Duopolul telefoniei mobile pe piata din Romania

Exemplul esecului unui monopol este cel al telefoniei. In SUA, unul dintre cele mai importante monopoluri de stat a fost cel al AT&T - Romtelecomul lor. Numai ca el nu a fost creat natural, ci de stat, prin acordarea unei licente. Cand Alexander Graham Bell a patentat telefonul, pe 7 martie 1876, putina lume a realizat importanta inventiei. De altfel, Western Union, cea mai importanta companie de telegrafie a vremii, a ratat oportunitatea sa cumpere patentul pentru 100.000 de dolari. Bell a reusit pana la urma sa comercializeze telefonul, beneficiind si de monopolul acordat de patent. Numai ca monopolul nu a dus la dezvoltarea industriei. In 1894, la expirarea licentei, numarul de convorbiri telefonice zilnice la 1.000 de persoane era de numai 37, iar cel de telefoane - de 4,8 la mia de persoane. Dupa expirarea licentei, desi se spunea ca monopolul e necesar, fiind nevoie de o infrastructura costisitoare, mai putin de 50% din piata a fost preluata de mici companii private locale. Rezultatul? Intr-o perioada similara celei in care s-a pastrat monopolul (15 ani), adica in 1910, numarul convorbirilor telefonice zilnice crescuse la 391,4 si numarul telefoanelor ajunsese la 82 la mia de locuitori.

In Romania, situatia postdecembrista a fost similara: Romtelecom (initial monopol) a fost fortat de aparitia telefoniei mobile sa se reformeze: a micsorat tarifele, insa n-a pierdut clientii (au ramas tot 4,3 milioane). Cine a castigat? Consumatorul. In plus, au aparut si alti provideri de telefonie fixa. Numai ca statul si-a bagat din nou coada, dictand preturile la Romtelecom si acordand licente. Recent, statul a refuzat acordarea de licente 3G pentru Cosmote Mobile Telecommunications si Societatea Nationala de Radiocomunicatii (SNR), pe motiv ca nu posedau tehnologia necesara. Consumatorii, si nu statul, trebuiau sa decida asta. Iar daca se demonstra acest lucru ele puteau intra linistite in faliment. In schimb, Orange si Vodafone profita de statutul privilegiat de primii beneficiari ai licentelor, mergand pe mana unui oligopol si preferand sa nu-si fure clientii. Faptul ca statul opreste intrarea de noi actori pe piata le intareste acest oligopol (controleaza peste 90% din piata telefoniei mobile).

Rezolvarea cazurilor de oligopolie in conceptia

Economistilor Cournot, Stackelberg si Bowley

In primul caz, cunoscut in teorie ca duopol simetric de tip Cournot, cele doua firme au o atitudine de intelegere si colaborare. Produsul fiind omogen si pretul identic, ajustarea se va face doar prin cantitati. Pretul va fi functie de cantitatea totala adusa pe piata de catre cele doua firme, p = (qA+qB). Cum se realizeaza ajustarea? Daca pe piata exista doar firma A iar B va dori sa intre pe piata, o va face in conditiile in care va produce o cantitate indeajuns de mare care sa-i maximizeze profitul, acceptand ca variabila exogena cantitatea produsa de A. La randul ei, firma A acceptand intrarea pe piata a lui B, isi va adapta si ea cantitatea in vederea maximizarii profitului, luand qB drept variabila exogena. Urmeaza o noua ajustare a cantitatii produse de firma B, procesul continuand pana cand nici unul dintre producatori nu va mai gasi necesar sa-si modifice oferta, atingand punctul de optim.

Duopolul Cournot reda acea situatie in care doi participanti de puteri relativ egale ajung, ca printr-o atitudine constructiva, sa-si maximizeze avantajele, eliminand riscul unei confruntari directe din care ambele parti ar avea de pierdut. Situatia de compromis, creata de reajustarile propriilor actiuni in functie de actiunile celorlalti si care pleaca de la premisa ca scopul celuilalt nu este de a afecta interesul partenerului, ci de a-si promova propriul interes, poate descrie acceptiunea liberala asupra noilor relatii la nivel international. De altfel, ingloband acest model al lui Cournot, teoria jocurilor sta la baza argumentarii necesitatii compromisului si negocierii in relatiile internationale. Starea opusa, cea de conflict si de incercare de dominatie reciproca, este redata de un alt model neoclasic, cel al dublei dominatii al lui Bowley . Daca ambele firme au tendinta de a se impune, aspirand simultan la acapararea pietei, atunci se va crea o stare conflictuala. Firma A isi fixeaza productia la nivelul optim, care-i permite sa-si maximizeze beneficiul. In acelasi timp, firma B isi fixeaza propria-i productie tot la nivelul ce-I maximizeaza beneficiul, in speranta ca firma A se va adapta la aceasta situatie. Cum acest lucru nu se intampla, productia ce defineste oferta totala se gaseste intr-un punct in afara curbelor de reactie ale celor doua firme, aparand astfel o supraoferta. Supraoferta va determina scaderea preturilor si schimbarea variabilei de ajustare de la cantitate la pret, ajungandu-se astfel la o stare dezavantajoasa pentru ambele firme. Modelul Bowley reflecta foarte bine rezultatul unei atitudini bazate pe forta. Lipsa de comunicare, negociere si compromis conduce, in cele mai dese cazuri, la dezavantaje pentru ambele parti, avand un

grad foarte ridicat de incertitudine.

