FUNCTIONAREA INSTITUTIILOR UNIUNII EUROPENE.

Consiliul isi desfasoara activitatea pe baza unei reglementari date de tratatele incheiate si, mai ales, de Regulamentul interior elaborat, in baza art.5 al Tratatului de la Bruxelles. Actualul regulament a fost publicat in J.O.C.E. nr.1.268 din 25.10.1979, modificat de J.O.C.E. nr.1.291/97 din 15.10.1987.

Consecintele de natura juridica ce decurg din prevederea conform careia 'Consiliul se constituie din reprezentantii statelor membre si fiecare guvern delega in Consiliu pe unul dintre membrii sai', sunt urmatoarele:

-numai persoanele avand calitatea de membrii ai guvernelor statelor membre pot face parte din Consiliu;

-nici un alt functionar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;

-fiecare stat desemneaza numai un membru in Consiliu.

Functionarea Consiliului ridica, in principal, problema presedintiei, a modului de deliberare si a existentei organelor auxiliare.

Presedintia Consiliului este asigurata, prin rotatie, de fiecare stat membru, pentru o perioada de 6 luni, in ordinea fixata prin ultimul act de adeziune, in anul 1995 au detinut presedintia Franta (din ianuarie pana in iunie) si Spania (din iulie pana in decembrie), in anul 1996 asigura presedintia Italia si Irlanda, pentru ca in anul 2000 presedintia sa apartina Portugaliei si Frantei, in plus fata de tratate, care nu-i confera decat responsabilitati secundare si procedurale, gasim dezvoltarile practice care au dat un statut veritabil presedintiei, (cf. M.Agral, Presedintia Consiliului R.M.C. 1975, 163 si J.Loos Dewast, Presedintia in cadrul institutional al Comunitatilor europene R.M.C., 1984, 31): 'Rolul sau intern' s-a intarit treptat, pe masura inmultirii 'Consiliilor specializate' si, de asemenea, prin relatiile din cadrul Comisiei ca 'autor de compromis'. 'Rolul extern' se dezvolta in raporturile cu Adunarea, ca si in domeniul relatiilor externe.

Organele auxiliare:

- Secretariul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care reuneste mai multi functionari si, in general, constituie un cabinet colectiv de conducere asigurand permanenta si garantand stabilitatea.

- Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER). Existenta sa ca organism este relativ recenta, fiind fondat numai prin Regulamentul interior al Consiliului, inainte de a fi mentionat intr-o maniera lapidara, prin articolul 4 al Tratatului de la Bruxelles ('un comitet compus din reprezentanti permanenti ai statelor membre, care are ca sarcina pe aceea de a pregati lucrarile Consiliului si de a executa mandatele care le sunt conferite de acesta') a ocupat un loc important in sistemul deciziei comunitare, (cf. J.Salmon, Reprezentantii permanenti pe langa C.E. si EURATOM in misiunile permanente pe langa organizatiile internationale, Bruxelles, 1971, 561; Von Rijin, la COREPER in Comunitatile largite, C.D.E., 1972, 637; A.Maugas Martin, Participarea COREPER-ului la procesul de decizie comunitara C.D.E., 1980, 25).

Este locul unde se dezvolta un dublu dialog: dialogul reprezentantilor permanenti intre ei si dialogul fiecaruia dintre ei cu capitala de unde provin.Reprezentantul permanent este, totodata, avocatul guvernului sau, insarcinat sa-si convinga partenerii de buna intentie a pozitiei pe care o apara si de cea a Consiliului pe langa propria sa capitala. COREPER este, in acest fel, sub dubla sa forma, creuzetul in care o anumita opinie comunitara a ajuns sa se formeze prin confruntarea, respectiv depasirea opiniilor statelor membre si ale Consiliului.

Instanta de control politic, COREPER orienteaza si supervizeaza lucrarile multiplelor grupuri de experti care functioneaza in permanenta in Consiliu pe temele cele mai diverse. Aceste grupuri sunt compuse cand din colaboratori ai ambasadorilor, rezidenti la Bruxelles, cand din experti veniti din capitale. COREPER se straduieste sa usureze activitatea ministrilor rezolvand la propriul sau nivel chestiunile pe care expertii nu le-au transat; in plus, joaca rolul de a filtra problemele din diferite dosare.

Alte organe auxiliare: grupurile de experti; Comitetul special pentru agricultura; Comitetul pentru vize; Comitetul regiunilor; Comitetul monetar si Comitetul economic si local.

