Principii ale dreptului comunicǎrii - principilul prezumtiei de nevinovǎtie

Principiul general al libertǎtii individului

Principiul libertǎtiiii, ca principiu fundamental al dreptului, presupune urmǎtoarele: elaborarea unor acte normative care sǎ garanteze tuturor persoanelor sǎ se realizeze potrivit optiunilor proprii in raporturile cu ceilalti membri ai colectivitǎtii si in cadrul social dat; aplicarea legii de cǎtre organele abilitate ale statului in asa fel incat sǎ se dea siguranta necesarǎ fiecarui individ cǎ este ocrotit in manifestarile si actiunile sale libere si legale; respectarea libertǎtii celorlalti etc. Principiul libertatii este consacrat in Constitutia Romaniei prin reglementarea libertatii individuale (art. 23), a libertǎtii de circulatie in tarǎ si strǎinǎtate (art. 25), respectarea vietii intime, familiale si private a persoanei (art. 26), inviolabilitǎtii domiciliului (art. 27), secretului corespondentei (art. 28), libertǎtii constiintei (art. 29) si a celei de exprimare (art. 30), libertǎtii intrunirilor (art. 39), a celui de asociere (art. 40), libertatii muncii (art. 41).

Intr-o societate democraticǎ , statul - organismul politic care dispune de fortǎ si decide cu privire la intrebuintarea ei - garanteazǎ juridic si efectiv libertatea si egalitatea indivizilor , adicǎ procedeazǎ la propria sa limitare . Dimensiunile, demersurile in care omul poate sǎ se miste dupǎ bunul sǎu plac sunt fixate de cǎtre puterile publice in conformitate cu scopurile pe care ele insele si-au propus sǎ le atingǎ, intr-un sistem politic pluralist . Asa cum arata Hegel , ideea dreptului este libertatea si pentru ca ea sa fie intr-adevar sesizata ea trebuie sǎ fie cunoscutǎ atat in conceptul ei cat si in existenta in fapt a acesteia . Libertatea constituie substanta si determinarea dreptului , iar sistemul dreptului este domeniul libertǎtii infǎptuite . "Fiecare individ are dreptul la viata , la libertate si la siguranta personalǎ " , stipuleaza art.3 din Declaratia universala a drepturilor omului .

Fundamente ale vietii sociale , libertatea si egalitatea trebuie sǎ-si gǎseascǎ expresia juridicǎ . Aceste concepte vor fi principii ale dreptului , care le va consacra intr-o unitate ce tine de insǎsi dialectica vietii sociale .

Libertatea de exprimare este limitata numai de Constitutie care dispune ca 'sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene contrare bunelor moravuri'.

Restrangerea exercitiului unor drepturi sau ale unor libertati este o

exceptie care se face numai in cazurile si cu procedurile prevazute strict de

Constitutie. Astfel, in art. 53 din Constitutie se arata:

Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai

prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea sigurantei

nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a

libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrangerea trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii.'

Ca urmare, potrivit Constitutiei Romaniei, restrangerea exercitarii unor

drepturi si libertati se face numai in urmatoarele conditii cumulative

- restrangerea sa se faca numai prin lege: astfel sunt excluse alte acte

normative, cum sunt: hotararile de Guvern, ordinele ministrilor etc.;

- restrangerea sa se faca numai daca este necesar, adica daca nu mai

exista o alta posibilitate legala;

- restrangerea sa se faca numai in anumite cazuri strict precizate de

Constitutie: apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a

moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav;

- restrangerea trebuie sa fie proportionala cu situatia care a

determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii

deci nu poate suprima dreptul sau libertatea, ci numai limita exercitarea acestora.

Libertatea constiintei nu poate fi ingradita sub nici o forma, deci nici prin

lege, dispune art.29 pct.1 din Constitutie.

