele din catifea verde, maro sau de culoarea visinei, adesea cumparate din tari europene sau asiatice. Plafonul era realizat din lemn sculptat sau acoperit de picturi. Desi era alcatuit din piese extrem de scumpe si cu reale valente estetice, interiorul acestui tip de locuinta crea o atmosfera incarcata, greoaie si intunecoasa.

Noile case-vile construite in perioada interbelica aveau camere mai putin inalte si erau luminoase. S-a renuntat la draperiile de catifea si au fost eliminate piesele greoaie de mobilier; culoarea tapetului a devenit rozul sau albastrul deschis, pentru a mari senzatia de lumina. Aceste locuinte beneficiau de canalizare, apa curenta, incalzire centrala sau de sobe de teracota, crematoriu pentru gunoi, radio, telefon si alte asemenea comoditati.

O parte din marea burghezie locuia in apartamente la bloc. Un asemenea apartament avea, de regula, doua-trei camere, bucatarie, baie, unul sau doua holuri. Mobila era simpla, perdelele subtiri si transparente, camerele erau luminoase, ceea ce dadea impresia de spatiu. Proprietarul unui astfel de apartament avea la dispozitie radioul, telefonul, frigiderul si alte comoditati ale vietii moderne.


Negustorii en gros, proprietarii de ateliere mari si alti oameni bogati aveau case cu mai multe incaperi, uneori cu 15-20 de camere. Daca imobilul avea etaj, camerele de sus se foloseau ca locuinta, iar cele de la parter ca pravalii sau depozite de marfuri. Daca nu avea etaj, camerele de locuit se aflau in spatele incaperilor pentru pravalie sau atelier, acestea situandu-se intotdeauna la strada, iar depozitele in "fundul curtii".

Burghezia mijlocie - formata din ofiteri inferiori, functionari superiori din institutiile de stat, functionari din intreprinderile particulare, liber-profesionisti de rand, membrii corpului profesoral si ai corpului medical, comercianti cu buna stare si mestesugari de frunte - locuia, de regula, in zona mediana a orasului. Locuintele aveau canalizare, baie, apa curenta, lumina electrica. O parte a acestei burghezii beneficia de telefon si frigider. Cel mai adesea, locuintele burgheziei mijlocii erau destul de incarcate, imitand pe cele ale aristocratiei. Nelipsite erau ceasul de perete (pendula), oglinda, lampa de masa, aplicele, lustra de metal nichelat sau din alama batuta cu sticla mata cu un singur abajur, perdele cu plasa rara si franjuri in partea de jos etc. Camera principala era destinata servirii mesei de pranz, avand un rol important in reunirea familiei. In dormitor se afla mobilier din lemn masiv; patul avea tablii in fata si in spate, bogat ornamentate; dulapul (sifonierul) era cu doua sau trei usi, iar pe una dintre ele se afla o oglinda.

Locuintele micilor comercianti, meseriasi, lucratori erau case cu parter, avand doua-trei camere, bucatarie, holuri si diverse dependinte. De regula, erau construite din materiale ieftine (chirpici, paianta), nu dispuneau de lumina electrica, apa curenta, canalizare. Mobila era foarte simpla, fara valori estetice: pat de lemn sau de metal, masa de bucatarie, scaune, dulap /sifonier pentru haine, facut din lemn (mai ales, de brad). Aceste locuinte, aflate la periferia orasului, contrastau puternic cu cele amplasate in zona centrala. Ele erau incalzite cu lemne, rumegus, paie, iar iluminatul se realiza cu lumanari sau cu lampa cu gaz.

Cresterea populatiei si nivelul scazut al veniturilor unei parti a acesteia au facut ca multi oraseni sa nu-si poata construi o casa si de aceea locuiau cu chirie. Valoarea chiriei pe o camera cu bucatarie varia intre 7.600 si 2.500 lei lunar, in functie de cartier, iar inchirierea unui apartament modest cu trei camere si dependinte in zona mediana costa 2.500-3.500 lei pe luna.


