Perspectiva sociologica asupra dreptului

PERSPECTIVA SOCIOLOGICA ASUPRA DREPTULUI

I. Geneza, evolutia si statutul stiintific actual al sociologiei

juridice

♦ Obiectul si problematica sociologiei juridice

1. Sociologia generala si sociologiile de ramura. In 1838,

filosoful francez Auguste Comte, in lucrarea sa Course de philosophie

positive, punea bazele unei noi stiinte sociale - sociologia.

Sociologia este stiinta care se ocupa cu studiul explicativ si

comprehensiv al societatii umane in integralitatea ei, sub aspectul

genezei, structurii, dinamicii si functionalitatii acesteia, precum si al

unor fenomene si procese ale realitatii sociale in complexitatea

legaturilor lor cu intregul. La putin timp de la nasterea noii stiinte, in

cadrul acesteia s-a declansat un proces de desprindere a mai multor

ramuri - sociologia culturii, sociologia moralei, sociologia religiei,

sociologia dreptului, sociologia cunoasterii, sociologia populatiei etc.

Aparitia sociologiei a fost benefica pentru stiinta dreptului, intrucat a

dus la o mai buna cunoastere a fenomenelor juridice, la explicarea,

intelegerea si chiar prognozarea acestora din perspectiva socialului.

2. Definitia, obiectul si problematica sociologiei juridice. Sociologia

juridica se ocupa cu studiul realitatii sociale integrale a

dreptului, precum si al fenomenelor si proceselor acestei realitati, sub

aspectul genezei, structurii, dinamicii si functionalitatii lor in cadrul

societatii

Pornind de la definitia propusa, consideram ca sociologia juridica

trebuie sa abordeze patru mari domenii ale realitatii sociale a

dreptului: a) geneza dreptului; b) structura dreptului; c) dinamica

dreptului; d) functionalitatea dreptului.

Sociologia juridica, opineaza Traian Herseni, se ocupa de modul in

care se elaboreaza legile, de criteriile si urmarile lor sociale, de organizatiile

si institutiile judiciare si politienesti, care le asigura aplicarea si

sanctioneaza abaterile. Ea acorda o atentie deosebita normelor juridice,

modului in care sunt intelese si aplicate, respectate sau incalcate, ocolite

sau rastalmacite, si consecintelor sociale care decurg de aici.

O preocupare speciala a sociologiei juridice este studiul inegalitatilor

de ordin legal, al abuzurilor sociale cu acoperire legala, al

sustragerilor de la aplicarea legilor, al fortelor sociale "mai presus de

lege", precum si studiul concordantei legilor cu realitatile sociale, al

masurii in care legile contribuie la buna desfasurare sau impiedica

activitatile sociale. In acelasi cadru se studiaza opiniile oamenilor cu

privire la calitatea legilor, moralitatea, utilitatea si aplicabilitatea lor,

la aprecierea dreptului in perspectiva dreptatii, a atitudinilor si

manifestarilor sociale favorabile sau potrivnice legilor existente,

modificarii, inlocuirii sau desfiintarii lor.

3. Metodele sociologiei juridice. Sociologia juridica face apel, in

primul rand, la metodele stiintelor sociale: metoda logica, metoda

tipologica, metoda comparativa, metoda istorica, metoda statistica,

metoda teleologica, metoda modelarii etc. In al doilea rand, ea face apel

la metodele sociologiei generale: observatia sociologica, analiza de

continut, ancheta, sondajul de opinie, scalarea atitudinilor, studiul de caz,

experimentul sociologic etc. Toate aceste metode sunt insa adaptate la

specificul realitatii sociale a dreptului. De aceea, in investigarea

fenomenelor juridice, sociologia dreptului va utiliza un set de metode

adaptate, precum experimentul legislativ sau judiciar, analiza

sociologica a jurisprudentei, monografia juridica, sondajul de opinie

legislativa etc.

4. Sociologia juridica si sociologia generala. Fata de sociologie,

care studiaza realitatea sociala integrala, sociologia juridica are ca

obiect de studiu numai un segment al acesteia - domeniul fenomenelor

juridice. Desi cele doua discipline au o vocatie egala de a sesiza

fenomenele sociale ca totalitati, fiecare le studiaza dintr-o perspectiva

proprie: sociologia din perspectiva socialului in general, a socialului

nonjuridic, sociologia dreptului din perspectiva juridicului, a

socialului juridic.

Sociologia juridica a intrat in posesia unei bogate mosteniri

conceptuale si metodologice din patrimoniul stiintific al sociologiei

generale. Sociologia juridica este o disciplina de aceeasi natura cu

sociologia generala si reprezinta una dintre cele mai importante ramuri

ale acesteia.

5. Sociologia juridica si stiinta dreptului. Abordand problematica

pozitiei sociologiei dreptului in raport cu sistemul stiintelor

juridice, mentionam ca in gandirea sociologico-juridica s-au conturat

doua orientari majore:

a) una care integreaza sociologia dreptului in sistemul stiintelor

juridice;

b) alta care plaseaza sociologia dreptului in afara sistemului

stiintelor juridice.

In cazul primei orientari, s-a pornit de la premisa ca plasarea

acesteia in afara sistemului ar echivala cu desprinderea de obiectul ei

de studiu. Un alt argument pe care il aduc sustinatorii acestei orientari

este acela ca integrarea sociologiei juridice in sistemul stiintelor juridice

s-ar datora existentei unei teorii generale a dreptului, careia

aceasta ar trebui sa i se subordoneze.

Cea de a doua orientare (predominanta in randul specialistilor)

considera ca sociologia dreptului reprezinta o disciplina de sine

statatoare, care nu face parte din sistemul stiintelor juridice. Ea este o

ramura a sociologiei, o disciplina specializata in cercetarea, din perspectiva

acestei stiinte, a unor fenomene sociale particulare, a fenomenelor

juridice.

Intre stiinta dreptului si sociologia juridica diferenta nu tine de

obiectul de studiu, ci este o diferenta de unghi de viziune. Acelasi

obiect pe care stiinta dreptului il analizeaza din interior, sociologia

juridica il cerceteaza din afara.

Din alta perspectiva, se poate spune ca deosebirea dintre sociologia

dreptului si stiinta juridica se refera la profunzimea analizei

dimensiunii sociale a fenomenului juridic, ca obiect de studiu.

6. Sociologiile juridice particulare. Printr-un proces de specializare

crescanda, propriu tuturor stiintelor contemporane, sociologia

juridica se imparte intr-o serie de subramuri sau sociologii juridice

particulare, care se constituie fie pornind de la categoriile dreptului,

fie de la acelea ale sociologiei.

Prima cale consta, in principiu, in proiectarea in plan sociologic

a ramurilor dreptului. Prin urmare, am putea presupune ca vom avea

de-a face cu o sociologie a dreptului civil, cu una a dreptului penal, cu

alta a dreptului constitutional etc.

Divizarea sociologiei juridice poate fi dusa pana la institutiile

ramurilor de drept si de aceea ne putem lesne imagina o sociologie

autonoma a proprietatii sau a succesiunii. Dar fundamentarea stiintifica

a unor astfel de sociologii este departe de a fi fost realizata.

In ceea ce priveste procesul de diferentiere interna a sociologiei

juridice, acesta se manifesta si in functie de "actorii dreptului": legislatorul

si judecatorul. Pornind de la acestia, se constituie o sociologie

legislativa si o sociologie judiciara.