Principilul prezumtiei de nevinovǎtie

Prezumtia de nevinovatie a fost instituita pentru prima data ca regula scrisa de drept modern in secolul al XVIII-lea in legislatia S.U.A., iar apoi in Declaratia Universala a Drepturilor Omului si Cetateanului din anul 1789 . Potrivit art. 9 din Declaratie 'orice om trebuie considerat nevinovat pana la probarea culpabilitatii sale'. Ulterior, reglementarea este preluata in art 11 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului , care prevede ca: 'orice persoana invinuita de a fi savarsit o infractiune este prezumata nevinovata atat timp cat vinovatia sa nu a fost stabilita intr-un proces public cu asigurarea garantiilor necesare apararii' Pentru a da efect de obligativitate textului declarativ de mai sus, art. 14 pct 2 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice statueaza ca: 'orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni penale este prezumata a fi nevinovata cat timp culpabilitatea sa nu a fost stabilita in mod legal'. In fine, art 6 par 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului stabileste ca: 'orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata inocenta pana cand vinovatia sa va fi legal stabilita'.

• Reglementarea principiului in legislatia nationala

In legislatia romaneascǎ, prezumtia de nevinovatie (in dubio pro reo) este reglementatǎ de Codul de Procedurǎ Penalǎ in art. 52 C. proc. pen., care consacra faptul cǎ « orice persoanǎ este consideratǎ nevinovatǎ panǎ la stabilirea vinovǎtiei sale printr-o hotarare penalǎ definitivǎ.
In cazul in care probele referitoare la vinovǎtie nu sunt certe, sigure, complete, ci existǎ indoialǎ cu privire la vinovatia inculpatului, se aplicǎ regula in dubio pro reo, potrivit cǎreia orice indoialǎ opereazǎ in favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia, solutia ce se impune este achitarea inculpatului de cǎtre instant de judecatǎ ».

In legislatia interna, prezumtia de nevinovatie este reglementata alaturi de drepturile si libertatile cetatenesti fundamentale, fiind ridicata la nivel de principiu fundamental si depasind limitele stricte ale procedurii judiciare . Astfel, potrivit art. 23 alin 8 din Constitutie, 'pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare persoana este considerata nevinovata'.

Ca urmare prezumtia de nevinovatie presupune[1]:

- o persoana poate fi acuzata numai in limitele legii, pe baza de

probe si indicii de vinovatie, si numai de organele si persoanele

abilitate de lege; orice acuzatie in afara acestor limite intra sub

incidenta codului penal si a legilor penale (purtare abuziva, arestare si

Document online: Generalitati privind incheierea contractului individual de munca Document online: Obiectul contractului de vanzare cumparare

retinere ilegale, represiune nedreapta, insulta, calomnie, ultraj etc.);

referirea la aceste persoane nu se face cu calificativul de infractor,

criminal, violator, ucigas, hot, etc. ci numai cu "prezumtivul asasin,

violator, ucigas, etc.", sau presupusul criminal, pentru ca altfel riscam

sa devenim subiecti ai calomniei.

- persoana nu este obligata sa-si probeze nevinovatia, fiind

prezumata ca nevinovata pana in momentul ramanerii definitive a

hotararii de condamnare; aceasta presupune ca nici o persoana sa nu

fie acuzata fara probe, pentru a nu o obliga sa se dezvinovateasca

atunci cand nu este probata vinovatia acesteia; de pilda, in cazul unui

film considerat de autoritǎtile statului ca fiind "obscen", statul trebuie sa probeze ca acesta este obscen si ca este

interzis printr-o anume lege. Deci nu difuzorul trebuie sa probeze ca

filmul nu este obscen si nu este interzis de lege, adica nevinovatia sa[2].

- prezumtia de nevinovatie nu opereaza in favoarea autoritatilor

statului, nefiind instituita de lege; intre persoana fizica pe de o parte

(care a adus acuze autoritatii publice) si autoritatea publica pe de alta

parte, statul trebuie sa probeze falsitatea acuzelor ; intr-un astfel de

litigiu nu se poate cere agentului media sau persoanei fizice sa-si

sustina (primii) prin probe acuzele, in mod deosebit cele prin care s-a

vizat apararea interesului public sau privat.

- o persoana nedeclarata vinovata prin hotarare judecatoreasca

definitiva trebuie tratata cu respectarea tuturor drepturilor ce i se cuvin

unei persoane nevinovate;

sarcina administrarii probelor de vinovatie o are autoritatea

abilitata a statului, care trebuie sa o realizeze cu respectarea

procedurilor legale; in cazul actiunilor directe la instanta (insulta,

calomnie prin presa, lovire etc.), sarcina administrarii probelor o are

persoana care acuza, impreuna cu instanta[3].

9. Principiul responsabilitatii si raspunderii

Principiul responsabilitatii, responsabilizariisi raspunderii presupune instituirea de responsabilitati, constientizarea acestorasi infaptuirea

raspunderilor atunci cand se incalca regulile dreptuluisi deontologiei comunicarii. Acesta inseamnaresponsabilitatisi raspunderi pentru toti subiectii raporturilor, juridice sau morale, ce apar in domeniul dreptului comunicarii sociale respectiv al celor mai importante relatii sociale reglementate.

De exemplu:

- responsabilitatea jurnalistului fata de societate si fata de cetatean;

- responsabilitatea societatii fata de agentul media;

- responsabilitatea autoritatii publice fata de agentul media, societate sau

cetatean[4];

- responsabilitatea si raspunderea juridica a agentului media, a

cetateanului, a functionarului si autoritatii publice in dreptul

comunicarii sociale;

- responsabilitatea fata de surse, si a surselor fata de agentul media,

cetatean si autoritati, etc.

In Codul etic al Societatii americane Sigma Delta Chi, la capitolul

'Responsabilitate' se arata: 'Jurnalistii care uzeaza de statutul lor

profesional de reprezentanti ai publicului in interese egoiste sau din alte

motive nedemne abuzeaza de o inalta incredere.' In art. 7 teza I din Codul

deontologic al ziaristilor romani se arata: 'Responsabilitatea presei fata de

public presupune ca articolele redactionale nu sunt influentate de interesele

personale ori comerciale ale unor terti.' Credem[5] ca in conceptul "terti" ar

trebui considerati inclusi si proprietarii mijloacelor de informare in masa[6].

In doctrina se mai vorbeste si de principiul echitatii, instituit de

practica judiciara, in virtutea caruia se inlocuiesc compensatiile banesti cu

actiunile preventive si remediile. "Echitatea are relevanta pentru legea

comunicarii datorita posibilitatilor sale de prevenire, in primul rand.

Judecatorii, de exemplu, pot invoca echitatea pentru a opri publicarea unui

articol care se considera ca pune in pericol siguranta nationala[7]. Sanctiunile

date dupa publicare nu protejeaza siguranta nationala." arata Kent

Middleton, referindu-se la legislatia americana in domeniul comunicarii publice[8].

10. Principiul impartialitǎtii si obiectivitǎtii

Principiul impartialitǎtii si obiectivitatii este un alt principiu al

dreptului comunicarii sociale care presupune[9]:

- independenta agentului media si protectia acestuia;

- relatii principiale nediscriminatorii intre autoritati si agentii media;

in investigatii si anchete, aplicarea principiului contradictorialitatii

si consultarea partilor este obligatorie;

prezentarea si transmiterea informatiilor obiectiv si impartial; aceasta presupune o distinctie clara intre informatii, opinie, credinta, zvon, excluderea manipularii si un respect deosebit pentru libertatea gandirii, a opiniilor precum si a credintelor; dupa cum se stie prezentarea subiectiva, partiala a unei informatii, inclinand evident catre o anumita parte si nu spre adevar, este considerata propaganda

- excluderea publicitatii excesive, inselatoare, comparativa, subliminala

prin care s-ar influenta decizia persoanei fizice sau juridice, in sensul

lezarii drepturilor, libertatilor sau intereselor legitime ale acesteia sau ale

acestora : de pilda in anul 1965 Curtea Suprema a S.U.A., a decis ca un

condamnat nu a avut un proces cinstit din cauza publicitatii excesive

facute procesului sau[10]

prezentarea principalelor puncte de vedere aflate in opozitie se asigura,

de regula, in cadrul aceleiasi emisiuni sau, in mod exceptional, in emisiunile

urmatoare;

in cazul in care cei solicitati refuza sa-si precizeze punctul de vedere,

acest fapt se mentioneaza pe post. In exercitarea dreptului la antena se va respecta regula celor trei partii prevazuta de Decizia nr. 40/2004 a C.N.A..

Mediile de informare nu trebuie sa faca publice invinuiri neoficiale, in masura sa afecteze reputatia sau integritatea morala, fara a da celui invinuit sansa unei replici, (prevede Codul etic al SocietaŃii Sigma Delta Chi). Atitudinea partinitoare in comentariul editorial care se indeparteaza cu buna stiinta de adevar, constituie o violare a spiritului jurnalisticii americane se arata in acest Cod. Practica sanatoasa opereaza o neta distinctie intre reportajul de stiri si cel prin care se exprima opinii Reportajul de stiri trebuie sa fie impartial si nepartinitor si sa prezinte obiectiv toate aspectele problemei.

Relatarile privind procedurile politienesti sau juridice trebuie facute astfel

incat sa nu prejudicieze nici una din partile implicate si cu atat mai mult

impartialitatea si independenta justitiei[11].

Independenta agentului media este legata de:

- independenta economica a institutiei de media cat si a agentului

acesteia, atat fata de stat, cat si fata de patronajul politic sau mafiot;

- independenta politica a acestuia;

- interzicerea cenzurii de orice fel;

- protejarea corespunzatoare a agentului media fata de orice

presiune, imixtiune, cumpararea intregii editii dintr-o zi a unui ziar

etc

11. Principiul secretului profesional

Secretul profesional reprezinta piatra unghiulara a oricarei profesii din categoria celor care lucreaza cu informatii. Indiferent ca e vorba de jurnalisti, psihologi sau sociologi, criminalisti sau experti ai serviciilor de informatii. Principiul confidentialitatii are, prin implicatiile de natura politica, sociala, profesionala sau morala pe care le presupune, un caracter special. Tocmai de aceea, dezbaterile pe marginea lui au nascut pana in prezent o bogata literatura de specialitate.

Secretul profesional al jurnalistului presupune obligatia acestuia de a difuza numai acea informatie de actualitate de care el este convins, iar sorgintea ii este bine cunoscuta. Prezentarea, descrierea si nararea trebuie sa fie impartiale. Jurnalistul nu recurge la procedee nelegitime si nedemne de obtinere a informatiei. Jurnalistul recunoaste si respecta dreptul persoanelor fizice sau juridice de a nu furniza informatia si de a nu raspunde la intrebarile puse, in afara de cazurile cand este obligat sa difuzeze informatia prevazuta de lege. Convins fiind ca el a comis o eroare prin publicarea unui material cu informatii fictive sau eronate, jurnalistul este obligat sa-si repare eroarea, utilizand aceleasi mijloace scrise si/sau audiovizuale, care au fost folosite la publicarea materialului. In caz de necesitate el trebuie sa-si ceara scuze prin intermediul mas-media la care este angajat.

Jurnalistul respecta secretul profesional referitor la sursa informatiei obtinute pe cale confidentiala. Nimeni nu are dreptul de a-l constrange sa divulge sorgintea. Dreptul la anonimat poate fi incalcat numai in cazuri exceptionale, cand exista suspiciunea ca persoana-sursa, in mod premeditat a schimonosit adevarul, precum si atunci, cand divulgarea numelui - sorginte prezinta unicul mod de a evita un grav si iminent prejudiciu pentru populatie. Jurnalistul este obligat la cerinta persoanelor intervievate de el, sa nu divulge in mod oficial opiniile lor.

In Romania, un alineat al Codului Deontologic al Jurnalistului prevede: jurnalistul respecta secretul profesional referitor la sursa informatiei obtinute pe cale confidentiala. Nimeni nu are dreptul de a-l constrange sa divulge sorgintea. Dreptul la anonimat poate fi incalcat numai in cazuri exceptionale, cand exista suspiciunea ca persoana-sursa, in mod premeditat a schimonosit adevarul, precum si atunci, cand divulgarea numelui - sorginte prezinta unicul mod de a evita un grav si iminent prejudiciu pentru populatie. Jurnalistul este obligat la cerinta persoanelor intervievate de el, sa nu divulge in mod oficial opiniile lor.  Daca mass-media din Romania dispune de aceste prevederi privind activitatea jurnalistului, in tarile vest-europene si in Statele Unite ele sunt continuu dezbatute de decenii, cu rezultate cel putin notabile. Nici pentru jurnalistii occidentali lucrurile nu au intrat inca in matca, iar ei se asteapta la schimbari continue in relatia cu serviciile secrete, cu procurorii si cu propriile surse.
Pe de o parte, majoritatea institutiilor de presa respectabile din Occident nu doar ca adera la diversele coduri deontologice adoptate la nivel national si regional, ci au propriile coduri deontologice. Daca in Germania ziaristii tin cont de Consiliul Presei Germane, in Franta - de vocea sindicatului National al Jurnalistilor Francezi, iar in Marea Britanie - de codul de conduita al Uniunii Nationale a Jurnalistilor, peste Ocean marile publicatii se mandresc cu existenta unor coduri personale proprii, considerate - cum este cel al "New York Times" - printre cele mai severe din lume. Acestea permit jrnalistilor sa decida singuri in ce masura pot apela la masuri controversate precum folosirea surselor anonime sau relatiile cu serviciile de informatii. Garantand prin responsabilitatea ziaristului si prin nevoia acestuia de credibilitate, cotidianul "Washington Post" isi explica, in 2001, opozitia fata de initiativele puterii de a intari legislatia privind scurgerile de informatii secrete: "Nu pretindem ca suntem neutri in aceasta chestiune. Reporterii nostri solicita astfel de informatii. Iar unele din materialele astfel obtinute, pe care le publicam, sunt informatii secrete. Dar este greu sa ne imaginam ca toate scurgerile de informatii clasificate sunt de rau augur".

12. Principiul umanismului

Principiul umanismului in domeniul comunicǎrii publice presupune folosirea acelor instrumente si modalitǎti de comunicare care nu vor duce la injosirea, umilirea sau degradarea fiintei umane si care nu vor leza demnitatea persoanei in legǎturǎ cu care este fǎcutǎ comunicarea. Umanismul dreptului presupune cǎ trebuie respectatǎ ordinea ierarhicǎ stabilitǎ de legiuitor al elementelor care reprezintǎ scopul actiunii juridice a normelor. Prin stabilirea unor reguli de drept in domeniul comunicǎrii de urmareste in primul rand "prevenirea" sǎvarsirii de fapte imorale si ilegale in legǎturǎ cu fiinta umanǎ, apoi se urmǎreste "repararea" prejudiciilor produse prin afectarea imaginii, demnitǎtii sau onoarei persoanei vizate, iar "represiunea" este prevǎzutǎ in ultimul rand ca element al umanismului normelor juridice. Ideea principalǎ fiind de protectie, de ocrotire si educare. Mediile de informare trebuie sǎ se abtinǎ sǎ promoveze si sǎ inspire curiozitatea morbidǎ si detalierea inutilǎ a aspectelor de viciu si crimǎ.

13. Principiul accesului liber la informatii

Accesul liber si neingradit al persoanei la orice informatii de interes public, definite astfel prin lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relatiilor dintre persoane si autoritatile publice, in conformitate cu Constitutia Romaniei si cu documentele internationale ratificate de Parlamentul Romaniei. Constitutia Romaniei, art.31 alin. (1) prevede cǎ "Dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit" .

Una dintre cele mai importante realizari din ultimii ani in privinta cresterii transparentei institutiilor publice, a controlului societatii civile asupra acestora si, implicit, a consolidarii democratiei, a constituit-o adoptarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de

interes public. Aparitia acestei legi a creat premisele pentru ca articolul 31 din Constitutia Romaniei, cel care garanteaza dreptul cetatenilor de a avea acces la informatiile publice, sa fie cu adevarat respectat.

Transparenta institutionala si responsabilitatea guvernantilor si a institutiilor publice sunt minime, cultura respectarii drepturilor individuale - inclusiv a dreptului de acces la informatii - lipseste, libertatea presei este ingradita in diverse feluri, controlul politic asupra institutiilor statului este extrem de redus. In aceste conditii, accesul real si constant la informatiile de interes public este un element cheie in procesul de democratizare.