In perioada interbelica a aparut fenomenul locuintelor "instantanee", ridicate in cateva zile in mare graba, mai ales in preajma si in timpul sarbatorilor religioase, perioada cand oficialitatile nu vizitau zona respectiva. Graba cu care se ridicau aceste locuinte se datora lipsei autorizatiilor de constructie. Ele se caracterizau prin calitatea inferioara a materialelor folosite: lemn, pamant, rogojini bulgarite cu pamant, chirpici, valatuci, paianta pentru pereti, sindrila sau stuf pentru acoperis. Autoritatile acceptau faptul implinit, astfel ca numai in Bucuresti existau, in 1938, peste 20.000 de asemenea locuinte.

Imbracamintea la sate se confectiona, de regula, in gospodarie: camasi si indispensabili din in sau canepa, pantaloni din postav de lana de oaie, caciula de miel, opinci din piele de porc sau de vitel, cojoc din blana de berbec etc.

In zonele de munte se purta, in mod obisnuit, costumul national (opinci, itari, camasa brodata). Si in celelalte zone, batranii au ramas consecventi portului traditional. Tinerii au inceput sa-si cumpere haine "nemtesti" (pantaloni si veston), bocanci, palarie. Fetele s-au aratat receptive la moda de la oras, incepand sa poarte sandale, fusta de stofa, rochie de stamba inflorata, sa-si scurteze parul, si chiar sa dea cu ruj pe buze, spre indignarea batranilor si mai ales a batranelor. In general, portul si moda la sate au oscilat intre traditionalism si modernitate. Invatatorul, notarul, medicul se imbracau ca la oras, cu haine "nemtesti".

La oras, oamenii din "lumea buna" isi comandau haine la croitor sau le cumparau "de-a gata" de la magazinele de moda. Barbatii purtau ghete de lac, pantaloni cu manseta, haina la doi sau trei nasturi, palarie; camasi albe, care la manseta se incheiau cu butoni (de aur sau de argint), cravata cu picatele era prinsa cu ac incrustat cu pietre pretioase. Ceasul de buzunar cu lant de aur sau de argint si bastonul cu cap de fildes erau accesorii nelipsite pentru orice barbat "serios". La festivitatile deosebite, barbatii se imbracau in smoching. Unii barbati extravaganti - mai ales tineri, actori, scriitori - purtau camasi colorate, haine in carouri, pantofi rosii sau galbeni, lavaliera, palarie alba à la Maurice Chevalier. Briantina (uleiul de par) era nelipsita, iar cei care purtau barba aveau intotdeauna un piepten de argint sau os, pe care-l foloseau uneori ostentativ, pentru ca cei din jur sa observe calitatea acestuia. In casa, purtau halate lungi, viu colorate, iar in picioare papuci comozi, din piele de porc sau de vitel.


Femeile s-au aratat mult mai preocupate de moda, comparativ cu barbatii. Exceptie faceau doamnele mai in varsta, care au ramas la moda antebelica: pantofi de culoare inchisa, rochii lungi "pana la pamant" cu dantele; bluze inchise la gat, palarii cu boruri mari si bogat ornamentate. Femeile de varsta medie s-au dovedit mult mai receptive la moda; ele se imbracau dupa ofertele caselor de moda din Paris, care erau preluate de casele de moda din Bucuresti si din principalele orase ale tarii. Tinerele fete, mai nonconformiste, au inceput sa poarte pantofi in culori vii sau sandale, fuste pana la genunchi si bluze en coeur, sa se tunda "baieteste" (à la garçon). La domiciliu, femeile purtau capoate de casa inflorate. Pudra, rimelul, parfumul faceau parte din recuzita oricarei femei din "lumea buna".

Multi dintre cei care locuiau in zonele periferice ale oraselor purtau haine cumparate din targurile de vechituri. Unele categorii de salariati - militari, lucratori la caile ferate, preoti - aveau uniforme oferite de stat sau cumparate la preturi mai mici decat cele din magazinele obisnuite.

6. ALIMENTATIA, IGIENA, SANATATEA

Romania era o tara bogata. Cu toate acestea, alimentatia taranului roman era deficitara, atat calitativ, cat si cantitativ. Aproape pretutindeni in Romania porumbul constituia baza alimentatiei taranimii; mamaliga se manca la orice fel de mancare si chiar cu legume verzi si murate, fructe etc. Acest fapt avea consecinte negative asupra starii de sanatate, multi tarani imbolnavindu-se de pelagra. Desi cresteau porci, pasari, vite, taranii mancau foarte putina carne. De regula, de la Craciun pana prin februarie mancau carne de porc (exceptand zilele de post), iar vara, cand efortul fizic cerut de muncile agricole era foarte mare, consumau mai ales bors de loboda, de stevie si alte plante. Doar in zilele de hram, si cam o data pe luna (sambata), taranii taiau cate o pasare. Ardelenii erau priceputi in conservarea carnii, "pita si slana" fiind nelipsite chiar si in lunile calduroase.

