Referat la istoria religiilor - amurgul zeilor

SECOLUL XX-AMURGUL ZEILOR

La sfarsitul secolului XIX filozoful german Friedrich Nietzsche scria in "Stiinta voioasa" urmatoarele:

" Nu ratacim oare printr-un neant nesfarsit ? Nu ne adie golul in fata ? Nu s-a facut mai frig ? Nu vine mereu noaptea si numai noaptea ? Nu trebuie sa aprindem felinare ziua in amiaza mare ? Nu auzim inca nimic in galagia cioclilor care il ingroapa pe Dumnezeu ? Nu simtim inca din mirosul putrezirii divine ? - si zeii putrezesc ! Dumnezeu a murit ! Dumnezeu ramane mort ! Si noi l-am ucis ! Cum sa ne consolam , noi , ucigasii ucigasilor ? Cel mai sfant si mai puternic din tot ce a avut lumea pana acum si-a pierdut sangele sub cutitele noastre - cine ne spala de acest sange ? Cu ce apa ne-am putea curata ? Ce ispasiri , ce jocuri sfinte va trebui sa inventam ? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mari pentru noi ? Nu trebuie sa devenim noi insine zei pentru a parea cel putin demni de ea ? Fapta mai mare nu a existat niciodata - si oricine se va naste dupa noi va patrunde datorita acesteai fapte , intr-o istorie mai inalta decat a fost toata istoria pana acum !"

"Dumnezeu a murit" iar "zeii putrezezc",iata cu ce dicton va incepe secolul XX!Caci daca Antichitatea iar mai ales Evul Mediu au stat sub semnul zeitatilor de tot felul,secolul XX aduce o mutatie in constiinta si spiritualitatea colectiva,este secolul "Amurgului zeilor".

Care au fost factorii care au dus la desacralizarea lumii in secolul trecut,care au fost motivele care au provocat trecerea de la sacru la profan,cum s-au manifestat aceasta in cultura si civilizatia lumii si mai ales cum arata o societate fara zei perfecti si atotputernici.Este posibila astfel o societate fara Dumnezeu?

Desacralizarea s-a produs ,este un fapt cert comparand cum arata societatea de azi in comparatie cu cea a Evului Mediu,si ea a avut loc la toate nivelurile de cultura civilizatie:filozofie,arta,ideologie,stiinta,po-

litica,mentalitate etc.Biserica insasi a suferit transformari cruciale care au dus in zilele noastre la discredi-

tarea ei in ochii credinciosilor,

Si pentru ca la inceput a fost ideea,sa incepem cu mutatiile suferite in planul constiintei.

Faptul ca biserica isi pierde punctul de reper in aceasta era, reprezinta un pericol mai mare ca oricand, deoarece in ultimii o suta de ani si ceva, lumea s-a schimbat intr-un mod foarte dramatic si inspaimantator. Oamenii nu mai privesc adevarul cum au facut-o mai demult. In realitate, traim cu o filozofie dominanta care a devenit ostila ideii de adevar absolut.

De la inceputul istoriei cunoscute si pana la sfarsitul secolului trecut, practic toata filozofia umana presupunea necesitatea adevarului absolut. Adevarul era in mod universal recunoscut ca fiind ceea ce era adevarat si nu ceea ce este fals, ceea ce era drept si nu eronat, ceea ce era corect si nu incorect, ceea ce era moral si nu imoral, ceea ce era just si nu injust, ceea ce era bine si nu rau. Virtualmente, toti filozofii de la Platon incoace au presupus obiectivitatea adevarului. De fapt filozofia insasi era o cautare a intelegerii supreme a adevarului. O asemenea preocupare era considerata posibila, chiar necesara, fiindca adevarul era inteles ca fiind acelasi pentru fiecare om. Dar asta, desigur, nu insemna ca toata lumea era de acord cu privire la care era acest adevar. Dar, practic, toti erau de acord ca, oricare ar fi fost acest adevar, el era adevarat pentru toata lumea.

Aceasta atitudine s-a schimbat complet in secolul al XIX-lea odata cu nasterea existentialismului. Existentialismul sfideaza o definire precisa, dar include conceptul care recunoaste ca adevarul suprem este subiectiv (adica, avandu-si sursa in mintea individului) si nu obiectiv (adica, ceva care in realitatea exista independent de indivizi). Existentialismul eleveaza experienta individuala si alegerea personala a fiecaruia, minimalizand sau chiar eliminand standardurile absolute de adevar, moralitate si altele asemenea. Putem caracteriza exact existentialismul ca fiind nimic altceva decat abandonul obiectivitatii. Existentialismul este inerent anti-intelectual, irational.

