Agatha Christie - 4.50 din Paddington

Agatha Christie

4.50 din Paddington

Capitolul I

Doamna McGillicuddy gafaia in urma hamalului care ii ducea geamantanul. Era mica de statura si cam corpolenta, hamalul inalt si mergea cu pasi mari. In afara de asta, doamna McGillicuddy era incarcata cu numeroase pachete – rezultatul cumparaturilor din ziua aceea pentru Craciun. De aceea formau o pereche care nu pasea in acelasi ritm si, cand omul dadu coltul la inceputul peronului, doamna McGillicuddy ramasese in spate rasufland din greu.

Peronul numarul 1 nu era in clipa aceasta prea aglomerat, deoarece tocmai plecase un tren, dar in tara nimanui din fata peroanelor se misca o masa galagioasa, in acelasi timp, in diferite directii, incoace si incolo.

Doamna McGillicuddy ajunse, in cele din urma, la in­trarea pe peronul numarul 3.

— Trenul de pe linia trei, anunta o voce, pleaca la 4:50 in directia Brackhampton, Milchester, Waverton, Carvil Junction, Roxeter si Chadmouth. Compartimentele pentru calatorii spre Brackhampton si Milchester se afla in ultimele vagoane. Calatorii spre Vanequay sunt rugati sa coboare la Roxeter. Vocea se intrerupse brusc.

Doamna McGillicuddy isi gasi biletul de calatorie in geanta si il arata. Functionarul murmura: La dreapta, ul­timul vagon.

Doamna McGillicuddy strabatu peronul si-l descoperi pe grabitul ei hamal uitandu-se in gol, in fata usii unui vagon de clasa a treia.

— Aici, doamna.

— Merg cu clasa intai, il corecta doamna McGillicuddy.

— Asa trebuia sa-mi spuneti, mormai hamalul.

Privi dispretuitor rochia ei modesta, cenusie, scoase geamantanul din vagon si il duse la vagonul corespunzator, unde doamna McGillicuddy se instala intr-un compartiment gol de clasa intai. Trenul de 4:50 nu era cautat de calatorii de clasa intai. Ei preferau expresul de dimineata mai rapid de 6:40 care avea si vagon-restaurant. Doamna McGillicuddy ii dadu un bacsis hamalului, care il lua cu o expresie uimita, deoarece, dupa parerea lui, era o calatoare mai degraba de clasa a treia decat de-a intai.

Doamna McGillicuddy se afunda pe perna de plus, ofta usurata si incepu sa rasfoiasca o revista. Cinci minute mai tarziu, se auzi un fluierat prelung si trenul se puse in miscare. Revista ii aluneca din mana, capul ii cazu intr-o parte si, peste alte trei minute, adormi. Dupa treizeci si cinci de minute se trezi inviorata. Se apropie de fereastra si se uita afara.

Un alt tren trecu uruind in directia opusa, suiera puternic incat se infiora speriata. Acum trenul ei incetini printr-o gara. Apoi, incepu deodata sa goneasca din nou, vitejeste si trase un tignal. Un alt tren, ca si cel de mai inainte, se indrepta tot spre Londra, luneca mai domol prin fata ferestrei. Propriul ei tren isi continua cursa inainte. In timpul acesta un altul, plecat fara indoiala din Londra ii ajunsese din urma si parea mai grabit. O vreme, cele doua trenuri mersera alaturi: cand unul o lua inainte, cand celalalt. Doamna McGillicuddy privi de la locul sau, prin fereastra, spre vagonul paralel. In majoritatea compar­timentelor, rulourile erau trase jos, totusi se puteau zari calatori. Celalalt tren nu parea foarte aglomerat. Multe compartimente se perindau goale.

Pret de o clipa, avu impresia ca cele doua trenuri stateau pe loc, timp in care un rulou se ridica brusc. Doamna McGillicuddy isi atinti privirea in compartimentul luminat de clasa intai, care se afla cam la o distanta de un metru de al sau.

Atunci facu ochii mari si dadu sa se ridice.

La fereastra celuilalt compartiment, intors cu spatele la ea, statea in picioare un barbat. Isi inclesta mainile in jurul gatului femeii din fata sa, strangand-o incet, fara mila. Ochii ii iesira din orbite, fata i se umplu de sange. In timp ce doamna McGillicuddy observa incremenita ce se petrecea in celalalt tren, interveni deznodamantul: corpul se inmuie si se prabusi sub mainile barbatului.

Atunci, trenul doamnei McGillicuddy isi incetini viteza, in timp ce celalalt lua avans. In clipa urmatoare, compartimentul cel luminat disparuse din campul ei vizual.

Aproape automat, doamna McGillicuddy isi ridica mana sa traga de semnalul de alarma. Dar ramase nehotarata. In fond, ce rost avea sa traga semnalul de alarma din trenul in care statea ea? Fapta ingrozitoare pe care o vazuse de la o distanta atat de mica si imprejurarile neobisnuite o tintuira locului. Trebuia sa faca imediat ceva. Dar ce?

Usa compartimentului se deschise si un conductor aparu:

— Biletul, va rog!

Doamna McGillicuddy i se adresa violent.

— O femeie a fost strangulata. In trenul care tocmai ne-a luat-o inainte. Am vazut eu.

Conductorul o privi de parca nu auzise bine.

— Poftim? Ce spuneti?

— Un barbat a strangulat o femeie! Intr-un tren! Am vazut cand ma uitam pe fereastra.

Conductorul repeta neincrezator:

— Strangulata? intreba el, mirat.

— Da, a strangulat-o! Va spun ca am vazut-o cu ochii mei. Trebuie sa faceti imediat ceva!

Conductorul tusi ca sa schimbe vorba.

— Nu credeti cumva, stimata doamna, ca ati atipit putin si Se opri plin de tact.

— Am tras un pui de somn pana adineaori, dar daca credeti ca a fost un vis, atunci va inselati amarnic. Am vazut, intelegeti? Am vazut! M-am uitat la fereastra trenului de langa al nostru, unde un barbat strangula o femeie. Va intreb: Ce aveti de gand sa faceti in aceasta situatie?

— Eu ptiu

— Dar, totusi, ceva veti face, nu?

Conductorul se incrunta si se uita la ceasul sau.

— In circa sapte minute ajungem la Brackhampton. Am sa comunic ceea ce mi-ati povestit. In ce directie se deplasa trenul de care vorbiti?

— Normal, in aceeasi directie ca si noi. Deci nu prea credeti ca as fi putut vedea totul, daca trenul ar fi mers in directia opusa?

Conductorul facu o grimasa, ca si cum o credea in stare pe doamna McGillicuddy sa asiste la orice era cu putinta si ii trecea prin minte, dar se comporta politicos.

— Lasati totul in seama mea, stimata doamna, o linisti el. O sa comunic ceea ce m-ati informat. Poate ati putea sa-mi dati numele si adresa dumneavoastra pentru cazul in care

Doamna McGillicuddy ii dadu adresa prietenei la care urma sa locuiasca in urmatoarele zile si pe cea stabila din Scotia. Le nota pe amandoua si disparu cu mina unui om care isi facuse datoria.

Doamna McGillicuddy se incrunta. Nu era pe deplin multumita. Oare conductorul va transmite cu adevarat ceea ce ea ii impartasise sau dorise doar s-o linisteasca?

Trenul mergea acum incet si in fata ferestrei luceau luminile unui oras mai mare.

Doamna McGillicuddy isi deschise geanta, lua – caci nu gasi altceva mai bun – un bon de plata, scrise repede cu pixul cateva cuvinte pe partea cealalta a hartiei, o baga intr-un plic pe care-l avea din intamplare la ea, il inchise si mai adauga ceva deasupra.

Trenul trase incet langa un peron plin de oameni. Doamna McGillicuddy isi arunca nervoasa privirea pe peron. Atat de multi calatori si atat de putini hamali! Uite acolo era unul. Il chema pe data.

— Hamal! Te rog, du scrisoarea asta imediat la con­ducerea garii!

Ii intinse plicul si un siling.

Cu un oftat se aseza la loc. Ceea ce ar fi putut face, facuse. Pentru o clipa se gandi cu regret trecator la siling. O jumatate ar fi fost, desigur, suficient

Gandurile i se reintoarsera la scena la care asistase, ingrozitor! Teribil de cumplit! Se infiora. Ce lucru rar, ce fantastic! Si trebuia sa i se intample tocmai ei, Elspeth McGillicuddy! Daca ruloul compartimentului n-ar fi fost, din intamplare, repede ridicat Dar asta fusese, desigur, o masura de precautie.

Se auzeau calatori si cei care ii condusesera strigandu-si diverse lucruri, apoi fluieratul ascutit si usile se trantira. Trenul parasea alene, la 5:38, gara Brackhampton. O ora si cinci minute mai tarziu se opri la Milchester.

Doamna McGillicuddy isi apuca pachetele si cobori. Se uita de-a lungul peronului pana cand, in cele din urma, dadu cu ochii de un hamal.

In fata garii, se apropie un sofer de taxi, care-i urmarea pe cei ce ieseau.

— Doamna McGillicuddy? intreba el. Sunteti astep­tata in St. Mary Mead?

Doamna McGillicuddy incuviinta. Cat dura drumul de cinci kilometri, doamna McGillicuddy statu teapana, nerabdatoare sa impartaseasca cuiva prin ce trecuse. In sfarsit, taxiul opri in fata casei in care era asteptata. Cobori si o lua pe drumul pietruit spre usa pe care o femeie mai in varsta i-o deschise.

Doamna McGillicuddy strabatu holul unde gazda sa, o doamna in etate, cu o infatisare cam fragila, o intampina in usa sufrageriei.

Se sarutara si fara introducere sau alte amanunte, doamna McGillicuddy i-o tranti brusc:

— O, Jane! inchipuieste-ti! Am asistat la o crima!

Credincioasa povetelor pe care mama si bunica ei i le dadusera, potrivit carora o adevarata doamna nu trebuie sa fie nici indignata, nici surprinsa, Miss Marple se cutremura la auzul celor spuse, isi ridica sprancenele si scutura din cap:

— Ce ingrozitor pentru tine, Elspeth si, bineinteles, cat se poate de neobisnuit! Cred ca cel mai bine ar fi sa-mi povestesti imediat, cum s-a petrecut totul.

Era exact precum isi dorise doamna McGillicuddy. Se lasa condusa de gazda sa spre semineu, se aseza si incepu inflacarata sa povesteasca.

Miss Marple o asculta cu mare atentie. Cand doamna McGillicuddy facu, in cele din urma, o pauza caci i se intretaiase respiratia, Miss Marple zise cu hotarare:

— Draga mea, cred ca trebuie sa te duci acum sus, sa-ti scoti palaria si sa te speli. Apoi ne asezam la cina. Cat timp mancam, nu mai vorbim deloc despre intamplare. Dupa aceea am putea discuta problema sub toate aspec­tele.

Doamna McGillicuddy fu de acord cu aceasta propunere. Cele doua doamne au luat cina si au trecut in revista noutatile din St. Mary Mead. Miss Marple isi ex­prima parerea cu privire la nemultumirea generala fata de noii organisti, o puse in tema despre recentul scandal, in care rolul principal il detinea sotia farmacistului, a mentionat neintelegerea dintre directoarea scolii si oamenii din sat.

Se intoarsera in fata semineului si Miss Marple scoase dintr-un dulap o sticla si doua pahare vechi, Waterford.

— Nici un fel de cafea in seara asta, Elspeth! zise ea. Esti deja din cale afara de surescitata. Iti recomand un pahar de vin de ciubotica-cucului si poate, mai tarziu, o ceasca de ceai de musetel.

Doamna McGillicuddy nu avea nimic impotriva. Miss Marple turna asadar vinul in pahare.

— Jane, zise doamna McGillicuddy, in timp ce lua o sorbitura si dadu din cap apreciativ, Jane spune-mi sincer: ma crezi ca mi-as fi imaginat, pur si simplu, intreaga intamplare?

— Catusi de putin! ii raspunse Miss Marple cu ener­gie.

Doamna McGillicuddy ofta usurata.

— Conductorul asa credea. A fost foarte politicos, dar

— Elspeth, mi se pare ca, in acele circumstante, era cat se poate de natural. Suna ca o poveste din cale afara de incredibila. Asa trebuie sa fi fost. Si apoi tu ii erai o persoana complet straina. Nu, n-am nici cea mai mica indoiala ca tu ai vazut, cu adevarat, ceea ce sustii ca ai vazut. Zici ca barbatul se intorsese cu spatele la tine? Atunci nu i-ai zarit fata?

— Nu.

— Si femeia? Poti s-o descrii? Tanara? Batrana?

— Tanara! Cred ca avea intre treizeci si treizeci si cinci de ani. Dar exact n-as putea spune.

— Arata bine?

— Nici asta n-as putea spune. Stii, fata ii era complet distrusa si

Miss Marple o intrerupse repede:

— Da, da, inteleg prea bine. Cum era imbracata?

— Purta o haina de blana de culoare deschisa. Fara palarie. Parul ii era blond.

— Si la barbat n-ai remarcat nimic? Nu-ti poti aminti nimic deosebit?

Doamna McGillicuddy lasa sa se scurga ceva timp. In cele din urma, raspunse:

— Era destul de inalt si cred ca avea parul negru. Purta un palton gros, asa ca nu mi-am putut face o imagine clara. Incheie pe un ton coborat: Din astea nu-i prea mult de priceput!

— Este totusi ceva aici, fu de parere Miss Marple. Medita o clipa, inainte de a continua: Esti, asadar, pe deplin convinsa ca femeia a fost ucisa?

— Ea a murit. Sunt absolut sigura. Limba ii atarna afara si mai bine n-as mai vorbi despre asta!

— Desigur, o linisti repede Miss Marple. Imi inchipui ca maine dimineata vom afla mai multe.

— Cum adica, maine dimineata?

— Ma refeream la faptul ca va apare ceva in ziarul de dimineata. Dupa ce barbatul si-a ucis victima, si-a pus intrebarea ce ar putea face cu moarta. Probabil, a coborat repede din tren la prima gara. Apropo, iti amintesti, cumva, daca era un vagon cu coridor?

— Nu, nu era.

— Asta indica un tren care nu mergea departe. Pesemne s-a oprit in Brackhampton. Sa presupunem deci, ca ucigasul a parasit trenul la Brackhampton. Poate ca a asezat moarta intr-un colt si i-a acoperit fata cu blana ca sa impiedice gasirea ei imediata. Da, sunt cat se poate de sigura ca el asa a procedat. Dar, normal, o asemenea crima se descopera intr-un timp relativ scurt si de aceea, dupa toate probabilitatile, se va putea citi ceva despre ea in ziarele de dimineata. O sa vedem!

Capitolul II

Dar nu se afla nimic despre crima in ziarele de dimineata.

Dupa ce Miss Marple si doamna McGillicuddy s-au convins de asta, si-au terminat, in tacere, micul dejun. Amandoua se gandeau, fiecare in sinea ei.

— Cred, incepu Miss Marple, ca trebuie sa ne ducem la politie si sa vorbim cu sergentul Cornish. E inteligent si rabdator, il cunosc foarte bine si el ma cunoaste. In mod sigur, va asculta si va transmite ceea ce o sa-i povestim acolo unde se cuvine.

Frank Cornish, un barbat serios intre treizeci si patruzeci de ani, o primi pe Miss Marple cu amabilitate si respect.

— Ce pot face pentru dumneavoastra, Miss Marple?

— V-as ruga sa ascultati povestea pe care o va relata prietena mea, doamna McGillicuddy.

Si sergentul Cornish o asculta cu atentie. Cand ter­mina, ramase putin pe ganduri. Apoi observa:

— Este o poveste cu totul iesita din comun. Ochii sai o scrutasera, in secret, pe doamna McGillicuddy, cat timp aceasta povesti.

Isi facuse, in general, e impresie favorabila. O femeie rezonabila care ii povestise clar intamplarea. O femeie, care, dupa cate isi putea da seama, nu era nici isterica, nici o inchipuita. In afara de aceasta, Miss Marple parea sa creada in veridicitatea povestii prietenei sale si el o cunostea foarte bine pe Miss Marple. Toata lumea din St. Mary Mead o cunostea pe Miss Marple. Lasa impresia unei persoane modeste si insignifiante, in realitate, avea mintea ascutita si o experienta de viata de invidiat.

El se aduna si zise:

— Desigur, s-ar fi putut sa va fi inselat se intelege: nu spun ca v-ati inselat dar s-ar fi putut sa va fi inselat. S-ar fi facut mare zarva. Probabil nu s-a produs ceva chiar atat de serios, nici atat de periculos, dupa cum vi s-a parut.

— Stiu ceea ce am vazut, raspunse linistita doamna McGillicuddy.

— Ati transmis ceea ce ati observat personalului de la caile ferate si acum ati venit sa ma informati pe mine. Ati procedat cat se poate de corect si puteti fi incredintata ca voi dispune inceperea unor cercetari.

Cornish facu o pauza. Miss Marple dadu din cap multumita. Doamna McGillicuddy nu era catusi de putin satisfacuta, dar nu se exprima cu glas tare. Sergentul Cornish se adresa domnisoarei Marple, nu atat ca ar fi vrut sa stie ce gandea ea despre afacere, ci deoarece il interesa sa auda raspunsul la intrebarea pe care dorea sa i-o puna.

— Sa presupunem ca asa stau lucrurile dupa cum mi le-ati impartasit. Dupa parerea dumneavoastra, ce s-a intamplat cu cadavrul?

— Se pare ca exista doar doua posibilitati, raspunse Miss Marple fara sa se supere. Cel mai probabil este, fireste, ca el sa fi ramas in tren, dar aceasta ar fi insemnat ca, la un moment dat, noaptea, sa fi fost gasit de un alt calator sau de cineva din personalul cailor ferate.

Frank Cornish dadu din cap afirmativ.

— Cealalta posibilitate este ca ucigasul sa fi aruncat moarta undeva, afara din tren, pe fereastra. Dupa cate mi se pare, ea trebuie sa mai zaca inca pe-undeva pe langa linia ferata si sa nu fi fost descoperita. Din cate imi dau seama, nu exista nici o alta posibilitate: ucigasul ori a lasat-o in tren, ori a aruncat-o afara.

— Dar am citit despre cadavre ascunse in cufere, in­terveni doamna McGillicuddy. Dar cine mai calatoreste astazi cu geamantane mari? Fiecare are unul de mana si in asa ceva nu poti baga un mort.

— Da, spuse sergentul. Sunt de acord cu dum­neavoastra amandoua. Cadavrul (daca exista vreunul) ar fi trebuit sa fie descoperit pana acum, sau va fi in curand. O sa va tin la curent cu orice descoperire in legatura cu acest caz, de indata ce aflu. Dar cred ca veti citi si in ziare. Desigur, mai exista posibilitatea ca femeia sa fi fost violata, dar nu ucisa. De asemenea, ar fi putut cobori pe propriile-i picioare din tren.

— Greu, fara vreun ajutor, riposta Miss Marple. Si daca cineva ar fi ajutat-o, s-ar fi observat. Un barbat, ce sprijina o femeie, care este bolnava cum pretinde el, bate la ochi.

— Da, ar fi atras atentia, spuse Cornish. Insa, daca a fost gasita in tren o femeie lesinata sau bolnava, trebuie sa fi fost dusa intr-un spital si chiar acest lucru ar fi aparut in ziare. Poate nu e inca prea tarziu. In orice caz, fiti sigure ca, in scurt timp, se va auzi ceva.

Dar ziua aceea trecu ca si urmatoarea. Abia seara, Miss Marple primi o nota de la sergentul Cornish.

„In legatura cu intamplarea pe care mi-ati adus-o la cunostinta, as dori sa va instiintez ca au fost intreprinse cer­cetari, dar ele nu au condus la nici un rezultat. N-a fost gasit cadavrul nici unei femei. In nici un spital nu s-a inter­nat vreo femeie asa cum ati descris-o dumneavoastra. Totodata n-a fost observata nici o femeie, care sa fi suferit vreun soc, sau care sa fie bolnava, sau sprijinita de un barbat sa fi parasit gara. Trebuie sa fiti convinse ca cer­cetarile au fost facute cu toata seriozitatea. Sunt de parere ca prietena dumneavoastra a observat scena descrisa, care a fost, sigur, mai putin serioasa decat i s-a parut.”

Capitolul III

— Mai putin serioasa? Ce prostie! exclama doamna McGillicuddy. S-a comis o crima!

O privi pe Miss Marple hotarata si aceasta isi dadu seama.

— Da-i drumul, Jane, spuse doamna McGillicuddy. Zii linistita ca totul a fost o iluzie! Spune ca mi-am inchipuit toata povestea! Asta crezi tu acum?

— Oricine se poate insela, o alina Miss Marple. Oricine, Elspeth chiar si tu. Cred ca nu trebuie sa uitam acest lucru. Dar te incredintez ca am avut intotdeauna con­vingerea ca este foarte putin probabil ca tu sa te fi inselat Ai nevoie de ochelari pentru citit, dar vezi foarte bine la departare si ceea ce ai observat ti-a lasat o impresie deosebit de puternica. Cand ai venit, aratai, fara indoiala, ca dupa un soc sever.

— N-am sa uit niciodata, marturisi doamna McGillicuddy ingrozita. Partea proasta e ca nu stiu ce pot face.

— Cred, rosti Miss Marple ganditoare, ca tu poti face si mai mult decat te-ai straduit pana acum. (Cand doamna McGillicuddy auzi tonul pe care prietena ei vorbea, ii atrase, se pare, atentia faptul ca fusese usor accentuat cuvantul „tu”). Ai informat ceea ce ai observat, ai adus cazul la cunostinta cailor ferate si politiei. E adevarat, deocamdata, nu mai poti face nimic mai departe.

— Din acest punct de vedere asta e o consolare, raspunse doamna McGillicuddy. Mai ales ca, dupa Craciun, am sa plec, dupa cum stii, la Roderick in Ceylon si nu doresc absolut deloc sa-mi contramandez vizita. Ma gandesc de atata timp cu bucurie la ea! Dar sigur ca as amana calatoria, daca ar fi sa-mi fac datoria, sublinie ea, in mod constiincios.

— De asta nu ma indoiesc, Elspeth. Dar, precum ti-am spus, dupa parerea mea, ai facut tot ceea ce a depins de tine.

— E sarcina politiei, adauga doamna McGillicuddy. Si cum politia este cam proasta

Miss Marple clatina hotarata din cap.

— O, nu, politia nu e proasta. Si tocmai din cauza asta cazul e interesant, nu-i asa?

Doamna McGillicuddy o privi parand ca nu intelegea. Miss Marple se convinse inca o data, ca prietena ei era o femeie cu principii admirabile, dar lipsita de imaginatie.

— Tare as dori sa stiu, continua aceasta, ce s-a petrecut in realitate.

— Asta ar trebui sa ne spuna politia.

— Da, dar as vrea sa aflu cine a omorat-o si de ce, si ce s-a intamplat cu cadavrul. Faptul ca politia nu a putut inca sa elucideze acest punct dovedeste ca ucigasul este abil foarte viclean. Trebuie sa recunosc ca nu mi-e usor sa deduc ce a facut cu moarta. Ucizi o femeie intr-un acces de furie caci trebuie sa fie vorba despre o crima fara premeditare, altfel nimeni cu mintea intreaga nu omoara o femeie doar cu cateva minute inainte de intrarea trenului intr-o gara mare.

— Nu, mai inainte trebuie sa se fi certat, poate din gelozie sau cam asa ceva. Astfel trebuie sa se fi petrecut – sa fi strangulat femeia si apoi, in clipa in care trenul se apropia de gara, sa se trezeasca, cum se spune, cu un mort atarnat de gat. Ce se poate face intr-o asemenea imprejurare? Duce moarta, dupa cum am mai spus, intr-un colt, ii acopera figura ca sa lase impresia ca ar dormi si, apoi, paraseste trenul cat poate de repede. Nu vad nici o alta posibilitate . si totusi trebuie sa mai existe una

Miss Marple se adanci in ganduri.

— Cum stau lucrurile cu trenurile spre Londra? se in­teresa doamna McGillicuddy. Ti-ar conveni daca as pleca dupa-amiaza? Ma duc la Margaret si nu ma astepta pana la ora ceaiului.

— Ai putea lua trenul de 12:50 si atunci servim pranzul mai devreme.

— Desigur si

Doamna McGillicuddy isi privi intrebatoare prietena,

— Ce vrei sa zici ca nu vii la ceai, ci in jurul orei sapte? Ce ai de gand, Jane?

— Elspeth, iti propun sa te insotesc la Londra si sa ne intoarcem impreuna cu trenul cu care ai venit tu spre Brackhampton. Apoi vei lua trenul de la Brackhampton spre Londra, iar eu voi suporta costul biletelor, sublime apasat Miss Marple.

— Dar ce Dumnezeu urmaresti tu, Jane? intreba uimita doamna McGillicuddy. Sa aiba loc o alta crima?

— Sigur ca nu! raspunse ingrozita Miss Marple. Dar recunosc ca as vrea – sub indrumarea ta – sa vad cu ochii mei locul crimei, cum s-ar putea numi.

Drept urmare, in ziua urmatoare, cele doua prietene sedeau una in fata celeilalte in colturile unui compartiment de clasa intai al trenului care parasea gara londoneza, Paddington, la 4:50. Gara era si mai aglomerata decat fusese in vinerea trecuta – deoarece ramasesera doar doua zile pana la Craciun – dar trenul de 4:50 era, in general, mai gol, in orice caz, in ceea ce privea ultimele vagoane.

De data aceasta, nici un tren nu a circulat paralel cu al lor, nici al lor cu un altul. Din cand in cand, treceau ca fulgerul, trenuri spre Londra. De doua ori, trenuri cu viteza mai mare le-au depasit pe-al lor, indreptandu-se in aceeasi directie.

Doamna McGillicuddy se uita tot mai des la ceasul ei.

— E greu de spus precis cand trecem printr-o gara ca as cunoaste Treceau des prin gari.

— Peste cinci minute vom fi la Brackhampton, o anunta Miss Marple.

Un conductor aparu pe culoar. Miss Marple se uita intrebatoare la prietena sa. Doamna McGillicuddy clatina din cap. Nu era acelasi conductor. El controla biletele si pleca mai departe, balansandu-se usor, intrucat trenul in­trase intr-o curba lunga. Imediat isi incetini viteza.

— Cred ca ajungem acum la Brackhampton, spuse doamna McGillicuddy.

— Mi se pare ca ne aflam in suburbii, confirma Miss Marple.

Afara licareau lumini peste tot, aparura cladiri si, ocazional, se putea arunca o privire fugara pe strazile cu tramvaie. Viteza se reduse si mai mult. Acum treceau peste macaz.

— Intr-un minut ajungem, explica doamna McGillicuddy. Nu-mi dau seama, zau, daca aceasta calatorie a avut vreun rost. Ai spus ceva, Jane?

— A, nu, raspunse Miss Marple.

— O cheltuiala inutila, aprecie doamna McGillicuddy si nu atat de ieftina incat s-o platesti tu pe toata. Dar Miss Marple hotarase sa suporte costul fara nici o discutie.

— Totusi, observa Miss Marple, iti doresti sa vezi cu proprii ochi cum arata locul unde s-a petrecut asa ceva. Trenul nostru are cateva minute intarziere. Cum s-a intamplat cu al tau, cel de vineri?

— E posibil sa fi avut intarziere. N-am fost atenta la asta.

Trenul intra incet in gara Brackhampton. La megafon se auzea o voce ragusita, usi se deschideau si se inchideau, lumea urca si cobora, pe peron multimea se misca incoace si incolo. Domneau o animatie si o agitatie de nedescris de-a lungul peronului.

„E usor pentru un ucigas, se gandi Miss Marple, sa se amestece in multime si sa paraseasca gara, sau sa se urce intr-un alt vagon. E usor sa fii un singur calator printre atatia. Insa e mai greu sa faci sa dispara un cadavru. Acesta trebuie sa fie undeva, dar unde?”

Doamna McGillicuddy coborase. Vorbea acum de pe peron, prin fereastra deschisa, cu Miss Marple.

— Nu mai vreau sa ne mai gandim la povestea asta, Jane. Am facut ce-am putut.

Miss Marple aproba dand din cap. Apoi, cele doua prietene se despartira. Doamna McGillicuddy se intoarse sa plece, se auzi un fluierat si trenul se puse in miscare. Miss Marple se uita dupa silueta tot mai mica a prietenei sale. Elspeth putea pleca cu constiinta impacata spre Ceylon.

In timp ce trenul isi continua cursa, Miss Marple nu se rezema la loc pe perna. Sedea dreapta si medita profund. Avea o problema de rezolvat – problema pe care trebuia s-o preia ea acum – si, la fel ca doamna McGillicuddy, considera ca e de datoria sa sa se ocupe de afacere.

Prietena ei ii spusese ca amandoua facusera ceea ce au putut. Fara indoiala, asta era valabil pentru doamna McGillicuddy; dar pentru ea insasi?, de asta nu era chiar asa de sigura. Ce putea face in fond?

Fara nici un entuziasm, Miss Marple cantarea motivele pro si contra care ar fi determinat-o sa se ocupe in continuare de acest caz. In favoarea sa pledau urmatoarele puncte:

a.   Lunga ei experienta de viata si cunoasterea naturii umane.

b.  Sir Henry Clithering si finul sau (acum la Scotland Yard), care o ajutasera atat de prieteneste intr-o imprejurare recenta, din Little Paddock.

c.   Al doilea baiat, David, nepotul surorii sale, care detinea un post important la caile ferate britanice.

d.  Fiul Griseldei, Leonard, care se pricepea asa de bine la harti.

Miss Marple se gandi din nou la aceste posturi active si le retinu ca importante. Toate erau necesare ca sa depaseasca slabiciunea punctelor pasive mai ales propria ei incapacitate fizica.

Nu se poate, socotea Miss Marple, ca eu sa ma misc cu usurinta, sa ma deplasez incoace si incolo, sa conduc cercetari si descoperirea unor lucruri.