Conditiile in care se servea masa erau adesea neigienice; in timpul lucrului la camp, se aseza un prosop (stergar) pe pamant, peste care se puneau mamaliga si castronul pentru ciorba. Acasa, mancarea se servea la masa, tot dintr-un castron pentru toata familia, in care fiecare baga propria-i lingura de lemn; furculita era un obiect cvasinecunoscut.


Fruntasii satelor - invatatori, preoti etc. - aveau un consum alimentar echilibrat pe anotimpuri, corespunzator din punct de vedere al structurii (proteine, glucide etc.), serveau masa in conditii civilizate.

La carciumile din sat - foarte frecventate de tarani - se vindeau bauturi alcoolice si tigari; rareori se serveau mici, carnati sau alte produse alimentare.

La oras, o parte din alimente se cumpara de la piata sau de la magazine, iar o alta se procura din gospodaria proprie (mai ales, in zonele periferice, cu pronuntat caracter agricol). Elitele economice, politice, intelectuale serveau masa in familie, dar si la restaurant. Aproape fiecare oras avea o hala si o piata mare, unde se aduceau marfuri din belsug. Foarte raspandit era obiceiul ca producatorii sa-si vanda marfa pe strada, in drum spre piata. In Bucuresti erau renumiti oltenii, care veneau cu cobilita in spate sau cu cosul in cap (mai ales, femeile), oferind doamnelor produse proaspete (lapte, branza, iaurt, oua). Existau si un fel de abonamente, in sensul ca o gospodina de la oras cumpara numai de la un producator, in care avea deplina incredere ca ii aduce marfa proaspata, de cea mai buna calitate si la un pret rezonabil.

In fiecare oras existau birturi, bodegi si restaurante de mai multe categorii. Clientii isi respectau rangul, erau cunoscuti si tratati ca atare. In restaurantele de lux, unde venea elita urbei, se serveau mancaruri alese si bauturi fine, atmosfera era linistita, muzica discreta (de caffé concert); seara se dansa (mai ales, tango, vals si boston).

Igiena pentru marea masa a populatiei care traia la tara lasa de dorit. In primul rand, camera de locuit avea, de regula, ferestre fixe (batute in cuie) si se aerisea o data pe zi (dimineata). Curatenia generala se facea cam o data pe an (de Pasti). Masa se servea de intreaga familie din acelasi vas, adeseori cu mana. Taranii faceau baie in copaie sau ciubar, la intervale mari (doua-trei saptamani si chiar mai rar).

Starea de sanatate a populatiei se afla intr-o evidenta discrepanta fata de nivelul scolii romanesti de medicina. Facultatile de medicina erau renumite prin calitatea profesorilor, astfel ca au pregatit specialisti cu inalta calificare. Totusi, rezultatele concrete privind starea de sanatate a populatiei au fost modeste. La sate, situatia era extrem de grea. Spre sfarsitul perioadei interbelice existau circa 1.500 medici rurali, care trebuia sa asiste o populatie sateasca de 15,5 milioane de locuitori, un medic revenind, in medie, la peste 17.000 de sateni. In acelasi timp, in statele occidentale un


medic revenea la 2.300-3.000 de locuitori. Deoarece, de regula, medicul era chemat atunci cand bolnavul era intr-o stare critica, prezenta lui era asimilata cu prezenta mortii. De aceea, multi tarani spuneau: "Mai bine sa ne ia Dumnezeu, decat sa ajungem pe mana doctorului"; ei nu aveau idee despre microbi si nu-si puteau explica de ce bolile erau molipsitoare; a locui in aceeasi camera cu cel bolnav de plamani si a-i da ajutor era pentru ei o chestiune fireasca.