Filozoful danez Soren Kierkegaard este cel ce a folosit prima oara termenul 'existential'. Viata si filozofia lui Kierkegaard a orbitat in jurul experientelor pe care le-a avut cu Crestinismul. Ideile crestine si terminologia biblica se intalnesc des in multe din scrierile sale. El a scris mult despre credinta si fara indoiala ca s-a considerat un crestin. Multe din ideile sale au inceput sub forma unei reactii legitime impotriva formalismului invechit al Bisericii Luterane de stat din Danemarca. In mod indreptatit el s-a simtit ofensat de ritualismul steril al bisericii, indignat de faptul ca oameni care nu aveau o dragoste pentru Dumnezeu, se numeau crestini doar fiindca s-a intamplat sa se nasca intr-o natiune 'crestina'.

Insa in reactia lui impotriva lipsei de viata a bisericii de stat, Kierkegaard a lansat o falsa antiteza. el a concluzionat ca obiectivitatea si adevarul sunt incompatibile. Pentru a contracara ritualismul fara viata si formulele doctrinare moarte pe care le-a vazut in luteranismul danez, Kierkegaard a promovat o conceptie religioasa a purei pasiuni, complet subiectivista. Credinta, a sugerat el, inseamna respingerea ratiunii si elevarea sentimentului si a experientei personale. Kierkegaard este cel ce a lansat expresia de 'salt in credinta'. Pentru el, credinta era o experienta irationala, mai presus de orice, o alegere personala. El a scris aceste cuvinte in jurnalul lui, pe data de 1 august 1835: 'Ce conteaza este sa gasesc un adevar care sa fie adevarat (valabil) pentru mine, sa descopar ideea pentru care eu sa traiesc si sa mor'.2

Este clar ca Kierkegaard a respins din start si a desconsiderat crezul ca adevarul este obiectiv. jurnalul lui continua cu aceste cuvinte:

'La ce ar folosi descoperirea asa-numitului adevar obiectivCe bine mi-ar face mie adevarul, daca ar sta inaintea mea, gol si rece, indiferent daca l-as fi recunoscut sau nu, si producand in mine mai degraba un cutremur de frica decat un sentiment de incredere?Raman ca si un om care a inchiriat o casa si care si-a strans toata mobila si lucrurile, dar care nu si-a gasit inca iubita cu care sa impartaseasca bucuriile si necazurile vietiiAceasta latura divina a omului, acesta actiune launtrica, este cea care inseamna totul si nu o masa de informatie (obiectiva)'.

Dupa ce a repudiat obiectivitatea adevarului, Kierkegaard a inceput sa tanjeasca dupa experienta existentiala care credea ca ii va aduce sentimentul de implinire personala. Statea pe marginea prapastiei pregatindu-se sa faca saltul sau in credinta. In cele din urma, ideea pentru care a ales sa traiasca si sa moara a fost Crestinismul, dar un fel de Crestinism marcat de un subiectivism deosebit.

Desi Kierkegaard a fost un necunoscut in timpul vietii sale, scrierile sale s-au pastrat si au influentat profund filozofia care a aparut ulterior. Ideea sa de 'adevar valabil pentru mine' s-a infiltrat in gandirea populara a vremii noastre si a dat tonul respingerii radicale de catre generatia noastra a oricaror standarde obiective.

Kierkegaard a stiut cum sa-si faca irationalismul sau sa para profund. 'Dumnezeu, nu exista. El este etern' , scria el. De asemenea, el sustinea ca Crestinismul este plin de 'paradoxuri existentiale', pe care le-a considerat contradictii reale, dovada a irationalitatii adevarului.