Relativ la constituirea unor sociologii juridice particulare care

sa-si aiba sorgintea in ramurile sau categoriile sociologiei generale, se

constata ca nici acestea nu au reusit inca sa se erijeze in discipline de

sine statatoare.

♦ Geneza si evolutia sociologiei juridice

1. Momente premergatoare constituirii sociologiei juridice.

Printre precursorii sociologiei juridice care s-au apropiat cel mai mult

de problematica acesteia se numara Aristotel si Montesquieu. Gandirea

de factura sociologico-juridica a lui Aristotel este cristalizata in

operele sale fundamentale Etica nicomahica si Politica.

In conceptia sa, societatea este guvernata de Nomos (ordinea

sociala eficienta), adica ansamblul regulilor de conduita sociala, eficiente

intr-un mediu social dat.

Dreptul nu reprezinta pentru Aristotel decat formularea rationala

a exigentelor impuse de Nomos, fiind deci totalitatea exigentelor

juridice fixate in formule abstracte si statice, ansamblul legilor edictate

de stat. Dreptul are tendinta de a ramane in urma Nomos-ului si de

aceea el va trebui sa se adapteze permanent ordinii sociale eficiente.

In ce priveste raporturile dintre drept si grupurile particulare

existente in societate, Aristotel distinge urmatoarele specii ale dreptului:

dreptul familiei conjugale si casnice; dreptul satelor constituite

prin asociatii de familie; dreptul oraselor; dreptul diferitelor asociatii

fraterne; dreptul statului (ca grup politic), care, in functie de forma de

guvernamant, poate fi: drept monarhic, drept aristocratic, drept al

politiei, drept al tiraniei, drept al oligarhiei si drept al democratiei.

De asemenea, Aristotel distinge trei tipuri de drept care se

constituie in functie de formele de sociabilitate: dreptul penal, dreptul

contractual si dreptul distributiv

Pentru Montesquieu, dreptul se prezinta ca alcatuire de legi, pe

care el le defineste ca "raporturi necesare care deriva din natura

lucrurilor". Acest drept este "stabilit de legislator" dinainte, de undeva

de sus, in formule concise si rigide: el se reduce la legi, la ceea ce este

edictat de catre stat.

Montesquieu a relevat stransa legatura dintre legile juridice si

mediul in care acestea se nasc si se manifesta. Opera sa De l'esprit de

lois are ca obiect tocmai sa arate cum se intemeiaza institutiile juridice

pe natura oamenilor si pe mediul lor de viata.

Montesquieu a fost si unul dintre marii precursori ai sociologiei

legislative, el dand o serie de sfaturi asupra artei de a alcatui legile si

facand numeroase observatii asupra jurisprudentei.

2. Constituirea sociologiei juridice ca stiinta autonoma. Émile

Durkheim, filosof si sociolog francez, intemeietorul Scolii franceze de

sociologie, a fost unul dintre fondatorii cei mai de seama ai sociologiei

juridice.

Prin descoperirea sa fundamentala referitoare la caracterul specific

al faptului social, Émile Durkheim a avut meritul de a recunoaste si

de a surprinde natura eminamente sociala a dreptului.

El demonstreaza ca regula de drept este variabila si schimbatoare,

asemenea grupurilor umane ale caror aspiratii le exprima intr-o masura

mai mare sau mai mica. In conceptia lui, dreptul reprezinta "simbolul

vizibil al solidaritatii sociale", inteleasa ca solidaritate de fapt, ca forma

de sociabilitate. De aceea, o clasificare obiectiva a ramurilor de drept nu

poate fi facuta decat in functie de o clasificare a formelor solidaritatii

sociale. Cele doua tipuri de solidaritate sociala pe care el le aserteaza -

solidaritatea mecanica (prin similitudine) si solidaritatea organica

(prin diferentiere) - genereaza doua specii de drept, dupa cum urmeaza:

solidaritatea mecanica da nastere dreptului represiv, care este insotit de

sanctiuni represive (de exemplu, dreptul penal); solidaritatea organica

sta la baza dreptului restitutiv (dreptul familiei, dreptul comercial etc.).

Émile Durkheim si-a adus o importanta contributie in sociologia

dreptului penal, in special prin definitia pe care a dat-o crimei si prin

consideratiile sale asupra functiei pedepsei. Crima, sustine Émile

Durkheim, nu este nimic altceva decat ceea ce societatea defineste

astfel, iar adevarata functie a pedepsei este aceea de a mentine intacta

coeziunea sociala. In conceptia sa, tipul de organizare sociala si modul

de organizare guvernamentala reprezinta doi factori independenti ai

evolutiei penale.

Eugen Ehrlich, jurist austriac de marca si profesor de drept

roman la Universitatea din Cernauti, este considerat de multi specialisti

drept veritabilul fondator al sociologiei dreptului.

Una dintre cele mai valoroase contributii ale lui Eugen Ehrlich

vizeaza orientarea sa spre realitatea sociala a dreptului, prin sustinerea

tezei potrivit careia "centrul de gravitate al dreptului in epoca noastra,

ca si in toate celelalte timpuri, nu trebuie sa fie cautat nici in lege, nici

in jurisprudenta sau in doctrina, ci in societatea insasi".

In conceptia lui Eugen Ehrlich, realitatea juridica este structurata

pe trei niveluri: propozitiile abstracte ale dreptului; regulile concrete

de decizie privind conflictele; ordinea pasnica si spontana a societatii.

Max Weber considera ca sociologia dreptului trebuie sa plece de

la opozitia care se manifesta intre caracterul mistico-irational si

caracterul rational al dreptului, trasaturi proprii atat formei, cat si

continutului acestuia. Pornind de la cele doua caracteristici, autorul

distinge in evolutia fenomenului juridic trei mari tipuri de sisteme de

drept: 1) sisteme de drept penetrate in intregime de supranatural

(mistic sau religios); 2) sisteme de drept relativ rationalizate, fie in

proceduri (rationalizare formala), fie in continuturi (rationalizare

materiala); 3) sisteme de drept in intregime rationalizate (formal si

material, in acelasi timp), secularizate cu ajutorul unei logici formale

imanenta dreptului. Sociologul german considera ca acest ultim tip de

drept este propriu societatilor capitaliste.

Max Weber a semnalat faptul ca dreptul capata un caracter

diferit dupa modul in care este formulat si aplicat de: profeti si ghicitori;

jurisprudenta; detinatorii puterii patrimoniale; un grup birocratic

de juristi formati in scoli speciale.

Se poate vorbi de o lege a lui Max Weber privind evolutia

dreptului, lege care succint ar putea fi formulata astfel: evolutia dreptului

s-a realizat in directia sistematizarii si rationalizarii sale crescande.

Aportul cel mai original si mai substantial al Scolii americane a

jurisprudentei sociologice este acela de a fi proiectat o noua lumina

asupra dreptului, pe care l-a integrat intr-o categorie sociologica mai

generala, aceea de control social.

E. A. Ross, promotorul teoriei controlului social, si-a concentrat

studiile asupra ideii potrivit careia orice societate se confrunta cu o

serie de antinomii, tensiuni si conflicte specifice, pentru depasirea

carora societatea trebuie sa faca o serie de eforturi, care imbraca forma

unor reglementari diverse sau, altfel spus, a unor controale sociale, de

genul religiei, dreptului, educatiei, moralei sau artei. E. A. Ross a

vazut in drept instrumentul cel mai perfectionat al controlului social

exercitat de societate.

Roscoe Pound sublinia imposibilitatea de a studia dreptul din

alta perspectiva decat aceea a unui element integrat al mecanismului

controlului social.