Taranii foloseau diferite plante "de leac" pentru ceaiuri sau comprese, recurgeau la felurite leacuri "babesti", descantece etc., unele dintre ele dand rezultate pozitive. Cele mai raspandite boli in mediul rural erau cele de plamani (din cauza conditiilor din locuinte) si de stomac (datorita alimentatiei).

In mod firesc, starea de sanatate in mediul urban era mult mai buna Orasenii din zona centrala se ocupau indeaproape de igiena personala. Multi erau supravegheati de "medicul de familie", care prescria tratamentele necesare prevenirii imbolnavirilor. In caz de necesitate, mergeau la spital, unde faceau analize complexe. Vara, multi mergeau la "bai" (statiuni climaterice) in tara sau in strainatate.

Cei din zona mediana frecventau o data pe luna baia comunala, cu intreaga familie. In mahalale, situatia era asemanatoare celei din sate, uneori chiar mai grea; medicul venea rareori, iar tratamentul prescris nu prea era urmat de pacienti, care credeau mai mult in "leacurile babesti".

7. TIMPUL LIBER

La sate, timpul liber era din belsug in perioada de iarna, cand nu se efectuau lucrari agricole. In celelalte anotimpuri, munca la camp nu oferea nici un ragaz. Zilele de sarbatoare erau respectate; cei mai multi tarani mergeau duminica dimineata la biserica. Dupa masa, se intalneau in fata primariei sau la carciuma, unde discutau probleme privind viata satului, a judetului si chiar a tarii, despre partide si despre oamenii politici. In unele sate erau camine culturale, pe scena carora se prezentau spectacole sustinute de elevi, de cetatenii talentati sau chiar de formatiuni artistice venite de la oras. Tot aici, invatatorii, profesorii, medicul, preotul tineau conferinte pe teme diverse, de cultura generala, igiena, sanatate, religie. Femeile se adunau pe sant sau pe banca din fata portii, informandu-se despre ce se mai intampla prin sat, despre activitatile casnice (modele de


impletit sau de tesut, conservarea alimentelor etc.). De Pasti si de Craciun, finii isi vizitau nasii, carora le aduceau diverse cadouri (oua rosii, pasca, friptura de miel, cozonac, vin, rachiu, carnati etc.); cu acest prilej, luau masa impreuna. De Anul Nou, se desfasurau mari serbari folclorice, la care participa intregul sat. Nuntile si botezurile, precum si hramul bisericii erau, de asemenea, prilejuri de petrecere placuta, in grupuri mari, a timpului liber.

Intelectualii satului, precum si unii tarani - mai ales cei implicati in politica - citeau ziarele pe care le cumparau de la oras, cam o data pe saptamana, iar unii dintre ei ascultau emisiunile de radio (intr-un sat, spre sfarsitul perioadei interbelice, existau doua-trei aparate de radio).

La oras, posibilitatile de petrecere a timpului liber erau mult mai variate. Pe langa cele obisnuite - mersul la biserica, vizitele in familie - se adaugau altele specifice: plimbarea prin parc, urmarirea meciurilor de fotbal, a curselor de cai, a curselor de automobile. In Transilvania era destul de raspandit turismul montan, mai ales in randul sasilor, care-si constituisera mai multe organizatii cu acest profil.

Pentru o buna parte a intelectualilor, cititul ziarului era o practica obisnuita, mai ales dimineata, la cafea. De regula, se citeau ziarele independente Universul, Adevarul, Curentul - mai putin cele de partid, care erau prea subiective si pline de cuvinte grele la adresa adversarilor politici.

In anii'30, ascultarea emisiunilor de radio devenise o practica pentru multi romani. In 1939, existau 316.000 aparate de radio; se obisnuia ascultarea in comun a unor concerte si piese de teatru, astfel ca aproximativ 2 milioane de romani beneficiau de transmisiunile Societatii Romane de Radiodifuziune.

Cei cu stare materiala buna isi petreceau concediul de odihna in strainatate, de regula pe Coasta de Azur, in Franta. Unii oraseni frecventau statiunile de odihna din tara; cele mai vizitate erau Carmen Sylva (Eforie), Slanicul Modovei, Ocna Muresului, Calimanesti si Sovata.