Lucrare: Perfect Tense - lesson plan Document online: Proiect de lectie - semnificatia culorilor - "Povestea culorilor"

Folosind exemplul sacrificarii de catre Avraam a fiului sau Isaac (Geneza 22:1-19), Kierkegaard a sugerat ca Dumnezeu l-a chemat pe Avraam sa incalce legea morala prin uciderea fiului sau. De aceea, pentru el, dorinta lui Avraam de a-si 'suspenda' covingerile etice pe care le avea, intruchipeaza saltul in credinta pe care fiecare trebuie sa-l faca. Kierkegaard a crezut ca exemplul acesta demonstreaza ca, 'omul (Avraam) este mai presus de legea universala (legea morala)'4. Dezvoltand aceasta concluzie filozoful danez ofera urmatoarea observatie: 'Avraam reprezinta credinta El actioneaza in virtutea absurdului, caci tocmai in aceasta virtute a absurdului el ca si individ este mai presus de lege'5. 'Nu pot sa-l inteleg pe Avraam', declara Kierkegaard, 'desi intr-un fel nebunesc il admir mai mult decat pe altii'6.

Nu este greu de vazut cum o asemenea gandire plaseaza adevarul pe taramul subiectivitatii absolute, chiar ducandu-l pana la absurd sau dementa. Totul devine relativ. Absoluturile se dematerializeaza, sunt neantizate. Sunt spulberate. Diferenta dintre adevar si nonsens devine inutila. Tot ceea ce conteaza este experienta personala. Iar experienta unei persoane este la fel de valabila ca si experienta alteia, chiar daca experienta fiecareia conduce la conceptii contradictorii adevarului. 'Adevarul care este valabil (adevarat) pentru mine', poate fi diferit de adevarul altuia. De fapt, desi crezurile noastre pot fi complet contradictorii, totusi 'adevarul' altuia nu-l invalideaza deloc pe 'al meu'. Fiindca 'adevarul' este autentificat de experienta personala, singura lui relevanta (valoare) este pentru cel ce face saltul sau in credinta. Acesta este existentialismul.

Existentialismul s-a remarcat indeosebi in filozofia seculara. Friedrich Nietzsche, spre exemplu, a respins si el ratiunea si a subliniat vointa individului. Desi probabil, Nietzsche nu a stiut nimic de lucrarile lui Kierkegaard, intre ideiile acestora se gasesc paralele in punctele cheie. Cu toate acestea, spre deosebire de Kierkegaard, Nietzsche nu a facut niciodata saltul in credinta Crestina. In loc, el a concluzionat ca Dumnezeu este mort. Se pare ca adevarul care 'era valabil' pentru el, s-a dovedit a fi opusul adevarului pe care l-a ales Kierkegaard. Dar epistemologia lor (deci, modul in care ei au ajuns la ideilor lor ) a fost exact aceeasi.

Existentialistii de mai tarziu, un Martin Heidegger sau Jean-Paul Sartre, au rafinat ideile lui Kierkegaard dar urmand in acelasi timp ateismul lui Nietzsche. Heidegger si Sartre, amandoi au crezut ca ratiunea este inutila iar viata fara sens. Aceste idei au avut o influenta puternica asupra gandirii secolului XX. Lumea devenind tot mai atee, mai secularizata si tot mai irationala, noua ne este de folos sa intelegem ca este propulsata in aceste directii de puternicele influente existentialiste descrise mai sus.

Un alt mare vizionar al unei lumi fara Dumnezeu si a pericolelor pe care aceasta le cauzeaza a fost Dostoievski.Considerat si el unul dintre parintii existentialismului Dostioivski avertiza umanitatea ca "daca nu exista Dumnezeu atunci totul este permis" in consecinta orice fapta este justificabila.Eroii sai aleg astfel solutii extreme pentru a suplini lipsa unui Dumnezeu si in consecinta a barierelor etice pe care prezenta acestuia le impune.Astfel Raskolinikov in Crima si pedeapsa ucide doar pentru a-si demonstra ca o poate face,Kirilov in Demonii traieste dupa axioma "daca nu exista Dumnezeu atunci eu pot fi Dumnezeu" care este alfa si omaga al eroilor lui Dostoievski,principiul egocentrismului absolut.In final el se sinucide pentru a-si demonstra libertatea absoluta pentru a-si demonstra ca are dreptul absolut pe care numai divinitatea il are, dreptul asupra vietii si asupra mortii.Alte personaje precum Stavroghin ,Sigailov Svidrigailov,Satov,Ivan Karamazov,Smerdeakov toti aleg moartea intr-un fel sau altul fiecare din acestia creandu-si o lume utopica,lipsita de sens provocand suferinta si autosuferinta.Ei sunt numiti metaforic de marele romancier rus demoni metafora sugestiva la conditia lor in societate.Solutia propusa de Dostoievski este revenirea la credinta pura care este iubirea pura si neconditionata a lumii inconjuratoare,pe baza revelatiei divine,renuntarea la cunoasterea rationala a vietii(Aleosa Karamazov  afirma in romanul Fratii Karamazov ca "trebuie sa iubesti viata mai mult decat sensurile ei").Prezenta divinitatii absolute este absolut necesara dupa cum ne demonstreaza autorul in acelasi roman parafrazandu-l pe Voltaire "daca Dumnezeu nu exista atunci ar trebui inventat".