3. Contributii la dezvoltarea sociologiei juridice. Georges

Gurvitch defineste sociologia dreptului ca "parte a sociologiei

spiritului care studiaza realitatea sociala deplina a dreptului". El

considera ca sociologia juridica include trei parti: sociologia juridica

sistematica (studiaza raporturile dintre formele de sociabilitate si

speciile de drept); sociologia diferentiala (aprofundeaza tipologia juridica

a grupurilor particulare si a structurilor globale); sociologia

genetica (nu este valabila decat in interiorul unui singur tip de

Referat: Dimensiunile creativitatii la matematica Referat: Metoda - tehnica prin care continutul este comunicat cu scopul de a atinge obiectivele formarii

societate globala).

Gurvitch aprecia ca dreptul ca fapt social reprezinta o incercare

de a realiza justitia intr-un cadru social dat.

Theodor Geiger sustine opinia potrivit careia teoria generala a

dreptului trebuie sa se dezvolte pornind de la punctul de vedere

sociologic si sa se incheie prin a coincide cu sociologia dreptului.

Geiger face distinctie intre sociologia materiala a dreptului, care

cerceteaza conditionarea si determinarea dreptului de catre societate,

si sociologia formala a dreptului, care studiaza modul in care dreptul,

inteles ca sistem cultural, modeleaza si reglementeaza viata sociala.

Talcott Parsons a dezvoltat o teorie a "actiunii sociale", Problema

fundamentala a operei lui Parsons este aceea a ordinii sociale si a

mijloacelor adecvate de mentinere a acesteia. Parsons precizeaza ca

pentru existenta oricarui sistem de norme se impune rezolvarea urmatoarelor

probleme: a legitimarii sistemului; a interpretarii normelor; a

sanctiunilor; a jurisdictiei.

♦ Momente diacronice in gandirea sociologico-juridica

romaneasca

Fondatori ai sociologiei juridice romanesti

Dumitru Draghicescu considera ca normele juridice, ca reguli

care reglementeaza conduitele umane in societate, se prezinta in

calitate de factori sociali ai determinismului ce se manifesta in viata

sociala si caruia indivizii nu i se pot sustrage.

In opinia sa, legile juridice reprezinta o sublimare, o cristalizare a

vietii sociale, iar aspectul juridic al vietii sociale se constituie intr-un

adevarat sociometru, capabil de a indica cu fidelitate schimbarile vietii

sociale, evolutia acesteia.

Mircea Djuvara caracteriza sociologia ca pe o stiinta auxiliara si

preliminara fata de drept, precizand ca dreptul se intemeiaza pe

sociologie.

In ceea ce priveste raportul dintre drept si morala, M. Djuvara le

considera pe acestea parti constitutive ale eticii. El sustinea ca dreptul

nu poate fi conceput ca actionand impotriva moralitatii si considera ca

progresul fiecarei ramuri a dreptului trebuie sa se realizeze prin armonizarea

acestuia cu morala. Aseza valoarea dreptatii in centrul vietii

juridice, insistand ca intreaga activitate de legiferare si administrare a

justitiei sa aiba ca finalitate realizarea dreptului.

M. Djuvara considera ca "scopul dreptului nu este sa satisfaca o

logica abstracta", "ci sa se adapteze nevoilor practice".

El sustinea ca nu exista dispozitiuni de legi generale care sa se aplice

in mod necesar pretutindeni, fara observarea concreta a imprejurarilor

fiecarei societati: "Nu exista legi universale, nu exista institutiuni

universale, exista institutiuni si legi numai pentru un popor dat".

M. Djuvara insista, in acelasi timp, asupra conditionarii sociale a

dreptului, subliniind ca acesta este, sub toate aspectele sale, in mod

necesar " in functie de faptele sociale respective dupa care el se

modeleaza si la care el se adapteaza intocmai". Prin urmare, "a-l

concepe in afara de faptele sociale carora trebuie sa se potriveasca este

o absurditate".

De aceea, nota M. Djuvara, dreptul nu poate fi exact acelasi in

doua societati deosebite si nici in doua momente istorice deosebite ale

unei societati. Fiecare societate isi are faptele ei proprii, imprejurarile ei

speciale, mentalitatea ei si, de aceea, fiecare societate isi are dreptul ei.

Opunandu-se unor exagerari ale Scolii istorice a dreptului,

potrivit careia produsele juridice ale constiintei colective poarta

exclusiv pecetea colectiva a poporului si niciodata pe aceea a vreunei

individualitati, E. Sperantia arata, la randul sau, ca dreptul este

simultan un produs individual si colectiv, ca insasi constiinta umana in

genere. Colectivitatea si individualitatea nu sunt opuse una alteia si nu

se exclud reciproc, ci sunt realitati corelative.

E. Sperantia nu se rezuma doar la infaptuirea justitiei pe calea

aplicarii legii, ci are in vedere si asigurarea unei corespondente intre

continutul legilor si realitatea sociala.

In lucrarea sa Stiinta natiunii, referindu-se la politica si la drept,

Dimitrie Gusti le caracteriza ca pe manifestari formale, de natura

reglementara, care nu se pot indeparta fara urmari serioase de viata

sociala, de manifestarile economice si spirituale de care, potrivit

conceptiei lui, sunt strans legate.

In acelasi context, Dimitrie Gusti vorbea si despre necesitatea

afirmarii unui drept viu, a unui drept al obiceiurilor comunitatilor

locale, care sa difere de dreptul legilor scrise si al tribunalelor oficiale,

a unui drept ce va constitui "dreptul natiunii".

Dimitrie Gusti a avut contributii dintre cele mai importante in

ceea ce priveste sociologia dreptului constitutional si sociologia

legislativa.

In conceptia lui Dimitrie Gusti, activitatea de legiferare reprezinta

o experienta sociala dintre cele mai delicate si mai dificile.

Potrivit opiniei sale, a face opera legislativa inseamna cea mai adanca

cunoastere a nevoilor tarii, o conceptie clara asupra spiritului timpului,

o temeinica stapanire a stiintelor sociale, perspicacitate din partea

legiuitorului in a sesiza cauzele sociale si fantezie constructiva pentru

a gasi remediile cele mai adecvate.

Mircea Manolescu caracterizeaza sociologia juridica drept o

disciplina de cooperare si contact intre sociologie, ca stiinta generala a

societatii, si stiinta dreptului, ca stiinta sociala particulara. In opinia

lui, aportul principal al sociologiei juridice consta in aceea ca noua

disciplina neaga existenta unui drept etern si universal valabil,

contribuind la afirmarea socialitatii dreptului, a conceptiei sociologice

despre drept.

In opinia lui Petre Andrei, fenomenele juridice nu sunt altceva

decat raporturi sociale, raporturi intre oameni. Fenomenul juridic

reprezinta concretizarea intr-un articol de lege sau intr-o serie de dispozitiuni

a unui fel de raporturi intre oameni. De exemplu, dreptul de

proprietate nu este altceva decat un raport intre proprietar si ceilalti

membri ai societatii, carora li se impun anumite obligatiuni si atitudini,

cum sunt respectul pentru lucrul altuia, imposibilitatea de a-l insusi etc.

In conceptia sa, valorile juridice pot constitui concomitent obiectul

de studiu al stiintei dreptului, al filosofiei dreptului si al sociologiei

juridice, dupa modul in care acestea le studiaza, fie ca fenomene

formale, rationale, impuse de stat, fie in calitatea lor de concepte

abstracte ale vietii practice, respectiv in aceea de fenomene reglatoare

ale vietii sociale.