Accesul la informatii permite publicului sa aiba o imagine adecvata si sa-si formeze o opinie critica cu privire la societatea in care traieste si la autoritatile care il guverneaza; incurajeaza participarea informata a persoanelor/grupurilor/comunitatilor la chestiunile de interes public; ajuta la

cresterea eficientei administratiei, legislativului si justitiei si la mentinerea integritatii acestora prin reducerea riscului coruptiei; contribuie la legitimitatea administratiei ca serviciu public si la cresterea increderii in institutiile si autoritatile publice. Accesul la informatii are capacitatea sa

conduca la transparenta institutionala, transparenta in gestionarea banului public, responsabilitatea functionarilor publici, expunerea coruptiei si, nu in ultimul rand, la satisfacerea intereselor individuale ale persoanelor care doresc informatii de interes public. Practic, accesul real al persoanelor si al presei la informatiile de interes public determina in mod esential evolutia spre o democratie stabila.

Din punct de vedere al destinatiei si sferei de cunoastere a

informatiei, aceasta este de doua feluri:

a) -informatie publica, adica acea informatie care este sau trebuie

cunoscuta de public, prezentand un interes pentru public, fiind

valorificata prin cunoasterea de catre public;

b)-informatia privata, adica acea informatie care, satisface anumite

interese ale uneia sau ale unui numar restrans de persoane private, si

poate fi facuta publica numai in anumite conditii.

Din punct de vedere al interesului care il satisface, informatia se imparte in:

a)informatie de interes public, adica acea informatie care satisface o

necesitate generala, de interes public, national sau local, fie in mod

public sau secret; in art. 2 lit. "b" din Legea nr. 544/2001, prin

informatie de interes public se intelege orice informaŃie care priveste

activitaŃile sau rezulta din activitaŃile unei autoritaŃi publice sau

institutii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de

exprimare a informatiei.

b)informatie de interes privat, adica acea informatie care satisface o

necesitate privata.

14. Pricipiul dreptului de autor sau al comunicǎrii autorizate

Opera de creatie intelectuala este recunoscuta si protejata, independent de aducerea la cunostinta publica, prin simplul fapt al realizarii ei, chiar in cazul in care nu este terminata

Subiectul dreptului de autor este persoana fizica sau juridica care dobandeste drepturile de autor legate de nasterea unei opera protejate de lege si care are posibilitatea recunoscuta de lege sa pretinda celorlalte subiecte de drept sa nu incalce nici una dintre obligatiile corelative drepturilor sale subiective de autor. Potrivit Legii nr. 8 din 14 martie 1996, privind dreptul de autor si drepturile conexe, pot beneficia de protectia acordata autorului persoanele fizice sau juridice, altele decat autorul. Se prezuma a fi autor pana la proba contrara:

- persoana sub numele careia opera a fost adusa pentru prima oara la cunostinta publica;

- persoana fizica sau juridica, care face publica opera respectiva, numai cu consimtamantul autorului, atata timp cat acesta nu isi dezvaluie identitatea, in cazul in care opera a fost adusa la cunostinta publica sub forma anonima sau sub pseudonim, care nu permite identificarea autorului.

• Continutul dreptului de autor

  Continutul dreptului de autor implica atat existenta unor drepturi morale, cat si existenta unui ansamblu de drepturi patrimniale de autor.

Drepturile morale ale autorului unei opere constau in:

a) dreptul de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta publica;

b) dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei;

c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica;

d) dreptul de pretinde respectarea integritatii operei si de a se opune oricarei modificari, precum si oricarei atingeri aduse operei, daca prejudiciaza onoarea sau reputatia sa;

e) dreptul de a retracta opera, despagubind, daca este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare prejudiciati prin exercitarea retractarii. In ceea ce priveste drepturile patrimoniale, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide daca, in ce mod si cand va fi utilizata opera sa, inclusiv de a consimti utilizarea operei de catre altii.

Utilizarea unei opere da nastere la drepturi patrimoniale, distincte si exclusive ale autorului de a autoriza sau de a interzice:

a) reproducerea operei;

b) distribuirea operei;

c) importul in vederea comercializarii pe piata interna a copiilor, inclusiv prin punerea operei la dispozitia publicului astfel incat sa poata fi accesata in orice loc si in orice moment ales, in mod individual, de catre public;

d) inchirierea operei;

e) imprumutul operei;

f) comunicarea publica, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispozitia publicului, astfel incat sa poata fi accesata in orice loc si in orice moment ales, in mod individual, de catre public;

g) radiodifuziunea operei;

h) retransmiterea prin cablu a operei;

i) realizarea de opera derivate.