Ideile existentialistilor au patruns si in arta ,marcand toate ramurile acesteia literatura,pictura,sculptura,

muzica,arhitectura,cinematografia.Arta sa departeaza din ce in ce mai mult de Dumnezeu,ideile artistilor sunt din ce in ce mai putin inspirate de tematice biblice,artistii creeaza lumi lipsite de Dumnezeu sau in care prezenta acestuia este insignifianta si nu duce la salvarea omului modern de angoasele sale.Astfel

daca in Evul Mediu operele de arta aveau inspiratii exclusiv biblice,iar in Renastere cele mai reusite creatii sunt tot de factura biblica(spre exemplu Michelangelo a pictat Capela Sixtina inspirat  de Geneza, Rafael Sanzio a pictat madone iar Dante si-a imaginat celebra calatorie prin infern etc) in sec XX apare literatura absurdului,teatrul absurdului,curentele moderniste,avangardiste si postmoderniste in pictura,sculptura arhitectura.

Spre exemplu Albert Camus compara conditia omului modern cu cea a lui Sisif din mitologie condamnat de zei sa urce la nesfarsit o stanca pe un munte si sa-i dea drumul de acolo. Dispretul sau fata de zei, ura sa fata de moarte, si pasiunea lui pentru viata i-au adus condamnarea de a rostogoli o stanca in varful muntelui pe vecie, si el nu apeleaza nici la speranta si nici la vreun zeu nesigur. El este absurdul ultim, deoarece nu exista moarte la capatul luptei. Totul nu este haos; experienta absurdului este dovada unicitatii omului si fundamentul demnitatii si libertatii sale.

Tot ceea ce ramane este soarta al carei rezultat este fatal. In afara acestei singure fatalitati a mortii, totul, fericire sau bucurie, este libertate. Ramane o lume in care omul este singurul stapan. Ceea ce il lega era iluzia unei alte lumi. Rezultatul gandirii sale, incetand sa fie fara speranta, infloreste in imagini. Ea se bucura - in mituri, cu siguranta, insa miturile cu nici o alta dimensiune decat suferinta umana si de aceea ea este inepuizabila. Nu fabula divina care ii amuza pe cei orbi, in fata si gestul terestru, si drama care insumeaza o intelepciune dificila si o pasiune efemera.Oamenii ar trebui cu siguranta sa reflecteze la miturile reconstruite in opera lui Camus.

Un fenomen specific sec XX cu proportii colosale asupra mentalitatii si constiintei tinerilor a fost aparitia rock-ului in scena muzicala. Evident, adeptii rock-ului nu sunt numai niste adolescenti cu plete, care in pofida tricourilor negre si a lanturilor si tepilor, sunt niste copii de treaba cu frica lui Dumnezeu. Exista muzicieni rock care pe parcursul carierei lor au contestat ideea de divinitate si chiar au avansat ipoteza ateismului sau, mai grav, a satanismului.

In general, trupele care adopta aceasta abordare apartin laturii dure a muzicii rock, latura care include genurile metal (black, death, doom, gothic si mai vechiul thrash). Putem enumera aici nume de genul Pantera, Slayer, Mercyful Fate/King Diamond, Iron Maiden, Tiamat, Samael si chiar Metallica, intr-o anumita masura. Nu este insa o regula ca formatii cu tematica anti-

religioasa sa tina de heavy metal. Trei dintre formatiile cele mai prolifice in acest sens (Soundgarden, Alice In Chains si Stone Temple Pilots) apartin genului grunge, care se distinge clar de metal.