Sociologia juridica romaneasca in perioada postbelica. Imediat

dupa cel de-al doilea razboi mondial, preocuparile de sociologie juridica

au fost abandonate. Incepand cu anii '70, insa, rolul sociologiei a fost

reconsiderat, inregistrandu-se unele progrese. Printre acestea se numara

aparitia unor studii referitoare la o serie de probleme de factura

sociologico-juridica, precum: conditionarea sociala a dreptului

(I. Ceterchi, Y. Eminescu); dreptul si valorile sociale (I. Ceterchi,

S. Popescu); raspunderea juridica (N. Popa, M. Constantin, M. Eliescu,

S. Popescu); sociologia dreptului penal si criminologia (S. Popescu);

sociologia deviantei (D. Banciu, S.M. Radulescu, M. Voicu ); etnologia

juridica (R. Vulcanescu) etc.

Dupa evenimentele din 1989, preocuparile in domeniul sociologiei

juridice s-au amplificat si sociologia juridica a fost inclusa in

planurile de invatamant ale tuturor facultatilor cu profil juridic.

II. Probleme teoretice fundamentale ale sociologiei juridice

♦ Fenomenele juridice

1. Definirea fenomenelor juridice. Fenomenele juridice cuprind,

in primul rand, dreptul insusi, regulile si institutiile sale, iar in al

doilea rand, toate fenomenele mai mult sau mai putin "colorate" de

drept, toate fenomenele in care dreptul poate fi cauza, efect sau ocazie.

Prin urmare, fenomenele juridice cuprind toate fenomenele sociale

care au drept caracteristica definitorie juridicitatea.

Sociologul francez Jean Carbonnier a propus clasificarea fenomenelor

juridice in: fenomene juridice primare si secundare; fenomene

juridice de putere si sub-putere; fenomene-institutii si fenomene-caz;

fenomene contencioase si necontencioase.

2. Fenomenele juridice primare si secundare. Fenomenele juridice

primare se caracterizeaza prin: maxima lor generalitate in raport cu celelalte

fenomene juridice; capacitatea lor de a da nastere altor fenomene

juridice (privite din perspectiva cauzala, putem spune ca fenomenele juridice

primare reprezinta cauza fenomenelor juridice secundare).

Din categoria fenomenelor juridice primare fac parte fenomene

precum un text de lege, o sentinta judecatoreasca, o conventie internationala

etc.

Fenomenele juridice secundare se caracterizeaza prin aceea ca:

au un caracter particular; sunt fenomene derivate din fenomenele

juridice primare.

Fenomenele juridice secundare sunt de o mare varietate, ce se

poate intinde de la achitarea unei amenzi pana la indeplinirea de catre

un stat a sanctiunilor dictate de catre Consiliul de Securitate al ONU.

Fenomenele juridice primare cuprind izvoarele formale ale dreptului

(cutuma, practica judecatoreasca si precedentul judiciar, doctrina,

contractul normativ, actul normativ); judecatile particulare (judecatile

fara jurisprudenta), precum si ordinele, dispozitiile, comenzile, deciziile

individuale etc.

3. Fenomenele juridice de putere si subputere. In ceea ce priveste

fenomenele de putere, se constata pregnanta lor materialitate, care pare

sa le identifice cu mecanismul impersonal de la care emana (guvernantii,

statul etc.). De exemplu, decretele prezidentiale sau ordonantele

de urgenta ale guvernului.

Fenomenele primare de subputere se caracterizeaza printr-o

anumita subiectivitate, trasatura care isi afla sorgintea la nivelul celor

guvernati. Acestea se manifesta sub forma comportamentelor, a reactiilor,

a starilor de spirit.

4. Fenomene-institutii si fenomene-caz. Fenomenele institutie

reprezinta un segment de drept, un model socio-juridic ce poate fi

aplicat la totalitatea situatiilor concrete, a cazurilor individuale de

aceeasi natura. Fenomenul-caz reprezinta o entitate juridica individuala,

o situatie concreta, reglementata si modelata de catre institutie.

Fenomenul-caz reprezinta manifestarea unica si irepetabila in microsocial,

mezosocial sau macrosocial a fenomenului institutie. De

exemplu, prin casatorie ca fenomen juridic pot fi intelese doua realitati

foarte distincte: una care se afla prevazuta in Codul familiei si se

prezinta sub forma unui ansamblu de norme juridice (institutia casatoriei)

si alta care se manifesta sub forma unui menaj determinat,

irepetabil, dintre o femeie X si un barbat Y (casatoria - caz ).

5. Fenomenele contencioase si necontencioase. Pornind de la

natura litigiilor, sociologia juridica le clasifica in fenomene contencioase

si fenomene necontencioase.

Fenomenele contencioase sunt acele fenomene care se produc

intr-un proces sau pe calea unui proces. Ele vor fi solutionate pe calea

medierii, care in domeniul juridic imbraca forma judecatii prin interventia

intre partile aflate in litigiu a unui al treilea personaj cu un

statut special, judecatorul. Sociologia juridica considera ca fenomenele

contencioase deformeaza dreptul, care este infinit mai mult decat

contenciosul.

Fenomenele necontencioase sunt acele fenomene pe care le

regasim in realitatea sociala a dreptului si care se deruleaza conform

normelor stabilite, potrivit intelegerii, conventiei partilor (contractul

fiind legea partilor), la care se adauga fenomenele litigioase solutionate

pe cale amiabila, pe calea unei negocieri, a unei tranzactii.

♦ Normele juridice in sistemul normelor sociale

1. Societatea umana, activitatea normata si ordinea de drept. In

cadrul societatii umane, actiunile indivizilor se deruleaza intr-un mod

organizat, dupa anumite reguli sociale, avand, prin urmare, un caracter

normat. Normarea, in genere, inseamna stabilirea unor reguli care

organizeaza actiunea umana

Diferitele categorii de norme instituite la nivelul societatii dau

nastere la tipuri specifice de ordini sociale.

Prin ordine juridica sau ordine de drept vom intelege ansamblul

normelor juridice impreuna cu relatiile juridice nascute in baza lor

Ordinea juridica reprezinta nucleul ordinii sociale, conditia fundamentala

a echilibrului social, garantia realizarii drepturilor esentiale

ale membrilor societatii si a functionarii normale a institutiilor.

2. Norme si sanctiuni sociale. Normele sociale contin reguli

care se adreseaza indivizilor, descriind si detaliind modalitatile in

care valorile trebuie concretizate in comportamente legitime si

acceptate de societate.

Dupa tipurile de raporturi sociale pe care le normeaza, in cadrul

societatii exista: norme obisnuielnice, norme religioase, norme morale,

norme politice, norme juridice. Ele se constituie intr-un sistem al normelor

sociale. Fiecare societate are propriul ei sistem de norme sociale.

Conduitele sociale care nu se conformeaza modelelor sociale

recunoscute si acceptate sunt supuse sanctiunilor. Intr-un sens foarte

larg, sanctiunile pot fi definite ca reactii ale grupului fata de

comportarile membrilor in situatii sociale importante, ca reactii ce

dirijeaza comportarile membrilor. Potrivit lui R.K. Merton, formele

de comportament caracterizate printr-o distantare semnificativa de la

normele sociale stabilite pentru statusul social poarta numele de

devianta. Prin urmare, un comportament deviant este un comportament

care transgreseaza normele sociale recunoscute si violeaza

asteptarile grupului, intrand in conflict cu modelele de conduita

acceptate social.

