Familia monoparentala - familia cu un singur parinte a devenit o realitate incontestabila

Una dintre formele noi catre care se indreapta evolutia familiei in perioada actuala este familia cu un singur parinte. In unele tari cum ar fi SUA, deja acest tip de familie a devenit predominant la sfarsitul anilor '80 si inceputul anilor '90. Pentru Europa, statisticile din Marea Britanie arata ca familiile monoparentale reprezentau de asemenea un procent semnificativ. Singurul parinte poate fi mama sau tata dar oricare ar fi situatia, aceasta forma de familie ridica o multitudine de probleme vizand un nou stil de viata si de interactiune, noi solicitari pe linia ajustarii si acomodarii atat intrafamiliale cat si extrafamiliale. Cauzele care conduc la aparitia familiei cu un singur parinte sunt multiple dar cea mai frecventa este situatia in care tatal paraseste familia in urma divortului. Printre alte cauze pot fi mentionate: abandonul familial, separarea in fapt, decesul, nasterea unui copil nelegitim. Desigur exista si familii formate din copii si mama necasatorita. Statisticile arata ca in cele mai multe cazuri familia cu un singur parinte este condusa de catre mama (Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, 1994).

Odata ce familia cu un singur parinte a devenit o realitate incontestabila, ea a atras atentia tot mai mult cercetatorilor si specialistilor in politici sociale date fiind costurile crescute ale protectiei sociale. Concluziile formulate nu sunt concordante parerile fiind impartite. Exista cercetatori care se centreaza pe sublinierea riscurilor mari pe care le reprezinta acest tip de familie pentru copil, in sensul in care cand unul dintre parinti este absent pentru o perioada mare de timp, familia isi pierde abilitatea de a functiona intr-o maniera sanatoasa accentuand asupra riscurilor privind cresterea, dezvoltarea si educatia copiilor. Alti autori au pareri contrare si anume examinand functionalitatea familiilor monoparentale au ajuns la concluzia ca suportul social, starea materiala a familiei, statutul social al mamei si comunicarea eficienta sunt inalt predictive pentru buna sanatate fizica si mentala a membrilor acestei familii mai ales a copiilor. Chiar daca exista diferite si complexe tipologii cea mai importanta distinctie in ceea ce priveste familia cu un singur parinte, avand in vedere aspectele ei pur functionale si efectele posibile, este cea dintre familia condusa doar de catre mama si familia condusa numai de catre tata (Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, 1994). Problemele ridicate de acest tip de familie sunt cele legate de exercitarea rolurilor parentale si a relationarii interpersonale. Daca in cazul relationarii in cazul unei familii cu ambii parinti exista o distribuire a responsabilitatilor, rolurile parentale exercitandu-se in directie complementara si compensatorie, in cazul familiei conduse numai de catre mama, tensiunea si incordare in ceea ce priveste adoptarea rolului parental cresc, intrucat responsabilitatile ce revin ambilor parinti cad acum in sarcina numai a mamei.

Incercarea exercitarii corespunzatoare a ambelor roluri duce la restrangerea sferei comportamentale specifice pentru fiecare rol fie la exagerarea unor tipuri de conduita ce intra in sfera de actiune a rolului matern. In ceea ce priveste relationarea cu copilul, apar serioase schimbari comportamentale mai ales in cadrul mamelor divortate. In anii ce urmeaza rupturii capacitatea de a exercita complet rolul parental este mult diminuata. Centrata pe propriile dificultati de adaptare mama este cu greu responsiva la nevoile copilului. Este posibil ca limitele dintre rolul parental si cel al copilului sa se estompeze in sensul ca, pe de o parte mama, in special daca are mai multi copii, poate manifesta tendinta de a abdica de la rolul ei ca parinte, devenind un fel de partener al celui mai in varsta dintre copii si pe de alta parte de a pretinde copiilor sa fie mult mai maturi decat sunt ei in realitate. (Glenwick si Mowrey, 1986). Pot exista situatii in care mama incepe sa sporeasca raporturile de comunicare privitoare la diferite aspecte legate de viata cu copilul care, in mod crescator, isi asuma rolul de confident. In multe privinte, mama in aceasta situatie tinde sa se sprijine pe copil, considerandu-l un suport emotional si, in felul acesta, copilul este implicat in structuri interactionale ce reclama un anumit grad de maturitate in raport cu care el nu este suficient pregatit. In asemenea situatii copii nu pot sa-si exprime sentimentele si trairile lor tensional-conflictuale insa pot sa apara diferite forme 'mascate' de reactie, cum ar fi cazul unor somatizari sau conduite nevrotice (Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, 1994).