Da, acesta era principalul inconvenient: propria ei varsta, ca si fragilitatea sa. Caci, desi, avand in vedere etatea, ar fi trebuit sa se declare multumita de sanatatea de care se bucura, era totusi batrana. Si daca doctorul Haydock ii interzisese strict sa se mai indeletniceasca cu ceva serios in gradina ei, acum nu prea ar accepta ca ea sa se apuce sa depisteze un ucigas. Era exact cum se astep­tase. Aceste slabiciuni ii dezvoltasera un alt mod de actiune. Caci pana acum o crima ii fusese impusa, ca sa spunem asa; insa, in acest caz, trebuia ea insasi sa decida daca avea sa se ocupe in mod activ de ea. Clar ca nu avea prea multa inclinatie pentru asta Era batrana si obosita.

„Sunt prea in varsta pentru noi aventuri” isi spuse Miss Marple. Privi pe fereastra si observa ca, intr-o curba, calea ferata parcurgea o panta; un povarnis

O curba

Ceva neclar ii reveni in memorie Cand conductorul ii inapoiase biletul

Asta o puse pe ganduri, doar vag pe ganduri.

Se inrosi usor. Deodata nu mai simti nici o urma de oboseala!

„Maine dimineata am sa-i scriu lui David”, isi spuse in sinea sa.

Si, in acelasi timp, isi aminti de o alta persoana activa pretioasa:

„Da, sigur! Credincioasa mea Florence!”

Miss Marple isi facu un plan de lupta. Lua in con­siderare si situatia ca era Craciunul si din pricina asta ar fi putut intampina tergiversari.

Ii scrise nepotului surorii sale, David West si pe langa urarile de Craciun, ii adresa rugamintea urgenta de a-i furniza o informatie.

Din fericire, a fost invitata, ca si in anii anteriori, la masa de Craciun de la parohie. Aceasta ii oferi prilejul sa discute despre harti cu tanarul Leonard, care venise acasa, in zilele de sarbatoare.

Hartile de orice tip constituiau cu deosebire pasiunea lui Leonard. Desi batrana doamna se interesa de un anumit loc de pe o harta de mari dimensiuni, aceasta nu-i trezi curiozitatea. El se referi mai departe la harti in general, dar ii sugera ce i s-ar potrivi mai bine scopului ei. Da, in cele din urma, declara ca s-ar gasi o asemenea harta in colectia lui si i-o imprumuta, dupa ce Miss Marple ii promise ca o va folosi cu multa grija si i-o va returna in cel mai scurt timp.

Miss Marple primi o scrisoare de la nepotul surorii ei, David West. Era foarte tandra si suna astfel:

„Draga matusa Jane! Cu ce te mai ocupi acum? Am putut obtine informatia pe care mi-ai cerut-o. Pot fi luate in consideratie numai doua trenuri: cel de 4:33 si cel de ora 5. Primul e un tren local care circula cu viteza mica; se opreste la Haling Broadway Barwell Heath, Brackhampton si in toate garile urmatoare pana la Market Basing. Trenul de ora 5 este un rapid spre Tara Galilor. Trece prin Cardiff, New­port si Swansea. Primul ar fi putut fi ajuns din urma, pe par­curs, de trenul de 4:50, desi ar trebui sa ajunga la Brackhampton cu cinci minute mai devreme; rapidul intrece trenul de 4:50, cu putin timp inainte de Brackhampton.

De ce m-ai intrebat? Adulmec un scandal in sat. La intoarcerea de la cumparaturi ai luat trenul de 4:50 si intr-altul, care l-a depasit pe-al tau, ai vazut-o pe sotia primarului in bratele inspectorului sanitar? Dar ce impor­tanta are ce tren era? Te gandesti la o escapada pana la Porthcawl? Multe multumiri mai ales pentru pulover! Este exact pe gustul meu.

Si ce-ti mai face gradina? In anotimpul asta presupun ca nu sunt prea multe de ingrijit.

Din toata inima, al tau,

David”

Miss Marple rase cand citi scrisoarea. Apoi reflecta ce concluzie se putea desprinde din aceasta informatie. Doamna McGillicuddy insistase energic ca vagonul intalnit n-ar fi avut nici un coridor. De unde, rapidul spre Swansea nu intra in discutie. Trebuie sa fi fost vorba de trenul de 4:33.

Din pacate nu putea sa evite sa se duca din nou la gara. Ofta si-si facu niste planuri.

Se urca in trenul de 12:15 spre Londra. De data aceasta, nu se mai intoarse cu cel de 4:50, ci il lua pe cel de 4:33 pana la Brackhampton. Calatoria se desfasura fara evenimente, dar Miss Marple isi fixase niste scopuri precise. Trenul nu era aglomerat. Un singur calator mergea cu clasa intai: un domn foarte in varsta care citea ziarul „New Statesman”. Miss Marple intra intr-un compartiment gol si, de ambele dati, cand trenul se opri in Haling Broadway si Barwell Heath – se apleca pe fereastra si se uita la calatori, la cei care se urcau sau coborau. Cativa pasageri de clasa treia se urcara in Haling Broadway. La Barwell Heath coborara mai multi din clasa a treia. Aici cobori si domnul de la clasa intai cu „New Statesman”.

Cand trenul se apropie de Brackhampton si intra pe curba, Miss Marple se ridica, se indrepta spre fereastra si se intoarse cu spatele la ea, dupa ce cobori ruloul.

Se tinu bine pe picioare caci efectul – rezultatul reducerii bruste a vitezei si plasarea pe curba – era sufi­cient sa-ti pierzi echilibrul si sa te rezemi de fereastra. Ca urmare, se putea cu usurinta ca ruloul sa zvacneasca in sus. Se uita in intunericul de afara. Era mai putin intunecat decat in ziua in care calatorise doamna McGillicuddy, dar totusi, destul de intuneric. Pentru a putea face niste obser­vatii mai exacte, trebuia sa repete traseul la lumina zilei.

In ziua urmatoare, se urca in trenul de dimineata, cumpara ceva, ceea ce acum gasea numai la Londra si se inapoie cu trenul care parasea gara Paddington la 12:15. Din nou, se trezi singura intr-un vagon de clasa intai. „Da, impozitele astea! se gandi Miss Marple. In asta consta ex­plicatia. Nimeni nu-si permitea sa calatoreasca cu clasa intai, in afara de oamenii de afaceri in orele de maxima aglomeratie. Eu imi permit, isi inchipuie ei, deoarece trebuie s-o puna pe cheltuiala altcuiva!”

Cu un sfert de ora inainte de sosirea, potrivit mer­sului trenurilor, in Brackhampton, Miss Marple scoase harta pe care i-o imprumutase Leonard si incepu sa priveasca peisajul. Studiase deja harta, cu multa grija. Dupa ce isi fixase numele garilor prin care tocmai trecusera, ii ramase sa gaseasca pe harta locul unde se afla trenul, cand isi incetinea viteza ca sa se inscrie in curba. Era o curba considerabil de lunga. Miss .Marple isi apropie fata de fereastra si studie terenul de dedesubt cu cea mai mare atentie. Trenul trecu peste un terasament de cale ferata destul de inalt. Isi diviza atentia intre peisajul de afara si harta ei, pana cand trenul intra, in sfarsit, in Brack­hampton.

In aceeasi seara, ii trimise o scrisoare domnisoarei Florence Hill din Madison Road nr. 4, Brackhampton In dimineata urmatoare, se duse la biblioteca locala si studie acolo o carte cu adrese din oras, un atlas geografic si o monografie locala.

Pana acum nu putuse descoperi nimic care sa-i con­firme ideea vaga pe care si-o schitase. Isi zicea ca ceea ce isi inchipuia s-ar fi adeverit, fara indoiala, pana la sfarsit.

Urmatorul pas presupunea, cu necesitate, actiune, foarte multa activitate de un anumit soi, de care ea, fiziceste, nu se simtea in stare. Ca teoria ei sa se dovedeasca gresita sau corecta avea nevoie de ajutorul unei a treia persoane. Intrebarea era pe cine putea sa atraga in aceasta intreprindere. Lasa sa-i defileze prin minte diferite nume si posibilitati, dar le inlatura unele dupa altele.

Era tot mai necajita si dezamagita, continuand sa se framante.

Deodata se lumina la fata: Dar normal! exclama ea, Lucy Eyelesbarrow!

Capitolul IV

Numele de Lucy Eyelesbarrow era bine cunoscut in anumite cercuri.

Avea treizeci si doi de ani, studiase cu succes matematica la Oxford, poseda, cum fusese, in general, recunoscut o inteligenta iesita din comun si, evident, toti se asteptau ca ea sa faca o cariera universitara stralucita.

Lucy Eyelesbarrow mai poseda insa, pe langa cunostintele de specialitate o intelegere patrunzatoare a naturii umane. Nu-i pasa ca o cariera universitara era prost platita. Nu avea nici cea mai mica pretentie, doar aceea de a preda si de a indruma oameni mai putin inteligenti decat ea. Pe scurt, o interesau oamenii, tot soiul de oameni nu intotdeauna aceiasi. Apoi, asa cum recunostea deschis, ii placeau banii. Si, ca sa castigi bani, trebuia sa te faci utila in situatii de urgenta.

Lucy Eyelesbarrow a descoperit foarte repede o deficienta serioasa deosebita – lipsa de forte capabile pentru intretinerea gospodariei. Spre uimirea prietenilor si colegilor ei universitari, Lucy Eyelesbarrow se dedicase gospodariei.

Succesul ei a fost direct si sigur. Acum, dupa trecerea unui an, numele ei era cunoscut pretutindeni in Anglia. Nu mai era ceva neobisnuit ca o femeie sa-i spuna multumita sotului: „Va fi admirabil. Pot pleca cu tine in Statele Unite. Vine la noi Lucy Eyelesbarrow!” Esential la Lucy Eyelesbarrow era urmatorul lucru: cand intra la cineva in casa, dispareau toate necazurile, grijile si muncile grele. Lucy Eyelesbarrow facea totul, se ingrijea de toate, punea totul in ordine. Era incredibil de capabila. Ingrijea per­soanele mai in varsta, prelua supravegherea copiilor mici, statea la capataiul celor bolnavi, gatea minunat, se intelegea cu batranii servitori cu radacini adanci in casa, oricati erau (si de obicei erau unii), se purta cu tact fata de oamenii imposibili, ii potolea pe betivi, se imprietenea cu cainii. Aspectul cel mai bun era ca indeplinea orice fel de munca. Freca dusumeaua in bucatarie, sapa in gradina, strangea murdaria lasata de caini si cara carbuni!

Una dintre regulile sale era ca, niciodata, nu indeplinea aceste sarcini, mult timp, in acelasi loc. Doua saptamani reprezenta termenul obisnuit si, numai in cazuri exceptionale, ramanea o luna. Dar pentru cele doua saptamani cerea sa i se plateasca o leafa foarte mare! Altfel ar fi coborat raiul pe Pamant! Te puteai odihni in voie, calatori in strainatate sau ramane acasa, intr-un cuvant, faceai ce doreai, caci, in mod sigur, in mainile capabile ale Lucyei Eyelesbarrow, totul era in regula in gospodarie.

In mod firesc, cererile pentru serviciile ei erau numeroase. Daca ar fi vrut, i-ar fi fost mai usor sa faca un contract ferm pentru trei ani. I se oferisera in acest sens sume uriase pentru a o putea convinge sa ramana un timp mai indelungat. Dar Lucy nu avea intentia sa procedeze astfel. Si, in general, nu se indeletnicea cu lucrurile astea mai mult de sase luni. Si, in acelasi timp, avea grija, fara sa prinda de stire clientela ei, intrucat dispunea intotdeauna si de timp liber, sa-si permita sa faca o scurta calatorie cos­tisitoare (caci nu cheltuia nimic si era excelent platita), sau cateodata isi asuma cate o misiune, care nu i se potrivea caracterului sau, numai deoarece „ii placea de oameni”. Isi putea alege patronul dupa chef si dispozitie. Tinea foarte mult la modul ei de viata si gasea in el o sursa de dis­tractie.

Lucy Eyelesbarrow citi pentru a treia sau a patra oara scrisoarea pe care o primise de la Miss Marple. Cu doi ani in urma, cand cunoscutul scriitor Raymond West o angajase sa aiba grija de batrana sa matusa in convales­centa dupa o pneumonie, ea facuse cunostinta cu Miss Marple. Lucy primise sarcina, sosise in St. Mary Mead si ii placuse extraordinar de mult de Miss Marple.

Acum, Miss Marple ii scria domnisoarei Eyelesbarrow si o intreba daca putea primi un angajament de un fel cu totul neobisnuit.

Lucy Eyelesbarrow statu pe ganduri. Era realmente foarte ocupata, dar cuvantul „neobisnuit” si amintirea im­presiei personale pe care i-o lasase Miss Marple invinsera rezervele pe care le manifestase. Ii telefona imediat domnisoarei Marple si ii explica ca nu putea veni la St. Mary Mead, deoarece, momentan, avea o slujba; dar, in dupa-amiaza zilei urmatoare, era libera intre orele doua si patru si ar putea s-o intalneasca pe Miss Marple oriunde in Londra. Ii propuse clubul ei.

Miss Marple fu de acord cu propunerea ei si a doua zi, se intalnira.

Lucy Eyelesbarrow isi conduse musafira intr-o camera cam sumbra si-i spuse:

— Ma tem ca, deocamdata, sunt foarte ocupata, dar poate imi povestiti ce trebuie sa fac.

— Treaba este foarte simpla, o asigura Miss Marple. Neobisnuita, dar simpla. As vrea sa gasiti un cadavru.

In prima clipa, Lucy crezu ca Miss Marple isi pier­duse mintile, dar alunga, de indata, acest gand. Fara nici o indoiala, Miss Marple era in deplinatatea facultatilor sale mintale si vorbea foarte serios.

— Ce cadavru? intreba Lucy Eyelesbarrow cu acelasi curaj demn de admiratie.

— Cadavrul unei femei, raspunse Miss Marple. Cadav­rul unei femei care a fost omorata intr-un tren mai exact spus, strangulata.

Lucy isi ridica usor sprancenele.

— Trebuie sa recunosc ca asta este, intr-adevar, ceva neobisnuit. Povestiti-mi!

Miss Marple ii povesti. Lucy Eyelesbarrow o asculta cu atentie, fara s-o intrerupa. Cand Miss Marple termina, mai adauga:

— Elspeth McGillicuddy nu e o femeie care sa-si inchipuie cu usurinta ceva. De aceea nu ma indoiesc de ceea ce mi-a relatat.

— Inteleg, spuse Lucy ganditoare. Sa presupunem ca totul s-a petrecut precum sustine ea. Ce am eu de facut?

— Mi-ati lasat o impresie foarte puternica, sublinie Miss Marple. Si pentru stabilirea adevarului, nu mai dispun acum de forta fizica necesara sa alerg in toate partile si sa fac totul singura.

— Asadar, ati dori sa obtin informatii? Trebuie sa intreprind cercetari? La asta va ganditi? Dar n-a facut-o politia deja? Sau credeti ca a lucrat superficial?

— O, nu, o contrazise Miss Marple. Catusi de putin. Nu a lucrat neglijent. Numai ca eu mi-am format o teorie in privinta resturilor pamantesti ale femeii ucise. Cadavrul trebuie sa se afle undeva. Daca el nu a fost gasit in tren, atunci trebuie sa fi fost impins sau aruncat din tren. Totusi, n-a fost gasit nicaieri pe linie. De aceea m-am urcat in tren si am cautat un loc unde cadavrul ar fi putut fi aruncat, fara a fi descoperit pe linie si am localizat, realmente, o asemenea regiune. Calea ferata descrie, cu putin inainte de Brackhampton, o curba mare si chiar pe marginea unui terasament inalt. Daca a fost azvarlit din tren acolo, unde terenul, chiar in punctul acesta este cam inclinat, atunci consider, cat se poate de probabil, ca trupul se afla sub digul terasamentului.

— Dar, in mod sigur, s-ar putea afla acolo?

— Bineinteles. De aceea trebuie indepartat De aceea ma grabesc. Asta e locul. Uitati-va pe harta!

Lucy se apleca si privi punctul pe care i-l indica Miss Marple.

— Locul se afla acum in imprejurimile de la Brackhampton, continua Miss Marple. Dar, initial, acolo se intindea un domeniu cu un parc mare, campuri si lucruri de-astea. Si acum mai e asa, dar este inconjurat de terenuri de constructii si mahalale. Rutherford Hall – asa se numeste domeniul – a fost ridicat in 1884 de un fabricant foarte bogat numit Crackenthorpe. Fiul acestui Crackenthorpe, un barbat mai in varsta, locuieste acolo, impreuna cu fiica sa, dupa cate stiu. Calea ferata inconjoara jumatate din domeniu.

— Si ce trebuie sa fac eu? Ce asteptati de la mine?

— As vrea, ii raspunse imediat Miss Marple, sa va luati o slujba acolo. Toti au nevoie, in zilele noastre, de un ajutor de nadejde in gospodarie. Nu pot sa cred ca va va fi dificil sa gasiti de lucru la Rutherford Hall.

— Nu prea ar fi greu.

— Dupa cate am auzit, domnul Crackenthorpe este, in general, cunoscut drept un om zgarcit. Daca se invoieste doar cu un salariu mic, il voi completa eu, in asa fel incat sa obtineti un venit mai bun decat de obicei.

— Datorita greutatii misiunii?

— Mai putin din cauza greutatii cat mai mult din cauza pericolului. Nu pot sa-ti ascund faptul ca preluarea acestui post presupune un anume pericol. E corect din par­tea mea sa-ti atrag atentia asupra acestui risc.

— Nu cred, zise Lucy ganditoare, ca ideea pericolului m-ar putea ingrozi.

— Nici eu nu m-as fi asteptat, rase Miss Marple, nu lasati impresia

— Chiar ati crezut mai inainte ca ideea primejdiei ar putea avea pentru mine ceva ispititor? in viata mea, foarte rar, a trebuit sa ma confrunt cu pericolul. Dar chiar credeti ca afacerea ar fi riscanta?

— Cineva, ii raspunse Miss Marple grav, a comis, cu multa abilitate, o crima. N-a starnit nici o suspiciune, nu a trezit nici o banuiala. Doua doamne mai in varsta au relatat o poveste cam incredibila, politia a intreprins cer­cetari si n-a gasit nimic incriminatoriu. Totul este, asadar, calm si linistit. Nu cred ca necunoscutul, oricine ar putea fi el, sa se gandeasca ca intreprindeti cercetari mai ales daca sunteti prevazatoare.

— Si spre ce ar trebui sa-mi indrept atentia?

— Spre anumite urme din jurul terasamentului de cale ferata, poate o bucatica de imbracaminte, crengi indoite lucruri de-astea.

Lucy dadu din cap ca intelesese:

— Si apoi?

— Voi fi in apropiere, o asigura Miss Marple. O fosta servitoare, credincioasa mea Florence, locuieste la Brackhampton. Multi ani si-a ingrijit parintii ei batrani. Acum ei nu mai traiesc si Florence inchiriaza casa la oameni foarte respectabili. Am aranjat sa locuiesc la ea. Se va ingriji de mine si mie mi-ar placea sa stau in apropiere. De aceea va propun sa mentionati la Rutherford Hall ca o matusa mai in varsta locuieste in vecinatate si de aceea ati dori sa gasiti de lucru intr-un loc care sa va permita s-o vizitati mai des. Astfel va asigurati, de la inceput, conditii pentru a beneficia de mai mult timp liber.

Lucy dadu iarasi aprobator din cap.

— Aveam intentia sa plec la Taormina poimaine, dar pot sa-mi aman vacanta. Mai mult de trei saptamani nu pot sa va stau la dispozitie intrucat sunt ocupata dupa aceea.

— Trei saptamani sunt mai mult decat suficiente, o asigura Miss Marple. Daca nu descoperim nimic in trei saptamani, putem renunta linistite la caz ca fiind lipsit de perspective, un produs al fanteziei.

Miss Marple isi lua la revedere si Lucy se gandi doar o clipa. Dupa aceea, telefona la un birou de plasare a fortei de munca din Brackhampton, pe a carui proprietara o cunostea foarte bine. Ii spuse ca dorea o slujba prin imprejurimi ca sa fie mai aproape de „matusa” sa. Refuza, cu anumita greutate si cu foarte multa abilitate, mai multe propuneri atragatoare pana cand, in cele din urma, ii fu mentionat Rutherford Hall.

— Asta este exact ceea ce caut, spuse Lucy hotarata.

Proprietara agentiei o suna pe domnisoara Cracken­thorpe si aceasta pe Lucy.

Doua zile mai tarziu, Lucy parasi Londra si se indrepta spre Rutherford Hall.

Lucy Eyelesbarrow isi conduse masinuta prin poarta impozanta. La dreapta se afla o casuta, unde, initial, locuise un portar, dar care acum arata complet parasita. Un drum lung, cu multe curbe, conducea la casa. Lucy ramase surprinsa cand aceasta ii aparu, deodata, in fata. Era, pastrand proportiile, o cladire in miniatura a la Windsor Castle. Treptele de piatra ale usii de la intrare aratau neingrijite si drumul asternut cu pietris se inverzise in intregime de buruienile care cresteau la intamplare.

Batu cu un ciocanel din fier forjat si, de indata, ii deschise o femeie cam sleampata care isi stergea mainile de sort si i se adresa prost dispusa:

— Vreti sa asteptati? Sunteti cineva cu Barrow?

— Exact, raspunse Lucy.

Interiorul casei degaja o raceala sensibila. Lucy urma femeia, prin holul lung si intunecos, pana in camera de zi care, cu rafturile de carti si mobila tapisata, lasa o impresie placuta.

— Am s-o anunt, mormai femeia, aruncandu-i o privire dezaprobatoare, parasind camera si trantind usa dupa ea.

Dupa cateva minute, intra domnisoara Emma Crackenthorpe. Era o femeie de varsta mijlocie care ii placu, din prima clipa, Lucyei. Nu avea trasaturi iesite din comun, nu arata nici deosebit de bine, nici stearsa. Purta o fusta din tweed si un pulover de lana, avea parul negru, ochi caprui si o voce foarte placuta.

— Domnisoara Eyelesbarrow? o intreba pe un ton prietenos si ii intinse mana. Nu stiu exact, spuse mai incet, daca acest post va va conveni cu adevarat. Nu am nevoie de o menajera, ci de cineva care sa munceasca in gospodarie.

Lucy ii spuse ca exact de asta se ocupase la unele familii.

— Multe isi inchipuie ca e vorba doar, pur si simplu, de sters putin praful si chestii de-astea, dar de sters praful pot sa ma ocup si singura, o asigura Emma Crackenthorpe.

— Inteleg, zise Lucy. Aveti nevoie de cineva care sa gateasca si sa spele, sa rezolve problemele gospodaresti si sa tina ceainicul fierbinte. E in regula. Nu ma dau in laturi de la nici o treaba.

— Din pacate, este o casa mare si necesita multa munca. Tatal meu si cu mine locuim doar intr-o parte a ei. El e bolnav, asa incat ducem o viata linistita. Am mai multi frati, dar vin rareori pe aici. Doua femei sunt servitoare: doamna Kidder in fiecare dimineata si doamna Hart de trei ori pe saptamana ca sa curete lucrurile de alama si altele. Aveti masina proprie?

— Da, dar poate sta si afara, daca n-am unde s-o bag, e obisnuita cu asta.

— O, sunt destule grajduri vechi la indemana. Nu e nici o dificultate parcarea automobilelor. Domnisoara Crackenthorpe tacu o vreme apoi continua: Eyelesbarrow este un nume neobisnuit. Prieteni de-ai mei, Kennedy, mi-au vorbit de o Lucy Eyelesbarrow.

— Da, eu am fost la ei in North Devon, cand doamna Kennedy astepta un copil.

Emma Crackenthorpe rase.

— V-a laudat ca ati fi minunata. Ca v-ati fi ingrijit de toate in casa. Dar mi se pare ca cereti foarte mult. Suma pe care a mentionat-o

— E in ordine, o intrerupse Lucy. In primul rand, ma intereseaza sa fiu in apropiere de Brackhampton. Acolo traieste o batrana matusa a carei sanatate s-a inrautatit si as vrea sa pot ajunge mai usor la ea. De aceea leafa joaca un rol secundar. Nu-mi pot permite sa pierd timpul nefacand nimic, dar e important pentru mine sa am, zilnic, cateva ore libere la dispozitie.

— Bineinteles. Va puteti lua liber, in fiecare dupa-amiaza, pana la ora sase, daca asta va este suficient.

— Splendid! imi convine de minune!

Domnisoara Crackenthorpe se framanta putin inainte de a-i marturisi:

— Tatal meu este destul de in varsta si uneori cam dificil. Face multa economie si, cateodata, spune lucruri care se sparg in capul oamenilor. N-as vrea

Lucy interveni iute:

— Sunt obisnuita cu batrani de toate felurile. Ajung sa ma inteleg bine cu ei.

Emma Crackenthorpe rasufla usurata.

Lucy primi un dormitor mare, destul de posomorat. Apoi, domnisoara Crackenthorpe ii prezenta casa, care lasa impresia de a nu fi prea locuita.

Cand trecura pe langa o usa de pe hol, cineva striga dinauntru:

— Tu esti, Emma? Cu noua fata? Adu-o incoace! Vreau sa mi-o prezinti.

Emma se inrosi si o privi pe Lucy rugand-o sa inteleaga situatia.

Cele doua femei intrara in odaie. Prin fereastra ingusta patrundea putina lumina si camera era supraincarcata cu mobila de mahon in stil victorian.

Batranul domn Crackenthorpe sedea intr-un scaun rulant, intr-o parte cu un baston cu maner de argint.

Era un barbat inalt, slab, cu fata de buldog si ochi din care clipea banuitor.

— Ia vino sa te vedem, domnisoara!

Lucy inainta si il privi zambind.

— Trebuie sa stiti, de la bun inceput, ca daca locuim intr-o casa mare asta nu inseamna ca suntem si bogati. Nu suntem bogati. Traim simplu. Auziti? Modest! Nu va faceti iluzii desarte. Batogul e un peste la fel de bun ca si cal­canul. Sa nu uitati asta! Urasc orice risipa. Locuiesc aici, deoarece tatal meu a construit casa si mie imi place. Dupa ce mor eu, pot s-o vanda cand doresc. Sunt sigur ca asa vor face. Nu au nici un simt al familiei. Casa este solid facuta, bine cladita si avem pamantul nostru propriu de jur imprejur. Numai pentru noi. Domeniul ar aduce multi bani, daca ar fi vandut ca parcele pentru constructii. Dar nu atat timp cat traiesc eu. N-or sa ma scoata de aici decat cu picioarele inainte.

O privi pe Lucy.

— Casa este cetatea dumneavoastra, remarca aceasta.

— Va distrati pe socoteala mea?

— Catusi de putin. Mi se pare foarte enervant sa detii un domeniu in mijlocul unui oras.

— Asa e. Corect. De aici nu se zareste nici o casa, nu-i asa? Doar campuri cu vaci si asta chiar in mijlocul Brackhampton-ului. Se aude putin circulatia, doar cand nu bate vantul altfel e linistit ca la tara.

Fara sa faca vreo pauza sau sa-si schimbe tonul, con­tinua, adresandu-se fiicei sale:

— Telefoneaza-i afurisitului ala de nebun, doctorului. Spune-i ca ultima doctorie nu e buna de nimic. Lucy si Emma se privira. Si sa nu o mai lasi pe blestemata aia de femeie, care se invarte tot mereu pe aici, sa mai stearga praful, striga dupa ele, in timp ce acestea se retrageau. Mi-a incurcat toate cartile!

— Domnul Crackenthorpe este de mult timp bolnav? intreba Lucy.

Emma raspunse ceva mai slab:

— Sunt ceva ani Aici este bucataria.

Aceasta era o incapere uriasa si destul de dezor­donata.

Lucy intreba cand se serveste masa si arunca o privire in camara. Apoi ii spuse zambind Emmei Crackenthorpe:

— Acum m-am lamurit. Fiti fara grija! Lasati totul in seama mea!

Emma Crackenthorpe ofta usurata, cand se duse la culcare, in seara aceea.

Familia Kennedy avusese dreptate cand i-o recoman­dase. Era multumita.

Lucy se scula, in dimineata urmatoare, la ora sase. Inspecta casa, pregati legumele, gati si servi micul dejun, impreuna cu doamna Kidder facu paturile, iar la ora 11 se asezara amandoua in bucatarie sa bea un ceai tare. Satisfacuta de faptul ca Lucy „nu-si dadea aere” si sub in­fluenta ceaiului tare si dulce, doamna Kidder se lansa in flecareala.

— Un batran zgarcit, asta e! Ce mai are saraca de tras cu el! Dar nu se lasa infranta. Cand e necesar, pune piciorul in prag. Mai ales cand vin domnii pe aici, are ea grija sa se serveasca la masa ceva mai ca lumea.

— Domnii?

— Da. E o familie mare. Cel mai mare, domnul Edmund a murit in razboi. Domnul Cedric locuieste un­deva, in strainatate. Este necasatorit. Picteaza in alte tari. Domnul Harold locuieste la Londra; s-a casatorit cu fata unui conte. Apoi, mai e domnul Alfred, un om foarte sim­patic, dar socotit oarecum oaia neagra a familiei. A facut mereu prostii. Printre membrii clanului e si sotul doamnei Edith, domnul Bryan. Ea a murit acum vreo doi ani, dar el e socotit ca de-al casei. In sfarsit, domnisorul Alexander, baiatul doamnei Edith. Sta la o scoala cu internat, dar isi petrece intotdeauna, o parte din vacanta aici, unde-i place. Domnisoara Emma tine foarte mult la el.

Lucy inregistra tot ce-i povestise doamna Kidder si avu grija ca aceasta sa mai serveasca o ceasca de ceai. In cele din urma, doamna Kidder se ridica fara nici un chef.

— Asta e cam tot ce se face dimineata, mormai ea. Sa va ajut la curatat cartofii?

— I-am curatat deja.

— V-ati apucat serios de treaba! observa doamna Kidder vizibil multumita. Atunci nu mai e nimic altceva de facut si pot pleca?

Fara sa mai astepte vreun raspuns, doamna Kidder isi lua talpasita si Lucy se apuca imediat sa frece masa de la bucatarie, ceea ce ar fi facut de mult timp, insa doar o ster­sese, intrucat aceasta fiind de datoria doamnei Kidder, nu voia s-o supere. Apoi lustrui argintaria pana cand stralucea de curatenie. Gati masa de pranz, stranse totul, spala vesela si la doua jumatate era gata sa-si poata incepe cer­cetarile.

Mai intai, dadu o raita prin gradini. Cea de la bucatarie arata jalnic. Numai legume ieftine fusesera plan­tate. Serele decazusera si drumurile peste tot fusesera in­vadate de buruieni. Numai o portiune din apropierea casei era curatata si in stare buna. Gradinarul tare batran si cam surd facea ce ii mai statea in putere. Lucy ramase de vorba cu placere cu el. Locuia intr-o casuta de langa grajdul cel mare.

Din curtea cu constructiile adiacente, o sosea ingradita traversa parcul si dadea, dupa ce trecea pe sub un pasaj de cale ferata, intr-un drum ingust.

Cateva minute un tren hurui pe deasupra pasajului. Lucy il observa cum incetineste, de indata ce s-a inscris in curba care inconjura domeniul domnului Crackenthorpe. Ea trecu pe sub pasaj si apuca pe drumul care parea sa fie putin folosit. De o parte, se gasea terasamentul de cale ferata, de partea cealalta un zid inalt ce apartinea unei fabrici. Lucy merse de-a lungul lui pana la inceputul unei strazi cu casute. In departare se auzea zgomotul traficului de pe un bulevard. Se uita la ceas. O femeie iesi dintr-o casa si Lucy o intreba:

— Scuzati-ma, de unde as putea telefona de prin apropiere?

— Posta se afla la coltul strazii urmatoare.

Lucy ii multumi si merse mai departe pana gasi posta care, pe jumatate era si magazin. Avea o cabina telefonica de unde o suna pe Miss Marple. Vocea feminina care raspunse suna cam nepoliticoasa:

— Se odihneste. Nici nu ma gandesc s-o deranjez. Are nevoie de liniste – este o doamna in varsta. Cine sunteti? De cine s-o anunt ca a fost sunata?

— Lucy Eyelesbarrow. Nu trebuie s-o deranjati. Spune-ti-i numai ca am sosit, totul merge dupa dorinta ei si am s-o tin la curent, daca intervine ceva nou.

Lucy puse receptorul in furca si se intoarse la Rutherford Hall.

Capitolul V

— Sper ca nu aveti nimic impotriva daca joc putin golf in parc, ca sa nu-mi ies din mana? intreba Lucy.

— Sigur ca nu. Va place sa jucati golf?

— Nu sunt prea grozava, dar as vrea sa-mi mentin forma exersand. Este o modalitate agreabila de a face miscare, cand esti obligat sa te rezumi exclusiv la plimbari.

— Doar pe domeniul meu se poate plimba omul, marai domnul Crackenthorpe. Numai trotuare, asfalt si case saracacioase sub forma de cutii de chibrituri. Tare ar vrea sa puna mana pe pamantul meu si sa mai construiasca lucruri de-astea. Dar n-o sa-l capete cat timp traiesc eu. Si nici nu ma gandesc sa mor ca sa-i fac cuiva vreo placere, intelegeti? Nu mor ca sa nu-i fac pe plac cuiva!

— Dar tata! spuse bland Emma Crackenthorpe.

— Stiu la ce va ganditi si ce asteptati. Toti deopotriva. Cedric si vulpoiul acela viclean de Harold cu mina lui multumita de el insusi. Tare ma intreb ce urmareste Alfred ca nu a incercat inca sa-mi faca de petrecanie. Nu sunt, de altfel, sigur ca nu a incercat pana acum. De Craciun, de pilda. Am avut atunci accesul acela foarte ciudat. Batranul ala smecher de Quimper era foarte uimit. Mi-a pus tot soiul de intrebari curioase.

— Oricine are, din cand in cand, dureri intestinale, tata.

— Da, bine, bine! Spune doar ca mancasem prea mult! La asta te referi? Si de ce, ma rog, am mancat prea mult? Pentru ca se gasea prea multa mancare pe masa, exagerat de multa. Risipa si mana sparta! Numai pentru a azvarli cu banii. Mi se pare, domnisoara, ca ati adus, la pranz, cinci cartofi si deosebit de mari. Doi cartofi de persoana sunt de ajuns. Sa nu mai veniti decat cu patru la masa. Cartoful ramas de azi s-a irosit degeaba.

— N-a fost irosit, domnule Crackenthorpe. M-am gandit sa-l folosesc, in seara asta, la o omleta spaniola.

Cand parasea camera cu tava pentru cestile de cafea, Lucy il auzi pe domnul Crackenthorpe zicand:

— Sireata femeie. Are un raspuns la orice. Dar gateste foarte bine si arata ingrijita.

Lucy isi lua o crosa usoara (din simt de prevedere isi adusese cu ea un set de crose de golf) si se duse in parc. Incepu sa joace o serie de mingi. Dupa vreo cinci minute, lovi una, in mod intentionat, gresit, in directia terasamentului de cale ferata. Lucy se urca pe terasament si incepu s-o caute. Din cand in cand se uita spre casa. Era destul de departe si nimeni nu se interesa catusi de putin de ceea ce facea ea. Asa isi continua cercetarile. Cateodata arunca o minge, doua de pe panta terasamentului in iarba, in decursul dupa-amiezii a cercetat cam o treime din terasamentul de cale ferata. Nu a descoperit nimic frapant, isi continua jocul, indreptand mingea spre casa.

Dar a doua zi gasi ceva. Un tufis de spini, care crestea pe la jumatatea inaltimii terasamentului de cale ferata, fusese calcat in picioare. Niste crengi zaceau prin jur. Lucy cerceta tufisul. Agatata de un spin se gasea o bucatica de blana. Avea aproape aceeasi culoare ca cea a lemnului, maro deschis. Lucy o privi o clipa, apoi scoase o foarfeca din geanta si o taie cu atentie pe jumatate. O in­troduse in plicul pe care il avea la ea.

Apoi cobori incet panta destul de abrupta si isi con­tinua investigatiile. I se paru ca, in iarba deasa, vede un fel de urma, ca si cum cineva umblase pe acolo. Dar urma era asa de slaba, atat de indoielnica precum urmele lasate chiar de ea insasi. Trebuia sa fie destul de veche si Lucy nu era sigura daca imaginatia nu-i juca vreo festa.

Plina de ravna, incepu sa caute metodic in iarba de la poalele terasamentului, printre tufisurile de ciulini. In cele din urma, dupa vreo ora, truda ii fu rasplatita. Gasi o pudriera si un lucru mic si ieftin din email. Le lua cu batis­ta si le introduse in geanta. Mai scormoni, dar nu mai dadu de nimic.

In dupa-amiaza urmatoare se urca in masina si se duse la matusa sa bolnava. Emma Crackenthorpe ii spuse binevoitoare:

— Aveti timp berechet! E suficient sa va intoarceti doar cu putin inainte de masa.

— Va multumesc foarte mult, dar vin cel mai tarziu la ora sase.

Casuta de pe Madison Road, nr. 4 era cam sumbra si strada ingusta. La ferestre atarnau perdele curate, pragul era alb ca neaua si clanta de alama stralucea. O femeie inalta, cu o infatisare manioasa, imbracata intr-o rochie neagra ii deschise si o privi prost dispusa pe Lucy, cand ii dadu drumul sa intre.

Miss Marple ocupa dormitorul care se afla in spate, curat-luna, plin de servetele si mileuri. Miss Marple statea intr-un fotoliu mare langa semineu si impletea preocupata.

Lucy inchise usa dupa ea, apoi se aseza pe un scaun in fata lui Miss Marple.

— Se pare ca ati avut dreptate, incepu ea.

Scoase din geanta ceea ce gasise si-i povesti tot ce facuse.

Miss Marple se inrosi usor triumfatoare.

— Poate ca nu e prea potrivit, zise ea, dar te simti ciudat de multumita cand detii dovada ca teoria ta nu a dat gres.

Cerceta bucatica de blana.

— Elspeth spunea ca femeia purta o haina de blana de culoare deschisa. Cred ca pudriera a fost in buzunarul mantoului, a cazut undeva jos si s-a rostogolit pe taluzul terasamentului. Din asta nu poti trage multe concluzii, dar tot e ceva. Nu ati luat intreaga bucata de blana?

— Nu, jumatate am lasat-o in spinii tufisului.

Miss Marple incuviinta.

— Perfect. Sunteti foarte inteligenta, draga mea. Politia va dori sa dovediti ceea ce sustineti.

— Vreti sa va duceti la politie cu cele gasite?

— Inca nu Miss Marple cazuse pe ganduri: Cred ca ar fi bine sa gasim mai intai cadavrul. Nu sunteti de aceeasi parere?

— Desigur, dar nu e prea tarziu? Adica, logic, presupunerea dumneavoastra este corecta. Ucigasul a arun­cat corpul din tren, dupa care a coborat, probabil, la Brackhampton si candva – pesemne in aceeasi noapte – s-a reintors si a indepartat cadavrul. Dar ce s-a intamplat atunci? Trebuie sa-l fi dus undeva.

— Nu undeva, o contrazise Miss Marple. Mi se pare ca n-ati abordat problema in mod logic, draga domnisoara Eyelesbarrow.

— Spuneti-mi, simplu, Lucy. De ce „nu undeva”?

— Deoarece, in cazul in care ar fi omorat fata, intr-un anumit loc, si i-ar fi luat cadavrul cu masina, atunci ar fi fost mult mai usor. Nu v-ati gandit la asta

Lucy o intrerupse:

— Vreti sa spuneti vreti sa spuneti ca ar fi fost o crima premeditata?

— La inceput nu am fost de aceasta parere, raspunse Miss Marple. Nu mi-a trecut prin gand. Totul parea ca s-ar fi produs dintr-o cearta, ca barbatul isi pierduse stapanirea de sine, a strangulat fata si apoi s-a vazut con­fruntat cu problema ce-ar putea face cu victima sa – e problema pe care trebuia s-o rezolve in cateva minute. Dar ar fi fost mai mult decat un incident, daca el a omorat fata intr-o izbucnire de manie, apoi a privit pe fereastra si a descoperit ca, in clipa aceea, trenul lua o curba, ceea ce ii dadea posibilitatea sa se debaraseze, in locul acela, de moarta si in cazul in care el nu numai ca o arunca din tren, dar se si intoarce, mai tarziu, s-o gaseasca pentru a o putea indeparta! Daca ar fi aruncat exact acolo cadavrul din intamplare si nu ar fi intreprins apoi nimic, atunci ea ar fi fost de mult gasita.

Tacu. Lucy o privea. Dupa o scurta pauza, Miss Marple continua ganditoare:

— Trebuie sa recunosc ca a fost o crima extraordinar de abil planuita. Trebuie sa fi fost pusa la punct cu foarte mare grija. Un tren reprezinta ceva anonim. Daca ar fi ucis femeia acolo unde locuia sau se afla, l-ar fi putut vedea cineva venind sau plecand. Daca ar fi dus-o cu masina un­deva in provincie, cineva ar fi putut retine numarul sau marca autoturismului. Dar un tren plin de straini care urca sau coboara. Intr-un vagon fara culoar, unde el se afla sin­gur cu ea, afacerea era foarte simpla mai ales, cand te gandesti ca el planuise precis totul mai departe. El cunostea Rutherford Hall. Trebuie sa-i fi cunoscut, cel putin pozitia geografica, sa fi stiut ca e situat deosebit de izolat, intr-o oarecare masura ca o insula intr-un oras, inconjurata de liniile de cale ferata.

— Exact asa si este, spuse Lucy. Rutherford Hall este un anacronism, o reminiscenta a trecutului. Viata trepidanta a orasului se desfasoara in jurul sau, dar nu-l deranjeaza. Furnizorii isi aduc, in zorii zilei, marfa si asta-i tot.

— Sa presupunem, asadar, ca ucigasul a venit, in aceeasi noapte, la Rutherford Hall. Era deja intuneric, cand moarta a cazut din tren, si nu avea de ce sa se teama ca ar fi fost gasita pana a doua zi.

— Nu, desigur ca nu, fu de acord Lucy.

— Acum, in ce fel s-ar fi intors ucigasul la locul crimei? Cu masina? Ce drum putea sa foloseasca?

Lucy se gandi:

— De-a lungul zidului unei fabrici e un drum cu gard viu, iar de partea cealalta a lui se afla terasamentul de cale ferata. Printr-un pasaj subteran se ajunge la o sosea care incepe de la domeniul Rutherford Hall. El putea sa mearga de-a lungul terasamentului, sa ia cadavrul si sa-l tarasca pana la masina.

— Si apoi, continua Miss Marple, a dus-o intr-un loc pe care il alesese dinainte. Totul a fost minutios planuit, intelegi? Si nu cred ca a indepartat moarta prea mult de Rutherford Hall, sau, in nici un caz, nu a dus-o prea departe. E posibil ca, mai apoi, s-o fi ingropat pe-acolo?

Se uita intrebatoare la Lucy.

— Da, raspunse Lucy pe ganduri. Dar nu a fost chiar asa usor, cum suna. Miss Marple incuviinta dand din cap.

— N-o putea ingropa in parc. Ar fi fost prea mult de munca si s-ar fi observat usor. Poate undeva, unde pamantul era deja rascolit?

— Probabil, in gradina de la bucatarie, dar asta e aproape de casuta gradinarului. E batran si cam surd dar ar fi riscant.

— E vreun caine pe-acolo? intreba Miss Marple.

— Nu.

— Atunci, poate luam in consideratie un sopron sau o cladire adiacenta?

— Asta ar fi mai usor si ar merge mai repede Exista o multime de cladiri vechi, care nu sunt folosite: camari pentru vesela, ateliere, unde nu mai intra nimeni, cocini stricate pentru porci, hangare si chestii de-astea.

Miss Marple dadu din cap afirmativ:

— Da, cred ca este mult mai probabil.

Florence batu la usa si aparu cu o tava.

— Ma gandesc, conchise Miss Marple, sa nu mai vor­bim despre crima cat timp servim ceaiul. Este o tema groaznica.

Dupa ceai se ridicara.

— Incepe sa se intunece, remarca Lucy. Dupa cate mi-am dat seama pana in prezent, nimeni de la Rutherford Hall n-ar putea fi criminalul pe care il cautam. Acolo locuiesc doar un batran, o femeie intre doua varste si un gradinar aproape surd.

— N-am zis ca ar locui actualmente acolo, o corecta Miss Marple. M-am referit numai la faptul ca trebuie sa fie cineva care cunoaste foarte bine Rutherford Hall. Dar despre asta am putea vorbi dupa ce veti descoperi cadavrul.

— Pareti pe deplin convinsa ca il voi gasi, zise Lucy. Eu nu sunt nici pe departe atat de optimista.

— Sigur il veti gasi, draga mea Lucy. Sunteti o fata atat de capabila si energica.

— Poate in unele privinte, dar, in gasirea unui cada­vru, n-am nici o experienta.

— Nu e nevoie de altceva decat de o buna cunoastere a naturii umane, incerca Miss Marple s-o incurajeze.

Lucy o privi si incepu sa rada. Miss Marple ii zambi.

In dupa-amiaza urmatoare, Lucy se apuca sistematic de treaba.

A scotocit prin toate cladirile alaturate si soproanele, a scormonit maracinisurile care invadasera vechile cocini pentru porci si se uita in camera cazanelor de sub casa. Cand auzi o tuse uscata, se indrepta din sale. Batranul gradinar Hillman o privea dezaprobator.

— Aveti grija, domnisoara, sa nu patiti ceva, o avertiza el. Scara nu e prea sigura. Ati fost si deasupra vestibulului si nici acolo pardoseala nu e prea solida.

Lucy se feri sa se arate fastacita.

— Ma considerati, in mod sigur, foarte curioasa, ii zise razand. Ma gandeam daca in acest spatiu nu s-ar putea face ceva de pilda, sa se cultive ciuperci sau altceva de genul asta. Totul lasa o impresie de neglijenta.

— Asta depinde de stapan. Nu vrea sa dea nici un ban.

— Dar daca s-ar investi niste bani in reparatii, ar fi recuperati foarte repede.

— Toate au decazut prea mult. Ar trebui investita o suma mare si stapanul n-ar consimti niciodata. Se gandeste numai la economii. De altfel, stiu destul de precis ce se va petrece, cand el nu va mai fi: tinerii domni vor vinde domeniul cat mai repede cu putinta. Asteapta doar ca sa-si dea duhul. Am auzit spunandu-se ca vor pune mana pe o frumoasa gramada de bani, dupa ce el va muri.

— E chiar foarte bogat? intreba Lucy.

— „Galanteriile Crackenthorpe”? Asa se numeste firma. Batranul domn, tatal domnului Crackenthorpe a infiintat-o. El stia ce vroia. A facut avere si a construit casa asta. A bagat multi bani aici, dar nu era zgarcit. Nu avea nici o inclinatie de a fi un zgarie-branza. Cum se spune, a fost dezamagit de ambii baieti. Le-a dat o educatie buna, i-a trimis la studii la Oxford si altele; a vrut sa scoata din ei adevarati gentlemeni. Dar ei se tineau mandri si nu au dorit sa intre in breasla. Cel mai mic s-a casatorit cu o actrita si a avut un accident de masina pentru ca o con­ducea beat. Cel mare, actualul proprietar, nu s-a inteles cu tatal sau. A trait mult in strainatate, a cumparat o gramada de statui pagane si le-a trimis pe rand acasa. Nu era asa de zgarcit in tinerete asta l-a apucat mai tarziu. Nu, nu aveti cum sa-i intelegeti pe el si pe tatal sau.

Lucy il asculta cu deosebit interes. Batranul se rezemase confortabil de perete si manifesta mult chef sa continue sa-i relateze povestea familiei. Era clar ca prefera sa stea de vorba decat sa munceasca.

— Batranul domn a murit inainte de razboi. Avea o fire de speriat. Nu suporta sa fie contrazis.

— Si cand a murit, actualul domn Crackenthorpe a venit sa locuiasca aici?

— Da. El cu familia sa. Copiii erau deja mari.

— Dar asta nu inseamna inainte de primul razboi mondial?

— Nu, nu m-am referit la acela. El a murit in 1928.

Lucy isi dadu seama ca 1928 insemna tot „inainte de razboi”.

Nu mai vreau sa va mai retin din treaba, spuse Lucy. Nici eu nu mai am timp.

— Prea multe nu mai pot face, incerca gradinarul s-o retina. Lumina e prea proasta, zise Hillman cu putin en­tuziasm.

Dar Lucy nu se lasa si se intoarse in casa. O gasi pe Emma Crackenthorpe in hol citind o scrisoare. Tocmai sosise cu posta de dupa-amiaza.

— Maine vine nepotul meu, o anunta ea. Isi aduce un prieten de scoala. Camera lui Alexander e deasupra vestibulului. In cea de-alaturi va locui James Stoddart-West. Folosesc baia de vizavi.

— Bine, domnisoara Crackenthorpe. Voi avea grija sa fie pregatite camerele.

— Vor sosi inainte de pranz, adauga Emma sovaitoare. Cred ca vor fi tare flamanzi.

— Asa cred si eu, ii dadu Lucy dreptate. Ce ziceti de o friptura de vaca si tort de mere trampat cu sirop?

— Lui Alexander ii place mult tortul insiropat.

Baietii venira in dimineata urmatoare. Amandoi aveau parul ingrijit pieptanat, figuri angelice banuitoare si maniere minunate. Alexander Eastley era blond, cu ochi albastri, Stoddart-West era brunet si purta ochelari.

In timpul pranzului au discutat, in mod serios, despre diferite evenimente din lumea sportului, de parca vorbeau de science fiction. Lasau impresia unor profesori respect­abili care tratau aspecte ale culturilor preistorice. In comparatie cu ei, Lucy se simtea tanara.

Dupa ce stranse masa si spala vasele, Lucy iesi la aer. Ii auzi pe baieti zburdand pe peluza. O lua si ea din loc. Apoi se abatu de la drum sa caute pe sub niste tufe dese de rododendroni. Dadu frunzele intr-o parte si se uita sub ele. Asa merse de la un palc la altul. Pe cand cerceta din nou pe sub unul, ajutandu-se cu bastonul ei de golf, se trezi deodata cu amandoi.

— Cautati ceva, domnisoara Eyelesbarrow? intreba politicos Alexander Eastley.

— O minge de golf, raspunse imediat Lucy. Mai bine zis, mai multe mingii de golf. Am exersat putin dupa-amiezile si am pierdut o multime. M-am gandit ca astazi ar trebui, in sfarsit, sa ma apuc sa le caut.

— Dorim sa va ajutam, spuse Alexander amabil.

— Foarte dragut din partea voastra, dar ma gandeam ca jucati fotbal.

— Nu poti juca fotbal tot timpul, fu de parere Stoddart-West. Te incingi prea tare. Va place golful?

— Imi place sportul acesta foarte mult, dar am putine ocazii sa exersez.

— Pot sa-mi inchipui. Desigur, aveti multa treaba. Mai si gatiti, nu-i asa?

— Da.

— Dumneavoastra ati pregatit masa de pranz?

— Da. V-a placut ceea ce ati mancat?

— Deosebit de mult, ii marturisi cu convingere Alexander.

— Ar trebui sa-mi spuneti ce preferati mai mult sa mancati?

— Am putea servi o data mere cu bezele? imi plac cel mai mult.

— Desigur.

Alexander ofta multumit.

— Sub scara exista un set de golf, zise el. Am putea stabili trasee pe peluza. Ce parere ai, Stoddart?

— Splendid! raspunse Stoddart-West.

Incurajati de Lucy, se dusera sa ia setul de golf. Cand se intoarse mai tarziu spre casa, Lucy ii gasi ocupandu-se cu tot zelul sa stabileasca traseele de joc, desi nu erau de acord cu plasarea numerelor.

— Vrem sa facem gauri mari si mai mici, spuse Stoddart-West. Tare pacat ca numerele sunt asa de ruginite. Abia se pot vedea.

— Aveti nevoie de niste vopsea alba, propuse Lucy. Poate le vopsiti maine.

— Buna idee! Alexander se lumina la fata. Cred ca in „Sopronul cel lung” se afla vreo cutie cu vopsele, pe care zugravii au lasat-o acolo, in vacanta trecuta. Vreti sa vedem?

— Care este „Sopronul cel lung”? intreba Lucy.

Alexander indica o cladire de piatra joasa, intinsa, aflata in apropierea drumului din spate, nu prea departe de casa.

— E foarte vechi. De fapt nu e nici un fel de sopron, ii explica Alexander. Dar, poate a fost vreodata unul si s-a pastrat numele de „Sopronul cel lung”. Bunicul zice ca dateaza din era elisabetana, din secolul al 16-lea, dar asta e doar un basm. A apartinut fostei case de pe mosie, care se afla initial aici, pana cand strabunicul meu a daramat-o si in locul acesteia a construit casa asta noua ingrozitoare.

Dupa o scurta pauza continua:

— In „Sopronul cel lung” sunt adapostite multe din lucrurile pe care bunicul le-a colectionat in strainatate si le-a trimis acasa, cand era inca tanar. Majoritatea arata intr-adevar infiorator. Dar veniti, sa va uitati macar o data!

Lucy era bucuroasa sa-i insoteasca pe baieti.

Cladirea avea o usa grea, de stejar.

Alexander intinse in sus mana si lua cheia, care atarna de un cui, ascunsa de iedera. O baga in broasca, impinse usa si intrara toti trei.

Cand privi in jur, prima impresie pe care Lucy si-o facu a fost ca se afla intr-un muzeu uimitor de urat. Doua busturi din marmora ale unor imparati romani se holbau cu ochi de piatra. Langa un perete se gasea un sarcofag din perioada de declin greco-romana. Langa el, o Venus goala pe un soclu isi strangea faldurile vesmantului. In afara acestor opere de arta, se vedeau depozitate scaune si mese, tot felul de lucruri ca o masina de cusut de mana ruginita, doua galeti vechi, o pereche de perne de automobil mancate de molii, o banca din fier, vopsita in verde pentru gradina, care isi pierduse un picior.

— Mi se pare ca acolo, in colt, vazusem vopseaua, zise Alexander nesigur.

Dadu la o parte o perdea zdrentuita. Intr-adevar gasira doua cutii de vopsele, pensule uscate si intepenite.

— Pentru ca pensulele sa poata fi iar folosite e nevoie de terebentina, spuse Lucy.

Nu gasira terebentina, dar baietii se hotarara ce sa ia si Lucy ii incuraja. Poate se vor indeletnici o vreme cu vop­sirea numerelor de golf.

— Aici ar trebui odata facut ordine in mod temeinic, murmura ea.

— Nu-mi fac griji pentru asta, zise Alexander. Este inca prea devreme ca sopronul sa trebuiasca a fi folosit la ceva.

— Sa atarn cheia din nou, afara de cui? Acolo sta intotdeauna?

— Da. Aici nu-i nimic de furat. Pe cine l-ar interesa obiectele alea groaznice de marmora? Si apoi, cantaresc sigur o tona.

Lucy ii dadu dreptate. Nu putea sa nu se minuneze de gusturile imposibile ale domnului Crackenthorpe. Parea sa se fi lasat condus de un instinct infailibil in alegerea celor mai proaste „opere de arta” din diferite perioade.

Cand baietii plecara sa-si ia bicicletele, Lucy privi ganditoare in jur si ochii i se oprira asupra sarcofagului.

Asadar un sarcofag

Deodata i se paru cat de statut mirosea in acest „muzeu”. Evident, aici nu se aerisise de mult timp.

Cerceta sarcofagul mai de aproape. Era inchis cu un capac greu. Lucy statea si se gandea.

In cele din urma, lua o hotarare. Se duse la bucatarie, apuca un drug de fier si se intoarse la sopron.

Nu a fost o treaba usoara, dar Lucy s-a straduit cu indarjire sa ridice putin capacul, ceea ce pana la urma a reusit.

Cand deschizatura a fost suficient de mare, Lucy s-a uitat in interior si a vazut ceea ce continea

Capitolul VI

Cateva minute mai tarziu, foarte palida, Lucy parasi „Sopronul cel lung”, inchise usa si atarna cheia la loc de cui.

Se grabi spre hangar, isi lua masina, conduse pana la posta, parca, intra in cabina si forma un numar de telefon.

— As putea vorbi cu Miss Marple?

— Se odihneste deja. Sunteti domnisoara Eyelesbar­row?

— Da.

— Nu pot s-o deranjez, domnisoara. Exclus! Batrana doamna are nevoie de odihna.

— Trebuie s-o treziti. E ceva urgent.

— Nu cred..

— Va rog, faceti imediat asa cum va spun.

Cand vroia, Lucy putea vorbi pe un ton otelit. Florence se supuse vocii ei autoritare.

Deodata se auzi vocea lui Miss Marple:

— Da, Lucy?

— Ati avut dreptate, ii spuse Lucy, dupa o scurta sovaiala. Am gasit-o.

— Cadavrul unei femei?

— Da. Cadavrul unei femei intr-o haina de blana. Zace intr-un sarcofag de piatra intr-un sopron care foloseste combinat ca depozit si muzeu de arta. Chiar in apropierea casei. Ce trebuie sa fac acum? Sa anunt politia?

— Da. Trebuie sa anuntati politia. Imediat!

— Dar ce sa le spun? Primul lucru pe care o sa ma intrebe va fi cum de mi-a venit ideea sa ridic capacul unui sarcofag din piatra de vreo cateva zeci de kilograme. Trebuie sa gasesc vreun motiv?

— Nu, cel mai bine sau mult mai bine ar fi sa le spuneti intregul adevar, raspunse Miss Marple.

— Si despre dumneavoastra?

— Fireste. Despre toate.

Impotriva vointei sale, lui Lucy ii venea sa rada:

— Pentru mine asta e foarte simplu, zise ea, dar cei de la politie nu or sa creada asa usor.

Puse receptorul la loc, astepta o clipa, dupa care suna la postul de politie.

— Tocmai am descoperit la Rutherford Hall un cada­vrul. Se afla intr-un sarcofag in asa-numitul „Sopron lung”.

— Poftim? Ce spuneti acolo?

Lucy repeta cele spuse si, asa cum se astepta sa sune urmatoarea intrebare, isi declara numele.

Apoi se intoarse la Rutherford, isi parca masina in hangar si intra in casa.

In hol ramase o clipa pe loc si se gandi.

Apoi dadu din cap hotarata si se indrepta spre biblioteca, unde domnisoara Crackenthorpe tocmai isi ajuta tatal sa dezlege cuvinte incrucisate din „Times”.

— Pot sa va vorbesc o secunda, domnisoara Cracken­thorpe?

Emma clipi. Avea o expresie speriata. Desi probabil se temea, Lucy vroia sa-i spuna considerand ca fiind de datoria ei.

— Cu mine vorbesti, fata! exclama iritat batranul domn Crackenthorpe.

Lucy i se adresa Emmei:

— As dori sa va vorbesc numai dumneavoastra, sin­gura.

— Ce s-a intamplat? Vorbiti sa aud si eu!

Emma se ridica si se indrepta spre usa.

— O clipa, tata!

— Ce obraznicie! exploda domnul Crackenthorpe.

Emma iesi in hol, Lucy o urma si inchise usa dupa ea.

— Despre ce e vorba? intreba Emma. Daca aveti prea mult de lucru, acum ca baietii sunt aici, as putea sa va ajut si

— Nu e vorba de asta. N-am vrut sa vorbesc in prezenta tatalui dumneavoastra, deoarece stiu ca este bol­nav. Socul ar putea avea urmari grave pentru el. Tocmai am gasit cadavrul unei femei ucise in sarcofagul din „Sopronul cel lung”.

Emma Crackenthorpe se holba la ea, nevenindu-i sa creada.

— In sarcofag? O femeie ucisa? Dar este absolut im­posibil!

— Ma tem ca asta e adevarul. Am anuntat la politie. Cei de-acolo ar trebui sa soseasca in orice moment.

Emma se inrosi usor.

— Ar fi trebuit sa-mi spuneti mie mai intai si apoi sa telefonati la politie.

— Scuzati-ma!

— N-am auzit cand ati telefonat Privirea Emmei se indrepta spre telefonul care se afla pe masa din hol.

— Am sunat de la posta.

— Ce ciudat! De ce nu de-aici?

Lucy se gandi repede la un raspuns:

— M-am temut ca baietii ar putea fi prin apropiere si m-ar auzi. De aceea nu am vrut sa telefonez din hol.

— Da desigur Inteleg vin? Vreau sa zic cei de la politie?

— Au si sosit, anunta Lucy, caci tocmai atunci se oprise, in fata usii de la intrare, o masina scrasnind din frana, cu sirena tiuind in toata casa.

— Scuzati-ma regret nespus ca a trebuit sa va cer asa ceva, spuse comisarul de politie Bacon.

O sprijini de brat pe Emma Crackenthorpe, cand parasira impreuna „Sopronul cel lung”. Era alba la fata, arata bolnava, dar mergea tinandu-se dreapta.

— Sunt sigura ca n-am mai vazut-o niciodata pe femeia aceea.

— Va suntem foarte recunoscatori, domnisoara Crackenthorpe. Asta e tot ceea ce doream sa stiu. Poate ar fi bine sa va culcati!

— Trebuie sa ma duc la tata. I-am telefonat doc­torului Quimper, de indata ce am auzit de problema asta. Medicul e acum la el.

Doctorul Quimper iesea din biblioteca tocmai cand ei treceau prin hol. Era un barbat inalt, cu o infatisare foarte robusta, cu o fire deschisa, degajata, naturala, pe care pacientii sai o pretuiau foarte mult.

El si comisarul se salutara cu o inclinare a capului.

— Domnisoara Crackenthorpe a avut de indeplinit o datorie dura, neplacuta, zise Bacon.

— Curajos din partea dumneavoastra, domnisoara Emma, o lauda medicul, batand-o usor cu mana pe umar. Puteti suporta multe, asta am stiut intotdeauna.

Emma ii zambi recunoscatoare si intra in biblioteca.

— Femeia asta este o comoara, observa doctorul, uitandu-se in urma ei. Pacat ca nu s-a casatorit! Ispaseste faptul ca are singura fire de femeie intr-o familie formata numai din barbati. Cealalta sora s-a eliberat si s-a casatorit cand avea – daca nu gresesc – saptesprezece ani. Domnisoara Emma ar fi fost o sotie si o mama excelenta.

— Tine prea mult la tatal ei bolnav, spuse comisarul Bacon.

— Nu tine peste masura la el, dar are instinctul anumitor femei care se straduiesc sa-i faca fericiti pe barbatii din familie. Stie ca tatalui ii place sa pretinda ca e bolnav, asa ca il lasa sa-si joace rolul si se poarta cu el de parca ar fi suferind. Si pe fratii ei stie cum sa-i ia. Acestia pun mare pret pe judecata ei. O, da, este o femeie foarte inteleapta. Dar, spuneti-mi, domnule comisar, aveti nevoie de mine? Ati dori sa vad si eu cadavrul, dupa ce Johnstone a terminat cu el? (Johnstone era medicul legist). Poate ca a fost pacienta mea!

— Da, chiar v-as ruga sa vedeti moarta, domnule doc­tor. Dorim, in mod firesc, sa incercam s-o identificam. Este absolut exclus sa-l deranjam pe batranul domn Cracken­thorpe? Ar fi pentru el o lovitura prea puternica?

— Lovitura? Dimpotriva! N-o sa mi-o ierte niciodata, nici dumneavoastra, nici mie, daca nu-l lasam sa arunce o privire in sarcofag. Este foarte nerabdator. Este cea mai senzationala poveste care i s-a intamplat in ultimii cincisprezece ani sau mai mult si nu-l costa nimic.

— Chiar nu este serios bolnav?

— Are saptezeci si doi de ani, raspunse doctorul. Asta e realmente de ceea ce sufera. Face, uneori, crize de reumatism. Dar cine nu le are? Le numeste inflamatii ale incheieturilor, artrita. Dupa ce mananca simte, cateodata, palpitatii – ceea ce, in fond, nu e de mirare – si de aceea afirma ca e bolnav de inima. Dar, haideti! Sa vedem cada­vrul. Ma asteapta o priveliste dezolanta?

— Johnstone apreciaza ca femeia trebuie sa fie moarta deja de doua-trei saptamani.

— Asadar, foarte dezolant.

Doctorul se apropie de sarcofag si privi inauntru cu o curiozitate profesionala. Ceea ce numise „priveliste dezolanta” nu paru sa-l tulbure intr-atat.

— N-am mai vazut-o niciodata. Nu a fost pacienta mea. Nici nu-mi amintesc s-o fi intalnit vreodata in Brackhampton. Odata trebuie sa fi aratat foarte bine.

Iesira din nou la aer curat. Doctorul Quimper se uita la „Sopronul cel lung”.

— Asadar, aici ati gasit-o. Intr-un sarcofag! Fantastica idee! Cine a descoperit-o?

— Domnisoara Lucy Eyelesbarrow.

— Noua servitoare? Dar cum de i-a venit sa cotrobaie in sarcofag?

— Tocmai asta ma gandesc s-o intreb, raspunse comisarul Bacon furios. Dar sa revenim la domnul Crackenthorpe: doriti?

— Am sa-l aduc.

Domnul Crackenthorpe, infasurat cu un sal, sosi cu pasi destul de iuti, insotit de doctor.

— Scandalos! maraia el tare. Pur si simplu, scandalos! Am adus sarcofagul de la Florenta. Trebuie sa fi fost prin 1908 sau 1909.

— Adunati-va puterile! il avertiza doctorul. Ceea ce se afla in fata dumneavoastra nu este placut.

— Oricat de bolnav as fi, trebuie, totusi, sa-mi fac datoria, nu-i asa?

O foarte scurta vizita la „Sopronul cel lung” ii fu sufi­cient. Cu o graba vizibila parasi locul neprimitor.

— N-am vazut-o niciodata in viata mea! spuse. De-a dreptul scandalos!

Se intoarsera cu totii spre casa.

Dupa ce Lucy conduse politia in „Sopronul cel lung” si ii instiinta pe scurt despre descoperirea sa, se retrase dis­cret in fundal. Nu-si facea nici o iluzie ca pentru ea problema se incheiase. Se intelegea de la sine ca politia nu terminase, in nici un caz, cu ea.

Tocmai sfarsise pregatirile de pus cartofii la fiert, cand fu anuntata ca inspectorul Bacon ar dori sa-i vor­beasca. Puse deoparte castronul mare cu apa sarata in care se aflau feliile de cartofi si-l urma pe politistul care o con­duse la comisar. La invitatia acestuia, lua loc si raspunse linistita la intrebari.

Isi spuse numele, adresa din Londra si adauga de la ea:

— Va voi da niste nume si adrese unde am lucrat ca sa va puteti informa despre mine, daca doriti sa stiti mai multe.

Bacon a fost impresionat de aceste nume: printre ele erau un amiral, un rector al Colegiului Oxford si o doamna de la curtea regala.

— Asadar, domnisoara Eyelesbarrow, v-ati dus in asa-numitul „Sopron lung” dupa niste vopsea. E adevarat? Si dupa ce ati luat vopseaua, ati intrat in bucatarie, ati gasit o ranga de fier, ati ridicat capacul sarcofagului si ati des­coperit cadavrul. Ce ati cautat, de fapt, in sarcofag?

— Un cadavru, raspunse Lucy.

— Ati cautat un cadavru si l-ati gasit! Nu este, oare, asta o poveste uimitoare?

— O, da, este o poveste uimitoare. Poate ar trebui sa va explic toate problemele.

— Chiar va rog!

Lucy ii povesti exact toate intamplarile care o con­dusesera la extraordinara ei descoperire.

Comisarul rezuma relatarea ei si spuse din cale afara de indignat:

— Deci ati fost angajata de o doamna mai in varsta si v-ati asumat misiunea sa va luati o slujba in casa aceasta ca sa cautati un cadavru? E corect?

— Da.

— Cine este aceasta doamna in varsta?

— Miss Jane Marple. In prezent locuieste la Brackhampton, Madison Road nr.4.

Comisarul isi nota datele.

— Si va asteptati ca eu sa cred bazaconia asta?

Lucy rosti bland:

— De fapt, nu, pana cand nu vorbiti cu Miss Marple si nu obtineti de la ea confirmarea faptelor.

— Desigur ca voi sta de vorba cu ea. Trebuie sa fie cu adevarat ticnita.

Lucy si-a propus sa fie atenta ce face, deoarece, in fond, nu era vorba de vreun semn de slabiciune spirituala, din moment ce se dovedise ca avusese dreptate. In loc de asta spuse:

— Ce v-ati gandit sa-i spuneti domnisoarei Crackenthorpe? Despre mine, vreau sa zic?

— De ce ma intrebati?

— In ceea ce o priveste pe Miss Marple, i-am indeplinit insarcinarea, caci am gasit cadavrul pe care-l cautam la dorinta ei. Dar sunt inca in slujba domnisoarei Crackenthorpe, sunt doi baieti infometati in casa si, prob­abil, curand, vor aparea si alti membri ai familiei, dupa ceea ce s-a petrecut aici. Are nevoie de ajutor in gospodarie. Daca ii povestiti acum ca mi-am luat slujba deoarece vroiam sa caut un cadavru, atunci e foarte posibil sa ma concedieze. Nu-i spuneti, ca sa-mi fac mai departe datoria si sa-i fiu utila.

Comisarul o privi strapungand-o cu privirea.

— Deocamdata nu am sa mentionez inca nimic nimanui despre afacerea asta. Va promit sa nu incep cer­cetarile. Desigur, trebuie sa tin seama ca dumneavoastra ati descoperit totul.

Lucy se ridica.

— Va multumesc. Atunci ma intorc la bucatarie si imi vad mai departe de treaba, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

Capitolul VII

— Cel mai bine ar fi sa chemam Scotland Yardul aici. Ce parere aveti, Bacon?

Seful politiei se uita intrebator la comisarul Bacon.

— Femeia nu provine din regiunea noastra, sir, raspunse el. Avem un temei sa credem – lenjeria ei sta martora – ca e, probabil, straina. Normal, adauga el repede, deocamdata, n-am sa fac cunoscut nimic. O pastram pentru noi pana dupa autopsie.

Comandantul incuviinta.

— Stabilirea cauzei decesului din partea modicului legist va fi doar o formalitate?

— Da. Am vorbit cu medicul legist.

— Pentru cand este programata?

— Pentru maine. Dupa cate aud, vor apare si ceilalti membri ai familiei Crackenthorpe la constatarea cauzei decesului. S-ar putea ca vreunul dintre ei sa identifice moarta. Asa ca vor fi cu totii aici.

Se uita pe o lista ne care o avea in mana.

— Harold Crackenthorpe, care joaca un anume rol de businessman la Londra. Alfred – nu stiu exact cu ce se indeletniceste de fapt. Cedric – singurul din familie care traieste in strainatate. E pictor! Comisarul rosti cuvantul acesta pe un ton care exprima dezaprobarea fata de asemenea persoane. Comandantul rase incet, pe sub mustata.

— Nu exista deci nici un motiv sa se presupuna ca familia Crackenthorpe ar putea avea ceva de-a face cu omorul, nu-i asa? intreba el.

— Nu, cu exceptia faptului ca moarta a fost gasita pe pamantul si domeniul lor, raspunse comisarul Bacon. Desigur, exista posibilitatea ca „artistul” familiei sa iden­tifice moarta. Dar ce se poate spune despre relatarea aceasta smintita referitoare la cele vazute a se fi petrecut in compartimentul din tren.

— Da, adevarat. Ati stat de vorba cu batrana doamna cum se numeste? Arunca o privire pe o lista ce se afla in fata sa. Miss Marple?

— Da. Tine cu insistenta la povestea ei. Daca este intr-o ureche sau nu, asta nu stiu, dar sustine, cu seriozitate, ca prietena sa a vazut totul cu adevarat. Sunt totusi de parere ca nu ar fi aiureli pe care le inventeaza, cu placere, doamnele mai in varsta, ca de exemplu, ca ar fi vazut in gradina farfurii zburatoare sau spioni rusi in biblioteca de unde imprumuta carti. Dar un lucru este cat se poate de clar: a angajat-o, intr-adevar, pe tanara, care e servitoare aici, cu misiunea de a cauta cadavrul. Si domnisoara si-a dus sarcina la bun sfarsit.

— Si ea a gasit, cu adevarat, un cadavru, sublinie comandantul. Pe cuvant, este o poveste cu totul neobisnuita. Marple, Miss Jane Marple – numele mi-e cunoscut de undeva In orice caz, voi lua legatura cu Scotland Yardul. Cred ca aveti dreptate cand sustineti ca nu e vorba de un caz care sa aiba de-a face numai cu localnicii dar n-am vrea ca asta sa fie inca de pe acum cunoscut. Deocamdata sa spunem presei cat mai putin cu putinta.

Stabilirea cauzei decesului de catre medicul legist a fost o pura formalitate. Nu a gasit pe nimeni care ar fi putut identifica moarta. Lucy a trebuit sa relateze cum gasise cadavrul si expertiza medicala a fost: moarte prin strangulare. Dupa aceea procedurile s-au terminat.

Era o zi rece, vantoasa. Familia Crackenthorpe a parasit sala, in care avusese loc stabilirea cauzei decesului. Cu totii erau cinci: Emma, Cedric, Harold, Alfred si Bryan Eastley, sotul fiicei moarte, Edith. Se mai aflau domnul Wimborne, seful firmei de avocati, care se ocupa de problemele juridice ale familiei Crackenthorpe. Isi daduse osteneala sa vina de la Londra numai ca sa fie de fata la expertiza medicala. Micul grup ramase o clipa inghetat, pe trotuar. Se adunase o gramada de oameni, care nu puteau fi ignorati; fusesera atrasi de stirile picante despre „Cadavrul din sarcofag”, puse in circulatie atat de presa londoneza cat si de cea locala.

Un murmur trecu prin multime: Uite-i

Emma spuse nerabdatoare:

— Am vrea sa plecam de-aici!

Masina mare inchiriata – un Daimler – aparu. Emma se urca si ii facu semn si Lucyei. Urmara domnii Wimborne, Cedric si Harold. Bryan Eastley spuse: il iau pe Alfred in masina mea. Soferul inchise portiera si Daimlerul era pe punctul de a porni cand Emma striga:

— Opreste! Uite-i si pe baieti!

Baietii nu luasera in seama protestele ei energice de a ramane la Rutherford Hall si acum se ivisera, brusc, ranjind cu gura pana la urechi.

— Am venit cu bicicletele, le explica Stoddart-West. Politistul a fost foarte cumsecade. Ne-a lasat sa intram in sala, unde a trebuit sa ramanem mai in spate. Sper sa nu va suparati, domnisoara Crackenthorpe, adauga el politicos.

— Nu se supara deloc, raspunse Cedric in locul surorii sale. O data esti tanar. Ati fost pentru prima oara la o astfel de expertiza?

— A fost destul de dezamagitor, zise Alexander. Totul s-a desfasurat atat de rapid.

— Nu putem sta si palavragi aici, se supara Harold. S-a adunat o multime de oameni. Poftim, si fotografi!

Spuse cateva cuvinte soferului si masina porni. Baietii facura semn cu mana.

— Totul a mers prea repede! remarca Cedric. Asta cred ei, copii fara minte! Abia acum incepe totul.

— E foarte neplacut. Cat se poate de neplacut, ob­serva Harold. Ma tem

Il privea pe domnul Wimborne, care-si strangea buzele subtiri si clatina dezgustat din cap.

— Sper, spuse el cumpanindu-si cuvintele, ca intreaga afacere isi va gasi curand o explicatie multumitoare. Politia isi cunoaste meseria. Cu toate acestea trebuie sa va marturisesc ca Harold are dreptate – este o intamplare cat se poate de nefericita.

In timp ce vorbea, se uita la Lucy si in privirea sa se putea citi, in mod clar, neincrederea: „Daca aceasta tanara n-ar fi scotocit pe-acolo, pe unde nu avea ce cauta, nu s-ar fi intamplat toate astea” parea el sa spuna.

Lui Harold Crackenthorpe i se transmise acest senti­ment, sau o impresie foarte asemanatoare:

— Apropo domnisoara hm domnisoara Eyelesbarrow, ce v-a determinat, in fond, sa va uitati in sarcofag?

Lucy se minunase, deja, in tacere, cum de nici un membru al familiei nu avusese inca ideea s-o descoasa despre asta. Se asteptase sa fie prima intrebare pe care aveau sa i-o puna cei de la politie.

Cedric, Emma, Harold si domnul Wimborne isi indreptara ochii spre ea.

Normal, isi avea de mult timp pregatit raspunsul.

— De fapt, spuse ea putin cam taraganat, nici eu insami nu prea stiu Am simtit nevoia ca muzeul, sau cum trebuie sa-l numesc, sa fie odata oranduit si curatat temeinic. Si mi-a venit deodata – facu o scurta pauza – am depistat un miros ciudat si cat de poate de neplacut

Ea calculase bine. Toti au fost de acord, cand i-au auzit marturisirea, ca mirosul ii trezise pe buna dreptate inchipuiri neplacute

— Da, da, normal, murmura domnul Wimborne, trei saptamani, a spus medicul legist Cred ca am face cu totii mai bine sa nu ne mai gandim la amanunte. O privi pe Emma, care devenise foarte palida, incercand s-o imbarbateze. Nu uitati, continua el, ca acea tanara nefericita nu a avut nimic de-a face cu nici unul dintre voi.

— Cum puteti fi asa sigur de asta? intreba Cedric.

Lucy Eyelesbarrow il studie interesata. Deosebirea puternica dintre cei trei frati era izbitoare. Cedric – un barbat inalt, avea o fata pamantie, brazdata de vreme si par negru neingrijit. Venise neras de la aeroport si, chiar dupa ce se rasese pentru a merge la constatarea cauzei decesului, purta aceleasi haine in care sosise si care pareau a fi singurele pe care le poseda: pantaloni vechi din flanel gri si un sacou carpit, destul de uzat. Arata ca un artist boem coborat de pe scena.

Fratele sau, Harold, era, spre deosebire de el, intruchiparea perfecta a unui gentleman din City si a directorului unei importante firme comerciale. Era inalt, cu o purtare foarte corecta. Parul sau negru incepuse sa al­beasca pe la tample si avea mustata. Purta un costum inchis, ce-i statea impecabil si la care isi asortase o cravata gri, de nuanta perlei. Arata ceea ce reprezenta: un om de afaceri inteligent, de succes. Acum tocmai observa pe un ton rece:

— Zau, Cedric, mi se pare o remarca foarte nepotrivita.

— Nu inteleg de ce? Totusi, moarta a fost gasita in sopronul nostru. Cum de a ajuns acolo?

Domnul Wimborne tusi

— Probabil a venit hm la o intalnire, opina el. Dupa cate aud, era in general cunoscut faptul ca cheia atarna de un cui deasupra usii.

In tonul lui se distingea clar ca nici el nu credea intr-o asemenea intamplare. Suna asa de evident incat Emma, scuzandu-se, spuse:

— Deoarece in „Sopronul cel lung” nu se afla nimic care ar putea fi furat, lasam cheia in cui. Ni se pare mai comod si n-am vazut de ce ar fi trebuit sa schimbam acest obicei

Vorbise mecanic, ca si cum gandurile ii calatoreau in alta parte.

Cedric o intreba uimit:

— Ce s-a intamplat, surioara? Te supara ceva?

Harold se incrunta si remarca iritat:

— Cum poti sa intrebi asa ceva, Cedric!

— E firesc. O tanara, necunoscuta noua, a fost ucisa in „Sopronul cel lung” (ceea ce suna a melodrama vic­toriana) si, bineinteles, ca Emma a avut un soc cand a auzit. Dar ea a fost intotdeauna o fata intelegatoare de aceea nu prea inteleg de ce se framanta din cauza asta. Pana la urma te obisnuiesti cu toate.

— Pai tocmai, la unii oameni dureaza mai mult pana cand se obisnuiesc cu o crima, ceea ce nu pare sa fie cazul cu tine, raspunse acru Harold. Ma tem ca o crima e la or­dinea zilei in Mallorca si

— Ibiza, nu Mallorca.

— E acelasi lucru.

— Nu prea. E cu totul o alta insula.

Harold continua netulburat:

— Dupa cum reiese, pentru tine, care traiesti prin tarile sudice cu sangele infierbantat, asta pare a fi ceva obisnuit, in timp ce noi, aici in Anglia, luam lucrurile aces­tea in mod serios. De altfel, ceea ce mai voiam sa zic, Cedric sa apari la o expertiza medicala publica imbracat astfel

— Ce are imbracamintea mea? Este comoda.

— Nu este potrivita.

— Ei asta-i! Oricum sunt singurele haine pe care le-am adus cu mine. Nu mi-am facut, mai intai, bagajul, ci m-am grabit sa vin incoace sa fiu de ajutor familiei mele la clarificarea acestei intamplari cam dureroase. Sunt pictor si pictorilor le plac hainele comode.

— Mai continui inca sa pictezi?

— Asculta, Harold, daca zici ca incerc sa mai pictez

Domnul Wimborne isi drese glasul, tusind puternic:

— E o discutie inutila, ii intrerupse pe cei doi frati, pe un ton de repros. Spune-mi, draga Emma, as mai putea fi, cumva, de folos, inainte de a ma intoarce la Londra?

Emma Crackenthorpe raspunse iute:

— Ati fost deosebit de amabil ca v-ati deplasat pana aici.

— Catusi de putin. Mi s-a parut recomandabil ca sa fie de fata cineva la expertiza medicala si care sa vegheze la desfasurarea acesteia in interesul familiei. Am discutat in casa cu comisarul. Nu ma indoiesc ca aceasta problema suparatoare se va clarifica foarte curand. Mi se pare destul de evident cum s-au petrecut lucrurile. Cheia de la „Sopronul cel lung” atarna afara langa usa. Asta trebuie sa fi stiut multa lume. Este cat se poate de plauzibil ca acest spatiu sa fi fost ales, cateodata, in lunile de iarna, drept loc de intalnire de catre perechile de indragostiti. S-a ajuns la o cearta si vreun tanar si-a pierdut cumpatul. A fost ingrozit cand a vazut ceea ce facuse si atunci, cand i-a cazut privirea pe sarcofag, i-a venit brusc ideea ca acesta ar fi minunat pentru ingroparea cadavrului.

Lucy se gandi in sinea ei: „Da, asta suna foarte con­vingator. Ideea se apropie de adevar”.

Cedric continua:

— Daca perechea de indragostiti a fost din apropiere, atunci pare totusi ciudat ca nimeni dintre oamenii prezenti la constatarea cauzei decesului n-a putut s-o identifice pe fata.

— Ne aflam abia la inceputul anchetei. In mod sigur, nu va mai dura mult pana cand moarta va fi identificata. Desigur, este posibil ca faptasul sa traiasca in partea locului, iar fata sa provina din alta parte.

— Daca as fi o fata care as vrea sa ma intalnesc cu un tanar, nu prea as fi dispusa sa vin intr-un sopron al naibii de friguros si asezat destul de izolat, se amesteca Cedric. As alege ca loc de intalnire placut un cinematograf. N-ati prefera acelasi lucru si dumneavoastra, domnisoara Eyelesbarrow?

— Chiar trebuie sa discutam toate detaliile astea? intreba Harold, pe un ton plangaret.

Masina opri in fata intrarii principale de la Rutherford Hall si toti coborara.

Capitolul VIII

Cand domnul Wimborne intra in biblioteca ramase oarecum uimit. In afara de comisarul Bacon, pe care-l cunostea de-acum, se mai afla inca un strain, aratos si blond.

Comisarul Bacon facu prezentarile.

— Acesta este inspectorul criminalist Craddock de la New Scotland Yard, spuse el.

— New Scotland Yard? Hm! Sprancenele domnului Wimborne se arcuira a uimire.

Dermot Craddock, un barbat cu maniere elegante, lua cuvantul:

— S-a considerat oportun sa fim chemati aici, domnule Wimborne. Deoarece reprezentati familia Crackenthorpe, mi se pare de cuviinta sa va incredintam anumite informatii.

Nimeni nu se pricepea mai bine ca inspectorul Craddock sa ofere o farama de adevar si sa lase, totusi, impresia ca ar fi dezvaluit intregul adevar.

— Cred ca nu aveti nimic impotriva, comisare Bacon? continua, aruncandu-i o privire colegului sau.

Comisarul Bacon se declara de acord si nimeni nu observa ca cei doi se intelesesera dinainte.

— Situatia se prezinta astfel, incepu Craddock. Avem motive sa credem ca moarta nu avea domiciliul aici, in regiune, ca a venit, in mai multe randuri, de la Londra incoace si, cu catva timp in urma, a sosit din strainatate. Dar de aceasta nu suntem chiar siguri – din Franta.

— Asa este, explica Bacon, comandantul a considerat ca ar fi mai bine ca Scotland Yardul sa se ocupe de cer­cetari.

— Nu pot decat sa sper ca problema va fi curand clarificata, spuse domnul Wimborne. Fara indoiala, va dati seama ca toate aceste lucruri produc mare suparare familiei. Daca problema nu-i priveste personal in nici un fel, atunci

El se opri, dar inspectorul Craddock termina fraza:

— Atunci nu este absolut deloc placut sa constati ca o femeie ucisa a fost descoperita pe terenul si domeniul propriu. Sunt de acord cu dumneavoastra. As dori acum sa schimb cateva cuvinte cu diferitii membri ai familiei

— Dar, serios, nu vad

— Ce mi-ar putea ei spune? Probabil nimic inte­resant dar nu se stie niciodata. In mod sigur, pot afla totul de la ei, domnule Wimborne. Dumneavoastra ne-ati putea povesti cate ceva despre casa si familia aceasta.

— Dar ce are asta de-a face cu faptul ca o tanara din strainatate vine aici si se lasa omorata?

— Tocmai asta e, raspunse Craddock. De ce a venit incoace? A avut ea, vreodata, mai inainte, anumite legaturi cu aceasta casa? De exemplu, s-a aflat ea candva in ser­viciul familiei? Sau a venit deoarece a vrut sa se intalneasca cu cineva care a locuit odata la Rutherford Hall?

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Domnul Wimborne sublinie rece ca Rutherford Hall era din anul 1884, de cand Josiah Crackenthorpe il con­struise si intrase in posesia familiei Crackenthorpe.

— Si actualul proprietar, domnul Luther Cracken­thorpe, nu s-a gandit niciodata sa vanda Rutherford Hall?

— Nu are posibilitatea s-o faca, raspunse sec avocatul. Prevederile testamentare i-o interzic.

— Poate imi povestiti ceva despre testamentul tatalui sau?

— Dar de ce?

Inspectorul Craddock rase:

— Ca sa ma scutiti de osteneala de a arunca o privire pe cale profesionala.

Plin de zel si zambind posomorat, domnul Wimborne ii indeplini dorinta.

— Doream numai sa subliniez ca prezentarea conditiilor testamentare mi se pare inutila. Dar cum vreti! Testamentul, pe care tatal actualului proprietar de la Rutherford Hall, Josiah Crackenthorpe, l-a lasat nu este secret. Averea sa foarte importanta este administrata de o societate tutelara. Dobanzile le primeste fiul, Luther, pe tot timpul vietii. Dupa moartea sa, capitalul va fi impartit, in mod egal, copiilor lui Luther: Edmund, Cedric, Harold, Alfred, Emma si Edith. Edmund a cazut in razboi si Edith a murit acum doi ani, asa incat, dupa decesul lui Luther Crackenthorpe, banii vor fi impartiti intre Cedric, Harold, Alfred, Emma si fiul Edithei, Alexander Eastley.

— Si casa?

— Revine fiului cel mai mare, daca mai e in viata, sau mostenitorilor sai.

— Edmund Crackenthorpe a fost insurat?

— Nu.

— Atunci Rutherford Hall va reveni?

— Urmatorului fiu nascut – Cedric.

— Si domnul Luther Crackenthorpe personal nu dis­pune de ea?

— Nu.

— Nu este cam neobisnuit? intreba inspectorul Crad­dock. Am impresia ca tatal sau nu-l prea pretuia.

— Aici aveti dreptate, raspunse domnul Wimborne. Batranul Josiah a fost dezamagit de fiul sau mai mare, deoarece nu a manifestat nici un fel de interes pentru familie sau pentru vreun soi de afaceri. Luther si-a petrecut timpul calatorind in strainatate si colectionand obiecte de arta. Batranul Josiah nu l-a inteles. De aceea si-a lasat averea generatiei urmatoare.

— Deocamdata, membrii viitoarei generatii nu au nici un venit, adica isi castiga existenta singuri sau tatal ii intretine. Pe de alta parte, tatal lor are un venit conside­rabil, dar nu poate dispune de capital. Este corect ce spun?

— Absolut corect. Dar ce are asta de-a face cu uciderea tinerei necunoscute din strainatate ramane un mister pentru mine.

— Nu are nimic de-a face, conchise inspectorul Craddock. Am vrut sa ma informez despre situatie.

Domnul Wimborne il privi aspru. Vadit eliberat, se ridica:

— Tare as vrea sa ma intorc acum la Londra. Sau mai doriti sa stiti ceva?

Inspectorul Craddock clatina din cap.

— Nu, multumesc, domnule Wimborne. Asta ar fi totul.

Dand din cap, si cu pasi masurati, avocatul parasi biblioteca.

Dupa intoarcerea de la expertiza medicala, Lucy se duse degraba in bucatarie sa pregateasca dejunul. Deodata aparu Bryan Eastley.

— Pot sa va ajut cu ceva? se interesa el.

Lucy il privi ganditoare. Venise cu propria-i masinuta la constatarea decesului si inca nu avusese suficient timp sa-si faca o parere despre el.

Ii placu cu adevarat. Putea sa aiba in jur de treizeci de ani, avea par castaniu, ochi cam tristi si o mustata teapana.

— E dragut aici, zise si ofta.

Cum Lucy, in clipa aceea, nu mai avea nimic urgent de facut, il observa cu mai multa atentie.

— Ce e dragut? Aici in bucatarie?

— Da. Imi aminteste de bucataria noastra de-acasa de cand eram copil.

Lui Lucy i se paruse ca Bryan Eastley are un aer delasator, sceptic. Cand il privea, acum, mai de aproape, isi dadu seama ca era mai in varsta decat se gandise la inceput. Trebuia sa mearga pe patruzeci de ani. Era greu sa-l vezi in postura de tata al lui Alexander. Ii aducea aminte de numerosi piloti tineri, pe care-i cunoscuse in timpul razboiului, cand la varsta de paisprezece ani totul te impresioneaza atat de puternic. Se dezvoltase si crescuse in atmosfera de dupa razboi. Avea sentimentul ca Bryan nu se dezvoltase mai departe, ca ramasese neatins de scurgerea anilor. Urmatoarele sale cuvinte ii confirmara aceasta im­presie. Se asezase pe coltul mesei de la bucatarie.

— E o lume dificila, zise el. Nu vi se pare? Adica e greu sa-ti gasesti un loc in ea. Mai ales cand n-ai fost cres­cut pentru ea.

Lucy isi aduse aminte de ceea ce aflase de la Emma.

— Ati fost pilot pe bombardier, nu-i asa? Si ati primit o inalta distinctie? il intreba.

— Tocmai asta e! Primesti o medalie si de aceea oamenii se straduiesc sa-ti ofere ceva comod, sa-ti dea un post si tot asa mereu. Foarte dragut din partea lor. Dar toate sunt slujbe de stat in birou si nu esti pregatit. Daca as avea doar ceva capital

Se opri si cazu pe ganduri. Cum Lucy nu spunea nimic, continua:

— N-ati cunoscut-o chiar deloc pe Edie, sotia mea? Nu, sigur ca nu. Ea era cu totul altfel decat restul familiei, decat fratii ei. In primul rand era mai tanara. Spunea intot­deauna ca batranul e un zgarie-branza. Si asa este cu adevarat. Innebunit dupa bani. Si doar nu poate sa ia nimic cu el cand o sa moara. Totul va fi impartit intre copiii lui. Partea lui Edie ii revine, normal, lui Alexander. Dar el trebuie sa astepte pana va implini 21 de ani. Mai inainte nu primeste banii.

In clipa aceasta intrara zgomotosi, rosii la fata si abia tragandu-si sufletul Alexander si Stoddart-West.

— Hello, Paps! striga Alexander prieteneste. Deci aici te ascunzi. Pune-te pe treaba, atunci! Faceti pudding Yorkshire, domnisoara Eyelesbarrow?

— Da!

— Fein! Stoddart-West stralucea de fericire.

— Gateste de minune, se fali Alexander.

Lucy avu pentru o clipa impresia ca cei doi isi schim­basera rolurile. Alexander ii vorbea ca un tata prietenos fiului sau.

— Putem sa va ajutam, domnisoara Eyelesbarrow? intreba politicos Stoddart-West.

— Da, ati putea sa ma ajutati. James vrei sa suni gon­gul? Si tu, Alexander, esti bun sa duci tava asta in sufragerie? Sunteti amabil sa luati fripturile, domnule Eastley? Eu vin cu cartofii si puddingul de Yorkshire.

Domnul Wimborne se afla in hol punandu-si manusile cand Emma a coborat repede treptele.

— Chiar nu doriti sa ramaneti la pranz, domnule Wimborne? Tocmai ne asezam la masa.

— Nu, multumesc. Am o intalnire importanta la Londra si trenul are vagon-restaurant.

— Ati fost foarte amabil ca ati venit, ii spuse Emma ganditoare.

Cei doi ofiteri ieseau din biblioteca. Domnul Wimborne ii lua mana Emmei.

— Nu trebuie sa va faceti griji, domnisoara Crackenthorpe, ii spuse el. Acesta este inspectorul criminalistic Craddock de la New Scotland Yard, care va prelua cazul. Se intoarce la 2:15 si ar dori atunci sa va adreseze niste intrebari. Poate are nevoie de cateva puncte de reper pentru ancheta sa. Dar cum va spuneam, nu trebuie sa va faceti griji. Il privi pe Craddock intrebator: Sa-i repet domnisoarei Crackenthorpe ceea ce mi-ati relatat?

— Bineinteles.

— Domnul inspector Craddock zicea ca e vorba, mai mult ca sigur, de o crima care depaseste perimetrul politiei locale. Femeia omorata trebuie sa fi venit de la Londra si era, dupa toate aparentele, straina.

Emma Crackenthorpe intreba repede:

— Straina? Frantuzoaica?

Domnul Wimborne facuse precizarea numai ca s-o linisteasca pe Emma. Dar reactia ei il surprinse. Craddock ii arunca o privire fulgeratoare Emmei.

Se intreba cum de putuse ajunge atat de brusc la concluzia ca moarta fusese frantuzoaica si de ce gandul acesta o nelinistea.

Capitolul IX

Singurii care au stiut sa aprecieze cu adevarat si sa infulece zdravan mancarea gustoasa pregatita de Lucy au fost cei doi baieti si Cedric Crackenthorpe, pe care imprejurarile ce reclamasera intoarcerea sa in Anglia pareau sa nu-l fi tulburat deloc. Lasa impresia ca nu prea lua in serios intreaga afacere. Acest comportament era, evident, contrar asteptarilor fratelui sau, Harold. Acestuia din urma i se parea crima un fel de insulta personala adusa la adresa familiei Crackenthorpe si arata atat de in­dignat din aceasta pricina incat abia gusta ceva. Si Emma manca foarte putin. Se vedea ca e ingrijorata si nefericita. Alfred se cufundase in ganduri si nu prea vorbea. Arata destul de bine cu fata lunguiata, intunecata si ochii apropiati.

Dupa pranz, cei de la politie se intoarsera si intrebara politicos daca ar putea schimba cateva cuvinte cu domnul Cedric Crackenthorpe.

Inspectorul Craddock il invita sa ia loc.

— Dupa cate aud, domnule Crackenthorpe, tocmai v-ati inapoiat din Baleare? incepu el. Locuiti acolo, nu-i asa?

— Da. De sase ani. Pe Ibiza. Imi place mai mult decat tara aceasta melancolica.

— Fara indoiala, acolo aveti mult mai mult soare decat noi, aici, remarca inspectorul Craddock. Dupa cate cunosc, ati mai fost o data, recent, in patrie, mai exact, de Craciun. De ce ati considerat necesar ca, dupa un interval atat de scurt, sa intreprindeti iar o calatorie atat de lunga?

— Am primit o telegrama de la sora mea, Emma, raspunse Cedric. N-am avut niciodata aici o crima. N-am vrut sa pierd ocazia. De aceea am venit.

— Va intereseaza criminologia?

— De ce un termen atat de sofisticat? Ma intereseaza pur si simplu omorurile care pun problema „Cine l-a comis?” si, in general, ce scop s-a urmarit. Cand am auzit acum, ca asa ceva s-a petrecut, hai sa-i spunem, la usa familiei mele, mi-am zis ca o asemenea sansa nu o sa mai mi se iveasca, probabil, niciodata, in toata viata mea. M-am mai gandit ca biata Emma poate are nevoie de ceva ajutor, caci acum trebuie sa aiba grija nu numai de batran ci sa faca fata si politiei, ca, de altfel, la toate.

— Va inteleg. Ati adulmecat prin apropiere satis­facerea setei de senzational si v-ati simtit, in acelasi timp, responsabil din ratiuni familiale. Desigur, sora va va fi foarte recunoscatoare, desi si ceilalti doi frati ai dum­neavoastra au venit langa ea.

— Ar putea-o prea putin insenina si incuraja, sublinie Cedric. Harold este cu totul buimacit. Sa trebuiasca el sa aiba de-a face cu uciderea unei muieri dubioase – asta nu-i o treaba pentru un gentleman care joaca un rol in City!

Craddock isi ridica usor sprancenele:

— Era o muiere dubioasa?

— Ei acum, dumneavoastra va puteti da mai bine seama. Tinand cont de imprejurari asa mi s-a parut pro­babil.

— Ma gandesc ca poate ati avea vreo idee cine ar fi moarta?

— Ascultati, inspectore! Doar stiti sau colegul va va spune ca n-am fost in stare s-o identific.

— Am zis doar daca aveti vreo banuiala, domnule Crackenthorpe. Chiar daca n-ai vazut niciodata mai inainte femeia, poti cateodata presupune cine a fost sau cine ar fi putut fi?

Cedric clatina din cap.

— Bateti degeaba apropouri. N-am nici cea mai vaga idee. Vreti sa insinuati, presupun, ca ea ar fi venit la „Sopronul cel lung” deoarece stabilise o intalnire cu vreunul dintre noi? Dar nu uitati ca nici unul dintre noi nu locuieste aici. Singurele persoane din casa au fost o femeie si un batran. Doar nu credeti, in mod serios, ca ea ar fi venit aici intrucat avea o intalnire cu mult stimatul meu domn si tata?

— Ne imaginam – comisarul Bacon este de aceeasi parere cu mine – ca femeia a avut odata, in vreun fel, legatura cu casa. Asta, cu un anumit numar de ani in urma. Mai ganditi-va inca o data, domnule Crackenthorpe, daca n-ar putea fi asa?

Cedric medita putin si apoi scutura din cap.

— Fireste, am angajat, cand si cand, straini, ca aproape toata lumea. Dar nu-mi trece prin cap nimeni. Mai bine i-ati intreba pe ceilalti. Ei stiu mai bine ca mine.

— Desigur ca ii vom intreba. Craddock se lasa pe spatarul scaunului si continua: Dupa cum ati auzit la exper­tiza medicala, cercetarile nu permit stabilirea, cu exactitate, a datei la care femeia a fost ucisa. Trebuie sa fie mai mult de doua saptamani si mai putin de patru. Asadar, consideram ca femeia a fost omorata in jurul Craciunului. Mi-ati spus ca ati venit de Craciun acasa. Cand ati sosit in Anglia si cand ati plecat?

Cedric cugeta si zise:

— Lasati-ma sa ma gandesc. Am luat avionul. Am sosit sambata, inainte de Craciun asadar, pe 21.

— Ati venit cu avionul direct din Mallorca?

— Da. Am decolat la ora 5 si am ajuns la pranz.

— Si cand ati parasit din nou Anglia?

— In vinerea urmatoare, adica pe 27.

— Va multumesc.

Cedric ranji:

— Asadar, din pacate, fac parte dintre suspecti. Dar, pe cinstea mea, domnule inspector, strangularea tinerelor nu este un mod de a ma distra de Craciun pe care sa-l prefer.

— Sa speram ca nu, domnule Crackenthorpe. Va multumesc oricum. Asta ar fi tot.

Dupa ce Cedric inchise usa, Craddock i se adresa lui Bacon:

— Ce parere aveti despre el?

— Se poate confirma totul. Mie, personal, nu-mi place tipul. O banda pestrita, artistii astia! Si permanent inclinati sa se ocupe de muieri dubioase.

Craddock rase.

— Nu-mi place nici cum se imbraca, continua Bacon. Nici o scuza pentru felul in care se prezinta. Cum poti sa te duci asa la constatarea cauzei unui deces! Cei mai ter­feliti pantaloni, cum de mult timp n-am mai vazut. Si i-ati observat cravata? Arata ca un snur vopsit. Daca ma intrebati, n-as fi sigur ca n-ar fi in stare sa stranguleze o femeie ca si cum nu s-ar intampla nimic.

— Ma rog, dar, oricum, n-a strangulat-o pe femeia asta caci, dupa cum rezulta nu a parasit Mallorca inainte de 21. Dar se poate usor verifica.

Bacon il privea cercetator:

— Observ ca nu aveti nici un dubiu in privinta datei exacte a crimei.

— Nu, dorim ca, deocamdata, sa lasam data in ceata, imi place intotdeauna ca, in faza de inceput a anchetei, sa pastrez ceva pentru mine.

Bacon dadu aprobator din cap.

— Asa e cel mai bine – il scoti la momentul oportun.

— Si acum, zise Craddock, dorim sa vedem ce ne poate spune despre chestiune corectul gentleman din City.

Harold Crackenthorpe a avut foarte putin de spus. Era, contrar asteptarilor, un caz cat se poate de revoltator.

Se temea de ziare Din cate auzise, reporterii cerusera deja interviuri Numai tam-tam cat se poate de regretabil

Harold nu ducea frazele pana la capat. Statea sprijinit de speteaza scaunului cu expresia unui om care se afla intr-o atmosfera foarte obisnuita.

Incercarea inspectorului de a scoate ceva de la el fu un esec. Nu, nu avea nici o idee cine ar fi sau ar fi putut fi femeia. Da, fusese de Craciun la Rutherford Hall. Ajun­sese abia in ajun, dar ramasese in weekend.

— Asta ar fi tot, spuse inspectorul Craddock, fara sa-i mai puna si alte intrebari. Ii devenise repede foarte clar ca nu avea la ce sa se astepte de la Harold Crackenthorpe.

Acum il invitase pe Alfred, care intra in biblioteca cu o oarecare nonsalanta exagerata.

Cand il privi, Craddock avu usorul sentiment ca-l mai vazuse deja o data. Dar pe unde? Fusese doar o fotografie intr-un ziar? Oricum nu cu o ocazie placuta. Trebuie sa fi fost in legatura cu ceva dureros. Il intreba pe Alfred ce ocupatii avea. Raspunsul veni cu totul neasteptat.

— Momentan, lucrez in domeniul asigurarilor. Pentru scurt timp, m-a interesat lansarea unui nou tip de masina de vorbit. O descoperire care provoaca schimbari radicale. Am castigat foarte bine dupa urma ei.

Inspectorul Craddock il asculta plin de interes, in orice caz asa lasa impresia. Nimeni nu si-ar fi inchipuit ca el studia cu atentie costumul aparent elegant al lui Alfred si aprecia cu destula exactitate cat de putin il costase. Imbracamintea lui Cedric se uzase zdravan, dar avusese initial o croiala buna si stofa fusese excelenta. Aici se vedea numai o eleganta ieftina care se recomanda singura. Craddock trecu in revista intrebarile de rutina. Alfred se arata interesat, poate, mai degraba, amuzat.

— Este intr-adevar posibil ca femeia sa fi fost angajata odata aici – nu pe post de camerista, deoarece ma indoiesc ca sora mea sa fi avut vreodata asa ceva. Poate ca, in general, astazi, nu se mai folosesc. Dar, bineinteles, ca e o multime de treburi casnice care necesita ajutor din afara. Dar Emma n-a recunoscut femeia si atunci aceasta supozitie nu mai intra in discutie, domnule inspector, caci Emma are o foarte buna memorie a figurilor. Daca femeia asta venea de la Londra pentru ce banuiti ca s-a intamplat cazul?

Puse intrebarea intr-o doara, dar ochii sai tradau un interes deosebit pentru raspuns.

Inspectorul Craddock clatina din cap zambind.

Alfred il privi scrutator.

— De fapt nu vreti sa spuneti? Poate ati gasit biletul de intoarcere in geanta ei. Asa e?

— S-ar putea, domnule Crackenthorpe.

— Acum, sa presupunem ca ea venea de la Londra, ca, probabil, barbatul, cu care a vrut sa se intalneasca, s-a gandit sa foloseasca „Sopronul cel lung” ca cel mai potrivit pentru o crima, caci, bineinteles, putea insela orice aparenta. Evident, cunoaste bine domeniul. Eu, in locul dumneavoastra, domnule inspector, m-as opri la infatisarea lui.

— Asta si fac, raspunse inspectorul Craddock linistit, ii multumi lui Alfred si ii dadu drumul.

— Stiti, ii spuse el lui Bacon, l-am mai vazut undeva pe omul asta

Comisarul Bacon isi exprima parerea:

— Un tip dur atat de dur incat, uneori, taie si in carne vie carnea lui.

— Nu credeam ca ati dori sa ma vedeti, spuse Bryan Eastley, scuzandu-se, in timp ce statea nehotarat in pragul usii de la biblioteca caci eu tin mai mult de fundal decat de familie

— Sunteti, daca nu gresesc, domnul Bryan Eastley, sotul Edithei Crackenthorpe, decedata.

— Exact.

— Foarte amabil din partea dumneavoastra ca ati venit din proprie initiativa. Presupun ca stiti ceva si ati putea sa ne ajutati intr-un anumit mod.

— Din pacate, nu. As vrea sa va ajut. Intreaga poveste este a dracului de curioasa, nu vi se pare? Femeia vine incoace si se intalneste, in toiul iernii, cu un anume individ, in sopronul gen vagon. N-ar fi pe gustul meu!

— Da, este intr-adevar curios, consimti inspectorul Craddock.

— Este adevarat ca era straina? Asa se aude.

— Va conduce acest lucru la o anumita banuiala?

Inspectorul il studie cu atentie. Dar Bryan doar ridica zambind amabil din umeri.

— Nu, raspunse el. N-as putea zice.

— Poate era frantuzoaica, observa comisarul Bacon, pe un ton posomorat, cand ii trecu asta in special prin cap.

Bryan paru interesat.

— Adevarat? Din Paris? Clatina din cap. De fapt, atunci totul devine si mai incredibil. Nu vi se pare? Ma refer la intalnirea pe care trebuia s-o aiba in sopron. Ati mai avut vreodata un caz asemanator, in care ucigasul sa-si ascunda victima intr-un sarcofag? O fi vreun om care a dus o viata normala. Poate sufera de un complex, se crede Caligula sau altcineva?

Inspectorul Craddock nu acorda atentie acestei intrebari. In schimb, continua, aparent, in treacat:

— Chiar nimeni din familie nu are relatii in Franta? Sau nu traiesc acolo rude pe care sa le cunoasteti?

— Nu pe care sa le cunosc eu, spuse Bryan. Harold e casatorit cu fiica unui pair saracit. Alfred nu prea pretuieste femeile. Nu face altceva decat sa se indelet­niceasca cu afaceri necurate, care, de obicei, par cam incorect. Si Cedric? Imi imaginez ca are in Ibiza vreo doua señoritas pe care le invarte pe degete cum vrea el. Cel mai adesea, femeile sunt innebunite dupa Cedric. Si de aceea nu se rade intotdeauna si arata de parca nu s-ar fi spalat niciodata. Nu stiu ce le atrage pe femei la el, dar asta este adevarul. Ceea ce va povestesc nu-i asa ca nu va ajuta prea mult? Cred ca Alexander ar putea sa va fie de mai mult ajutor decat mine. El si cu Stoddart-West umbla, in stil mare, dupa urme si amprente. As jura ca vor gasi ceva.

Inspectorul Craddock ii spuse ca asta i-ar bucura. Apoi, ii multumi lui Bryan Eastley si il ruga daca ar putea s-o trimita pe Emma Crackenthorpe.

Inspectorul Craddock o privi pe Emma Crackenthorpe cu mai multa atentie decat facuse pana atunci. Inca se mai gandea la expresia pe care o des­coperise pe fata ei inainte de pranz.

O femeie linistita, nici proasta, nici stralucitoare. Una dintre acele fiinte feminine placute care se pricep cum sa transforme o casa intr-un camin, in care sa domneasca o atmosfera de armonie calma, fara sa gaseasca din partea barbatilor vreo recunoastere de vreun fel.

Femeile ca ea sunt adesea subapreciate. Sub aparenta lor linistita se ascunde o tarie de caracter de care trebuie sa tii seama. Poate, se gandi Craddock, cheia secretului femeii moarte din sarcofag se gasea undeva, intr-un colt al creierului Emmei.

In timp ce-i treceau ideile astea prin cap, ii puse cateva intrebari mai putin importante.

— Nu cred ca ar mai fi ceva pe care nu i l-ati spus deja comisarului Bacon, observa el. Nu e nevoie sa va deranjez cu intrebari inutile.

— Va rog sa ma intrebati tot ce doriti.

— Asa cum v-a spus domnul Wimborne, am ajuns la concluzia ca femeia cea moarta nu provine din acest tinut. Asta ar putea sa va consoleze, dar identificarea ei, care ar fi trebuit sa ne fie de folos, a ingreunat si mai mult lucrurile.

— N-avea nimic la ea? Nici o geanta? Nici un act?

Craddock clatina din cap.

— Nici o geanta, nimic in buzunarele hainelor.

— Si nu aveti nici o idee de unde provenea? Cum se numea?

Craddock se gandi in sinea sa: „Ea ar putea sti prea tine cu tot dinadinsul sa afle cine era femeia. De ce ar interesa-o atat de mult? Sunt convins ca Bacon are, in mod sigur, aceeasi impresie, si el este un observator foarte atent”

— Nu stim nimic despre ea, raspunse. De aceea, speram ca cineva dintre dumneavoastra sa ne ajute. Sunteti sigura ca nu ne-ati putea ajuta? Chiar daca nu ati recunoscut-o, ar fi posibil ca, gandindu-va mai bine, sa stiti cine era.

I se paru ca, o clipa, intarzie, inainte de a raspunde:

— N-am nici cea mai vaga banuiala.

Imperceptibil, inspectorul Craddock isi schimba atitudinea. Numai tonul sau mai aspru o dovedea.

— Cand domnul Wimborne v-a spus ca femeia este straina, de ce ati presupus ca ar fi frantuzoaica?

Emma nu se lasa incoltita. Isi ridica doar usor sprancenele.

— Am presupus eu asta? Da, asa e. Realmente nu stiu de ce am facut-o, dar esti mai intotdeauna inclinat sa crezi ca strainii trebuie sa fie francezi, atata vreme cat nu cunosti adevarata lor nationalitate. Majoritatea strainilor de aici, din tara, sunt francezi, nu-i asa?

— N-as putea afirma asta, domnisoara Crackenthorpe. In orice caz, in zilele noastre, nu mai e asa. Avem straini de atatea nationalitati: italieni, germani, austrieci si, apoi, toti scandinavii

— Da. Aveti perfecta dreptate.

— N-ati avut un motiv mai intemeiat sa credeti ca femeia era probabil frantuzoaica?

Nu se grabi sa repete afirmatia. Se gandi putin si scutura hotarata din cap.

— Nu, raspunse ea. Nu cred absolut deloc ca am avut un motiv anume.

Privirea ei linistita, fara sa clipeasca, o intalni pe a inspectorului. Craddock se intoarse catre inspectorul Bacon care se apleca si puse o pudriera emailata pe masa.

— Cunoasteti pudriera asta, domnisoara Cracken­thorpe?

O lua in mana si o studie.

— Nu. In mod sigur nu este a mea.

— Si nu aveti idee cui i-a apartinut?

— Nu.

— Atunci, deocamdata, nu mai e nevoie sa va mai deranjam.

Zambi usor, se ridica si parasi biblioteca. Din nou, Craddock avu impresia – poate, de data asta, era simpla inchipuire – ca ea se cam grabise, rasuflase usurata, ca si cum cauta sa se puna cat mai repede cu putinta la adapost si sa evite, astfel, alte intrebari.

— Credeti ca stie ceva? intreba Bacon.

Inspectorul Craddock dadu din umeri.

— Intr-un anumit stadiu al anchetei, esti inclinat sa crezi ca toti stiu mai mult decat vor sa povesteasca.

— Si, de obicei, stiu mai mult, sublinie Bacon, pe baza propriei mele experiente. Numai ca, rareori, are ceva de-a face cu cazul propriu-zis. De cele mai multe ori e vorba de mici nereguli din cadrul familiei sau de anumite lucruri pe care oamenii s-au straduit sa le ingroape si pe care nu le doresc sa le scoata la lumina zilei.

— Da, stiu. Acum, oricum

Ceea ce inspectorul Craddock ar mai fi vrut sa spuna, nu a mai avut ocazia, caci usa se intredeschise si un domn Crackenthorpe cat se poate de jignit pasi in biblioteca:

— Frumoasa situatiei marai el. Scotland Yardul soseste aici si nu considera deloc de cuviinta sa se adreseze, in primul si in primul rand, capului familiei! Cine e aici stapanul casei? Vreti sa-mi spuneti? Cine e stapan aici?

— Fireste ca dumneavoastra, domnule Crackenthorpe, incerca domnul Craddock sa-l linisteasca, in timp ce se ridica. Dar am auzit ca i-ati fi povestit deja comisarului Bacon aproape tot ceea ce stiti si, apoi, sanatatea dum­neavoastra fiind foarte subreda, n-am vrut sa va deranjam prea mult. Doctorul Quimper a spus

— Desigur desigur sanatatea mea nu e prea buna. Dar in ceea ce il priveste pe doctorul Quimper, asa se poarta o adevarata baba e un medic excelent care intelege cazul meu dar i-ar placea sa ma tina in vata. Are o idee fixa in privinta mancarii. Cate nu mai m-a intrebat de Craciun, cand m-am simtit cam rau. Vroia sa stie ce mancasem, cine gatise si cine ma servise. Numai prostii! Chiar daca nu sunt un om pe deplin sanatos, ma simt des­tul de activ ca sa va ajut atat cat imi sta in putere. O crima in propria mea casa! Sau, oricum, pe pamantul si domeniul meu! „Sopronul cel lung” este, de altfel, o cladire in­teresanta. In stil elisabetan. Arhitectul din partea locului contesta asta, dar nu stie ce vorbeste. A fost construit cel mai tarziu in 1580. Dar sa nu mai discutam despre asta. Ce-ati dori sa aflati de la mine? Ce teorie v-ati format?

— Este inca prea devreme sa dezvoltam teorii, dom­nule Crackenthorpe. Inca ne straduim sa aflam cine era femeia.

— O straina, banuiti?

— Da, asa credem.

— O spioana de temut?

— Putin probabil, as zice.

— Ati zice! Prostii! Oameni de-astia sunt peste tot. Se infiltreaza. Nu inteleg de ce guvernul ii lasa sa patrunda in tara. Probabil s-a ocupat cu spionajul industrial. Cu siguranta!

— La Brackhampton?

— Fabrici exista peste tot. Chiar si in apropierea domiciliului meu, in spatele terasamentului de cale ferata.

Craddock ii arunca lui Bacon o privire intrebatoare. Acesta raspunse:

— Cutii de tinichea.

— De unde ati putea sti ce fac in realitate? Nu trebuie crezut cu usurinta ceea ce-ti povestesc oamenii. Dar, bine! Daca nu era spioana, ce era atunci? Credeti, cumva, ca ea a avut vreo legatura cu vreunul dintre stimatii mei fii? In discutie ar intra, in primul rand, Alfred. Harold, nu. El este prea prevazator. Si Cedric nu se oboseste sa traiasca in tara asta. In regula, poate ca fusta a venit dupa Alfred. A fost urmarita de vreun om violent, care credea ca ea are o intalnire cu Alfred, si a omorat-o. Ce parere aveti de asta?

Inspectorul Craddock raspunse, cu diplomatie, ca ar fi, intr-adevar, o teorie care ar trebui luata in considerare. Dar sublinie faptul ca domnul Alfred Crackenthorpe n-o recunoscuse.

— Ptiu! Frica! Nimic altceva! Alfred a fost intot­deauna un om las. Minte, minte de stinge apele. Nici unul dintre baietii mei nu e bun de ceva; doar niste vulturi care asteapta sa mor. Acesta este singurul lor scop in viata. Chicoti. Dar n-au decat sa astepte. N-am de gand sa mor sa le fac pe plac. Asta e tot ce va pot spune Am obosit. Trebuie sa ma intind.

Iesi din biblioteca.

— O relatie a lui Alfred? spuse Bacon, clatinand din cap. Dupa parerea mea, batranul a intuit bine. Eu personal consider exclus. Alfred este, poate, in multe privinte un client in care nu poti avea incredere, dar nu e omul pe care il cautam. Ma gandesc mai mult la cel din aviatie.

— Bryan Eastley?

— Da. Am avut, din cand in cand, ocazia sa-l intalnesc pe tip. Oamenii acestia sunt, cum s-ar zice, fara patrie in lume, au avut, prea devreme in viata lor, de-a face cu moartea si enervarea. Acum, viata li se pare prea blanda si nemultumitoare. Si noi suntem vinovati ca nu ne-am purtat cu ei asa cum ar fi trebuit s-o facem. Totusi, nu prea stiu unde am gresit. Acum, iata-i, numai trecut si fara viitor. Si sunt oameni care pot risca oricand. Individul obisnuit cauta din instinct siguranta mai putin din imbolduri morale cat din intelepciune. Dar oamenii de care va vorbeam inainte nu au teama. Cuvantul siguranta nu face parte din vocabularul lor. Daca Eastley a avut o legatura cu o femeie si a vrut sa scape de ea Se opri si dadu neajutorat din umeri. Dar de ce sa fi avut el dorinta s-o omoare ca sa scape de ea? Si, apoi, daca omori o femeie, n-o asezi toc­mai in sarcofagul socrului! Nu, daca m-ati intreba: nici unul dintre ei nu are nimic de-a face cu crima. Daca ar fi fost implicati in asta, nu si-ar fi dat osteneala sa ascunda cada­vrul – cum s-ar zice – dupa usa casei. Mai aveti altceva de facut aici?

Craddock nega, dupa care Bacon ii propuse sa-l conduca la Brackhampton sa serveasca la el o ceasca de ceai. Inspectorul Craddock refuza invitatia sub pretextul ca ar dori sa viziteze o veche cunostinta.

Capitolul X

Miss Marple il privi pe inspectorul Dermot Craddock zambind multumita.

— Atat de mult ma bucur, zise ea, ca v-au predat dumneavoastra cazul acesta. Am sperat asta.

— Cand am primit scrisoarea dumneavoastra, m-am dus imediat la sef. Oricum auzise deja ca cei din Brackhampton doreau sa-i ajutam, deoarece erau evident de parere ca omuciderea nu se limita numai la localnici. Seful a ascultat cu interes ceea ce i-am povestit de la dum­neavoastra. Daca inteleg bine, aflase, de la nasul meu, multe despre dumneavoastra.

— Prea bunul sir Henry! murmura Miss Marple cu delicatete.

— Mi-a spus ca e vorba de o poveste cam ticnita, care ar fi fost descoperita de doua doamne mai in varsta, care, contrar tuturor indoielilor, se dovedise adevarata si deoarece, in plus, o cunosteam pe una dintre aceste doamne, vroia sa-mi incredinteze cazul. Si asa am ajuns aici. Acum, draga Miss Marple, dupa cum vedeti, nu mi-am adus nici un om cu mine. Veti considera, pe buna dreptate, ca nu e vorba de vreo vizita oficiala. As dori doar sa stam de vorba, in mod placut.

Miss Marple rase.

— Ce vi s-a povestit de fapt?

— Cred ca tot. Cunosc relatarea initiala a prietenei dumneavoastra, doamna McGillicuddy, facuta politiei din St. Mary Mead. Stiu de instiintarea conductorului si de epistola trimisa de prietena functionarului cailor ferate din Brackhampton. S-au intreprins toate cercetarile necesare atat de cei de la caile ferate cat si de catre politie. Dar nu exista nici o indoiala ca dumneavoastra, cu o indemanare fantastica, i-ati batut cu un atu mai mare.

— Nu cu un atu, il corecta cu modestie Miss Marple. De altfel, aveam un avantaj foarte mare. Nimeni, in afara de mine, n-o cunostea pe Elspeth McGillicuddy. Nu exista nici un martor care sa fi putut atesta povestea ei. Si apoi, cand nu se reclama disparitia nici unei femei, bineinteles ca s-a presupus ca e vorba de o poveste fantezista inventata de o batrana doamna. Dar eu o cunosc pe doamna McGillicuddy!

— Sper ca o voi cunoaste si eu de asemenea, raspunse inspectorul. As fi vrut sa nu fi plecat in Ceylon. Oricum, am aranjat sa se vorbeasca cu ea acolo.

— Rationamentul meu nu e defel original, relua discutia Miss Marple. Totul se gaseste la Mark Twain; doar stiti povestea baiatului care a gasit calul! Si-a zis ca trebuie sa se duca acolo unde calul s-ar fi dus de unul singur. Asa a procedat si a gasit calul.

— V-ati intrebat, asadar, ce ati fi facut, dupa ce ati fi comis o crima groaznica, cu sange rece? Craddock privi ganditor fata usor rosie a batranei doamne cam stanjenite. Desigur, in sinea dumneavoastra

— Seamana cu o chiuveta, cum ii place nepotului meu Raymond sa zica, il completa Miss Marple, dand din cap animata. Dar ii raspund, de fiecare data, sa nu conteste faptul ca o chiuveta de bucatarie reprezinta un lucru casnic comod care ar trebui sa fie foarte igienic.

— Ati putea merge ceva mai departe? Puneti-va in postura ucigasului si spuneti-mi unde este acum.

Miss Marple ofta.

— As vrea s-o pot face. Dar n-am nici o idee ab­solut nici o idee. Dar trebuie sa fie cineva care a locuit la Rutherford Hall sau il cunoaste foarte bine.

— Aveti dreptate. Dar asta deschide o foarte larga perspectiva. Un intreg sir de femei, care se duceau acolo ziua ca sa munceasca. De asemenea, multa lume a venit si a plecat. Toti cunosteau „Sopronul cel lung” si nu era un secret ca cheia atarna deasupra usii. Desigur, multi mai stiau ca inauntru se afla un fel de muzeu si un sarcofag! Oricine ar fi auzit de el, s-ar fi putut gandi ca e un loc bun de ales pentru ascunderea unui cadavru.

— Fara indoiala. Vad cate greutati intampinati.

— N-o sa ne atingem niciodata telul, zise Craddock, atata timp cat nu ajungem sa stabilim identitatea decedatei.

— Si asta ar putea fi dificil.

— Dar vom reusi, desi va mai dura o vreme. Verificam toate informatiile care corespund disparitiei unei femei cam de varsta ei. Pana acum nu avem nimic care sa se potriveasca descrierii. Haina ei de blana era foarte ief­tina si fusese cumparata dintr-un magazin din Londra. Sute de mantouri de genul acesta au fost vandute in ultimele trei luni. Nici o vanzatoare nu a putut recunoaste moarta dupa fotografie si nu e de mirare caci a fost achizitionata cu putin timp inainte de Craciun. Celelalte obiecte de imbracaminte provin din strainatate. Cu precadere din Paris. Am luat legatura cu Parisul si au inceput si acolo cercetarile. Mai devreme sau mai tarziu, cineva va sesiza sau va da un anunt ca o ruda sau o chiriasa a disparut. Trebuie doar sa asteptam.

— Pudriera n-a folosit deci la nimic?

— Din pacate, nu. Este un articol care se vinde cu sutele in Rue de Rivoli. E foarte ieftina. Apropo, ar fi trebuit s-o fi predat imediat politiei sau, mai bine zis, domnisoara Eyelesbarrow nu trebuia s-o fi retinut.

Miss Marple clatina din cap.

— Nici o clipa n-a fost vorba despre comiterea vreunei nereguli, remarca ea. Cand o tanara, in vreme ce exerseaza jucand golf, gaseste o pudriera veche, de mica valoare, nu e nevoie sa alerge imediat cu ea la politie, nu-i asa? Miss Marple facu o scurta pauza, dupa care continua pe un ton hotarat: Eu am considerat ca e mult mai intelept sa gaseasca mai intai moarta.

Inspectorul Craddock era cam consternat teribil de impresionat.

— Pareti ca nu v-ati indoit niciodata, catusi de putin, ca ar fi putut fi descoperit cadavrul!

— Am fost sigura ca Lucy Eyelesbarrow il va gasi. Este deosebit de destoinica si foarte inteligenta.

— Da, intr-adevar, asa e! Personal mi-a fost teama de ea, face ravagii pe cat de activa e. Nici un barbat nu se va aventura vreodata s-o ia in casatorie.

— Stiti, n-as vrea sa fac alte afirmatii. El ar trebui, bineinteles, sa fie un barbat cu totul deosebit. Miss Marple isi urmari, pentr-o clipa, firul gandurilor. Cum ati incheiat-o cu oamenii de la Rutherford Hall? intreba ea.

— Dupa cate vad, toti depind de dumneavoastra. Va ciugulesc din palma asa s-ar zice vorbind la propriu. Apropo: ei nu stiu nimic despre faptul ca domnisoara Eyelesbarrow e in legatura cu dumneavoastra. Am pastrat asta pentru noi.

— Acum ea nu se mai afla in legatura cu mine. Si-a indeplinit misiunea pe care i-am incredintat-o.

— Deci ea si-ar putea rezilia contractul ca sa plece oricand doreste?

— Da.

— Dar ramane. De ce?

— Nu mi-a marturisit motivele ei. Este o fata foarte inteligenta. Presupun ca ramane din interes.

— In legatura cu problema, sau cu familia?

— Poate, remarca Miss Marple ganditoare, e greu de despartit una de alta.

Craddock o privi patrunzator.

— Va ganditi la ceva anume?

— O, nu nu ma gandesc la nimic anume.

— Cred ca mai vreti sa-mi spuneti ceva deosebit legat de asta.

Miss Marple clatina din cap.

Dermot Craddock ofta:

— Deci n-am altceva de facut decat sa urmaresc cazul mai departe, cum se obisnuieste sa se zica pe la noi. Viata de politist este extrem de monotona!

— Sunt sigura ca veti avea succes.

— Ceva indicii pentru mine? Alte idei inspirate?

— M-am gandit la ceva de genul oamenilor care calatoresc, raspunse vag Miss Marple. Ma refer la pictori, actori si altii de felul lor, care umbla din loc in loc si nu au legaturi stranse cu tara. Disparitia unei asemenea femei ar trece usor neobservata.

— Inteleg. Ar putea fi ceva. O sa analizam, inca o data, problema din punctul acesta de vedere. Apoi o intreba: De ce zambiti?

— Tocmai ma gandeam ce figura o sa faca Elspeth McGillicuddy cand o sa auda ca a fost gasit cadavrul.

— Adevarat? exclama doamna McGillicuddy. Adevarat?

Nu-si gasea cuvintele. Amutise, uitandu-se la tanarul dragut, care venise la ea cu o legitimatie de serviciu, si la fotografiile pe care le adusese cu el.

— Intr-adevar, ea e! Da, ea e! Sarmana! Recunosc ca ma bucur ca i-au gasit cadavrul. Nimeni nu a crezut un cuvant din ceea ce le-am spus; nici politia, nici cei de la caile ferate, de altfel, nimeni. Te supara faptul ca nu esti crezut. In orice caz, nimeni nu poate pretinde ca n-am facut tot ce mi-a stat in putinta.

Tanarul dadu din cap aprobator.

— Unde spuneati ca a fost descoperit cadavrul? a dorit sa afle doamna McGillicuddy.

— Intr-un sopron, in afara Brackhampton-ului, pe domeniul ce apartine de Rutherford Hall.

— N-am auzit niciodata de el. Cum a ajuns acolo?

Tanarul nu raspunse.

— Sunt sigura ca Jane Marple l-a gasit. Pe Jane poti sa te bazezi.

— Cadavrul, o corecta tanarul care se uita prin notitele sale, a fost localizat de o anume Lucy Eyelesbarrow .

— Nici de ea n-am auzit niciodata. Dar sunt convinsa ca Jane Marple trebuie sa aiba ceva de-a face cu povestea.

— In orice caz, doamna McGillicuddy, o recunoasteti, cu toata siguranta, pe femeia din fotografia asta? Sunteti convinsa ca este aceeasi femeie pe care ati vazut-o in trenul acela?

— Femeia strangulata de un barbat: da.

— L-ati putea descrie pe acest barbat?

— Era inalt, raspunse doamna McGillicuddy.

— Da? Si mai departe?

— Avea parul negru.

— Da. Si?

— Asta e tot ceea ce va pot spune. Se intorsese cu spatele la mine. Nu i-am zarit chipul.

— L-ati recunoaste, daca l-ati vedea?

— Catusi de putin. Doar v-am spus ca era cu spatele la mine. Nu l-am vazut la fata.

— N-aveti vreo idee de varsta lui?

Doamna McGillicuddy ramase dusa pe ganduri.

— Nu. De fapt Adica nu stiu dar sunt destul de sigura ca nu era foarte tanar. Umerii aratau foarte puter­nici, daca intelegeti ce vreau sa spun. Tanarul dadu din cap. Treizeci de ani sau mai mult. Altceva n-am ce adauga. Nu ma uitam la el. O priveam pe ea mainile acelea care i-au cuprins gatul fata ei era aproape vanata. Stiti, mai visez cateodata

— Trebuie sa fi fost o priveliste ingrozitoare, spuse tanarul, plin de intelegere.

Isi inchise blocnotesul si o intreba:

— Cand va intoarceti in Anglia?

— Nu inainte de trei saptamani daca nu este necesar altfel.

O linisti repede.

— O, nu. Nu este necesar. In prezent, n-ati putea face nimic. Dar, desigur, cand vom aresta pe cineva Ridica din umeri.

Posta ii aduse o scrisoare de la Miss Marple. Ii trimitea o relatare amanuntita si doamna McGillicuddy savura fiecare cuvant, plina de multumire.

Capitolul XI

— Nu mi se pare intelept din partea dumneavoastra, afirma Cedric Crackenthorpe, cercetand-o cu atentie pe Lucy Eyelesbarrow .

— In ce sens nu vi se par inteleapta?

— Nu inteleg ce faceti aici?

— Imi castig existenta.

— Ca servitoare? intreba el dispretuitor.

— Sunteti demodat! ii raspunse Lucy. Nu se mai gasesc astazi servitoare. De meserie sunt menajera.

— Dar munca pe care sunteti obligata s-o indepliniti este imposibil sa va faca placere.

— Poate nu chiar toate aspectele muncii, dar gatitul imi satisface curiozitatea creatoare si am in mine pornirea de a face ordine, ceea ce imi procura o adevarata bucurie.

— La mine domneste o dezordine permanenta si asta imi procura placere, declara Cedric.

— Da, asta se observa la dumneavoastra.

— In casuta mea de pe Ibiza totul e simplu: trei far­furii, doua cesti cu farfurioare, un pat, o masa si doua scaune. Pretutindeni e praf si peste tot sunt pete de vopsea si bucati de piatra – sculptez cu aceeasi placere cu care pictez si nimeni nu are voie sa se atinga de ceva. Nu vreau nici o femeie in casa.

— In nici o postura?

— Ce vreti sa spuneti?

— Presupun ca un barbat cu un asemenea gust artistic ar duce, probabil, un anumit fel de viata intima.

— Viata mea intima, asa cum o numiti, ma priveste personal, raspunse Cedric, cu demnitate. Ceea ce nu vreau sa am este o femeie de tipul dumneavoastra, tiranica, or­donata, care sa-si bage nasul peste tot.

— Ah, cu cata placere v-as rostui o data casuta, spuse Lucy zambind. Ar fi intr-adevar o schimbare.

— Nu o sa aveti niciodata prilejul acesta.

— Probabil ca nu. De ce ati lasat sa decada totul asa? Nu numai razboiul trebuie sa fi fost de vina!

— V-ar face chiar atata placere sa oranduiti aici? Cat de intreprinzatoare sunteti! Abia acum inteleg cum de toc­mai dumneavoastra a trebuit sa descoperiti un cadavru. Nu puteati lasa in pace un sarcofag greco-roman. Dupa o scurta pauza, continua: Nu, nu numai din cauza razboiului. E din pricina tatei. De altfel, ce parere aveti despre el?

— N-am avut prea mult timp sa ma gandesc la asta.

— Nu va feriti! E un om rau nu, mai degraba un diavol si, dupa parerea mea, cam ticnit. Normal, ne uraste pe toti poate cu exceptia Emmei si asta din cauza tes­tamentului bunicului.

Lucy il privi intrebator.

Bunicul meu a fost un adevarat om de afaceri. Intr-o zi, tata a descoperit ca e prea bun pentru asa ceva. A calatorit in Italia si Balcani si a inceput s-o faca pe carpaciul prin arta. Atunci bunicul a priceput pe data. A constatat ca fiul sau nu e om de afaceri si, din pacate, nu intelege prea mult arta (in amandoua cazurile a avut drep­tate) si, ca urmare, si-a lasat toata averea nepotilor. I-a incredintat-o unei societati tutelare. Tata trebuia sa primeasca dobanzile in tot cursul vietii, dar nu se putea atinge de capital. Stiti ce a facut atunci? A incetat sa mai cheltuie bani. S-a mutat aici si a inceput sa economiseasca. Dupa parerea mea, el trebuie sa fi acumulat o avere aproape la fel de mare ca cea lasata de bunicul. Intre timp, noi – Harold, eu insumi, Alfred si Emma – n-am primit nici un penny din banii bunicului. Eu sunt un pictor sarac, Harold a devenit om de afaceri si, acum, joaca un rol in City. El este singurul care are talent pentru facut bani; totusi am auzit vorbindu-se, recent, ca n-ar mai sta asa de bine in sa. In sfarsit, Alfred este oaia neagra a familiei

— Cum asa?

— N-a fost niciodata in inchisoare, dar, de cateva ori, era pe aproape. In timpul razboiului, a lucrat la ministerul pentru aprovizionarea trupelor, dar a fost indepartat, pe neasteptate, in niste imprejurari cam dubioase. Apoi a facut niste afaceri cu conserve de fructe si a mai existat un scandal din pricina unei povesti cu oua.

— Nu este oare cam neintelept de povestit toate astea strainilor?

— De ce? Sunteti spioana politiei?

— As putea fi.

— Nu cred. Erati deja angajata sa trebaluiti pe aici, pe cand politia nu se interesa deloc de noi. Cred

Se intrerupse, cand o vazu venind pe sora lui, Emma.

— Hello, Em! iti faci griji?

— Da. As vrea sa vorbesc cu tine, Cedric.

— Trebuie sa ma intorc in casa acum, spuse cu tact, Lucy.

— Ramaneti! zise Cedric. Prin povestea cu crima ati devenit o membra a familiei.

— Am o multime de facut, se scuza Lucy.

Se intoarse repede. Cedric o urmari cu privirea.

— Arata bine, remarca el. Cine e ea, de fapt?

— O, e foarte cunoscuta, raspunse Emma. Si-a facut din acest fel de ocupatie o specialitate. Dar s-o lasam pe Lucy Eyelesbarrow! Imi trec prin minte lucruri care ma nelinistesc foarte mult, Cedric. Politia banuieste ca femeia cea ucisa ar fi o straina, probabil o frantuzoaica. Cedric, crezi ca e posibil sa fi fost Martine?

Cedric o privi cateva secunde, ca si cum n-ar fi auzit-o.

— Martine? Cine anume ah, vrei sa zici Martine?

— Da, crezi

— De ce, Dumnezeule, sa fie Martine?

— Telegrama pe care a trimis-o a fost ciudata, daca stai si te gandesti la ea. Trebuie sa fi sosit aproximativ in perioada aceea Crezi ca a venit incoace si

— Prostii! De ce sa fi venit aici Martine? Si ce sa fi cautat in „Sopronul cel lung”? Ideea mi se pare cu totul incredibila.

— Nu crezi ca ar trebui sa-i spun comisarului Bacon sau celuilalt?

— Ce sa spui?

— In legatura cu Martine. In legatura cu scrisoarea.

— Nu mai incurca si tu, surioara, lucrurile si nu mai povesti politiei orice detaliu fara importanta, care n-are nimic de-a face cu cazul. De altfel, nu m-am gandit niciodata serios la scrisoarea Martinei.

— Dar eu

— Dintotdeauna ai fost inclinata sa crezi lucruri im­posibile. Sfatul meu e sa-ti tii gura. E treaba politiei sa identifice cadavrul. Pariez ca Harold ar spune la fel, daca l-ai intreba.

— Fireste ca-i voi spune acelasi lucru lui Harold. Si lui Alfred. Dar ma simt nelinistita, Cedric, imi fac, zau, tot felul de ganduri si nu stiu cum ar trebui sa procedez.

— Nu fa nimic, raspunse prompt Cedric.

Emma Crackenthorpe ofta. Se intoarse incet spre casa. Se vedea ca ceva o framanta. Cand ajunsese aproape de casa, doctorul Quimper deschise portiera masinii sale destul de demodate. De indata ce o zari, lasa automobilul si-i iesi in intampinare.

— Starea tatalui dumneavoastra este uimitor de buna, domnisoara Emma, ii spuse el. O crima inseamna ceva pentru el! Manifesta un interes sporit pentru viata. Trebuie sa recomand doctoria asta si altora dintre pacientii mei.

Emma zambi mecanic. Doctorul Quimper isi dadu seama imediat ca era ceva in neregula cu ea.

— Va framanta ceva? intreba el.

Emma il privi. Se obisnuise deja sa simta prietenia si simpatia lui pline de consolare. Devenise un prieten pe care se putea baza, nu numai un sfatuitor in ale medicinii. Nu se lasa dusa in eroare de grosolania sa. Ea stia ca, sub aparenta sa aspra, se ascundea o inima calda.

— Da, ma framanta ceva, recunoscu ea.

— Nu doriti sa-mi povestiti? Fireste, daca nu vreti, lasati-o balta!

— Tare as vrea sa va povestesc. O parte o stiti, intrebarea e doar ce trebuie sa fac.

— Mi se pare ca judecata dumneavoastra a fost mai totdeauna corecta. In ce consta dificultatea?

— Va amintiti sau poate nu va amintiti ca v-am povestit odata, despre un frate despre un frate care a murit in razboi.

— Vreti sa spuneti ca se casatorise, sau ca dorise sa se casatoreasca. Nu era vorba de o frantuzoaica?

— Da. Chiar imediat dupa ce am primit scrisoarea de la el, a cazut in razboi. Niciodata n-am auzit ceva de la fata sau despre ea. Tot ceea ce stiam despre ea era prenumele. Ne-am asteptat mereu ca sa scrie sau sa vina aici. Dar n-a facut-o. N-am aflat nici cel mai marunt lucru de la ea pana acum vreo luna, in ajunul Craciunului.

— Imi aduc aminte. Ati primit atunci o scrisoare, nu-i adevarat?

— Da. In ea spunea ca se afla in Anglia si ca i-ar face placere sa ne viziteze. Ne-am pregatit pentru asta, dar, in ultima clipa, a trimis o telegrama prin care ne anunta ca trebuia, in mod cu totul neasteptat, sa se intoarca in Franta.

— Si?

— Politia crede ca femeia ucisa e franceza.

— Chiar? Asa cred? Mai inainte, am avut impresia ca trebuie sa fi fost englezoaica, dar poate ca m-am inselat. Ceea ce va nelinisteste este posibilitatea ca femeia ucisa sa fi putut fi logodnica fratelui dumneavoastra?

— Da.

— Mi se pare absolut imposibil, raspunse doctorul Quimper. Apoi adauga: Totusi, va inteleg indoielile.

— Ma intreb daca nu trebuie sa povestesc totul politiei. Cedric si ceilalti considera ca e inutil. Ce parere aveti?

— Hm! Doctorul Quimper isi stranse buzele. Tacu o vreme si cazu pe ganduri. In cele din urma, spuse taraganat: Este, desigur, mult mai simplu, daca nu povestiti nimic. Ii inteleg pe fratii dumneavoastra. Cu toate astea

— Da?

Quimper o privi plin de bunavointa.

— Faceti-mi hatarul si povestiti-le, zise el. N-o faceti daca asta va va aduce neliniste. Va cunosc.

Emma se inrosi usor.

— Poate m-am prostit.

Faceti ceea ce considerati ca e mai bine, draga mea, si nu va mai ingrijorati de ceea ce ar spune ceilalti membri ai familiei. Va pretuiesc mai mult puterea dum­neavoastra de judecata decat pe cea a oricaruia din intreaga casa.

Capitolul XII

— Hei! Veniti odata incoace?

Lucy isi intoarse surprinsa capul, Batranul domn Crackenthorpe privea prin usa intredeschisa si-i facea nerabdator semn cu mana.

— Doriti ceva, domnule Crackenthorpe?

— Nu mai vorbiti atata! Veniti incoace!

Lucy se supuse. Batranul domn Crackenthorpe o lua de brat, o trase in camera si inchise usa dupa ea.

— As vrea sa va arat ceva, ii spuse el.

Lucy se uita in jur. Se afla intr-o camera mica care, evident, trebuia sa foloseasca drept birou, dar tot atat de evident, de foarte mult timp, nu folosise acestui scop. Pe birou stateau mari gramezi de hartii prafuite, pe cand panze de paianjeni atarnau in ghirlande de pe tavan si in colturi. Aerul mirosea a statut.

— Doriti sa fac curatenie in camera asta? intreba ea.

Batranul domn Crackenthorpe clatina din cap.

— Nu, in nici un caz! Tin inchisa camera asta. Emmei i-ar placea sa-si faca treaba pe aici, dar eu nu-i permit. E camera mea. Vedeti pietrele acestea? Sunt probe de pietre geologice.

Lucy se uita la o colectie de douasprezece sau paisprezece bucati de stanca, intr-o parte cu suprafata neteda, in cealalta parte, aspre.

— Dragute, zise ea prietenoasa. Foarte interesant!

— Aveti perfecta dreptate. Sunt interesante. Uite o fata desteapta! Nu arat pietrele acestea oricui. Dar am sa va mai arat si altceva.

— Sunteti foarte amabil, dar acum trebuie neaparat sa ma intorc la treaba. Sunt sase oameni in casa

— Si ma duc in sapa de lemn prin pofta lor de mancare. Tot timpul vor sa manance! Altceva nu fac cand vin aici. Nici nu se gandesc sa plateasca pentru masa. Adevarate plosnite! Abia asteapta cu totii sa mor dar sunt mai rezistent decat stie chiar Emma!

— In mod sigur sunteti.

— Nici nu sunt chiar atat de batran. Emma face in asa fel de parca as fi mai batran si ma trateaza corespunzator. Si dumneavoastra vi se pare ca sunt batran?

— Bineinteles ca nu, spuse Lucy.

— Ce fata intelegatoare! Ia, uitati-va aici!

Indica un fel de harta mare, decolorata, care atarna pe perete. Uitandu-se mai de aproape, Lucy isi dadu seama ca nu reprezenta o harta ci un arbore genealogic. Unele nume erau atat de fin scrise incat numai cu ajutorul unei lupe ar fi putut fi citite. Insa, stramosii indepartati fusesera notati cu litere mari si, deasupra numelor lor, erau asezate coroane.

— Ne tragem din regi, spuse domnul Crackenthorpe. Este arborele genealogic al mamei mele, nu al tatalui meu. El a fost un plebeu, un batran obisnuit! Nu-i placea de mine pentru ca i-am fost intotdeauna superior. Am avut un simt innascut pentru arta si sculpturi clasice, pe cand el – al naibii batran zgarcit – nu intelegea nimic. Nu-mi aduc aminte de mama. A murit cand aveam doi ani si era ultima din familia ei. Domeniul sau a fost ipotecat si s-a casatorit cu tata. Dar uite aici: Edward cel Vestit Ethelred Neconfesorul si multi altii de pe vremea dinainte de venirea normanzilor. Dinainte de normanzi asta e ceva, nu-i asa?

— Da, e ceva!

— Acum o sa va arat altceva. O conduse prin camera si Lucy simti, cu neplacere, cat de puternice erau degetele care o tineau de brat. Intr-adevar, la batranul domn Crackenthorpe nu se observa nici o slabiciune. Se opri in fata unei mobile vechi, negre, de stejar. O vedeti? Provine din Lushington, domeniul familiei mamei mele. Ati vrea sa vedeti ce e inauntru?

— Aratati-mi dumneavoastra, daca doriti, spuse Lucy.

— Curioasa? Toate femeile sunt curioase.

Lua o cheie din buzunar si deschise usa de jos. Scoase la iveala o caseta surprinzator de noua. O deschise

— Ia, uitati-va la asta.

Ridica o rola mica, invelita in hartie si o desfacu la un capat. Niste monezi de aur i se rostogolira in causul mainii.

— Ia, uitati-va la ele, domnisoara! Vedeti monezile? Luati-le in mana. Le simtiti? Stiti ce sunt? As paria ca nu. Sunteti prea tanara. Monezi de aur Erau utilizate ca mij­loc de plata, inainte de a veni la moda bancnotele astea dreptunghiulare. Valoreaza mult mai mult decat hartiile astea caraghioase. Le-au adunat de multa vreme. In caseta asta am o multime de alte lucruri. Emma nu stie de ele. Nimeni nu stie. Este secretul nostru. Ma intelegeti, domnisoara? Stiti de ce va povestesc despre astea si va arat totul?

— Nu, de ce?

— Deoarece nu trebuie sa credeti ca sunt un batran bolnav, la capatul puterilor. Sotia mea era o fiinta candida, netalentata. Dumneata ai insa talent. Sunteti o tanara draguta. Va dau un sfat: nu va aruncati in bratele unui tanar! Barbatii tineri sunt zgarciti. Se gandesc la viitorul lor. Asteptati Degetele ii inclestara bratul Lucyei. Isi apropie gura de urechea ei: Mai mult nu va spun. Asteptati! Prostii cred ca voi muri in curand, dar se inseala. Nu m-as mira, daca le-as supravietui tuturor. Atunci vom vedea! Harold n-are copii. Cedric si Alfred nu sunt casatoriti. Emma nu se va marita. Se omoara dupa Quimper, dar Quimper nu se va gandi niciodata sa se insoare cu Emma. Apoi mai e Alexander. Da, Alexander dar, stiti, imi place de Alexander. E comic, dar imi place sa-l chinui. Tacu o clipa si-si freca barbia. In cele din urma spuse:

— Ei, fato, cum stam? Cum vi se pare?

— Domnisoara Eyelesbarrow

Vocea Emmei rasuna inabusita prin usa inchisa. Lucy se folosi recunoscatoare de ocazie.

— Ma striga domnisoara Crackenthorpe. Trebuie sa plec. Va multumesc foarte mult ca mi-ati aratat toate astea

— Nu uitati secretul nostru

— N-am sa-l uit, raspunse Lucy. Iesi in graba din camera si se intreba daca nu primise tocmai o cerere in casatorie

Dermot Craddock statea in camera sa de lucru, la birou. Se aplecase intr-o parte si vorbea la telefon, in timp ce se rezema cu coatele de masa. Vorbea in franceza – o limba pe care o stapanea bine.

— A fost numai asa, o idee, va rog sa intelegeti corect.

— Desigur, o idee, suna raspunsul din Paris. Am inceput cercetarile in cercurile celor care se intalnesc. Dupa cate aud nu se desfasoara fara rezultate. Adica, femei de felul acesta dispar foarte usor, daca n-au familie sau vreun iubit. Pleaca intr-un turneu sau isi gasesc un nou iubit si nimeni nu intreprinde cercetari, daca dispar brusc. Pacat ca, dupa fotografia pe care mi-ati trimis-o, femeia poate cu greu fi recunoscuta. Bineinteles, ca strangularea schimba mult infatisarea. Dar asta nu modifica situatia. Am sa studiez ultimele rapoarte ale oamenilor mei. Poate dam peste ceva. Au revoir, mon cher

In timp ce Craddock se despartea politicos de colegul sau de la Paris, i se puse o hartie pe birou. Citi:

„Domnisoara Emma Crackenthorpe ar dori sa-i vorbeasca domnului inspector Craddock in problema de la Rutherford Hair.”

Ii spuse functionarului:

— Conduceti-o aici pe domnisoara Crackenthorpe.

Era clar, deci, ca nu se inselase. Emma Crackenthorpe stia ceva. Poate nu prea mult, dar totusi ceva si se hotarase sa-i vorbeasca.

Cand ea intra, el se ridica, ii intinse mana si o invita sa ia loc.

— Ati venit sa-mi povestiti ceva, domnisoara Crackenthorpe, adevarat? Sunteti nelinistita. Am dreptate? Poate e doar un fleac si va ganditi ca, probabil, nu are nimic de a face cu problema, dar sunteti de parere ca ar fi mai bine sa-mi vorbiti despre el De aceea ati venit. Am sau nu dreptate? Presupun ca are legatura cu identitatea femeii. Credeti ca stiti cine a fost. Asa e?

— Nu, nu, nu tocmai. Mi se pare cat se poate de im­posibil, dar

— Dar exista o posibilitate si asta va nelinisteste. Cel mai bine ar fi sa-mi povestiti, poate v-ara reda linistea.

Emma ezita o vreme, apoi spuse:

— I-ati vazut pe trei dintre fratii mei. Am mai avut un al patrulea frate, Edmund, care a murit in razboi. Cu putin timp inainte de a cadea pe front, mi-a scris din Franta.

Isi deschise poseta si scoase o scrisoare ingalbenita si mototolita. O citi:

„Sper sa nu te sperii, Emmie, dar trebuie sa-ti spun ca ma voi casatori. Cu o franceza. Totul s-a intamplat pe neasteptate, dar stiu ca tie iti va place de Martine si o vei lua la tine, daca mie mi se va intampla ceva. In scrisoarea mea viitoare iti voi da mai multe amanunte. Atunci voi fi insurat. Anunta-l cu grija pe batran, da? Probabil se va infuria ingrozitor”.

Inspectorul Craddock intinse mana. Emma i-o dadu sovaind. Continua repede:

— Doua zile dupa primirea acestei scrisori, a sosit o telegrama, in care se spunea ca Edmund e dat disparut, probabil cazut in razboi. Apoi s-a constatat definitiv ca e mort. Era aproape de Dunkerque, asadar intr-o vreme in care domnea o mare zapaceala. Dupa cate am aflat nu se gasea in nici un act militar sau vreo indicatie din care sa reiasa ca el se casatorise. Dar asa cum v-ara mai zis, era o perioada foarte incurcata. N-am auzit niciodata nimic despre fata. Dupa incheierea razboiului, am incercat sa fac cercetari, dar, intrucat ii cunosteam numai prenumele si, pe-atunci, partea respectiva a Frantei fusese ocupata de germani, am intampinat mari greutati sa descopar ceva. In cele din urma, mi-am inchipuit ca nunta n-a avut loc niciodata, ca fata, pesemne, s-a maritat, inainte de ter­minarea razboiului, cu altcineva, sau a murit si ea.

inspectorul Craddock aproba din cap. Emma con­tinua:

— Imaginati-va surpriza mea cand, acum o luna, am primit o scrisoare, semnata de o oarecare Martine Crackenthorpe.

— Aveti scrisoarea aceasta?

Emma scoase scrisoarea din geanta si i-o intinse inspectorului, care o citi cu interes. Scrisul de mana evidentia clar o femeie educata.

Chère mademoiselle

Sper sa nu va speriati cand veti citi scrisoarea aceasta. Inca nu stiu daca fratele dumneavoastra, Edmund, v-a instiintat ca ne-am casatorit. A spus ca vrea s-o faca. Numai dupa cateva zile de la casatoria noastra, el a murit si, in acelasi timp, germanii au ocupat satul nostru. La sfarsitul razboiului, am hotarat sa nu va scriu sau sa vin la dum­neavoastra, desi Edmund m-a sfatuit sa fac asa. Dar intre timp incepusem e noua viata si nu aveam nevoie de ajutorul dumneavoastra. Acum, insa, lucrurile s-au schimbat. Va scriu aceasta scrisoare la dorinta fiului meu. El este si fiul fratelui dumneavoastra si nu mai pot sa-l privez de avan­tajele la care are dreptul. La inceputul saptamanii viitoare sosesc in Anglia. Doriti sa-mi confirmati daca pot sa va vizitez? Adresa mea pentru scrisori e: 126 Elvers Crescent, nr. 10.

Primiti asigurarea stimei mele cele mai mari,

Martine Crackenthorpe

Craddock tacu o vreme. Reciti scrisoarea cu mare atentie, inainte de a i-o inapoia.

— Ce ati facut, dupa ce ati primit scrisoarea aceasta, domnisoara Crackenthorpe?

— Cumnatul meu, Bryan Eastley, era, pe-atunci, din intamplare, la mine. Am discutat cu el despre scrisoare. Apoi, i-am telefonat fratelui meu, Harold, la Londra si i-am cerut parerea. Harold a fost foarte sceptic si m-a sfatuit sa fiu cat se poate de prudenta. Si-a exprimat parerea ca ar trebui sa verificam exact daca expeditoarea scrisorii se casatorise intr-adevar cu fratele nostru.

Emma facu o scurta pauza si apoi continua:

— Asta parea, natural, absolut rational si am fost de acord cu el. Daca fata – sau mai bine zis femeia – era, cu adevarat, Martine, despre care imi scrisese Edmund, atunci trebuia s-o primim cu prietenie. Asa ca i-am trimis raspun­sul la adresa data si am invitat-o sa vina la Rutherford Hall. Vreo doua zile mai tarziu, a sosit o telegrama din Londra: „Din pacate, ocupata, pe neasteptate, ma intorc in Franta. Martine.” Apoi, nici o scrisoare, si n-am mai auzit nimic altceva despre ea.

— Si cand s-au intamplat toate astea?

— Cu putin timp inainte de Craciun. Stiu asta, intrucat voisem sa-i propun sa petreaca sarbatorile la noi. Cum tata nici nu a vrut sa auda, i-am propus sa vina in week-end-ul de dupa Craciun, caci familia era inca adunata.

— Si credeti ca femeia al carui cadavru a fost gasit in sarcofag ar putea fi aceasta Martine?

— Cand ati spus ca e probabil o straina, atunci am devenit cam nelinistita. Cand, la sfarsit

Vocea i se ineca.

Craddock interveni repede:

— Ati procedat bine ca ati venit la mine si mi-ati povestit. Vom face cercetari. Sunt convins ca femeia care v-a scris s-a inapoiat cu adevarat in Franta, este in viata si totul e in ordine. Pe de alta parte, datele il fac pe oricine sa sovaie, cum si dumneavoastra insiva deja ati recunoscut. Cum ati auzit la stabilirea cauzei decesului, dupa parerea medicului legist, moartea femeii gasite in sarcofag trebuie sa fi survenit cu trei-patru saptamani in urma. Dar nu va mai faceti griji, domnisoara Crackenthorpe. Lasati treaba in seama noastra. Adauga in treacat: V-ati sfatuit cu domnul Harold Crackenthorpe? Nu? Nici cu tatal si cu ceilalti frati?

— Normal ca a trebuit sa-i povestesc tatei. S-a infuriat ingrozitor. Zambi usor. Era convins ca este vorba de o escrocherie pusa la cale, prin care se voia sa fim storsi de bani. Tata se enerveaza intotdeauna cand se pune problema banilor. Crede, sau pretinde, ca ar fi un ora sarac. In realitate, are un venit foarte mare si abia cheltuie un sfert din el. Bineinteles, ca si-a pus deoparte economii considerabile. Medita o clipa si apoi continua: Le-am povestit si celorlalti doi frati ai mei. Lui Alfred i s-a parut ca ar fi o gluma, dar s-a gandit ca ar fi la fel de bine si o manevra de a ne insela. Pe Cedric nu l-a interesat, de fapt nu-l intereseaza decat propria-i persoana. Am hotarat ca familia trebuie s-o primeasca pe Martine si ca avocatul nostru, domnul Wimborne, sa fie invitat sa participe la intalnire.

— Ce a crezut domnul Wimborne despre caz?

— Tocmai vroiam sa vorbim cu el cand ne-a parvenit telegrama Martinei.

— Si nu ati mai intreprins alte demersuri?

— Totusi, am scris la adresa din Londra si am mentionat pe plic: „Rog trimiteti la noua adresa!” Dar nu am primit nici un fel de raspuns.

— Ciudata afacere

O privi scrutator:

— Personal ce credeti?

— Nu stiu ce ar trebui sa fac.

— Si cum ati considerat cazul atunci? Ati crezut ca scrisoarea e originala sau ati fost de aceeasi parere cu tatal si fratii dumneavoastra? Cum s-a manifestat cumnatul? El ce parere a avut?

— Bryan a socotit ca scrisoarea e originala.

— Si dumneavoastra insiva?

— Nu eram sigura ca e treaba mea.

— Dar ce ati simtit? Presupunand acum ca aceasta femeie era intr-adevar vaduva fratelui dumneavoastra, Edmund?

Trasaturile fetei Emmei se relaxara.

— Am tinut mult la Edmund. Era fratele meu preferat. Mi se parea ca o fata ca Martine ar putea, desigur, scrie, in anumite conditii, scrisoarea. Totul suna foarte natural. Am presupus ca, pana la sfarsitul razboiului, ea ori s-a recasatorit, ori traieste cu un barbat care a avut grija de ea si de copil. Poate ca, pe urma, omul acesta a murit sau a parasit-o. Mi s-a parut firesc ca ea sa se adreseze familiei lui Edmund asa cum el insusi dorise. Am considerat scrisoarea originala si normala, dar Harold ne-a atras atentia ca scrisoarea ar fi putut fi intocmita de o femeie care o cunoscuse bine pe Martine si, ca urmare, era in masura sa conceapa o epistola care sa sune veridic. A trebuit sa-i dau dreptate dar, cu toate astea

Tacu.

— Ati fi dorit sa fie adevarat, nu-i asa? intreba Craddock prietenos.

Il privi recunoscatoare.

— Da, doream sa fie adevarat. M-as fi bucurat atat de mult daca Edmund ar fi lasat un fiu in urma lui.

Craddock dadu intelegator din cap.

— Dupa cum spuneti, la prima vedere, scrisoarea lasa impresia ca e veridica. Surprinzator este insa ceea ce a urmat: inapoierea brusca a Martinei la Paris si faptul ca, de atunci, n-ati mai avut nici o veste de la ea. Ii raspunseseti cu prietenie si erati pregatita s-o intampinati cu caldura. Atunci, de ce, dupa ce a trebuit sa se intoarca in Franta, nu a mai scris ea? Asta e surprinzator, atata vreme cat ad­mitem afirmatiile dumneavoastra ca Edmund s-a casatorit cu ea. Daca, dimpotriva, era o mincinoasa, atunci, natural, comportamentul ei e mai usor de explicat. Ma gandeam ca poate ii ceruseti sfatul domnului Wimborne, el a intreprins cercetari si femeia s-a speriat. Dar spuneti ca nu e asa. Dar este, totusi, posibil, ca unul dintre fratii dumneavoastra sa fi facut asa ceva. Poate ca aceasta Martine avea ceva necurat in viata dusa mai inainte si care, la cercetari, ar fi iesit la lumina. Ea trebuie sa fi presupus ca are de a face numai cu sora plina de bunavointa a lui Edmund, nu cu oameni de afaceri incapatanati, duri. A sperat, pesemne, sa primeasca de la dumneavoastra bani pentru copil, fara sa i se puna multe intrebari. In loc de aceasta, a descoperit ca avea sa se confrunte cu alte greutati. Bineinteles, ar fi suferit urmari legale foarte grave. Daca Edmund Crackenthorpe ar avea un fiu legitim, acesta ar fi unul din mostenitorii averii bunicului sau.

Emma incuviinta.

— In afara de aceasta, daca sunt corect informat, el ar mosteni, de asemenea, si Rutherford Hall, precum si domeniul, terenul care reprezinta o mare valoare ca loc pentru constructii.

Emma paru usor speriata.

— Da. La asta nu m-am gandit deloc.

— Acum n-as mai vrea sa-mi fac alte ganduri, spuse inspectorul Craddock. E bine ca ati venit la mine. Voi intreprinde cercetari, dar consider cat se poate de im­probabil ca intre femeia care a scris scrisoarea – posibil, o intentie de inselaciune – si femeia a carui cadavru a fost gasit in sarcofag sa existe vreo legatura.

Emma se ridica cu un oftat de usurare.

— Ma bucur ca v-ara povestit toate astea.

Craddock o conduse pana la usa.

Apoi, il chema la el pe politistul criminalist Wetherall.

— Bob, am de lucru pentru tine. Du-te la 12.6 Elvers Crescent nr. 10. Ia cu tine fotografii ale femeii descoperite in sarcofag. Vezi ce ai putea afla despre o femeie care s-a prezentat drept doamna Martine Crackenthorpe si care, ori a locuit ori, in perioada cuprinsa intre 15 decembrie si sfarsitul lunii, si-a luat scrisorile de acolo.

— Da, domnule.

Craddock s-a intors la alte documente care se adunasera pe biroul sau. In dupa-amiaza aceea si-a vizitat un prieten care avea o agentie teatrala. Cercetarile sale ramasera fara nici un rezultat. Cand se intoarse la birou, gasi o telegrama de la Paris:

„Descrierea dumneavoastra i s-ar potrivi Annei Strawinska din Baletul Maritski. Va propunem sa veniti aici Dessin. Préfecture

Craddock rasufla adanc si fruntea i se descreti. Se hotari sa plece cu trenul de noapte spre Paris.

Capitolul XIII

— Foarte amabil din partea dumneavoastra ca m-ati invitat la ceai, ii spuse Miss Marple Emmei Crackenthorpe.

Miss Marple era o batrana doamna incantatoare, intreaga fata ii stralucea, in timp ce se uita in jurul sau. Il privi zambind pe Harold Crackenthorpe in costumul lui inchis la culoare, ireprosabil, dadu din cap cu un zambet fermecator spre Alfred, cand acesta o invita sa serveasca din paine si, in treacat, il contempla pe Cedric, care statea cu o mina intunecata, in sacoul sau saracacios, langa semineu.

— Ne bucuram foarte mult ca ati putut veni, spuse politicoasa Emma.

Nimic nu amintea de scena, care avusese loc dupa pranz, cand Emma declarase deodata: „Ah, dragilor! Uitasem cu totul. I-am permis domnisoarei Eyelesbarrow sa-si aduca matusa cea in varsta astazi, la ceai.”

— Aman-o! spuse Harold grosolan. Avem inca o multime de discutat. N-avem nevoie aici de straini.

— Las-o sa vina! interveni Cedric. Am putea scoate ceva de la ea despre minunea aia de fata, Lucy. Ca sa fiu sincer, as dori sa cunosc ceva mai multe despre Eyelesbarrow . Nu prea am incredere in ea. E mult prea vicleana.

— Are relatii foarte bune, relua Harold. Am cerut informatii despre ea. Trebuie, totusi, sa stim ce e cu ea, cum de a cotrobait pe-aici si a gasit cadavrul. Intreaga afacere a fost stranie.

— Numai de-am sti cine a fost blestemata aia de femeie, zise Alfred.

— Trebuie sa-ti spun, Emma, ca nu ti-ai dat seama, ce faci, cand te-ai dus la politie si le-ai povestit ca raposata ar putea fi prietena franceza a lui Edmund. Acum, probabil, sunt convinsi ca unul dintre noi a omorat-o.

— Harold are multa dreptate, declara Alfred. Chiar nu stiu ce te-a apucat. De atunci am sentimentul ca sunt supravegheat peste tot de detectivi.

— I-am spus ca nu trebuie sa se duca la politie, il asigura Cedric. Dar Quimper a indemnat-o.

— Asta nu-i treaba lui, striga Harold manios. Sa stea printre pastilele si prafurile lui!

— Ia, nu va certati! spuse suparata Emma. Ma bucur, intr-adevar, ca batrana domnisoara Nu-Stiu-Cum vine la ceai. Ne face la toti bine sa avem o straina pe langa noi ca sa nu mai dezbatem mereu acelasi lucru. Acum trebuie sa ma duc sa ma aranjez putin.

Parasi incaperea.

— Aceasta Lucy Eyelesbarrow, incepu Harold si se intrerupse, dar continua imediat: este asa cum spune Cedric, intr-adevar, ciudata. Oare ce o fi determinat-o sa scotoceasca prin sopron si sa deschida un sarcofag? De altfel, o munca care ar fi fost pe masura unui Hercule. Poate trebuie sa intreprindem investigatii. Mi s-a parut atitudinea ei la pranz destul de dusmanoasa

— Lasati-o pe seama mea, il intrerupse Alfred. Voi afla curand ce-i cu ea.

— Poate ca nu este in realitate Lucy Eyelesbarrow, cea cu relatii bune, remarca Cedric.

— Dar ce scop ar putea urmari? Harold parea cu totul buimacit. Afurisita naibii!

Se uitara unii la altii cu figuri necajite.

— Si acum mai soseste si batrana asta la ceai! Tocmai cand avem atat de multe de discutat!

— Ne vom sfatui in seara aceasta, propuse Alfred, intre timp o vom descoase pe batrana matusa despre Lucy.

Conform intelegerii, Miss Marple fusese, asadar, adusa de Lucy, sedea acum langa semineu si-i zambea plina de bunavointa lui Alfred care-i intinsese sandviciurile.

— O, multe, multe multumiri! Imi permiteti? O, oua si sardele! Ma tem ca ma rezum intotdeauna la putin cand e ora ceaiului. Stiti, cand imbatranesti Dar, fireste, seara, o masa foarte frugala Se adresa din nou gazdei: Ce casa frumoasa aveti! Si atatea lucruri deosebite in ea! Bron­zurile acestea, de exemplu. Imi amintesc de bronzurile pe care le-a cumparat tatal meu de la Expozitia universala de la Paris Si ce dragut ca-i aveti pe fratii dumneavoastra in preajma! Prea adesea, membrii aceleiasi familii sunt imprastiati departe.

— Doi frati locuiesc la Londra.

— Ce frumos pentru ei!

— Fratele meu, Cedric, e pictor. Traieste pe Ibiza.

— Pictorilor le plac insulele, comenta Miss Marple. Nu-i asa? De exemplu, Gauguin

— Povestiti-ne ceva despre Lucy cand era copil, Miss Marple, o intrerupse Cedric.

Se uita cu ochi stralucitori la el.

— Lucy a fost intotdeauna asa de desteapta, spuse ea. Da, asa ai fost, draga mea nu ma intrerupe! Deosebit de dotata pentru aritmetica. Putea sa socoteasca splendid. Inca imi mai amintesc cand macelarul ma incarcase la plata carnii

Miss Marple se afunda in amintiri despre copilaria Lucyei si trecu apoi in revista descoperirile pe care le facuse in viata satului.

Sirul povestirii ei fu intrerupt cand intra Bryan. Cu el venira si cei doi baieti, care, dupa vanatoarea lor de in­dicii, aratau destul de uzi si murdari. Imediat aparu si doc­torul Quimper, care, intrucat o cunostea pe batrana doamna, paru cam uimit.

— Sper ca tatal dumneavoastra nu sufera de pe urma vremii, domnisoara Emma?

— O, nu adica, s-a simtit, in dupa-amiaza aceasta, cam obosit

— Banuiesc ca nu-l incanta musafirii, fu de parere Miss Marple.

— Serveste ceaiul intotdeauna in birou, cand vin iubitii sai fii, ii explica Cedric. Din punct de vedere psihologic, asta nu e de mirare. Nu-i asa, doctore Quimper?

Doctorul Quimper, care, cu mina unui om caruia ii ramane, de obicei, putin timp pentru mancare, se servea din plin, replica:

— Psihologia este in regula cand e lasata in seama psihologilor. Partea proasta e ca, in prezent, fiecare face pe psihologul amator. Pacientii mei imi relateaza destul de exact de ce complexe si nevroze sufera si imi rapesc orice posibilitate sa le-o spun. Va multumesc, domnisoara Emma, mai servesc cu placere o ceasca. Azi n-am avut deloc timp sa mananc.

— Intotdeauna ma gandesc ca viata unui medic e atat de nobila si plina de abnegatie, sublinie Miss Marple.

— Atunci nu prea cunoasteti multi medici, raspunse doctorul Quimper. Sunt numiti vampiri si adesea asta si sunt. Acum, in zilele noastre, ne primim cel putin onorariul. De aceasta se ingrijeste statul. Nu mai trebuie sa facem nici o datorie despre care stim ca nu va fi achitata niciodata. Partea proasta e ca toti pacientii par decisi sa „stoarca” cat mai mult posibil guvernul si con­secinta e ca, pentru orice tuse neinsemnata sau orice usor deranjament stomacal, scot medicul de sub plapuma in toiul noptii. Dar nu e nimic de facut Minunata prajitura, domnisoara Emma. Va pricepeti s-o preparati.

— Domnisoara Eyelesbarrow a pregatit-o, nu eu.

— Dar si dumneavoastra va pricepeti la fel de bine, raspunse Quimper politicos.

— Vreti sa mergem la tata sa-l vedem?

Ea se ridica si doctorul o urma. Miss Marple ii urmari cu privirea pana parasira impreuna camera.

— Domnisoara Crackenthorpe este o fiica foarte iubitoare, dupa cum vad, remarca ea.

— Si eu ma mir ca rezista pe langa batran, raspunse Cedric.

— Ea are aici un camin placut si tata tine mult la ea, se amesteca repede Harold.

— Emmei i se potriveste, continua Cedric, e nascuta sa ramana fata batrana.

Miss Marple clipi usor, in timp ce spuse:

— Chiar? Credeti asta? Nu sunt convinsa ca domnisoara Crackenthorpe va ramane fata batrana. Ea face parte dintre acele femei care se casatoresc tarziu si devin sotii bune.

— Acest lucru nu este foarte probabil, atat timp cat traieste aici la Rutherford Hall, fu de parere tot Cedric. Nu vede pe nimeni cu care s-ar putea casatori.

Miss Marple clipi si mai clar decat inainte.

— Peste tot exista preoti si medici.

Ochii ei asa de indrazneti se plimbara de la unul la altul.

Era clar ca exprimase un gand care nu le trecuse niciodata prin cap si care nu le prea placea.

Miss Marple se ridica:

— A fost foarte dragut ca m-ati invitat. Acum mi-am facut o imagine a casei dumneavoastra si a mediului in care Lucy traieste.

— O casa placuta si un mort ca supliment, spuse Cedric.

— Cedric! striga manios Harold.

Miss Marple ii zambi lui Cedric:

— Stiti de cine imi amintiti? De tanarul Thomas Eade, fiul directorului bancii noastre. Foloseste orice prilej sa-i socheze pe oameni si a inteles cel mai bine sa cheltuie bani in loc sa-i castige.

Lucy o conduse pe Miss Marple acasa. Pe drumul de intoarcere, a aparut, deodata, o silueta din intuneric si s-a profilat in lumina farurilor, tocmai cand era pe punctul de a o lua pe drumul cu gard viu. Lucy l-a recunoscut pe Alfred Crackenthorpe, care ridica mana ca ea sa opreasca.

— Splendid! exclama el, urcandu-se. Brr! E frig! Am vrut, de fapt, sa fac o mica plimbare sa ma limpezesc, dar nu pot. Batrana doamna a ajuns cu bine acasa?

— Da. S-a simtit bine aici.

— Am observat asta la ea. E comic ca batranelor doamne le place societatea, nu par sa se plictiseasca Cu adevarat ceva mai plicticos decat Rutherford Hall nu poate exista. Mai mult de doua zile nu pot sa raman. Cum de mai rezistati aici, domnisoara Lucy? Nu-mi luati in nume de rau daca va spun Lucy?

— Catusi de putin. Nu ma plictisesc la Rutherford Hall. Bineinteles ca e altceva cu mine, deoarece nu locuiesc aici de mult timp.

— V-am urmarit, domnisoara Lucy. Sunteti o fata har­nica. Prea capabila ca sa trebuiasca sa va irositi fortele cu gatitul si facutul curateniei.

— Va multumesc, dar gatitul si curatenia imi plac mai mult decat sa stau intr-un birou.

— Si mie. Dar mai exista si alte posibilitati. Ati putea incerca o activitate pe cont propriu.

— Asta si fac.

— Nu ma refer la domeniul acesta. Ati putea lucra pentru dumneavoastra insiva, sa va folositi judecata impotriva

— Impotriva a ce?

— Impotriva fortelor conducatoare, a tuturor acestor regulamente si dispozitii care ne ingradesc pretutindeni. Din fericire, se gaseste intotdeauna un mijloc de a le ocoli, daca esti destul de abil sa-l descoperi si dumneavoastra sunteti abila.

— E posibil.

Lucy opri masina in curte.

— Nu vreti sa va hotarati?

— Mai intai as vrea sa aud mai multe.

— Vorbind deschis, draga mea domnisoara Lucy, as putea sa va folosesc la ceva. Aveti un fel de a fi care in­spira incredere.

— Vreti sa va ajut sa vindeti lingouri de aur?

— Nimic asa de riscant. Un mic ajutor in ocolirea legii. Asta-i tot. Ii mangaie bratul. Sunteti o fata afurisit de atragatoare, Lucy. Mi-ar placea sa va am ca asociata.

— Ma simt magulita.

— Asta inseamna sa nu faci nimic? Inchipuiti-va, ganditi-va ce placere, ce incantare v-ar produce sa-i surclasati pe toti mediocrii. Partea proasta e ca trebuie capital.

— Ma tem ca n-am.

— O, nu m-am gandit asa! Voi pune mana pe bani nu peste prea mult timp. Stimatul meu domn Papa nu va trai o vesnicie, jerpelitul asta de batranel! Cand va plesni, voi primi o suma destul de frumusica de bani. Ei, ce parere aveti, Lucy?

— Si conditiile?

— Casatoria, cand doriti. Femeile par sa puna mare pret pe asta, cand ar putea fi atat de intelepte sa ramana independente. Asta prezinta insa avantajul ca sotiile nu sunt obligate sa faca vreo depozitie impotriva sotilor lor.

— Nu prea magulitor!

— N-o lua asa, Lucy! Nu intelegi ca m-am indragostit de dumneata?

Ea rase si se elibera de bratul cu care ii cuprinsese umerii.

Intrara in casa si Lucy se grabi sa ajunga la bucatarie. Spre surprinderea ei, a fost deranjata, la pregatirea mancarii, de catre Harold Crackenthorpe.

— Domnisoara Eyelesbarrow as putea sa vorbesc ceva cu dumneata?

— Nu se poate mai tarziu, domnule Crackenthorpe? Am ramas in urma cu treaba.

— Desigur. Atunci dupa cina?

— Da, asa merge.

Cina a fost servita si a intrunit aprecierea generala. Dupa ce Lucy termina cu spalatul vaselor si iesi in hol, il gasi pe Harold Crackenthorpe asteptand-o.

— Da, domnule Crackenthorpe?

— Vreti sa veniti incoace? Deschise usa camerei de zi si intra. Ea inchise usa.

— Maine dimineata voi parasi Rutherford Hall, incepu el. Mai inainte as dori sa va spun ce impresie deosebita mi-ati lasat prin destoinicia dumneavoastra.

— Va multumesc, rosti Lucy cam surprinsa.

— Am sentimentul ca va irositi aici talentul pur si simplu, irosit.

— Asa vi se pare? Mie nu.

„In orice caz, nu poate sa ma ceara in casatorie, se gandi Lucy. Are deja o sotie'.

— Va propun, dupa ce ne-ati ajutat sa traversam aceasta criza regretabila, sa ma cautati la Londra. Cel mai bine ar fi sa ma sunati la telefon ca sa putem aranja o intalnire. Ii voi da instructiuni secretarei. Adevarul este ca am avea nevoie la firma de cineva de capacitatea dum­neavoastra. Am putea discuta in ce domeniu sa va folositi cel mai bine talentul. Va ofer, domnisoara Eyelesbarrow, un salariu foarte bun si perspective splendide. Cred ca veti fi placut impresionata.

Zambi marinimos.

Lucy ii raspunse serioasa:

— Va multumesc, domnule Crackenthorpe. Voi medita la asta.

— Nu pregetati prea mult. O tanara care vrea sa ajunga ceva in lume, nu trebuie sa renunte la o asemenea ocazie. Deci, noapte buna, domnisoara Eyelesbarrow. Somn usor!

„Intr-adevar, totul e cat se poate de interesant”, isi spuse Lucy in sinea ei.

In drum spre camera, se intalni cu Cedric pe scara.

— Ascultati, domnisoara Lucy, as putea sa va intreb ceva?

— Vreti sa va insurati cu mine? Sa vin la Ibiza si sa am grija de dumneavoastra?

Cedric facu o mina stupefiata.

— La asa ceva nu m-am gandit niciodata.

— Scuzati-ma. Atunci m-am scrantit.

— Am vrut sa va intreb numai daca aveti mersul trenurilor?

— Asta-i tot? E unul pe masa, in hol.

— Stiti ce, ii atrase atentia Cedric pe un ton de repros, nu ar trebui sa credeti ca toti vor sa se casatoreasca cu dumneata. Aratati bine, dar nu extraordinar de bine. Cand cineva isi inchipuie asa ceva, totul ii iese prost. Adevarul e ca sunteti ultima fata din lume cu care as dori sa ma insor. Ultima!

— Adevarat? spuse Lucy. Deci nu aveti nevoie de mine sa va ingrijesc. Atunci, poate ma preferati ca mama vitrega!

— Poftim? Cedric o privi cu niste ochi mari, uluiti.

— Cum ati auzit! ii raspunse Lucy, intrand in camera si inchizand usa.

Capitolul XIV

— Este numai asa, o idee, spuse Dessin. Am aici o fotografie a corpului de balet. Ea e a patra din stanga. O recunosti?

O tanara strangulata nu e usor de recunoscut si, in fotografie, toate fetele apareau puternic machiate si purtau cate o coroana uriasa din pene.

— Ar putea fi, raspunse Craddock. Mai mult, chiar nu pot zice. Cine a fost? Ce stii despre ea?

— Aproape nimic, spuse colegul sau francez. N-a jucat nici un rol mare si baletul Maritski nu e prea impor­tant. Dansa in teatre din orase mici si pleca in turnee, n-are stele, nici o dansatoare vestita. Dar am sa-ti fac cunostinta cu doamna Joliet.

Doamna Joliet era o frantuzoaica afacerista, cu ochi ageri, o barbie mica si multe straturi de grasime.

— Ce e cu Anna Strawinska? intreba doamna precauta.

— E rusoaica? intreba inspectorul Craddock.

— Nu. Credeti asta din cauza numelui ei? Fetele isi iau tot soiul de nume. Strawinska nu era importanta, nu dansa bine si nici nu era deosebit de frumoasa. Elle était assez bien, c'est tout In corpul de balet dansa destul de bine, dar nu ca solista.

— Era franceza?

— Pesemne. Avea un pasaport francez. Dar mi-a povestit odata ca are un sot englez.

— V-a povestit ca are un sot englez? Unul care traia sau murise?

Doamna Joliet ridica din umeri.

— Ori murise, ori o parasise. De unde sa stiu? Fetele astea au intotdeauna necazuri cu barbatii

— Cand ati vazut-o ultima data?

— M-am dus cu trupa mea sase saptamani la Londra. Am dansat la Torquay, Bournemouth, Eastbourne si, in cele din urma, la Hammersmith. Apoi ne-am intors in Franta, dar Anna n-a venit. Ne-a trimis o instiintare ca paraseste trupa, ca va trai la familia sotului ei sau cam asa ceva. N-am crezut-o, ci am considerat ca, probabil, cunos­cuse un barbat. Ma intelegeti?

Inspectorul Craddock dadu din cap.

— Pentru mine n-a fost nici o pierdere. Puteam an­gaja fete la fel de bune sau chiar mai bune.

— Cand s-a intamplat asta?

— Cand m-am inapoiat in Franta? Era da In duminica dinainte de Craciun. Si Anna ne parasise cu vreo doua sau trei zile mai devreme. Nu-mi mai amintesc exact Dar, la sfarsitul saptamanii, la Hammersmith, am dansat fara ea.

Doamna Joliet facu o scurta pauza si intreba, apoi deodata, cu un plus de interes:

— De ce o cautati? S-a imbogatit?

— Dimpotriva, raspunse politicos inspectorul Craddock. Credem ca a fost omorata.

Doamna Joliet isi pierdu imediat, din nou, interesul.