In dezvoltarea societatii exista si stari de anomie. Dupa E. Durkheim,

anomia trebuie inteleasa ca acea stare a organizarii sociale lipsita de

coeziune, de ordine normativa, datorita pierderii caracterului reglativ al

vechilor norme si intarzierii aparitiei unor norme noi. Un exemplu

elocvent de stare anomica a societatii ni-l ofera situatia Romaniei dupa

evenimentele din decembrie 1989. Sanctiunile au un rol foarte important,

ele fiind acelea care, in ultima instanta, asigura respectarea normelor

sociale. Orice sanctiune cuprinde o pedeapsa sau o rasplata al carei scop

este realizarea conformitatii legitime sau dezirabile intr-o societate. Pornind

de la caracterul reactiei sociale, in literatura sociologica sunt relevate

doua tipuri de sanctiuni: sanctiunile negative (care se refera la pedepse) si

sanctiunile pozitive (care vizeaza recompensele).

3. Caracterul specific al normelor juridice. Autorii francezi R. Pinto

si M. Grawitz considera ca normele juridice, ca realitate sociala, se disting

de normele sociale nonjuridice prin anumite "diferente de grad" si

"diferente specifice".

"Diferentele de grad" in ceea ce priveste modul de elaborare a

normelor. Analizand normele juridice, pe de o parte, si celelalte norme

sociale, pe de alta parte, vom observa ca si unele si celelalte sunt

elaborate, in principiu, dupa aceleasi procedee organizate si neorganizate.

Spre exemplu, atat uzul sau moravurile, cat si cutumele juridice

sunt rezultatul unor procedee de creatie colectiva, intuitiva, spontana.

Dar, de la un anumit nivel de dezvoltare a societatii, regulile juridice

au inceput sa fie elaborate si abrogate de autoritati organizate, stabile

si permanente (judecatorul, legislatorul), dupa proceduri tot mai complexe,

tot mai riguroase.

"Diferentele de grad" in ceea ce priveste structura normelor.

Normele juridice se caracterizeaza printr-o structura perfectionata in

raport cu constructia interna si externa a celorlalte norme sociale. Ele

au o structura interna sau logica ce cuprinde ipoteza, dispozitia si

sanctiunea

La constructia logica interna se adauga structura tehnico-legislativa

a normei juridice, care are in vedere forma exterioara a

continutului si a structurii logice a normei, modul in care acestea sunt

formulate si incadrate intr-un act normativ, care, la randul sau, este

structurat pe capitole, sectiuni, articole, alineate. De asemenea, normele

juridice se grupeaza pe institutii si ramuri de drept, dand nastere

sistemului juridic.

"Diferentele de grad" in ceea ce priveste tipul de sanctiuni care le

insotesc. Normele juridice se caracterizeaza prin sanctiuni formalizate,

prin reactia organizata, statala fata de comportamentul care lezeaza

ordinea sociala, in timp ce normele sociale nonjuridice se caracterizeaza

prin sanctiuni informale, neorganizate, care sunt rezultatul unei reactii

spontane (batjocura, ironie, blam public etc.). Violarea normelor juridice

atrage interventia institutiilor specializate ale autoritatii publice (politie,

justitie), pe cand incalcarea normelor nonjuridice presupune interventia

spontana si difuza a unor instante neoficiale aflate la nivelul grupurilor si

colectivitatilor sociale.

"Diferentele de grad" in ceea ce priveste efectivitatea normelor.

Fiind elaborate si aplicate de agenti specializati ai autoritatii

publice, normele juridice actioneaza la nivelul intregii societati, ceea

ce, cel putin la prima vedere, le confera un grad sporit de efectivitate,

comparativ cu efectivitatea normelor nonjuridice.

Dar normele juridice se particularizeaza in raport cu celelalte

norme sociale si prin anumite "diferente specifice": neutralitatea si

globalitatea

Asadar, prin modul de elaborare, prin forma si structura lor, prin

tipul de sanctiuni care le insotesc, prin efectivitatea pe care o au si, nu

in ultimul rand, prin neutralitatea si globalitatea care le caracterizeaza,

normele juridice se constituie intr-o categorie distincta, speciala, a

regulilor sociale, categorie de norme ce reprezinta "suportul (fundamentul)

dreptului si sistemului juridic al oricarei societati".

♦ Dreptul - instrument al controlului social

1. Notiunea de control social. Formele, mijloacele si agentii

controlului social. Intr-un sens general si comun, controlul social

desemneaza procesul prin care o instanta, cu ajutorul unor mijloace

materiale si simbolice, influenteaza, modifica sau regleaza comportamentul

sau actiunile indivizilor si grupurilor sociale ce apartin acelui

sistem, in vederea asigurarii echilibrului dinamic al sistemului

respectiv.

In toate societatile, controlul social are drept finalitate derularea

comportamentelor individuale si de grup in acord cu modelele de conduita

dezirabile social, in scopul asigurarii functionalitatii optime a

sistemului. Controlul social asigura consistenta si coeziunea interna a

societatii, continuitatea si stabilitatea sa, orientarea si reglarea comportamentului

social, integrarea individului in societate.

Controlul social se exercita sub mai multe forme: a) dupa felul

agentilor de la care emana controlul social si/sau pun in actiune

mijloacele de exercitare a acestuia, distingem controlul social formal

si controlul social informal; b) dupa mijloacele utilizate, controlul

social poate fi pozitiv sau negativ; c) dupa natura ideilor, idealurilor,

valorilor si modelelor sociale pe care se fundamenteaza, controlul

social poate fi: control moral, juridic, religios, politic, economic,

militar etc.

Exista si alte tipuri de control social: controlul direct (stimulente,

recompense sau sanctiuni explicite) si controlul indirect

(sugestii, zvonuri, manipulare prin mass-media); controlul penal

(aplicarea de sanctiuni penale), controlul compensator (repararea unor

daune), controlul conciliator (dialog, negocieri) si controlul terapeutic

(terapie, tratament, resocializare); controlul autoritar si controlul

democratic; controlul paternalist; controlul social propriu-zis (exercitat

de grup, de colectivitate).

Exercitarea controlului social presupune existenta unui ansamblu

de mijloace de control, de instrumente de presiune si persuasiune,

organizate si neorganizate, implicite si explicite, directe si indirecte,

formale si informale, constiente si difuze, menite sa-i influenteze pe

indivizi sa adopte conduite dezirabile si sa se conformeze normelor si

prescriptiilor grupului, comunitatii sau societatii.

a) Dupa agentii care le elaboreaza si/sau le aplica, mijloacele

controlului social pot fi institutionalizate si neinstitutionalizate.

b) Dupa continutul mecanismelor prin intermediul carora acestea

actioneaza asupra indivizilor, mijloacele controlului social pot fi psihosociale

si material-sociale.

c) Dupa natura lor, mijloacele de control pot fi: morale, juridice,

religioase, politice, stiintifice, educationale, culturale, economice,

militare etc.

Facand apel la alte criterii de clasificare, avem: mijloace de presiune

si persuasiune, directe si indirecte, organizate si neorganizate,

stimulative si coercitive, constiente si difuze, explicite si implicite.

In diferite forme, mijloacele de control sunt aplicate de agentii

controlului social, care, la randul lor, pot fi agenti institutionalizati sau

neinstitutionalizati.

Acestia sunt capabili sa genereze si sa aplice forme si mijloace

diferite ale controlului social, atat la nivelul grupurilor sociale, cat si al

societatii globale.