Cu toate acestea, pana si in aceasta categorie se pot face anumite diferentieri. Putem sa vorbim despre un anumit spirit contestatar, tipic rock-ului, ca manifestare a rebeliunii adolescentine. Acest spirit se regaseste in versurile unor formatii precum Soundgarden, Iron Maiden si Metallica. Anti-religiosul sau chiar ateismul nu este gratuit ci este expresia unor nemultumiri cu privire la societate si biserica. Este ecoul unor critici mult mai subtil exprimate de formatii precum Pink Floyd intr-o era in care sa contesti status quo-ul insemna sa devii un paria. Mesajul Pink Floyd s-a propagat si a fost adoptat de formatii provenind din genuri foarte diferite (cum ar fi Rage Against The Machine si Radiohead). Intr-un fel, am putea spune ca acesta este spiritul contestatar-constructiv al muzicii rock. Evident, exista si un spirit mai putin constructiv.

Ne-am putea limita la a spune ca acest spirit mai putin constructiv este intruchipat de Marilyn Manson, un ciudat, ateu declarat, care umbla machiat si care indeamna adolescentii la revolta. Nu cred ca este de ajuns. Este adevarat ca Manson intruchipeaza acest spirit, dar este la fel de adevarat ca nu este singurul. Dar este poate cel mai cunoscut.

Alaturi de el, insa ii putem aminti si pe cei de la Pantera, Slayer si Samael, care nu numai ca au critici la adresa religiei, dar fac un scop din a batjocori credinta si simbolurile sale. Samael, de exemplu, pe albumul Ceremony of Opposites arunca la intamplare niste versuri de tipul "I spit on the blessed whore and her bastard son" referindu-se evident la Fecioara Maria si Pruncul Iisus. Cei de la Slayer incearca sa para filozofi folosind propozitii de genul "Antichrist is the name of God". Trebuie sa recunosc ca cei de la Pantera sunt mai putin agresivi in mesaje. Ei se multumesc cu ideea ca "Dumnezeu, chiar daca exista, nu prea are treaba cu metal-ul asa ca nu are rost sa irosim prea multe vorbe pe tema asta". Insa tot ei sunt cei care, chiar in mod neintentionat, surprind un mare adevar cu privire la fenomenul rock "it's like religion without a bible". Sunt intru totul de acord.

Asadar, putem constata ca rock-ul a avut si are intotdeauna o cat de mica legatura cu religia, chiar daca vesnica acuzatie la adresa genului este lipsa de credinta si de respect pentru sacru. Nu este mai putin adevarat ca aceasta legatura cu religia poate fi pozitiva sau negativa dar eu cred ca este mai important sa existe, indiferent de felul ei. Daca exista inseamna ca religia si ideea de divin ii preocupa pe muzicieni, ceea ce la randul sau inseamna ca exista spiritualitate in muzica pe care o ascultam.

Descoperirile stiintifice au zdruncinat si ele credinta, daca nu in Dumnezeu, atunci inBiserica

reprezentanta Acestuia pe Pamant si asta inca de pe vreamea Renasterii cand savanti precum

Giordano Bruno,Galileo Galilei,Nicholaus Copernic au fost obligati sa nu recunoasca adevaruri

s-au dovedit atat de evidente in ziua de azi doar pe motivul ca nu erau prezente si in Biblie.Poziti-

vismul a dat un plus de incredere omului,capacitatilor sale si a proclamat ratiunea drept o sursa si

gura de progres.Intreaga stiinta s-a dezvoltat in paralel cu dogma crestina si de multe ori de-a lun

gul secolelor in contradictie vadita cu aceasta.Intregul progres stintific si tehnologic,revolutiile ind

ustriale si cele informationale au indus ideea ca  "omul este masura tuturor lucrurilor" ca nimic nu

poate sta in calea evolutiei.Dezvoltarea miraculoasa a geneticii a pus omul intr-o alta ipostaza:cre

ator de viata.Astfel fertilizarea in vitro este de mult aplicata in medicina,iar ideea clonarii umane

desi ilegale este un fapt real de actualitate si va fi doar o problema de timp pana cand se va reali-

za efectiv.

Un alt aspect al desacralizarii epocii in care traim il reprezinta diminuarea rolului religiei asu-

pra socialului si politicului manifestata prin desavarsirea  fenomenului de secularizare.

Conceptul de secularizare este utilizat pentru a desemna de o maniera globala un reflux al religiei in societate, legat adesea de fenomenul modernitatii. Acest concept nu este specific teologiei, el fiind imprumutat filozofiei si sociologiei. Pe ce ne bazam atunci cind vorbim despre un reflux al religiei? Pentru Hervé Legrand, exista citeva "manifestari care pot fi masurate stiintific":

a) O prima manifestare este legata de separarea Bisericii de Stat. Sa remarcam ca secularizarea era un scop politic si ideologic in tarile blocului comunist din estul Europei, pe cind in tarile vest europene aceasta era consecinta unei evolutii sociale. Vizibilitatea separarii dintre Stat si Biserica in tarile din estul Europei, marcate de regimurile comuniste, este neindoielnica. In aceste tari, s-a observat o ostilitate a regimurilor marxiste vis-a-vis de implicarea Bisericii in viata publica precum si un proces juridico-politic de separare dintre Stat si Biserica. Dupa caderea regimurilor comuniste, tarile din estul Europei se apropie din ce in ce mai mult de modelul vest european privind raportul dintre Stat si Biserica, chiar daca aceste raportari difera de la un stat la altul. Dorinta acestor tari de a integra Comunitatea Europeana, ne face sa anticipam o accelerare a acestui proces. Dar care este aceasta raportare dintre Stat si Biserica in vestul european? Desi nu exista constringeri exterioare, constructia societatilor vest europene nu se mai face in raport cu o referinta explicita la o transcendenta religioasa. ' . Biserica inceteaza sa mai gindeasca raporturile sale cu Statul in termeni de putere (putere temporala/putere spirituala; putere

directa sau indirecta a Bisericii asupra Statului).' Statele nu se mai confunda cu statele crestine si nu mai tolereaza dominatia instantelor religioase. Rolul lor este legat de respectul libertatii religioase individuale si sociale, precum si a limitei acestei libertati religioase (problema sectelor). Statele moderne prefera in general sa regleze juridic raportul cu instantele religioase, respectind pluralitatea confesiunilor. Desigur asa cum remarca Paul Valadier: "Aceste afirmatii devenite banale, nu sunt deloc banale . Comparatia situatiei noastre cu cea a tarilor islamiste ne arata surprinzatoarea originalitate a traditiei noastre si sugereaza deja ca o astfel de separare, traita pe "tarim" crestin, adesea impotriva Bisericilor, are fara indoiala ceva legat de crestinism." .

b) O alta manifestare a refluxului religiei este privatizarea religiei. Paul Valadier leaga aceasta manifestare de aparitia tehnicii, a stiintelor, a experimentelor ce confera o forta de evidenta complexitatii realului. Delimitindu-si metodele si frontierele, fiecare domeniu se particularizeaza, facind loc ideii de o "stiinta a stiintelor" capabila sa ordoneze totalitatea cunoasterii. Religia se vede astfel relativizata: "Teologia sa prescrie cum se cistiga cerul, astronomia sa explice miscarea astrelor. Aceasta este schema perfecta a secularizarii." Se observa o rationalizare a cimpurilor realului, a carei deriva este rationalismul si scientismul.

c) Un reflux al valorilor etice. Deja de la Kant incoace asistam la construirea unei morale autonome in raport cu revelatia, a carei urma o gasim pina in zilele noastre. Acest reflux al valorilor etice se manifesta mai cu seama in ceea ce priveste divortul, homosexualitatea, contraceptia.

d) O alta manifestare a secularizarii este recesiunea practicii religioase.

La sfarsit se pune urmatoarea problema fundamenala.In ce conditii poate exista o societate in absenta unui zeu.Poate supravietui o societate exclusiv laica?Raspunsul poate fi gasit tot in isto-

ria acestui secol si anume in istoria regimurilor totalitare.Acestea au incercat sa inlocuiasca Dum

nezeul perfect,atotputernic cu supraomul cu semizeul au incercat sa aduca zeii pe Pamant iar credinta so inlocuiasca cu ideologia.Se pare ca aceste societati au fost niste sisteme bolnave de-

oarece religia din punct de vedere social este sistemul imunitar al oricarei  civilizatii.Atat comunis-

mul cat si nazismul au produs rani grave in constiinta umanitatii care au lasat cicatrici care se resimt si in ziua de azi prin intrebari cum ar fi "Cum de-a fost posibil?".Oricum ele sunt un avertis-

ment cert adresat omului modern care tinde sa-si piarda adevaratii idoli,adevaratele valori.Acest avertisment a fost formulat in secolul trecut de Andre Maurois"Secolul urmator sau va fi unul religios sau nu va fi deloc".Sa speram ca av fi unul religios.