Tatal in calitate de singur parinte prezinta caracteristici diferite pe linia adoptarii si exercitarii rolului parental, desi si in acest caz apar elemente tensive aditionale rol-status-ului specific tatalui. El este constient ca trebuie sa fie pentru copil si mama si tata. In acest sens apar noi responsabilitati cum ar fi, mai ales, cele legate de menaj si de treburile casnice si gospodaresti. Unii sunt total lipsiti de asemenea experiente in momentul in care isi asuma 'dublul' rol de parinte. De aceea, frecvent, tatal manifesta tendinta de a imparti asemenea gen de sarcina cu copii (Greif,G.L., 1985).

In adoptarea si exercitarea noului sau rol si anume de singur parinte, tatii intampina dificultati si ei se plang mai ales de faptul ca nu pot sincroniza multiplele categorii de solicitari legate de cresterea si educarea copiilor, de indatoririle casnico-menajere si de activitatea sa socio-profesionala - sursa mijloacelor de subzistenta. Cele mai mari dificultati apar in cazul copiilor foarte mici, necesitand masuri de ingrijire speciale.

Familia cu un singur parinte prezinta particularitati organizatorice si functionale diferite fata de modelul de familie cu ambii parinti. Pentru fiecare dintre cei doi parinti apar noi tipuri de solicitari care determina schimbari in plan comportamental. Relationarea cu copiii capata infatisari diferite iar efectele asupra procesului de crestere si maturizare psihologica si psihosociala a acestora sunt diferite(Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, 1994). Efectele asupra dezvoltarii copilului nu trebuie generalizate nici intr-un sens nici in altul. Cercetari privind efectele familiei cu un singur parinte nu au fost limitate doar la consecinta slabei adaptari a copilului, studii mai vechi sau mai recente au pus in evidenta felul in care copii se raporteaza si isi construiesc comportamentul fata de persoanele de acelasi sex cu parintele pierdut. Hetherington (1972) a condus o examinare comprehensiva asupra efectelor familiei cu un singur parinte pe un lot de fete scindat in trei grupuri diferite: fete din familii cu ambii parinti, fete ai caror tati au decedat si fete ai caror tati s-au separat sau au divortat. O parte din studii a constat in intervievarea fetelor intr-un centru de zi. Au fost puse 4 scaune in camera de interviu. Intervievatorul asezat pe un scaun lasa fetelor libertatea de a aseza scaunele la o distanta mai mare sau mai mica fata de scaunul pe care acesta era asezat. Comportamentul fetelor a aratat ca fetele mamelor divortate au stat mai aproape de barbatul intervievator; fetele mamelor vaduve au stat pe cel mai indepartat scaun. Cand intervievatorul era femeie grupurile erau asezate fara un patern evident al selectarii distantei. Aceasta observatie a fost interpretata ca indicand ca fetele mamelor divortate mai degraba cauta compania barbatilor si fetele mamelor vaduve evita compania barbatilor. Din alte observatii ale studiului reiese ca fetele mamelor vaduve angajeaza un contact vizual ochi in ochi mai slab, cu intervievatorul barbat, stau in posturi rigide si raporteaza o activitate heterosexuala slaba. In contrast, fetele mamelor divortate angajeaza un contact vizual ochi in ochi mult mai semnificativ, stau pe scaun mai degajat si au raportat o activitate heterosexuala mult mai activa. Totusi pentru nici unul din aceste grupuri datele nu au aratat contacte cu barbati sau atitudini pozitive fata de barbati comparative cu datele obtinute pentru grupul fetelor din familii cu ambii parinti. O alta concluzie importanta a studiului este aceea ca pierderea tatalui indiferent de motiv inainte de varsta de 5 ani presupune efecte mai pronuntate asupra comportamentului copiilor decat pierderea parintelui dupa varsta de 5 ani.