2. Dreptul - instrument de realizare a controlului social. Functiile

si disfunctiile dreptului ca instrument al controlului social. Un rol

important in promovarea conceptiei referitoare la drept ca instrument al

controlului social l-a avut scoala americana a "jurisprudentei

sociologice", prin reprezentantii sai cei mai de seama, E. Ross si

R. Pound. In contextul conceptiei sale asupra controlului social,

E.A. Ross prezinta un ansamblu de mijloace, intre care la loc de frunte

se situeaza dreptul. Pentru Ross, dreptul reprezinta "baza edificarii

ordinii, instrumentul de control cel mai specializat si cel mai avansat pe

care il foloseste societatea".

La randul sau, Roscoe Pound insista asupra imposibilitatii de a

intelege sociologic dreptul altfel decat ca organ sau ca forma a

controlului social, pe care el il priveste ca pe un ansamblu de procese

si mijloace de organizare sociala. Pound considera ca, o data cu

afirmarea lumii moderne, dreptul a devenit instrumentul principal al

controlului social, pentru ca astazi el sa fie, inainte de toate, functia

statului. Insa dreptul nu este singurul instrument de control social, lui

adaugandu-i-se morala, religia, educatia etc.

Evidentiind speciile controlului social, Gurvitch plaseaza in

randul acestora si dreptul. In conceptia lui, dreptul, ca instrument al

controlului social, isi exercita aceasta menire atat prin intermediul

modelelor juridice, cat si prin interventia valorilor, ideilor si idealurilor

colective, prin aspiratii, experiente etc. cu incarcatura juridica.

Dar, dupa Gurvitch, fiecare specie a controlului social se

diferentiaza (pe orizontala) in mai multe "subspecii". Spre exemplu,

dreptul se poate diferentia in "drept social" sau "drept individual".

Dupa opinia lui Gurvitch, agentii controlului social, in general,

deci si ai dreptului, actioneaza la nivelul societatilor globale, al

grupurilor particulare si al formelor de sociabilitate.

Pentru T. Parsons, care dezvolta o teorie structuralist-functionalista

a societatii, dreptul trebuie sa fie considerat, din perspectiva

sociologica, un mecanism de control social care functioneaza in

aproape toate sectoarele sistemului social. Intr-o perspectiva generala,

dreptul, ca instrument al controlului social, exercita in primul rand o

functie integrativa in cadrul societatii: el atenueaza conflictele potentiale,

facand sa functioneze raporturile sociale. Parsons evidentiaza, de

asemenea, modul diferentiat in care actioneaza dreptul ca instrument

al controlului social in societatile pluraliste si liberale, unde acesta

dobandeste o insemnatate speciala si o pozitie puternica, si in societatile

totalitare, in care se manifesta tendinta de inlaturare a dreptului.

W. Evan considera ca dreptul indeplineste, pe de o parte, o functie

pasiva, iar pe de alta parte, o functie activa in exercitarea controlului

social.

Pentru N. Luhmann, dreptul este un instrument de coeziune sociala,

care coordoneaza toate mecanismele sociale de integrare si control.

Dreptul isi exercita rolul sau de instrument al controlului social,

in principal, printr-o functie normativa si printr-o functie de transpunere

a sistemelor normelor juridice in realitatea sociala.

Functia normativa a dreptului vizeaza elaborarea de norme

care reglementeaza juridic cele mai importante raporturi sociale.

Prin functia de transpunere a sistemului normelor juridice in

realitatea sociala, dreptul urmareste derularea conduitelor individuale

si de grup in conformitate cu modelele de comportament prescrise prin

normele instituite, incadrarea acestora in perimetrul legalitatii si al

justitiei sociale. In actiunea dreptului, in procesul de exercitare a

controlului social pot sa apara si anumite tulburari functionale, numite

in literatura sociologica disfunctiile dreptului. Printre acestea se

numara: a) absenta dreptului din anumite domenii ale vietii sociale;

b) lipsa de validitate si eficacitate a dreptului; c) dreptul nedrept;

d) dreptul represiv.

a) Absenta dreptului din anumite domenii ale vietii sociale

("nondreptul") se refera la absenta dreptului intr-un anumit numar de

raporturi sociale unde dreptul ar fi avut o vocatie teoretica de a fi

prezent. Dupa Jean Carbonnier, principalele forme de manifestare a

nondreptului sunt:

- un nondrept prin autolimitarea dreptului - situatii in care

dreptul se limiteaza el insusi (de exemplu, zilele nefaste ale calendarului

juridic roman);

- un nondrept prin autoneutralizarea dreptului (de exemplu, exigenta

dovezii, care elimina in afara dreptului tot ceea ce nu poate fi dovedit);

- un nondrept prin rezistenta faptului la drept (de exemplu,

criminalitatea condamnabila de jure, dar nepedepsibila de facto).

b) Lipsa de validitate si eficacitate a dreptului, care se manifesta

in cazul legilor care nu intrunesc conditiile de tehnica legislativa,

al celor care neglijeaza schimbarile ce s-au produs in societate sau al

celor care nu tin seama de asteptarile opiniei publice.

c) In cazul dreptului nedrept, este vorba despre legi care aduc

atingere unor drepturi si interese ale indivizilor sau grupurilor sociale,

binelui comun.

d) Dreptul represiv se refera la situatiile in care dreptul isi nesocoteste

rosturile fundamentale, incalcand flagrant cele mai elementare

standarde privind protectia drepturilor si libertatilor individuale (in

special, in regimurile totalitare).

♦ Dreptul ca instrument al schimbarii sociale

1. Conceptul de schimbare sociala. Potrivit lui L. Friedman si

J. Ladinsky, prin schimbare sociala se intelege "orice alterare nerepetitiva

a comportamentelor sociale". Prin urmare, schimbarea sociala

apare doar atunci cand intervin modificari in tipurile de relatii sociale,

in domeniul normelor sociale sau al functiilor sociale consacrate.

Pentru alti teoreticieni, cum sunt J. Grossman si M. Grossman,

schimbarea sociala este mai cuprinzatoare: ea poate viza comportamente

individuale (cresterea sau descresterea numarului de avorturi),

poate viza norme sociale sau tipuri de relatii intre indivizi ori grupuri

sau poate atinge obiceiurile sau valorile de baza ale societatii.

Schimbarea sociala este influentata de factori precum progresul

tehnic, mediul natural, gradul de dezvoltare a institutiilor sociale, morala,

politica, dreptul etc.

2. Conditii ale schimbarii sociale prin drept. Potrivit sociologului

american W. M. Evan, pentru ca dreptul sa poata influenta

efectiv comportamentele si atitudinile sociale, trebuie indeplinite sapte

conditii: sursa noii legi trebuie sa se bucure de autoritate si de

prestigiu; noua lege trebuie sa fie compatibila cu legislatia existenta si

sa nu duca la o ruptura in sistemul legal; existenta unor grupuri sociale

sau comunitati in care tipurile de comportamente prevazute de noua

lege sa se manifeste si sa fie viabile; necesitatea existentei unei

perioade rezonabile in care noua lege sa devina efectiva; agentii care

urmeaza sa impuna noua lege trebuie sa fie atasati comportamentului

prevazut de aceasta; noua lege nu trebuie sa prevada doar sanctiuni

negative, ci si sanctiuni pozitive; sa li se acorde o protectie eficienta

celor care ar putea suferi ca urmare a incalcarii sau eludarii legii.

3. Strategii legislative de promovare a schimbarii sociale. Y. Dror

distinge intre utilizarea directa si utilizarea indirecta a legii in promovarea

schimbarii sociale. Afirmand ca folosirea directa a legii (incercarea

de a schimba comportamente si atitudini prin impunerea unor obligatii

subiectilor legali individuali) este problematica, el argumenteaza ca,

indirect, legea poate juca un rol important in promovarea schimbarii

sociale.

In primul rand, legea modeleaza diferite institutii sociale care, in

schimb, au o influenta directa asupra ratei si caracterului schimbarii

sociale. De exemplu, legile de organizare a sistemului educational

national influenteaza sfera si caracterul institutiilor de invatamant,

care, la randul lor, pot influenta schimbarea sociala.

In al doilea rand, legea furnizeaza adesea fundamentul legal

pentru anumite agentii infiintate special cu scopul de a promova

schimbarea sociala. In secolul XX, legislatia din societatile occidentale

a fost utilizata deseori pentru infiintarea unor comisii si agentii

specializate in promovarea anumitor scopuri.

In al treilea rand, legea poate crea obligatii legale pentru anumite

agentii sociale capabile sa sprijine schimbarea. Spre exemplu,

numeroasele obligatii impuse autoritatilor locale cu privire la diferitele

servicii publice.

♦ Aculturatia juridica

1. Procesul de aculturatie. Aculturatia juridica. Conceptul de

aculturatie desemneaza procesul de interactiune dintre doua culturi sau

tipuri de cultura, precum si modificarile care se produc ca urmare a

comunicarii dintre ele.

Procesul de interactiune a doua sisteme juridice nationale sau

mari sisteme juridice, precum si modificarile care se produc in cadrul

acestora, poarta numele de aculturatie juridica.

Aculturatia juridica se poate produce atunci cand doua sisteme

de drept nationale se afla in contact permanent, fara ca unul sa exercite

asupra celuilalt o dominatie militara, economica, politica sau religioasa.

In acest proces, fiecare sistem imprumuta liber, unul de la

celalalt, elemente de drept pentru a si le integra.

In conditiile in care interactiunea dintre sistemele juridice reprezinta

rezultatul unei cuceriri militare sau dominatii politice, pot aparea,

cel putin teoretic, trei situatii distincte:

1) sistemul juridic al ocupantului este impus tarii ocupate in

dauna dreptului acesteia (introducerea acestuia nu va fi insa niciodata

deplina);

2) cele doua sisteme juridice (al ocupantului si al tarii ocupate)

fuzioneaza si dau nastere unui sistem juridic nou, cu caracteristici

sincretice (de exemplu, cazul Indiei, unde dreptul traditional hindus a

fuzionat cu dreptul britanic);

3) respingerea dreptului ocupantului de catre societatea ocupata

(de exemplu, respingerea de catre spanioli a constitutiei pe care a vrut

sa le-o impuna Napoleon).

Aculturatia juridica se poate produce fie in plan legislativ, fie in

acela al practicii judiciare, pentru ca, nu de putine ori, sa atinga

ambele paliere.

Aculturatia juridica are o determinare plurifactoriala, in cadrul

acestui proces determinativ interactionand factorii obiectivi cu cei subiectivi,

factorii interni cu cei externi, factorii naturali cu cei sociali etc.

2. Formele aculturatiei juridice. Jean Carbonnier face distinctie

intre aculturatia juridica organizata si aculturatia juridica spontana.

Aculturatia juridica organizata reprezinta rezultatul actelor

constiente, planificate ale autoritatii publice in vederea perfectionarii,

eficientizarii si modernizarii unui sistem juridic (reformele legislative

initiate de Caracalla, Cuza, Ataturk).

Aculturatia juridica spontana este rodul actiunii agentilor privati,

care creeaza un climat de influenta favorabil penetrarii elementelor de

drept straine (de exemplu, leasing-ul).

Tot Carbonnier face distinctia intre aculturatia juridica globala

si cea partiala. Aculturatia globala este, sociologic vorbind, cea mai

semnificativa, pentru ca prin intermediul ei se realizeaza cu adevarat

o mutatie in peisajul juridic al unei tari (cazul reformelor lui Ataturk).

Aculturatia partiala se refera la preluarea unui element izolat

dintr-o legislatie straina (de exemplu, preluarea, in Constitutia Romaniei

din 1991, a institutiei avocatului poporului din legislatia suedeza).

Dupa amploarea schimbarilor produse, aculturatia juridica poate

imbraca forma receptiei, fuziunii, imprumutului sau respingerii.

3. Efectele aculturatiei juridice

Efectele aculturatiei juridice asupra sistemului de drept. Efectul

principal al aculturatiei juridice este strans legat de elementul de drept

strain care se incearca a fi transplantat pe sistemul juridic autohton.

Elementul strain poate fi acceptat sau, dimpotriva, respins, operatiunea

respectiva constituindu-se, dupa caz, intr-o reusita sau intr-un esec. In

cazul aculturatiei juridice, reusita se prezinta de cele mai multe ori sub

forma unor imprumuturi partiale, a unor sinteze rezultate in urma

fuziunii elementelor juridice straine cu cele autohtone si, mai rar, sub

forma receptiei unui sistem juridic.

Efectele aculturatiei juridice asupra grupurilor sociale. La

nivelul grupurilor sociale, aculturatia juridica poate genera cooperare,

coeziune, cresterea gradului de organizare a acestora, adeziune etc.,

sau, dimpotriva, conflicte, dezorganizare sociala, fenomene de

respingere, de dezaprobare. De exemplu, fenomenele de aculturatie

pot duce la dezagregarea vechilor structuri sociale si aparitia unor

grupuri sociale de tip nou (constituirea corpurilor de meseriasi este un

exemplu concludent in acest sens), la faramitarea grupului familial

casnic si aparitia familiei conjugale, la abolirea endogamiei etnice si a

endogamiei de casta etc.

Efectele aculturatiei juridice asupra indivizilor. Efectul unei

reguli sau institutii juridice imprumutate dintr-un alt sistem de drept

este strans legat, de fiecare data, de impactul pe care acestea il au

asupra indivizilor. Un impact pozitiv, care se concretizeaza in

adeziunea populatiei autohtone la noile structuri juridice introduse, va

avea ca efect reusita transplantului juridic initiat. In caz contrar, fenomenul

de aculturatie va fi un esec.

In conditiile existentei a doua modele normative, a celui strain si

a celui autohton, individul poate adera la modelul normativ strain, poate

sa-l elimine si sa ramana la vechiul model sau poate sa retina elementul

juridic de import numai ca mijloc de reinterpretare a modelului autohton,

care se va perpetua intr-o forma modificata (transplantarea normei

monogamiei in societatile africane a avut ca efect reinterpretarea

originala a poligamiei, concretizata in dreptul barbatilor de a avea mai

multe metrese). In cazul in care individul nu este capabil sa-si manifeste

reactiile de aparare, existenta celor doua modele normative poate sa-i

provoace anumite tulburari psihice care pot sa mearga pana la un fel de

schizofrenie.

Un efect important al aculturatiei juridice in planul dreptului il

reprezinta realizarea cadrului juridic propice afirmarii libere a

individului in societate. Tot fenomenele de aculturatie juridica au condus

la emanciparea tinerilor si a femeilor.

♦ Functiile sociologiei juridice

1. Functia descriptiva. Cunoasterea realitatii sociale a dreptului

ne ofera posibilitatea de a patrunde dincolo de cortina normelor juridice,

pentru a identifica, inregistra si descrie toate acele fenomene

sociale care poarta amprenta dreptului.