Scriitorii si artistii frecventau cafenelele, unde purtau discutii prelungite privind ultimele aparitii editoriale, expozitii si spectacole. In Bucuresti, renumite erau cafenelele Capsa si Corso, de pe Calea Victoriei. Cafenele, unde se intalnea elita intelectuala, existau in toate orasele.

Unii oraseni isi petreceau timpul liber in restaurante, unde luau masa, ascultau muzica, discutau probleme la ordinea zilei. Existau restaurante de lux, frecventate de personalitati marcante ale vietii politice si


economice; in zonele periferice, carciuma reprezenta un loc de intalnire si petrecere dintre cele mai agreabile. Aici cantau renumiti lautari si solisti vocali; adesea, distractia incepea sambata seara si se incheia duminica in zori.

Concluzii

Viata cotidiana a romanilor in perioada interbelica a devenit mai complexa, comparativ cu cea de dinaintea primului razboi mondial. Mediul de locuire a cunoscut unele mutatii, atat in sate, cat si la orase, ca urmare a construirii unor "centre civice", dar si a unui mare numar de locuinte. La sate, noile case erau spatioase, avand, de regula, trei camere. La orase s-au construit vile, dar si blocuri de locuinte cu 6-10 etaje.

Ocupatiile s-au diversificat, mai ales in mediul urban, unde au aparut noi ramuri si subramuri industriale, iar numarul salariatilor a crescut. La sate, ocupatia de baza a ramas agricultura, dar a sporit numarul de mestesugari si functionari publici.

Veniturile celor mai multi dintre romani au sporit, ca urmare a reformei agrare (la sate) si a ridicarii nivelului de calificare profesionala (la orase). Evident, aceste venituri erau extrem de diversificate. In conditiile in care circa 75% din gospodariile taranesti erau nerentabile, sursele de castiguri erau extrem de mici, fapt ce nu a permis investitii semnificative pentru achizitionarea de masini si utilaje moderne. Castigurile la oras erau mult mai mari, astfel ca si confortul vietii de zi cu zi a multor cetateni din acest mediu a sporit.

Familia a continuat sa constituie o institutie fundamentala a societatii, in cadrul acesteia consumandu-se o mare parte a vietii cotidiene. Romania avea cea mai mare natalitate din Europa, dar se afla pe primul loc si in privinta mortalitatii infantile (sub un an). Viata de familie la sate era organizata in functie de lucrarile agricole, munca la camp antrenand pe toti locuitorii (inclusiv copii de la 6-7 ani). Iarna era o perioada mai relaxata. La oras, cei mai multi barbati aveau serviciu sau lucrau in propriile lor ateliere sau agentii (birouri), in timp ce femeile se ocupau de gospodarie si de cresterea copiilor. Totusi, s-a inregistrat o anumita sporire a numarului de femei angajate in activitati industriale (mai ales, in cele textile).

Locuintele au devenit mai spatioase, oferind conditii mai bune de viata. Dar, desi casele lor aveau trei camere, taranii locuiau doar intr-una, in conditii precare de igiena. Imbracamintea a ramas in mare parte cea


traditionala, realizata in gospodaria proprie, dar tineretul a devenit mai receptiv la moda de la oras. In mediul urban, locuintele erau extrem de diversificate: de la vile si apartamente in bloc, la case din chirpici, lipsite de cele mai elementare conditii de igiena. Imbracamintea a devenit mai comoda si adaptata unei societati dinamice. In Bucuresti si in principalele orase existau Case de Moda, unde se confectionau haine dupa ultima creatie din capitala Frantei.

Alimentatia taranului, dar si a oraseanului din zona periferica, era dezechilibrata, mai ales sub raport calitativ, iar igiena lasa de dorit. Pentru cei instariti, masa era nu numai bogata si variata, dar constituia un prilej de intalniri si discutii politice sau de afaceri.

Se poate conchide ca viata cotidiana a celor 18 milioane de romani a fost, in perioada interbelica, extrem de complexa si s-a derulat pe o traiectorie care mergea de la traditionalism spre modernitate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

. Tratatul de Istoria Romanilor, vol. VIII, Romania Intregita (1918-1940), (cap. IV), coordonator Ioan Scurtu, Editura Enciclopedica, 2003, Bucuresti.

. Ioan Scurtu, Viata cotidiana a romanilor in perioada interbelica, Editura RAO, Bucuresti, 2001.




Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright