Basmul

Basmul

Povestitul ca arta verbala pare a avea o origine foarte veche, datand din epoca primitiva. Dintre povestirile orale, cea care a capatat cel mai mult atentia cercetatorilor, incepand din perioada curentului cultural romantic, a fost basmul.

Culegerea si interpretarea basmelor populare a catalizat evolutia teoriilor si metodelor folcloristice. Constructia epica reductibila la simboluri si perfectiunea formala sunt trasaturi ale basmului care au directionat analiza acestei categorii din perspective interdisciplinare: literar-estetica, filosofica, sociologica, psihologica.

Teoriile elaborate cu privire la geneza basmului reflecta in mare masura diversitatea orientarilor stiintifice aplicate unui obiect atat de complex.

Teoria mitologica, sustinuta de Max Muller, afirma ca basmele provin din vechile mituri indoeuropene, fiind preluate si dezvoltate de fiecare popor dupa despartirea de unitatea indoeuropeana.

Teoria migrationista sau difuzionista, formulata de Th. Benfey, sustine ca basmele au ca unica sursa vechea literatura indiana creata de calugarii budisti in templele lor; ele s-au raspandit datorita migratiei popoarelor dinspre rasarit spre apus si ca urmare a contactelor culturale dintre popoare.

Teoria antropologica sau poligenetica, emisa de E. B. Tylor si A. Lang, ajunge, pe baza constatarii similitudinii motivelor si tiparelor narative la popoare aflate la distante care fac improbabil contactul intre ele, la concluzia ca basmele sunt supravietuiri din substratul de credinte primitive comun speciei umane si s-au nascut independent la popoare diferite.

Teoria originii totemice, apartinandu-i lui A. van Gennep, conform careia basmele ar fi rezultatul transformarii succesive a credintelor in sacralitatea unui animal protector al comunitatii, este argumentata prin rolul animalelor din basme in evolutia naratiunii.

Teoria onirica, avandu-i ca autori pe F. Laistner si B. P. Hasdeu, propune o ipoteza genetica psihologica, sistematizand elementele basmului care pledeaza pentru originea acestei specii in starea de vis.

Elementele de fond si forma comune basmelor din toate ariile geografice au facut posibila elaborarea unor cataloage tematice ale basmelor lumii, urmarindu-se astfel studiul comparat al diferitelor actualizari ale speciei, cu scopul de a reduce multimea tipurilor la un arhetip initial. Metoda de reconstruire a arhetipurilor basmelor a avut drept rezultat crearea celui mai cunoscut index de motive ce apar in proza populara, alcatuit de A. Aarne si completat de S. Thompson.

In acelasi timp, stereotipia de teme si motive a basmului faciliteaza cercetarea structurala a acestei categorii, prin descompunerea basmelor in unitatile lor de continut relevante si analiza combinatiilor posibile intre aceste unitati, care duc la generarea textelor propriu-zise.

In folcloristica romaneasca, Lazar Saineanu este autorul unei monografii a basmului care ramane un studiu de referinta pentru orice interpretare a acestei categorii a epicii populare in proza: "Basmele romane in comparatiune cu legendele antice clasice si in legatura cu basmele popoarelor invecinate si ale tuturor popoarelor romanice" (1895).

Diferenta dintre basm si legenda popular consta in primul rand in raportarea povestitorului si a ascultatorilor din mediile folclorice la adevarul faptelor relatate in cele doua tipuri de naratiuni. Daca acceptarea conventiei fabulosului explica receptarea elementelor neverosimile din basm, legende este perceputa ca o povestire adevarata la origini, care explica, dupa logica mitica, aparitia lumii si a formelor naturii, toponimele si destinul exceptional al sfintilor si eroilor.

Identificam basmele si datorita formulelor specifice existente in structura lor. Formula initiala atrage atentia asupra disocierii de planul realitatii contingente pe care o presupune naratiunea: "A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti . Povestitorii populari variaza formula initiala, dezvoltand-o de multe ori in secvente ample, versificate. Formulele mediane sunt utilizate pentru a asigura coeziunea elementelor naratiunii: "caci cuvantul din poveste inainte mult mai este", sau pentru a caracteriza hiperbolic o actiune sau un personaj. Formula finala incheie basmul, fiind simetrica fata de formula initiala si facilitand revenirea in planul realitatii contingente printr-o distantare ironica de continutul fabulos al fictiunii.

Asa cum au observat exegetii basmului fantastic, actiunea acestui tip de naratiune urmeaza cel mai adesea traseul initiatic cuprins intre nasterea si nunta eroului. Pe acest drum al dovedirii calitatilor sale exceptionale, protagonistul trebuie sa treaca printr-o serie de probe, sa poarte mai multe batalii si sa repurteze o victorie. De multe ori, se intalnesc in substanta epica a basmelor anticipari ale actiunii, atunci cand calauzele ii proiecteaza eroului intamplarile care il asteapta, sub forma unui discurs de avertizare. Alegerea traseului epic nu este insa pusa niciodata in cumpana de aceste avertismente, deoarece destinul eroului pare a fi prestabilit. Finalul basmelor respecta un cod moral pozitiv al comunitatii traditionale: faptele bune sunt rasplatite iar cele rele, pedepsite. In secventa finala, se intampla adesea ca povestitorul sa se amestece printre personajele fictiunii, prezentandu-se drept martor la nunta eroului. Aceasta interferenta in deznodamantul epic rupe conventia fabulosului, reducand-o la un efect umoristic.