2. Functia explicativa. Demersul cognitiv inceput prin constatarea,

inregistrarea si descrierea fenomenelor juridice trebuie urmat de

explicarea acestora. Cunoasterea va fi deplina numai atunci cand

explicatia va lua forma unei legi stiintifice, a unei legi cauzale, care ne

ofera explicatia cauzelor si a mecanismului dupa care s-a produs un

fenomen.

Nu de putine ori, ea trebuie sa se multumeasca cu descoperirea

unor raporturi partiale de la cauza la efect, sau chiar sa se limiteze la

relevarea unor raporturi de dependenta, in special o dependenta

statistica, fie intre doua fenomene juridice, fie intre un fenomen juridic

si unul de alta natura.

In acelasi timp, sociologia dreptului trebuie sa formuleze si legi

de echilibru, facand abstractie de devenirea istorica a fenomenelor

juridice.

Si, nu in ultimul rand, ea va trebui sa releve legi tendentiale de

evolutie a fenomenelor juridice.

3. Functia critica. Pentru a releva defectele, limitele si neimplinirile

dreptului, este nevoie si de un demers critic al sociologiei juridice.

Pe langa mecanismul de critica specific dreptului, caile de recurs, este

nevoie si de o critica realizata din afara sistemului. Se considera ca o

critica de acest gen n-o poate realiza decat sociologia juridica; aceasta a

relevat rolul intrigilor si al pasiunilor particulare care se manifesta

astazi in procesul legislativ din partea unor structuri sociale nestatale

cum sunt grupurile de interes economic, partidele politice, organizatiile

ecologiste, pacifiste, religioase, feministe etc.

In plus, sociologia juridica se intereseaza si de modul de aplicare

a legilor, descoperind, prin metodele sale proprii de cercetare,

nenumarate cazuri de inefectivitate a normelor juridice. Prin critica pe

care o intreprinde, sociologia juridica ne releva si alte disfunctii ale

dreptului, precum absenta dreptului din anumite domenii ale vietii

sociale, manifestarile dreptului injust, ale dreptului represiv etc.

In concluzie, prin functia sa critica, sociologia juridica ajuta

dreptul sa-si cunoasca propriul sau mod de manifestare in societate, sa

se schimbe, sa se transforme, pentru a fi in concordanta cu realitatile

atat de dinamice si complexe ale vietii sociale.

4. Functia practica. Sociologia juridica aspira si la asumarea unei

misiuni practice. In acest scop, ea se indreapta spre cercetarea a doua

domenii care privesc cele doua arte traditionale ale dreptului, jurisprudenta

si legiferarea, precum si spre acela al artei de a contracta.

Exemple concludente in acest sens sunt anchetele socio-juridice,

sondajele de opinie legislativa, experimentele legislative, analiza sociologica

a jurisprudentei etc.

Rolul sociologiei juridice in procesul legislativ. Pentru a

reglementa relatiile intr-un anumit domeniu al vietii sociale printr-o

lege, legiuitorul trebuie sa cunoasca starea de fapt din acel domeniu,

precum si opinia cetatenilor cu privire la modul de reglementare a

raporturilor, aspiratiile si asteptarile acestora in sfera juridicului. Rolul

practic al sociologiei juridice se manifesta cu cea mai mare vigoare in

procesul de realizare a reformelor legislative. In aceasta ordine de idei,

relevam faptul ca, pe baza tendintelor normativitatii trecute, a reactiilor

sociale la aceasta, a noilor conditii sociale, sociologia juridica

are capacitatea de a construi si propune reforme legislative, noi

modele de reglementare a raporturilor umane din cadrul societatii.

Rolul practic al sociologiei juridice nu se incheie insa o data cu

adoptarea unei legi, ci se manifesta si in perioada imediat urmatoare

promulgarii acesteia, dar si mai tarziu, cand legea se afla in plina actiune.

Prin cercetarile empirice intreprinse, sociologia releva efectivitatea sau

inefectivitatea legilor adoptate, sugerand organelor legislative necesitatea

de a le modifica.

Rolul sociologiei juridice in domeniul jurisprudentei. Interventia

sociologiei juridice in domeniul judiciar poate fi relevata sub doua

forme: a expertizei sociologice si a interpretarii sociologice. In ceea

ce priveste interventia sociologiei juridice in domeniul judiciar, sub

forma expertizei sociologice, constatam ca insasi legislatia din multe

tari o abiliteaza sa intervina. Astfel, Codul de procedura civila

(art.201) prevede ca judecatorul, pentru a se clarifica asupra

chestiunilor de fapt, va numi unul sau trei experti, statornicind

punctele asupra carora ei urmeaza sa se pronunte.

Ca si alte tipuri de expertize, expertiza sociologica se poate

constitui intr-un instrument de mare valoare in luarea deciziilor judiciare,

a hotararilor judecatoresti care impun efectuarea unor astfel de

investigatii delicate.

Stiut fiind faptul ca interpretarea normelor de drept reprezinta un

moment de cea mai mare importanta in procesul de realizare a

dreptului, interpretarea sociologica este o alta modalitate importanta

prin care sociologia dreptului intervine in domeniul judiciar. O astfel

de interpretare se impune, deoarece legiuitorul nu poate sa prevada

niciodata prin lege intreaga complexitate si dinamica a vietii sociale.

Interpretarea sociologica nu reprezinta altceva decat o mijlocire intre

drept si realitatea vietii. Pentru acest motiv, interpretul va trebui sa

explice si sa aplice norma in functie de contextul social in care ea

actioneaza.

Interpretarea sociologica a normelor de drept din perspectiva

realitatilor sociale in schimbare poate si trebuie sa fie insotita de o

interpretare din unghiul de vedere al sociologiei juridice teoretice, al

tezelor, ideilor si conceptiilor formulate de aceasta cu privire la fenomenul

juridic.

Rolul sociologiei juridice in domeniul raporturilor contractuale.

Sociologia juridica poate sprijini intr-o mare masura partile contractante

in ceea ce priveste alegerea partenerilor, stabilirea conti-nutului

contractului, a clauzelor acestuia etc. Spre exemplu, in cazul realizarii

unui contract de constituire a unei societati pe actiuni cu un numar

restrans de actionari care se cunosc intre ei, sociologul poate aplica

tehnicile sociometrice puse la punct de J.L. Moreno, tehnici prin care

vor fi scoase in evidenta relatiile socio-afective dintre acestia.

In ceea ce priveste contractele de credit, cunoscut fiind faptul

ca, de multe ori, pentru buna executare a acestuia este mult mai

importanta vointa de a plati decat capacitatea de plata, astazi se

vorbeste tot mai mult despre necesitatea punerii la punct, in cadrul

sociologiei juridice, a unor teste de fidelitate contractuala. Tot cu

privire la aplicatiile sociologiei juridice in domeniul raporturilor

contractuale putem semnala si analiza litigiozitatii trecute.

5. Functia didactica. In ultimele decenii, in multe tari ale lumii, s-a

introdus predarea sociologiei juridice, in special in cadrul facultatilor de

drept. Ca disciplina de invatamant, sociologia juridica trebuie sa

stimuleze spiritul critic al studentilor fata de normele juridice in vigoare

si fata de doctrina, sa asigure accesul la opinii diferite, sa incurajeze

aportul studentilor la elaborarea unor noi tehnici de reglare a comportamentului

uman, sa-i faca apti sa descrie discrepanta dintre norma

juridica si societate.