Pentru unele persoane, faza psihologica de raspuns la acesti stimuli este instinctul, pentru altele inzestrarea intelectuala, care indica modul principal de raspuns.

Izoland stimulii este posibil ca individul sa ignore anumite reactii, constiinta controland raspunsurile prin raportarea la intensitatea stimularii simturilor.

Dorintele reprimate si impulsurile pastrate in inconstient au implicatii morale.

Efectele nelinistitoare ale istovirii individului pot scapa controlului divizat sau disociat, daca acesta intrebuinteaza substante care "altereaza" constiinta.

Starea creata duce la inutila contopire a halucinatiei cu realitatea, desi in mod concret acestea se afla intr-un contrast vadit.

Substantele psihoactive, care produc o solidaritate indisolubila cu halucinatia (ca stare psihica anormala, sub influenta careia individul are convingerea ca traieste o stare care de fapt nu exista), se impart in mai multe categorii: sedativele, opiaceele (narcoticele), stimulantele, halucinogenele si substantele derivate din cannabis.

Consumul uneia dintre aceste substante limiteaza puterea intelectului uman pana la gradul purei aparente.

In cautarea consumului frecvent al acestor substante, individul urmareste realizarea placerii, libertatea absoluta, energia formativa care sa reconstruiasca o alta realitate, pentru a edifica "lumea proprie".

Deoarece reactia anormala, dupa consumul substantei psihoactive este evidenta, individul se ascunde, devenind creatorul unei lumi imaginare, indepartate si fara nici o contingenta cu cea reala.

Substantele sedative, formate de tranchilizantele minore, barbituricele si alcoolul etilic, li

Fiind insa tot mai prezenta aceasta forma de familie in cadrul arhitectonicii sociale, ea trebuie sa intre tot mai mult in atentia cercetarilor in vederea conturarii de unui ansamblu de recomandari destinate a ajuta la cresterea eficientei preluarii, adoptarii si exercitarii acestui tip specific de rol parental in cadrul familiei conduse de un singur parinte.

Familia monoparentala consecinta a separarii sau divortului este de departe cazul cel mai frecvent. Dincolo de circumstantele economice sau sociale care influenteaza evolutia familiei monoparentale, separatia sau divortul realizate cu sau fara conflict este stresanta si suparatoare pentru copiii si adultii implicati. Concluziile cercetarilor din anii 1980 in Marea Britanie au aratat ca primii doi ani dupa separare sunt caracterizati de o perioada de tulburari ce poate evolua pana la criza dupa care copii se adapteaza gradual noilor roluri, relatiilor si altor schimbari in familia in care traiesc. Cercetari mai recente au aratat insa ca familiile care au experimentat o serie de schimbari si anume separarea parintilor, au copii care intampina probleme in viata sociala, educationala si chiar la nivelul starii de sanatate cu o incidenta evident mai mare decat grupul de copii din familii ce nu au experimentat divortul sau separarea (Cockett si Tripp, 1994). Potrivit unor cercetari pe populatie americana (Wallerstein si Blakeslee, 1989) la cinci ani dupa divort pot fi distinse trei grupe de copii: complet restabiliti(34%), mediu restabiliti (29%), si a treia categorie de copii care manifesta insatisfactie, depresie, solitudine si chiar retard in dezvoltare.

Ca o concluzie la cercetarile care de multe ori prezinta date ce sustin pareri contradictorii, privind efectele pentru copiii din familiile rezultate in urma separarii acestea sunt complexe ele fiind potentate de urmatorii indicatori prezentati in ordinea influentei: statutul social al parintelui care creste copii, varsta acestuia, sexul (familia condusa de tata sau mama). Concluziile la cercetarile amintite fac precizarea ca nu se poate afirma cu certitudine ca divortul va fi o experienta negativa cu consecinte asupra dezvoltarii copilului cum nu se poate afirma cu certitudine ca o familie cu ambii parinti presupune exclusiv o experienta pozitiva in viata copilului ( Burghes, 1994).