Consiliul se reuneste la convocarea Presedintelui, din initiativa acestuia, ori a unuia dintre membrii sai sau chiar la solicitarea facuta de Comisie. Sesiunile Consiliului sunt foarte frecvente (pana acum s-au tinut peste 140) si de multe ori lungi (in 1986, de exemplu, Consiliul a tinut 79 de sesiuni, intr-un total de mai mult de 107 zile reunite; unele sesiuni 'maraton' pot sa se prelungeasca mai multe zile).

Reuniunile Consiliului au loc cu usile inchise. Numai membrii Comisiei au acces si dreptul la cuvant. Deciziile Consiliului nu pot fi luate decat de ministrii insisi. Totodata, atunci cand este vorba de chestiuni mai putin importante si cand intervine un acord unanim intre reprezentantii permanenti si reprezentantul Comisiei, decizia este luata de Consiliu fara a mai avea loc discutii (partea A a ordinii de zi).

Reguli si metode de votare.

Referat: Legile lui Murphy - legile entropiei Referat: Zoroastrism (Mazdeism) - religia dualista aparuta in Iran

Renuntand la regula clasica de drept international, conform careia egalitatea suverana a statelor nu concorda decat cu unanimitatea si dreptul de veto, autorii tratatelor consacra 3 modalitati de a vota.

- Votul majoritatii simple. Ca si in dreptul comun nu este solicitat decat in cazurile limita.

-Votul in unanimitate. Prezinta acea particularitate de a fi incontestabil, chiar daca unul sau mai multe state se abtin. Veto-ul pretinde un act pozitiv. Campul sau de aplicare nu este de neglijat. Chiar dupa terminarea perioadei de tranzitie, subzistau, de exemplu, in Tratatul C.E.E., 27 de dispozitii care prescriau recursul unanimitatii. A.U.E. a mentionat aceste clauze de unanimitate in domeniile constitutional si quasiconstitutional (art.138, 201, 235, 237 s.a,), dar le-a redus in domeniile politicilor comune si, mai ales, ale armonizarii legislatiilor nationale unde ele sunt, de acum, exceptionale (art.51, 57(2), 99, 100, 100A(2), 103(2), 130D, 130I, 130J, 130Q, 130S; cf, de asemenea, art.7 C.E.E.A. pentru programele de cercetare si investitie ale EURATOM), fara a presupune ca in toate domeniile, Consiliul nu se poate limita la o propunere a Comisiei ca la cea a unanimitatii (149 C.E.E.).

-Votul majoritatii calificate face obiectul unei organizari elaborate special, avand grija sa evite a da statelor membre 'mici' un rol disproportionat, care sa duca la rupturi importante[1].

In Tratatele de la Roma, voturile statelor sunt ponderate, in functie de un criteriu general, demografic, politic si economic (Germania, Franta, Italia si Regatul Unit al Marii Britanii - 10 voturi; Spania - 8 voturi; Belgia, Grecia, Olanda si Portugalia - 5 voturi; Austria si Suedia - 4 voturi; Danemarca, Islanda si Filanda - 3 voturi si Luxemburg - 2 voturi), majoritatea (2/3) fiind 58 de voturi din 87. Aceasta semnifica faptul ca nici un stat membru nu dis­pune de o minoritate de blocare (nici macar unul din cele 2 'mari')- La fel, cei 5 'mari', singuri, nu pot minoriza pe cei 10 'mici', in sfarsit, cand Consiliul statueaza afara de propunerea Comisiei, ca cele 58 de voturi necesare trebuie sa exprime votul favorabil a cel putin 10 state membre, inseamna ca reprezinta pentru minoritate o protectie suplimentara, in Tratatul C.E.C.A., ponderea tine cont de importanta fiecarui stat in materie de productie de carbune-otel. Art.28 are ca efect interdictia ca doua puteri siderurgice (adica asigurand fiecare cel putin 1/9 din productia totala), sa se opuna unei decizii, acestea putand fi minorizate.

Votul majoritar, astfel organizat, inlocuind treptat unanimitatea, pentru a deveni principal la sfarsitul perioadei de tranzitie, este marea inovatie a tratatelor comunitare prin care s-a dorit sa se vada principalul simbol al 'supra-nationalitatii'. Dar, punerea sa in aplicare a fost contestata de catre Franta, chiar cand urma sa se generalizeze (catre finalul perioadei de tranzitie, la sfarsitul celei de-a doua etape).

Importanta votului majoritar nu consta, indeosebi, in faptul ca priveaza statele mici de posibilitatea blocarii deciziilor importante, atat timp cat membrii mai puternici pot, de regula, sa fie adusi la optiunea dorita prin procedee care tin de presiunea politica.

Acest principiu contribuie la egalitatea statelor membre si se constituie intr-un fundament solid al Constitutiei Comunitatilor.

In ciuda acestei originale si bine orientate abordari conceptuale, importanta majoritatii a ramas in practica foarte mica. Motivul isi are sorgintea tn anul 1965, cand Franta, temandu-se ca interesele vitale in finantarea politicii generale agricole erau amenintate, a blocat luarea deciziilor in Consiliu pentru mai mult de 6 luni, prin practicarea 'politicii scaunului gol (liber)'.

Problema a fost rezolvata in 29 ianuarie 1966 prin 'Pactul Luxemburg' (Compromisul de la Luxemburg), care prevede ca, in situatia deciziilor care se refera la interesele importante ale unui numar mare de state membre, Consiliul se va stradui, intr-un interval de timp rezonabil, sa gaseasca solutii care sa poata fi adoptate de catre toti membrii, respectand atat interesele lor, cat si cele ale Comunitatilor.

Delegatia franceza a accentuat ca ea considera normal ca, in aceste situatii, discutiile sa continue pana cand se ajunge la o 'intelegere unanima'.

'Pactul Luxemburg' nu prevede solutii pentru cazurile in care unanimitatea se dovedeste a fi imposibila, dar se limiteaza la recunoasterea faptului ca intre statele membre exista inca divergente de opinii referitoare la acest subiect.

Intelegerea a reusit, totusi, sa puna capat impasului. A fost pur si simplu lasat la latitudinea statelor membre (sa decida acestea), astfel incat oricare dintre ele poate cere unanimitatea pentru orice decizie considerata a fi majora si luata in Consiliu.

In acest fel, fiecare stat membru are practic dreptul de veto.

Situatia care a degenerat din capacitatea de decizie a Consiliului a fost considerabil imbunatatita prin Actul unic european.

Desi nu era posibil sa se abroge in unanimitate toate regulile, s-a cazut de acord, pentru a accepta votul majoritar, de exemplu, pentru armonizarea prevederilor legislative si administrative privind infiintarea si functionarea pietei interne, coeziunea economica si sociala, cercetarea si dezvoltarea tehnologica si de mediu.

Oricum, exceptiile de la regula generala a votului majoritar erau facute in cazul taxelor, al libertatii de miscare a muncitorilor si al drepturilor si intereselor salariatilor, zone in care unanimitatea este, inca, ceruta.

Cele 6 delegatii constata daca exista divergente care ar conduce la concilieri ce ar duce la rezolvarea completa a problemei.Intoarcerea la practicarea votului in cadrul Consiliului ar fi trebuit sa fie favorizata de modificarea regulamentului sau interior din 20.07.1987 in termenii caruia: 'Consiliul procedeaza la vot la initiativa Presedintelui sau. Presedintele poate, de altfel, sa deschida procedura de votare la initiativa unui membru al Consiliului sau Comisiei atunci cand majoritatea membrilor ce compun Consiliul se pronunta in acest sens'.

Repunerea in discutie a votului majoritar a fost elementul determinant al 'derivei interguvernamentale' a Consiliului, membrii sai uitand ca ei constituie o institutie comunitara si se comporta, in exercitarea atributiilor lor, ca o conferinta diplomatica.

Deliberarea - Presedintele stabileste o ordine de zi provizorie, ordine de zi care se aproba prin adoptarea de catre Consiliu. In continuare, se fac precizarile necesare cu privire la punctele asupra carora se cere votul, deoarece in structura ordinii de zi se regasesc doua parti (capitole):

- partea A: Este data de punctele ordinii de zi asupra carora nu se cer dezbateri, nefiind necesar nici votul participantilor. Pentru punctele inscrise in aceasta parte s-a obtinut acordul inaintea dezbaterilor, la nivelul organismelor Consiliului. Sunt, totusi, inscrise in ordinea de zi pentru ca, formal, ele trebuie adoptate de catre Consiliu;

- partea B: Cuprinde problemele (punctele existente pe ordinea de zi) care impun deliberari, dezbateri si, implicit, aprobarea (adoptarea) lor prin votul participantilor. Ca procedura, retinem faptul ca, dupa desfasurarea deliberarilor, dezbaterilor, de regula, se ajunge la un punct de vedere comun, punct de vedere care este supus la vot, adoptandu-se sau, problemele care fac obiectul punctului respectiv, se retrimit spre rediscutare in organismele Consiliului.

Organele auxiliare (unele dintre ele le-am prezentat deja) sunt: Secretariatul general, Directiile, Serviciile si Comitetele. Cel mai important Comitet este Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER), format din inalti functionari (la nivel de ambasadori), cate un adjunct (ministru plenipotentiar) si experti guvernamentali, in cadrul acestui comitet se desfasoara intreaga dezbatere a problemelor comunitare, dupa aceea se introduc la punctul A al ordinii de zi (numai daca s-a realizat acordul) ori la punctul B (in situatia in care nu s-a obtinut acordul).