Paradigma clasica si paradigma cognitiv-comportamentala in studiul hipnozei.

Odata ce viata launtrica si comportamentele diverselor categorii de pacienti intra in atentia cercetatorilor, asistam la nasterea psihologiei patologice ca ramura (mai mult sau mai putin) autonoma si avand la temelie convingerea ca studierea fenomenelor maladive contribuie la intelegerea si elucidarea celor firesti. "Pentru teoria psihanalitica este centrala distinctia intre motivele inconstiente si cele constiente care stau la baza conduitei umane. Sunt cunoscute in psihologie experimentele care se refera la studiul influentei sugestiilor post-hipnotice in cadrul carora subiectul executa comenzi de a caror sursa acesta nu este constient. Desi psihologii s-au ocupat mai ales de studiul fenomenului constient, clinicienii nu pot nega prezenta la pacientii lor a unor motivatii de care acestia nu-si dau seama."[1] "Putine teme atrag in psihologie in masura in care o face hipnoza. Cauzele acestui interes sunt multiple. Hipnoza fascineaza prin neobisnuitul sau si nu stim daca ceea ce atrage este interesul de a-i descifra taina sau dorinta de a te lasa furat de ea. Stim insa cu certitudine ca cercetarile experimentale moderne sunt expresia a doua paradigme aflate fundamental in opozitie: (1) paradigma clasica sau a transei avand ca reprezentanti de marca pe Hilgard, Erickson, Spiegel si Edmonston; (2) paradigma cognitiv-comportamentala de inspiratie sociala, avand ca reprezentanti pe Barber, Spanos, Wagstaff, Lynn, Kirsch si Gorassini.

Ne aflam, parafrazandu-l pe Kuhn intr-o faza de cercetare stiintifica a hipnozei, extraordinara dar si paradoxala.

Cercetarea este extraordinara deoarece este expresia luptei intre cele doua paradigme mai sus mentionate. Cercetarea este paradoxala deoarece lupta intre paradigme dureaza de aproximativ 30 de ani fara a se intrevedea clar un castigator. Or, Kuhn arata ca ar fi trebuit sa se intample unul din urmatoarele doua lucruri: (1) schimbarea de paradigma prin inlocuirea paradigmei vechi (clasica) cu noua paradigma (cognitiv-comportamentala); (2) asimilarea paradigmei noi in paradigma clasica.

Nu s-a intamplat nimic, si aceasta stagnare la nivel paradigmatic are consecinte negative asupra elaborarilor teoretice si aplicative in domeniu; in cartile noi despre hipnoza gasim tratate si prezentate aproximativ aceleasi tehnici si proceduri ca acum 20-30 de ani, progresul fiind deci infim."[2] In acest context trebuie sa precizez ca "Paradigma clasica a generat atat teorii si orientari stiintifice asupra hipnozei, fundamentate experimental, (ex. teoria neodisociationista - Hilgard) cat si teorii si orientari naive situate in apropierea simtului comun, fara o baza experimentala riguroasa (ex. orientarea New Age cu implicatii asupra hipnozei)." Acum "Cu toata aceasta diversitate se poate evidentia un nucleu comun de asumptii teoretico-metodologice proprii acestei paradigme:

prin procedura de inductie hipnotica se induce o stare de transa hipnotica numita si hipnoza neutrala sau transa A . Intelegem prin transa A o stare de constiinta caracterizata prin faptul ca subiectul "rupe" legatura cu mediul inconjurator, comportamentul este experientiat ca involuntar, atentia se concentreaza pe un stimul intern sau extern iar la nivel fiziologic apare o stare de relaxare;

transa hipnotica are diferite nivele de adancime care pot fi evaluate cu diverse scale de hipnotizabilitate (ex. scala Barber, Scalele Stanford: A, B, C sau de grup, etc.);

pe fondul transei A se fac sugestii hipnotice specifice generandu-se fenomenele hipnotice tinta (ex. catalepsia bratului). Transa A este considerata o conditie absolut necesara pentru producerea fenomenelor hipnotice tinta. Ea poate fi interpretata ca un fenomen hipnotic "difuz" care urmeaza si este indus de procedura de inductie hipnotica, si care precede, conditioneaza si explica aparitia fenomenelor hipnotice tinta;

realizarea fenomenelor hipnotice depinde de nivelul de adancime a transei; unele necesita ca o conditie prealabila pentru aparitia lor doar un nivel superficial de adancime a transei (ex. catalepsia bratului), altele presupun un nivel profund de adancime a transei (ex. amnezia posthipnotica);

hipnotizabilitatea este o trasatura relativ stabila de personalitate, fiind greu si putin modificabila prin tehnici si exercitii specifice (ex. biofeedback, deprivare senzoriala etc.)."[4]

"Teoria dominanta din cadrul acestei paradigme este teoria neodisociationista. Ea isi are radacinile in cercetarile lui Janet asupra fenomenelor de disociere. In aceasta teorie se afirma ca prin procedura de inductie hipnotica se induce o stare de transa caracterizata printr-o disociere a constiintei. Adica unele sisteme de prelucrare a informatiei se separa de procesorul central - constiinta - functionand automat si independent. Aceasta capacitate de disociere este stabila pentru fiecare subiect in parte, neputand fi modificata prin diverse proceduri (ex. biofeedback, relaxare, etc.) decat intr-o masura extrem de mica. Disocierea constiintei indusa prin proceduri de inductie hipnotica este conditia absolut necesara pentru producerea fenomenelor hipnotice."

Este deosebit de important sa precizez ca "Aceasta perspectiva asupra hipnozei a fost criticata serios de programul cognitiv-comportamental initiat de Barber . Ca urmare a acestui fapt, impactul ei asupra cercetarii fundamentale si asupra hipnozei experimentale a fost drastic redus. Cu toate acestea, ea domina in practica clinica si juridica, deoarece prin tehnicile si procedurile riguroase si sofisticate pe care le presupune, hipnoza se constituie intr-un "pretext" si "ritual" cu functie terapeutica. Altfel spus, nu tehnica in sine este eficienta, ci semnificatia si functia care i se atribuie de catre pacient tehnicii este fundamentala. Utile in anumite situatii, astfel de tehnici sunt totusi departe de a genera aplicatii si interventii de anvergura. Impactul lor pragmatic ar putea fi comparat cu eficienta clinica a ritualurilor religioase. Or, desi nu trebuie ridiculizate, ele trebuie depasite, altfel riscam sa ne situam la nivelul unor interventii practice situate cu o palma deasupra simtului comun, rupte de aplicatiile de varf din stiinta. Schimbarea care trebuie realizata ar fi similara trecerii de la vindecarea prin ierburi tamaduitoare la farmacologia moderna sau de la altoiri la ingineria genetica. O astfel de intreprindere si incercare de schimbare este programul cognitiv-comportamental initiat de Barber ."

Acest program de cercetare asupra hipnozei a fost "initiat de Barber s-a derulat pe parcursul a doua etape: 1) etapa de negare si invalidare a rezultatelor teoretico-experimentale obtinute pana la el, caracterizata printr-o pozitie behaviorista radicala; 2) etapa de constructie a unei noi paradigme de orientare cognitiv-comportamentala, imbogatita ulterior prin cercetarile lui Spanos si Wagstaff cu elemente de psihologie sociala." Inca din primele decenii ale veacului al XIX-lea, alienisti din Hexagon precum Philippe Pinel, Jean-Étienne Esquirol si François Broussais se pronunta pentru aplicarea - la omul sanatos - a cunostintelor de fiziologie si psihologie dobandite ca urmare a studierii indivizilor afectati de boli mintale. La 1828, ganditorul francez Théodore Jouffroy aprecia ca, in situatia disparitiei controlului superior, diversele facultati psihice se reconfigureaza ierarhic ori se suprima de maniera anormala. Teza este reluata si dezvoltata, dupa 1880, de neurofiziologul englez John Huglings Jackson, el vazand in maladia mintala o disolutie (antonim fata de "evolutie") progresiva a functiilor psihice, cauzata de degradarea sistemului nervos. Totodata, isi croieste drum ideea ca nebunia poate fi tratata si chiar prevenita.

Document online: Saracia in societatea romaneasca Referat: Sociologie economica rurala - intrebari

In mod oarecum bizar, cel care va contribui decisiv la individualizarea noii specialitati (una de granita si comparativa) nu a fost medic, ci filosof, anume francezul Théodule Ribot, profesor, din 1885, la Sorbona, apoi Collège de France din Paris. Receptand inrauriri pozitiviste locale (Auguste Comte) sau alogene (Herbert Spencer), pledeaza ferm in favoarea separarii psihologiei in raport cu metafizica, careia ii va abandona studierea "cauzelor prime", spre a se dedica observatiei stiintifice a faptelor, imbratisand inclusiv "fenomenele spiritului la toate animalele" si considerandu-le "nu doar sub forma lor adulta, dar si in fazele succesive ale dezvoltarii" (avem aici, atunci cand vizeaza umanul, o anticipare a teoriei genetice piagetiene). Totodata, contrar traditiei germane si compatriotului Claude Bernard, sustine ca nu se suprapune nici cu fiziologia, deoarece insusirile si procesele psihice - tradandu-si specificul inconfundabil - nu pot fi reduse la substratul lor material morfo-functional (astfel, dualismul psihofizic de mai veche inspiratie carteziana isi gaseste un nou si stralucit adept). In atentia investigatiei trebuie sa stea constiinta, vocabula denotand generic multiple manifestari ale vietii intime, un curent continuu de senzatii, perceptii, reprezentari, fantazari, emotii, volitii, ganduri etc. reglate de legile asocierii si sesizabile pe cale introspectiva (tribut evident platit atomismului en vogue la vremea respectiva).

Maladia "nervoasa" (mintala) - despre care isi extrage informatii cazuistice disparate din lucrari eterogene, incercand sa le coerentizeze si sintetizeze - reprezinta un adevarat substitut al metodei experimentale. Dezorganizarea patologica (a unor functii particulare, chiar a intregii personalitati) se instaleaza urmand o ordine bine stabilita, iar diferitele grade de deteriorare comporta procese desfasurate la niveluri distincte, ireconoscibile in devenirea normala. In Psychologie des sentiments vorbeste, asemeni lui Freud, de primatul vietii afective, tendintele in parte inconstiente (bunaoara, pulsiunile, instinctele) jucand un rol fundamental in economia psihica si exteriorizandu-se in complexitatea unor manifestari precum memoria, vointa, inteligenta. Uneori, ele marturisesc stoparea evolutiei emotionale si incapacitatea de a mai asimila achizitii ulterioare (ceea ce califica drept "infantilism" sau "arierare"). Discipolilor sai numerosi - printre care P. Janet, G. Dumas, H. Wallon, C. Blondel, G. Poyer, D. Lagache - s-a straduit sa le asigure o dubla formatie, filosofica si medicala, repurtata sistematic prin studii adancite in ambele domenii de preocupari intelectuale, oricat ar parea ele de diferite. Primii doi vor fonda, in 1904, revista Journal de Psychologie normale et patologique. Tot pe atunci, chirurg si profesor reputat de anatomie patologica la faimoasa clinica Salpêtrière din Paris, numarandu-se printre primii ce utilizeaza aparatele de proiectie in conferinte, Jean-Martin Charcot sustine ca exista maladii de orgine pur psihica, care se dezvolta fara a altera in vreun fel tesuturile, iar atunci microscopul nu mai e de nici un folos in stabilirea cauzelor (pana atunci, in medicina moderna, asa ceva era de neconceput: chiar isteria trecea drept inselatorie, un fel de simulare, cei suferinzi avand reputatia de a fi de rea credinta). De asemeni, afirma ca boala reprezinta un adevarat "experiment natural" asupra vietii mentale. In focarul atentiei sale se afla cercetarea din unghi neurologic a isteriei la pacientele sale (majoritatea celor internati se recrutau dintre femei), aratand ca, sub hipnoza,li se pot provoca reprezentari ce au drept consecinta, spre exemplu, o anumita contractie, paralizia bratului sau insensibilizarea unei zone cutanate, respectivele fenomene somatice pastrandu-se un timp dupa iesirea din somn.Se demonstra astfel ca starile mentale pot determina modificari fizice. Totodata, evidentiaza ca subiectele traverseaza, in timpul experientei hipnotice, trei stadii: letargia, catalepsia si somnambulismul, fiecare faza caracterizandu-se prin simptome specifice. "Procesul psihoterapeutic dinamic este marcat de momente de catharsis (descarcari psihice de natura emotionala) si insight. Harper definea catharsisul ca o descarcare a tensiunii si anxietatii prin retrairea pe plan psihic a experientelor trecute.

Este cunoscut faptul ca inca din cele mai vechi timpuri oamenii au cunoscut efectul binefacator al exprimarii sentimentelor (vezi efectul "purificator' al spovedaniei), in locul termenului de purificare utilizat de religie, Freud a preferat termenul de catharsis. Daca la inceputul psihanalizei catharsisul a fost con­siderat un element de baza al psihoterapiei, ulterior chiar Freud, odata ce sistemul sau s-a structurat si s-a maturizat, a ajuns la concluzia ca pentru succesul terapiei este nevoie de mult mai mult, el deplasand accentul de pe cathar­sis pe alte elemente ale analizei. Totusi, catharsisul ramane in continuare un element important in terapia analitica pentru ca:

a.  terapia nu poate progresa daca pacientul nu-si exprima intr-o anumita masura trairile afective;

b.  exprimarea acestor sentimente ii produce pacientului o usurare, fapt ce incurajeaza pe acesta sa continue terapia.

Deci ambele procese - catharsisul (descarcarea) si insightul (iluminarea) - sunt considerate ca apartinand psihanalizei traditionale.

Demersul terapeutic isi schimba, pe parcursul evolutiei sale, centrul de greutate de la momen­tele de catharsis (descarcare) la recuperarea amintirilor uitate (insight)."[8]

Contributiile lui Charcot sunt incadrate adesea in domeniul a ceea ce se numeste psihologie dinamica, ramura ce studiaza fortele (motivatii, tendinte, pulsiuni etc.) care orienteaza intr-un sens sau in altul activitatea individului, de la simpla reactie motrica si pana la intrebuintarea inteligentei. Existenta unor atari forte apare intr-un fel particular la bolnavii ce nu prezinta nici o afectiune organica decelabila, aratand - macar pe moment si intr-un cadru limitat - ca mecanismele lor mentale sunt inca in masura sa functioneze, desi comportamentul manifest invedereaza diferite grade de inadaptare. Tulburari de genul nevrozei sau psihozei sugereaza ca medicatia adresata trupului (intact) nu se recomanda in asemenea cazuri, preferandu-se tratarea directa a proceselor subiacente responsabile de maladia constatata. Iar medicul francez considera oportun ca vointa terapeutului sa se substituie celei "infrante" a pacientului, deoarece, in conditii determinate, i se poate suscita o stare vecina somnului, in cursul careia subiectii (receptivi la sugestii si docili) raspund la toate intrebarile si executa comenzile primite fie imediat, fie dupa trezire. Sunt principiile care stau la baza hipnoterapiei, aceea care va dobandi un prestigiu deosebit inclusiv posterior nasterii freudismului. In paralel, la spitalul din Nancy, Ambroise Liébault (atras de tezele magnetismului animal profesat de austriacul Franz Messmer si scrutat frecvent ca vindecator sarlatan in comunitatea stiintifica) si discipolul sau Hyppolite Bernheim (profesor admirat la universitatea din localitate si straduind a-si reabilita magistrul dezavuat) vadeau preocupari intrutotul similare, insa diferendele grave de opinie vor genera o intensa polemica purtata cu Charcot, in controversa intervenind - de o parte sau de cealalta - destui psihologi europeni, astfel ca disputa ajunge sa se "internationalizeze". Printre altele, Bernheim nu-si cruta criticile sarcastice la adresa celor "trei stadii" degajate de savantul rival, postuland ca hipnoza, departe de a constitui o manifestare patologica, nu e decat intruchiparea unei reactii normale (bazate pe "sugestibilitate"), iar respectivele simptome pot fi obtinute, prin induceri adecvate, chiar in starea de veghe, tehnica din urma - veritabila "transformare morala" - fiind preferabila din unghi "psihoterapeutic" (termen pe care il utilizeaza in mod recurent si il impune in lexicul stiintific). O vie opozitie intampina conceptia lui Charcot si in mediile austriece, acolo unde Sigmund Exner publica in 1894 o carte intitulata Proiect de explicare fiziologica a fenomenelor psihice, in care sustine raspicat punctul de vedere ca orice proces mental se reduce la un eveniment material-somatic (cerebral), refuzand sa vada in suflet/constiinta ceva misterios ori problematic. Nu admite nici ca anumite mecanisme psihice (precum cele puse in miscare pe durata somnului hipnotic) ar putea antrena modificari in plan fizic, socotind ca lucrurile decurg exact invers. In acelasi spirit "organicist", neurologul si psihiatrul vienez Theodor Meynert aprecia ca orice tulburare sau maladie mintala isi are o explicatie in termeni strict anatomo-fiziologici. Cat priveste hipnoza, aceasta ii aparea drept o modalitate artificiala de a-ti stapani, manipula si abrutiza semenul. In momentul in care Freud ii relateaza ca, la Paris, au fost descrise cazuri de isterie la barbati, exclama ca e o "prostie". Contrar evidentelor empirice, pe atunci se considera ca isterie provine etimologic de la hysteron. Dar sa revenim in Franta. Profesor de filosofie mai intai la Le Havre, dupa absolvirea studiilor de profil, medic la Salpêtrière, fondator al Societatii de Psihologie, sustinand cursuri de psihologie experimentala la Sorbona si Collège de France, conducand, din 1890, laboratorul de psihologie patologica din Paris si autor al unei opere vaste, Pierre Janet considera ca, daca psihopatologia doreste sa se obiectiveze, e obligata sa renunte la introspectie in profitul metodei clinice. Diferita de tehnicile de laborator, aceasta rezida in observarea si analizarea in cursul unor repetate sedinte a asa-numitei conduite, inteleasa ca ansamblu al actiunilor unui pacient - de la cele mai simple miscari realizate pana la cele mai complexe rationamente relatate -, dar intreprinse la alta scara decat contabilizarea, de catre behaviorist, a comportamentului manifestat de sobolan in labirint (sa spunem, de cate ori o coteste pe culoarul din dreapta la o raspantie), caci presupune categorii de investigatie si interpretare mai ample, incluzand semnificatii, motivatii si scopuri ireductibile, a caror unitate e data de valoarea functionala comuna. Generalizand filosofic (nu fara unele influente receptate din partea lui H. Spencer, H. Höffding, H. Bergson si T. Ribot), Janet opineaza ca insasi devenirea spiritului uman se suprapune peste istoria conduitelor. Memoria, bunaoara, apare atunci cand "santinela" (plasata in afara taberei, iar, spre deosebire de animale, nu in contact cu membrii grupului) devine capabila sa-si alerteze congenerii nu atat in momentul sesizarii pericolului, cat dupa scurgerea unui rastimp (atunci cand revine printre semeni). Actiunea este pusa chiar la originea gandirii: actul este declansatorul unei tendinte, a unei "dispozitii de a face o serie de miscari succesive intr-o anume ordine". Diversele conduite (dimpreuna cu functiile psihice subiacente) vor fi ierarhizate conform cantitatii de "forta"/"tensiune" continute. Unele sunt sinteze noi ce poarta asupra unui conglomerat de fapte si evenimente, reclamand, asemeni travaliului eficace asupra mediului, "functia realului"; in schimb, altele solicita mai putina "putere"/"incordare", cum ar fi activitatile dezinteresate, cogitatia reprezentativa si cea abstracta, reactiile emotionale ori miscarile musculare involuntare sau inutile. In nevroze (indeosebi "psihastenia"), functiile implicand niveluri superioare de tensiune sunt afectate si suprimate primele, in vreme ce acelea inferioare (inclusiv automate) persista si, foarte adesea, se dezvolta la cote excesive. Termenul de terapie cognitiv-comportamentala isi are originile atat in domeniul psihologiei cog­nitive, care pune accent pe rolul ideilor asupra comportamentului, cat si al psihologiei compor-tamentaliste, cu orientarea sa riguros centrata pe obtinerea unor performante."[9]

"Campul psihologic" al individului este alcatuit dintr-o multitudine de operatii materiale si mentale, dintr-o diversitate de comportamente obiective strans legate intre ele. In starea de sanatate psihica, puterea coordonatoare a constiintei este atat de ridicata incat toate aceste operatii si comportamente sunt reunite intr-o aceeasi perceptie personala. In schimb, atunci cand sanatatea psihica se pierde, intre componentele vietii launtrice se produce o dezagregare, o destramare si o sustragere a unor elemente de sub controlul constiintei, cum se intampla in cazul isteriei, al fobiilor etc. Pe fundalul unei asemenea disocieri intime, tendintele obscure si confuze ale inconstientului se pot manifesta nestingherit. "Orientarea comportamentala a aparut ca o reactie fata de psihoterapiile bazate pe "insight' (iluminare) care puneau un accent deosebit pe fortele ascunse, de natura inconstienta ale psihicului uman."[10]

Elev al lui Ribot, filosof si medic, om inalt cultivat si spiritual (isi sustine doctoratul in litere), profesor stralucit, sef al Laboratorului de psihologie experimentala din cadrul clinicii de boli mintale functionand pe langa Facultatea de Medicina din Paris, Georges Dumas procedeaza, printre altele, la studiul aprofundat al emotiilor, recurgand la toate resursele pe care i le putea oferi fiziologia (bunaoara, activitatea centrilor nervosi si a glandelor endocrine) si parvenind la concluzia identitatii fundamentale a mecanismelor normale cu cele patologice. Declansarea primei conflagratii mondiale ii ofera prilejul de a-si extinde cercetarile asupra tulburarilor (traumelor) neuronale si psihice provocate de razboi militarilor si populatiei civile, publicand studii in acest sens. Se va dovedi un adversar declarat si redutabil al psihanalizei, pe care nu scapa prilejul de a o ataca si lua in deradere, in scrieri, cursuri si conferinte.