Situatia cea mai convenabila in situatie de oligopol este cea descrisa de duopolul asimetric de tip Stackelberg, in care una dintre firme (A) este dominanta iar cea de-a doua se adapteaza continuu. Firma A cunoaste foarte bine strategia si intentia de adaptare a firmei B si de aceea nu va tine cont de deciziile acesteia in fixarea nivelului maximizator al productiei. Daca firma A va considera ca nivelul optim al productiei este qc, atunci firma B va trebui sa-si fixeze productia la nivelul complementar qd. Aceasta pozitie de satelit a lui B poate fi pastrata atata timp cat cererea de piata este mai mare decat oferta maximizatoare a firmei A. In momentul in care bresa de piata dispare, firma B va trebui sa-si reconsidere atitudinea in una mai agresiva, altfel riscand sa fie eliminata de pe piata . Asadar, puterea economica este prezenta in cadrul pietelor, desi ea nu a fost initial obiectul de studiu al autorilor clasici liberali. Am vazut ca economistii ortodocsi considera puterea ca fiind o exceptie de la concurenta perfecta. Atata timp cat exista concurenta, indivizii sunt proprii arbitri si fac alegeri in functie de nevoi si dorinte, cel mai bun criteriu fiind cel al satisfacerii cat mai complete a acestora. Cele mai importante elemente in luarea deciziilor sunt preturile libere si veniturile. De aceea, in aceasta relatie simpla nu exista posibilitatea manipularii consumatorului de catre vanzator si, implicit, nu pot apare relatii bazate pe variabile exogene pietei libere. In concurenta perfecta, agentii economici nu se pot influenta unii pe altii in luarea deciziilor. Fiind multi si de dimensiune redusa, pentru a-si maximiza profitul, producatorii trebuie sa-si orienteze efortul inspre interior, rentabilizandusi activitatea prin diminuarea costurilor. Nimic altceva nu este posibil. Nerespectarea pretului impus de piata libera duce in mod implicit, pe termen lung, la inchiderea activitatii. Privind prin aceasta optica liberala, termenul de putere este pur si simplu pulverizat, abordarea sa cazand astfel in desuet. Mai mult, unul din atuurile puterii il reprezinta detinerea informatiei. Dar teoria concurentei perfecte elimina si aceasta ipoteza. Agentul economic este perfect informat asupra pietei, informatia circuland liber, in mod transparent. De la achizitionarea materiilor prime, angajarea de personal si pana la formarea pretului de vanzare, totul se afla sub controlul exclusiv al pietei. Respectarea ad literam a principiului laissez faire-lui ramane singura solutie de supravietuire, pentru ca piata libera este o entitate neutra, care reprezinta media comportamentelor agentilor prezenti, penalizand si excluzand

comportamentele anormale.

Sintetizand cele subliniate mai sus, putem afirma ca daca este posibila existenta concurentei perfecte, atunci tema discutiei noastre nu mai exista. Relatiile de putere nu pot exista intr-un mediu perfect concurential. Insa, intre abordarile teoretice ale mediului perfect concurential si realitate exista o mare diferenta. Crearea unui model al pietei perfect concurentiale nu este, de cele mai multe ori, decat un exercitiu intelectual. Este vorba despre un proiect daca nu utopic, cel putin extrem de rar intalnit in realitate. Conditiile de existenta ale pietei cu concurenta perfecta nu se indeplinesc simultan, fiind mult prea restrictive. Cand se poate vorbi despre atomicitate este greu sa fie indeplinita conditia omogenitatii produsului si a perfectei informari asupra pietei. Invers, cand exista omogenitate, nu mai poate fi regasita conditia atomicitatii. Ca sa nu mai vorbim despre celelalte doua conditii, de intrare libera pe piata si de perfecta mobilitate a factorilor de productie, care nici macar in

teorie nu pot fi indeplinite decat cu ajutorul unor ipoteze extrem de simplificatoare. Este exagerat sa se vorbeasca despre o libera circulatie a factorului pamant sau a factorului munca. Singurul care se apropie substantial de cerintele concurentei perfecte este capitalul financiar, care reprezinta insa doar o componenta a ceea ce se intelege prin capital in teoria economica. Asadar, chiar daca nu suntem entuziasti cand o spunem, concurenta perfecta nu reprezinta un model al comportamentelor reale de piata. Iar lipsa concurentei conduce implicit la concentrarea puterii si la manifestarea relatiilor de putere. Din momentul in care acceptam existenta imperfectiunilor pietei, putem identifica incercari de manipulare a unor agenti economici de catre alti agenti economici prin intermediul sistemului de preturi, a dimensiunii proprietatii, etc. Ajungem astfel la identificarea relatiilor de putere in cadrul pietelor si la o necesitate de adaptare a teoriei liberale la realitatile mai dure ale pietelor.