Considerat adesea ca precursor direct al psihanalizei, medicul vienez Joseph Breuer desfasoara initial studii de fiziologie asupra respiratiei si simtului de echilibru, spre a se consacra apoi psihiatriei, practicand hipnoza ca tehnica terapeutica.     Psihonevrozele sunt explicate pe baza unor socuri sau traumatisme de natura "morala" suferite de pacient, mai exact, a unor reminiscente emotionale care se asociaza cu amintirile. Emotiile sunt insotite de reactii constituite din reflexe voluntare sau involuntare. Rolul memoriei este deosebit de important, fiind vorba de tensiunea si confruntarea dintre forte constiente si inconstiente. Maladia se instaleaza pe fundalul unei insuficiente descarcari afective, dar poate fi tratata prin edificarea unor noi reprezentari mentale, a unui nou sistem de apreciere a faptelor.

La 1880, printre pacientii sai figureaza Bertha Pappenheim (cazul facut public sub pseudonimul "Anna O." si devenit ulterior faimos), o evreica in varsta de 21 de ani suferind de grave tulburari isterice (convulsii, anestezii locale, paralizii ale membrelor, atacuri de panica, imposibilitatea de a se alimenta si a bea, disfunctii de limbaj, tulburari ale vederii si halucinatii, insomnii etc.). Sesizand ca, in timpul crizelor, ea profera cuvinte fara legatura, o aduce in stare de hipnoza si ii repeta respectivele vocabule, facand-o sa povesteasca plina de tristete despre o tanara (ea insasi) aflata la patul de suferinta al tatalui sau. Or, intreaga gama de simptome aparuse pe vremea cand isi ingrijea parintele bolnav de tuberculoza. Mai constata ca relatarile determina provizoriu sistarea tulburarilor; incapacitatea de a consuma lichide chiar dispare definitiv in momentul in care Bertha isi aminteste de urmatorul incident: cainele unei persoane pe care o antipatiza profund, bea apa, in fata ei, dintr-o cana, suscitandu-i un dezgust si o manie pe care nu le-a putut atunci exprima.

Se evidentiaza astfel influenta traumatizanta a unei experiente emotionale anterioare, iar Breuer se gandeste la o metoda de tratament constand in provocarea de povestiri sub hipnoza. "Hipnoza si medicamentele psihotrope pot fi utilizate pentru a creste sugestibilitatea subiec­tului si a facilita demersul psihoterapeutic."

Deasemenea se considera ca "Baza teoretica a terapiilor comportamentale isi are originea in teoriile invatarii, care considerau ca personalitatea umana se structureaza si functioneaza in raport de stimulii exteriori, de situatiile, rolurile si interactiunile sociale si nu de fortele psihice interne, abisale, fn formele sale extreme, orientarea com­portamentala neaga total existenta factorilor psihologici de natura interioara. Terapeutii comportamentalisti se ocupa de comportamentul observabil si de conditiile de mediu care il modeleaza, psihoterapia fiind inteleasa ca un proces de invatare. Conform acestei orientari nevroza este considerata ca un fenomen invatat si prin aceasta isi pierde carac­terul misterios.

Reactiile, emotiile si deprinderile dezadaptative au fost achizitionate in cursul vietii individului si ele s-au fixat deoarece au permis candva su­biectului sa evite anumite experiente trau­matizante. Ele tind sa fie repetate nu numai in prezenta stimulilor aversivi care le-au generat ci si intr-o serie de situatii cu caracter similar."

In concluzie "Tehnica terapeutica a psihanalizei clasice isi propune sa aduca la nivelul constiintei emotiile, motivele si experientele de care subiectul nu este constient. Odata ce acestea au atins nivelul constiintei, individul isi extinde controlul constient asupra lor sau se elibereaza de ener­gia psihica pe care aceste continuturi psihice contin."