Ça se peut Se intampla. Pacat, era o buna catolica. Duminicile se ducea la mesa si, in mod sigur, se spovedea.

— V-a mentionat vreodata, doamna, de un fiu?

— De un fiu? Vreti sa spuneti ca a avut un copil? Asta mi se pare cat se poate de incredibil. Toate fetele astea dar chiar toate cunosc o anumita adresa, unde, in astfel de cazuri, s-ar putea duce. Domnul Dessin o cunoaste la fel de bine ca si mine.

— Poate ca a avut un copil, inainte de a se urca pe scena, opina Craddock. De exemplu, in timpul razboiului.

Ah! Pendant la guerre Asta e intotdeauna posibil. Dar, in orice caz, nu stiu nimic.

— Care dintre celelalte fete era mai strans prietena cu ea?

— Va pot indica doua-trei nume, dar cu adevarat intima nu era cu nici una.

Se vedea clar ca nu se mai putea obtine ceva mai mult de la doamna Joliet. Cand i-a fost aratata pudriera, a recunoscut ca Anna avea una asemanatoare, dar majoritatea celorlalte fete dispuneau de pudriere la fel. In ce priveste haina de blana, nu era exclus ca Anna sa-si fi cumparat una la Londra.

— Eu am grija numai de probe, de iluminarea scenei, de toate problemele referitoare la afacerea mea. Nu am timp sa ma uit ce poarta artistele mele.

Dupa doamna Joliet, Craddock si Dessin le-au audiat pe fetele ale caror nume le fusesera date de conducatoarea trupei de balet. O cunosteau pe Anna foarte bine, dar toate au spus ca despre ea insasi colega nu le vorbise prea mult si cand o facuse – adauga una dintre fete – in cea mai mare parte fusesera minciuni.

— Ii placea sa povesteasca istorii potrivit carora fusese metresa marelui duce sau a unui important om de finante englez, sau povestea ca, in timpul razboiului luptase in miscarea de rezistenta. O data, s-a laudat ca a fost stea de cinema la Hollywood.

O alta fata spuse:

— Cred ca ducea, in realitate, o viata burgheza foarte modesta. Ii placea baletul pentru ca i se parea romantic, dar nu era o dansatoare buna.

Si la Londra, reveni prima fata, facea referiri la un barbat foarte bogat, care voia s-o ia intr-o calatorie de placere in jurul lumii, deoarece ea ii reamintea de fiica sa care murise intr-un accident de automobil. Quelle blague

— Mie mi-a spus ca un lord bogat din Scotia o in­vitase, isi reaminti cea de-a doua fata.

Toate astea nu le-a indicat prea mult criminalistilor. Singurul lucru care a reiesit din relatarile ambelor colege a fost ca Anna Strawinska era o mincinoasa, cu o fantezie exuberanta. Desigur ca era improbabil ca ea sa efectueze o calatorie prin lume, la bordul insorit al unui vas de lux. Nu s-a oferit nici un motiv plauzibil presupunerii ca trupul ei neinsufletit sa fie gasit intr-un sarcofag la Rutherford Hall. Identificarea cu ajutorul fetelor si a doamnei Joliet a fost extrem de nesigura. O anumita asemanare cu Anna – asta au sustinut toate – avea moarta din fotografie. Dar arata atat de umflata ca ar fi putut fi la fel de bine oricine altcineva.

Cert ramanea faptul ca Anna Strawinska se hotarase la 19 decembrie sa nu se intoarca in Franta si ca la 20 decembrie, o femeie, care avea o anumita asemanare cu ea, plecase cu trenul de 16:33 spre Brackhampton si fusese strangulata. Daca femeia din sarcofag nu era Anna Strawinska, atunci unde era aceasta acum?

La intrebare, doamna Joliet dadu un raspuns simplu si inevitabil: „La un barbat!”

Acesta era, fireste, raspunsul corect, se gandi Crad­dock. Dar o alta posibilitate trebuia sa fie luata in con­sideratie. Anna afirmase odata, ocazional, ca are un sot englez.

Fusese acest sot Edmund Crackenthorpe?

Asta parea improbabil dupa prezentarea pe care i-o facusera martorele oculare. Mai probabil era ca Anna s-o fi cunoscut bine pe Martine pentru a sti detaliile necesare.

Astfel, Anna putea sa-i fi scris Emmei Crackenthorpe. In acest caz, era absolut de inteles ca i se facuse brusc teama de verificari. Poate chiar din prudenta intrerupsese legatura cu baletul Maritski. Dar intrebarea ramanea fara raspuns: unde era ea acum?

Si, iarasi, raspunsul doamnei Joliet parea inevitabil si putea fi cel corect: La un barbat

Inainte de a parasi Parisul, Craddock vorbi cu Dessin despre femeia numita Martine. Dessin era la fel ca si colegul englez, de parere ca nu exista nici o legatura intre ea si cea gasita in sarcofag. Orisicat, zise el, trebuia sa con­tinue cercetarile.

Dessin il asigura pe Craddock ca Sûreté va intreprinde tot ce va putea pentru a clarifica daca, intr-adevar, casatoria locotenentului Edmund Crackenthorpe din regimentul 4 Southshire cu o franceza ce se chema Martine (numele de familie necunoscut) fusese inregistrata undeva in acte. Ii atrase atentia lui Craddock ca, in aceasta privinta, succesul cercetarilor va fi foarte indoielnic. Regiunea care intra in discutie fusese ocupata, exact in vremea aceea, de germani si, in perioada ulterioara, suferise distrugeri grele. Multe cladiri si documente disparusera.

La intoarcerea lui Craddock, inspectorul Wetherall il informa despre rezultatul cercetarilor sale:

Aflase ca in casa 126 Elvers Crescent se gasea o pen­siune cu un bun renume.

— Ai mai constatat si altceva? intreba Craddock.

— Nimeni nu a recunoscut in moarta din fotografie vreo femeie care ridicase scrisorile. Dar nu e de mirare, caci a trecut o luna si pensiunea e folosita de foarte multa lume ca adresa pentru scrisori.

— Poate a locuit la pensiune sub un alt nume.

— Asta este posibil. Dar, oricum, n-am gasit pe nimeni care s-o poata recunoaste pe femeia din fotografie. Am intrebat la toate hotelurile si pensiunile. Nicaieri nu s-a aflat o Martine Crackenthorpe printre clientii inregistrati. Dupa ce am primit telefonul dumneavoastra de la Paris, am cautat-o pe Anna Strawinska. Ea a locuit cu alte membre ale trupei intr-un hotel ieftin, in apropiere de Brook Green. Acolo trag multi artisti si oameni de teatru. A disparut joi, 19 decembrie, dupa reprezentatia de seara. Mai departe nu s-a mai stabilit nimic.

Inspectorul Craddock a telefonat la firma avocatilor Wimborne, Henderson si Carstairs si a stabilit o intalnire cu domnul Wimborne.

Domnul Wimborne isi privi vizitatorul cu o retinere politicoasa, care este caracteristica pentru o familie de avocati, cand are de-a face cu politia.

— Ce pot face pentru dumneavoastra, domnule in­spector?

— Aceasta scrisoare Craddock puse scrisoarea Martinei pe birou. Domnul Wimborne il impresiona prin evidenta sa incrancenare de a nu o ridica. Se inrosi si mai tare si-si stranse buzele.

— Exact, spuse el. Am primit ieri dimineata o scrisoare de la domnisoara Emma Crackenthorpe in care ma informa, in toate amanuntele, despre vizita sa la Scot­land Yard. Trebuie sa marturisesc ca nu inteleg absolut deloc de ce n-am fost imediat atunci consultat, cand a primit aceasta scrisoare. Ar fi trebuit sa fiu de indata anuntat. N-am avut nici o idee ca a fost vreodata vorba ca Edmund Crackenthorpe sa se insoare.

Inspectorul Craddock mentiona ca era razboi.

— Da, atunci era razboi, confirma domnul Wimborne. Cand a izbucnit, eram in Lincoln's Inn Fields si am primit aproape o lovitura in plin. Multe din documentele noastre au fost distruse, dar nu cele cu adevarat importante, caci pe acelea le ascunsesem in provincie. Totusi, s-au iscat tot felul de incurcaturi. Pe atunci, tatal meu reprezenta interesele familiei Crackenthorpe. A murit acum sase ani. E posibil sa fi aflat despre asa-zisa casatorie a lui Edmund, dar eu am impresia ca incheierea acestei casatorii nu a avut loc niciodata si de aceea tatal meu nu a considerat necesar sa-mi vorbeasca despre ea. Intreaga poveste e cam dubioasa. Mi se pare ciudat ca, dupa toti acesti ani, asa-numita vaduva sa se prezinte brusc si sa pretinda ca are un fiu legitim de la Edmund. Tare mi-ar placea sa stiu cum va dovedi asta.

— Corect, ii impartasi parerea Craddock. Cum s-ar prezenta situatia, daca ea ar putea aduce dovada ca s-a casatorit intr-adevar cu Edmund si ca are un fiu legitim al lui? Ce drept legal ar avea ea si fiul, daca ar fi in stare sa dovedeasca temeinicia revendicarilor sale?

— Acum, deocamdata, raspunse domnul Wimborne, n-ar putea cere nimic. Dar daca fiul ar fi cu adevarat, urmasul legitim al lui Edmund, atunci el ar avea dreptul la o parte din averea lui Luther Crackenthorpe, la moartea acestuia. In plus, ar mosteni Rutherford Hall, intrucat, in acest caz, ar fi fiul fiului cel mai mare.

— Ar dori vreunul din ceilalti copii ai lui Luther Crackenthorpe sa mosteneasca resedinta?

— Ca sa locuiasca acolo? Cu siguranta ca nu. Dar domeniul si terenul au o valoare considerabila. Reprezinta un loc pretios pentru proiecte industriale si pentru cladirea de blocuri. Acum se afla chiar in inima Brackhampton-ului.

— Daca nu ma insel, ati spus ca, dupa moartea lui Luther Crackenthorpe, Cedric le-ar mosteni?

— Exact, deoarece este fiul cel mai mare in viata.

— Dupa cate aud, pe Cedric Crackenthorpe nu-l in­tereseaza banii.

Domnul Wimborne il privi cu raceala pe Craddock.

— Adevarat? Eu insumi sunt inclinat sa iau drept vorbe goale afirmatii de genul acesta. Exista, fara indoiala, anumiti oameni care sunt indiferenti la bani. Dar eu n-am intalnit inca pe vreunul.

— Dupa cate mi se pare, continua inspectorul Crad­dock, dupa o scurta pauza, Harold si Alfred Crackenthorpe s-au enervat foarte tare cand a sosit scrisoarea despre care discutam.

— Pentru asta aveau si motiv, replica domnul Wimborne.

— Propriile lor asteptari ar fi fost, in mod conside­rabil, micsorate, nu-i asa?

— Desigur. Fiul lui Edmund Crackenthorpe – pornind de la premisa ca, potrivit dovezilor, este copilul sau legitim – ar avea dreptul la o cincime din banii in numerar.

— Adica, dupa cate se pare, nu este o pierdere foarte importanta?

Domnul Wimborne il privi pe inspector drept in ochi.

— Nu este absolut deloc un motiv care sa merite co­miterea unei crime, daca asta insinuati.

— Dar ambii frati se afla, banuiesc, la o oarecare stramtoare, murmura Craddock.

— Asadar, politia a intreprins cercetari? Da, asa este. Alfred are nevoie urgenta de bani lichizi. Ocazional, ii par­vine o suma mai mare, dar nu-i ajunge mult timp. Pe de alta parte, Harold, dupa ati fost informat, este, actual­mente, intr-o situatie ceva mai grea.

— In pofida bunastarii sale aparent infloritoare?

— Aceasta bunastare este doar o fatada. Majoritatea acestor concerne din City nu sunt toate, dupa cifra lor de afaceri vizibila, profitabile. Bilanturile ar parea mari celor din afara; dar cand posturile active platite nu sunt in realitate posturi active atunci?

— In acest caz, Harold Crackenthorpe are, de asemenea, mare nevoie de bani.

— Asa este, raspunse domnul Wimborne. Dar n-ar primi nimic, daca ar strangula-o pe vaduva fratelui sau mort. Si nimeni nu l-a ucis pe Luther Crackenthorpe, desi numai moartea acestuia le-ar aduce averi membrilor familiei. De aceea nu vad deloc, domnule inspector, unde doriti, de fapt, sa ajungeti?

Din nefericire, nici chiar inspectorul nu stia exact incotro sa-si indrepte gandurile.

Capitolul XV

Inspectorul Craddock si Wetherall stabilisera cu Harold sa stea de vorba in biroul acestuia.

O tanara ii conduse pe inspector si pe insotitor in biroul particular al sefului ei.

Harold statea la masa de scris si arata atat de ireprosabil si sigur pe sine ca niciodata. Daca era, asa cum banuia inspectorul, la stramtoare financiara, atunci expresia fetei nu i-o trada deloc.

— Buna dimineata, domnule inspector, spuse el amabil. Sper ca vizita dumneavoastra inseamna ca ne aduceti o veste buna. Povestea asta fatala s-a clarificat odata pentru totdeauna?

— Ma tem ca nu, domnule Crackenthorpe. Momen­tan, as dori sa va adresez inca vreo cateva intrebari.

— Alte intrebari? Crezusem ca am spus tot ce era de zis.

— Inteleg ca aceasta este parerea dumneavoastra, dar obisnuita rutina a muncii reclama acum, din nou, sa va pun anumite intrebari.

— Despre ce este vorba de data aceasta?

— M-as bucura daca mi-ati putea spune exact ceea ce ati facut in dupa-amiaza si seara zilei de 20 decembrie, cam intre ora 15 si miezul noptii.

Harold Crackenthorpe se inrosi de manie.

— Consider ca e o intrebare neobisnuit de lipsita de buna-cuviinta. As putea sti ce urmariti cu ea?

Craddock zambi prietenos.

— Intrebarea mea nu inseamna nimic altceva decat ca mi-ar face placere sa aflu unde ati fost intre orele 15 si miezul noptii, vineri, 20 decembrie.

— De ce?

— Ar restrange cercul cautarilor noastre.

— L-ar restrange? Ati descoperit asadar ceva precis?

— Speram ca ne apropiem treptat de dezlegarea misterului.

— Nu sunt sigur, daca trebuie sa va raspund la intrebare ma gandesc daca n-ar fi cazul sa-l chem aici pe avocatul meu.

— Asta ramane, fireste, la latitudinea dumneavoastra, spuse Craddock. Nu sunteti obligat sa raspundeti la orice intrebari si aveti tot dreptul sa aduceti aici un avocat, inainte de a raspunde.

— Deci nu doriti as vrea, in orice caz, sa va intreb nu doriti cumva sa ma avertizati?

— Nicidecum, domnule. Inspectorul Craddock isi lua o expresie speriata. Nu ma gandesc catusi de putin la asa ceva. Intrebarile pe care vi le voi pune, le voi adresa la fel de bine mai multor persoane. Nu este nimic personal in asta, e doar o problema de rutina pentru ca, asa cum spuneam, sa restrangem planul nostru de actiune.

— Bineinteles ca sunt absolut pregatit sa va ajut, atat cat imi sta in putinta. Atunci sa vedem! Nu e usor sa raspunzi, cat ai clipi, la o asemenea intrebare, dar noi lucram aici sistematic. Domnisoara Ellis ne va putea ajuta.

Vorbi scurt la unul din telefoanele de pe birou. Aproape imediat intra o tanara slaba intr-o rochie inchisa, care-i statea bine, in mana cu un blocnotes.

— Secretara mea – inspectorul Craddock. Auziti, domnisoara Ellis, inspectorul ar dori sa stie ce am facut in dupa-amiaza si seara de 20 decembrie. Presupun ca aveti notat?

— O, da. Domnisoara Ellis parasi incaperea si se intoarse cu un calendar pe care incepu sa-l rasfoiasca. La 20 decembrie, ati fost dupa-amiaza la birou si v-ati intretinut cu directorul Goldie asupra fuzionarii cu „Cromartic and Co”. Ati luat masa cu lordul Forthville la Berkeley

— Aha, da, asta a fost in 20

— V-ati inapoiat pe la ora 15 la birou si ati dictat vreo jumatate de duzina de scrisori. Apoi, v-ati dus la casa de licitatii „Sotheby”, deoarece va interesau niste manuscrise rare, pe care le scoteau la vanzare in ziua aceea. Nu v-ati mai reintors la birou, dar mi-am notat, caci doream sa va amintesc ca trebuia sa cinati seara la „Cate­ring Club”. Privi intrebatoare.

— Va multumesc, domnisoara Ellis.

Domnisoara Ellis se strecura fara zgomot din camera.

— Imi amintesc de toate foarte bine, incepu Harold sa vorbeasca. M-am dus in dupa-amiaza aceea, intr-adevar, la „Sotheby”, dar manuscrisele care ma interesau erau mult prea scumpe. Am servit ceaiul pe strada Jermyn mi se pare ca „Russell” se numeste ceainaria. Vreo jumatate de ora am petrecut-o intr-un cinematograf de actualitati si apoi m-am dus acasa. Locuiesc la Cardigan Gardens nr. 43. „Catering Club” se aduna pentru cina la 19:30. Dupa cina am revenit acasa si m-am culcat. Trebuia sa-mi dau seama ca va fi epuizant de raspuns la intrebarea asta.

— Totul este foarte clar, domnule Crackenthorpe. Cand v-ati dus acasa ca sa va schimbati?

— De asta nu pot sa-mi amintesc exact. Trebuie sa fi fost putin dupa ora 18.

— Si dupa cina?

— Era, cred, 23:30 cand m-am dus acasa.

— V-a deschis servitorul? Sau poate sotia?

— Sotia mea se afla, de la inceputul lui decembrie, in sudul Frantei. Mi-am deschis singur cu cheile de la locuinta.

— Asadar, nimeni nu poate sa va sustina afirmatia ca v-ati intors acasa la ora pe care ati indicat-o?

Harold il privi intunecat pe inspector.

— Presupun ca angajatii casei m-au auzit sosind. Dar, zau, domnule inspector

— Scuzati, domnule Crackenthorpe, stiu ca asemenea intrebari sunt extrem de neplacute, dar ma apropii de sfarsit. Aveti o masina personala?

— Da, un Humber Hawk.

— Il conduceti singur?

— Da. Nu prea conduc des. De fapt, numai in weekend. Ca sa stai la volan, in Londra, in zilele noastre, nu e catusi de putin o placere.

— Presupun ca va folositi masina, cand va duceti la Brackhampton sa va vizitati rudele?

— Numai cand am intentia sa raman ceva timp acolo. Cand e vorba doar de o singura noapte, de exemplu, putin ca pentru expertiza medicala, atunci iau, cel mai adesea, trenul. E mult mai rapid.

— Unde v-ati parcat masina?

— Intr-un garaj, in apropiere de Cardigan Gardens. Alte intrebari?

— Cred ca, deocamdata, asta-i tot, incheie inspectorul zambind. Scuzati ca a trebuit sa va deranjez.

Dupa ce cei doi ofiteri plecara, Wetherall, mai banuitor, observa:

— Nu i-a placut intrebarea, nu i-a placut deloc, deloc. A iesit cu bine din incurcatura asta.

— Cand n-ai comis nici o crima, te supara, fara indoiala, ca esti suspectat, raspunse inspectorul Craddock. Desigur ca un om ca Harold Crackenthorpe, care pune atata pret pe infatisarea sa exterioara, trebuie sa fie deosebit de indignat. Dar revolta sa nu are nici o impor­tanta. Trebuie acum sa cautam sa stabilim daca cineva ca Harold Crackenthorpe a fost vazut, in dupa-amiaza aceea, la licitatie si ceainarie. Ar fi avut destul timp sa ia trenul de 16:33, sa arunce femeia din el, sa se inapoieze la Londra si sa apara punctual la cina. De asemenea ar fi putut la fel de bine sa se duca cu masina, noaptea, la Brackhampton ca sa ascunda cadavrul in sarcofag si sa vina iar la Londra. Incepe cercetarile!

— Da, domnule. Il considerati, cu adevarat, ucigasul?

— Cine poate sti? raspunse inspectorul Craddock. E inalt, are parul negru, ar fi putut folosi trenul si are legaturi cu Rutherford Hall. Desigur, e pe lista suspectilor. Si acum sa mergem la fratele sau Alfred.

Alfred Crackenthorpe locuia in West Hampstead, intr-o cladire noua, moderna. Apartamentul sau era cat se poate de neobisnuit decorat si continea doar o masa, o sofa, doua scaune si alte cateva nimicuri.

Isi intampina oaspetele cu un zambet prietenos, dar arata nervos.

— Pot sa va ofer ceva de baut, domnule inspector?

— Nu, va multumesc, domnule Crackenthorpe. Sa ne apucam de treaba! propuse Craddock si-i puse aceeasi intrebare.

— Ce am facut in dupa-amiaza si seara de 20 decembrie, repeta Alfred Crackenthorpe cam mirat. De unde sa mai stiu? Au trecut deja peste trei saptamani.

— Fratele dumneavoastra, Harold, ne-a putut spune exact unde a fost in tot timpul acesta.

— Harold, poate dar nu Alfred. Cam invidios, adauga cu rautate: Harold este membrul familiei care a reusit cel mai bine in viata, el e activ, folositor, foarte ocupat si are timp pentru toate. Daca el insusi ar putea sa comita – sa zicem – o crima, aceasta fapta ar decurge, in mod sigur, conform planului.

— Aveti vreun motiv anume pentru a alege tocmai acest exemplu?

— O, nu. Mi-a trecut asa prin cap ca o culme a ticnelii.

— Si acum, cum stam cu dumneavoastra insiva?

Alfred ridica din umeri.

— N-am nici o idee despre timp si loc. Daca m-ati fi intrebat dupa Craciun, atunci as fi putut sa va raspund deoarece sarbatorile reprezinta un anumit reper. Stiu unde am fost in ziua de Craciun. Am petrecut-o cu tata la Brackhampton. De ce exact, nu stiu. Intotdeauna, tipa ca din gaura de sarpe din cauza cheltuielilor pe care le face cand il vizitam. Dar ar striga tot asa de tare daca nu ne-am duce niciodata. In realitate, o facem la dorinta surorii noastre.

— Si anul acesta v-ati dus la Rutherford Hall?

— Da.

— Din nefericire, tatal dumneavoastra s-a imbolnavit, daca sunt bine informat?

Craddock urma cu buna stiinta o linie secundara, as­cultand de un fel de instinct, care il dirijase adesea.

— Da, s-a imbolnavit usor. Cum mananca, de obicei, ca o vrabie ca sa faca economie de bani, nu puteau sa ramana fara urmari mancarurile si bauturile neobisnuit de variate.

— Asta a fost tot?

— Desigur, ce altceva ar fi putut fi?

— Am auzit ca doctorul a fost ingrijorat.

— Quimper e un prost batran! exclama Alfred, cu dis­pret. Nu merita sa-i dati ascultare, domnule inspector. E un pesimist de cea mai proasta speta.

— Serios? Mie mi-a lasat o impresie de om rezonabil.

— E un prost de-a binelea. Tata nu e deloc bolnav, dar il duce pe Quimper de nas. Acum, cand a fost intr-adevar bolnav, a facut o galagie infernala, l-a atatat pe Quimper, a pus o mie de intrebari si a discutat, in amanunt, ce mancase si bause. Era pur si simplu caraghios! Alfred vorbise cu o vehementa neobisnuita.

Craddock tacu intentionat o vreme. Obtinuse ceea ce dorise. Alfred devenise nervos.

— De fapt, despre ce e vorba? intreba el suparat. De ce doriti sa stiti unde am fost intr-o anumita vineri, acum trei sau patru saptamani?

— Deci va amintiti ca era o vineri?

— Mi se pare ca dumneavoastra ati spus-o.

— Poate ca eu am spus-o, zise inspectorul Craddock. Oricum, va intreb de vineri, 20 decembrie.

— De ce?

— Este o intrebare de rutina.

— E o aberatie. Ati mai aflat ceva despre femeia aia? Stiti de unde venea?

— Inca nu stim totul.

Alfred il privi cercetator.

— Sper ca nu va lasati dusi in eroare de ideea ticnita a surorii mele, Emma si sa credeti ca ea poate fi vaduva fratelui meu, Edmund. Asta e o adevarata prostie!

— Aceasta Martine nu vi s-a adresat niciodata dum­neavoastra?

— Mie? Ce intrebare caraghioasa!

— Vreti sa spuneti ca ar fi fost mult mai verosimil ca ea sa se fi adresat fratelui dumneavoastra Harold?

— Da, ar fi fost, realmente, mult mai probabil. Numele lui apare frecvent in ziare. El e instarit. Daca ea ar fi incercat sa obtina ceva de la el, asta nu m-ar uimi. Nu ca ar fi primit ceva! Harold e la fel de zgarcit ca si batranul. Dimpotriva, Emma are cea mai buna inima din familie si Edmund a fost fratele sau preferat. Dar Emma nu este o credula. Si-a dat seama imediat de posibilitatea ca aceasta femeie sa fie o mincinoasa. De aceea se ingrijise ca intreaga familie sa fie prezenta cand ea va veni si, in plus, un avocat uns cu toate alifiile.

— Foarte intelept din partea ei, spuse Craddock. A fost stabilita o anumita zi pentru aceasta intrunire?

— Trebuia sa fie imediat dupa Craciun, in weekend, pe 27 Se intrerupse.

— Deci, dupa cate vad, aveti memorie pentru anumite date, observa Craddock zambind.

— V-am spus doar ca nu a fost stabilita o zi anume.

— Dar vorbeati despre ea. Cand?

— Chiar nu-mi pot reaminti de ea.

— Si nu-mi puteti spune ce ati facut vineri, 20 decembrie?

— Imi pare rau, dar memoria mea refuza sa functioneze.

— Nu aveti chiar nici un calendar?

— Urasc lucrurile astea.

— Ar fi in stare vreunul dintre prietenii dum­neavoastra sa va ajute sa va improspatati memoria?

— E posibil. Am sa-i intreb si am sa fac ce pot.

Acum, Alfred parea sa se simta mai sigur.

— Cu adevarat nu sunt in stare sa va relatez ce am facut in ziua aceea, zise el. Dar va pot spune ce n-am facut. In ziua aceea n-am omorat pe nimeni in „Sopronul cel lung”.

— De ce spuneti asta, domnule Crackenthorpe?

— Ascultati, domnule inspector, dumneavoastra anchetati acest caz de omucidere, e adevarat? Si cand incepeti sa intrebati: „Unde ati fost in ziua asta sau aia, la ora cutare si cutare?”, atunci ingustati aria investigatiilor. Tare as vrea sa stiu de ce v-ati oprit tocmai la vineri, 20 decembrie? La pranz si la miezul noptii? Nu mai e vorba ca la baza sa stea expertiza medicala. A vazut cineva cum s-a strecurat vreun om in sopron, in dupa-amiaza aceea? Poate victima? A vazut-o intrand, dar n-a mai zarit-o iesind?

Ochii sai negri observau indeaproape reactia inspec­torului, dar acesta era prea experimentat ca sa lase sa-l tradeze expresia la ce se gandea.

— Ma tem ca nu va vom putea oferi o explicatie, zise el prietenos.

— Politia face totul in cel mai mare secret.

— Nu numai politia. Ma gandesc, domnule Crackenthorpe, ca ati putea, daca ati vrea, sa va reamintiti prea bine ceea ce ati facut in vinerea aceea. Aveti, pesemne, motivele dumneavoastra pentru care nu doriti sa va reamintiti

— In acest caz, nu pot, domnule inspector. Este, natural, foarte suspect ca nu-mi amintesc. Dar asa stau lucrurile. Asteptati un minut, m-am dus, in saptamana aceea, la Leeds, am tras la un hotel din apropierea primariei numele nu-l tin minte, dar il gasiti cu usurinta. Poate era vineri.

— Vom verifica, il anunta inspectorul linistit.

Se ridica:

— Regret ca nu ne puteti ajuta mai mult, domnule Crackenthorpe.

— Pentru mine este foarte regretabil. Cedric are minunatul sau alibi din Ibiza, Harold a putut sa va dea, fara indoiala, informatii exacte despre fiecare ora, notate de mana secretarei sale si numai eu stau aici si n-am ab­solut nici un alibi. Dupa cum v-am spus, nu ma ocup cu omorarea oamenilor si de ce trebuia sa ucid o femeie necunoscuta? In ce scop? Chiar daca moarta era vaduva lui Edmund? De ce ar fi trebuit vreunul dintre noi sa nutreasca dorinta de a o inlatura? Ne bucurasem cu totii, il convinsesem si pe tata sa-i asigure un venit vaduvei si baiatul sa fie trimis la o scoala respectabila. Batranul, fireste, s-a infuriat, dar nu s-ar fi putut opune sa se faca ceva mai cumsecade. Nu imi permiteti sa va ofer ceva de baut, inainte de plecare? Chiar nu? imi pare rau ca nu v-am fost de mai mult folos.

— Ce e, Wetherall?

Inspectorul Craddock se uita la ajutorul sau invitat.

— Stiu acum cine este, domnule. Tot timpul am incercat sa deduc si, deodata, mi-am dat seama. A fost amestecat in povestea dubioasa cu conservele. Va amintiti de cazul cu Dicky Rogers. Nu s-a putut dovedi niciodata ceva impotriva lui, era prea prudent. S-a ascuns cu o banda din Soho dupa un paravan. Era vorba de ceasuri si de povestea cu monezi de aur italiene.

Dar fireste! Craddock isi amintea acum de ce figura lui Alfred i se paruse cunoscuta de la bun inceput. Intot­deauna fusesera numai fleacuri si nu i se putuse niciodata imputa ceva. Alfred se tinuse mereu departe de centrul afacerilor de contrabanda si putea oferi un motiv nevinovat plauzibil, care trebuia clarificat, mai ales cum de ajunsese in poveste. Dar politia era incredintata ca, permanent, ii parvenea un mic profit.

— Asta aduce ceva lumina in caz, spuse Craddock.

— Credeti ca el a fost?

— N-as zice ca e tipul care sa comita o crima. Dar asta lamureste alte lucruri de exemplu, de ce nu poate prezenta nici un alibi.

— Da, sta cam prost.

— De fapt, nu, il contrazise Craddock. E un compor­tament viclean, daca ramane neclintit pe pozitie ca nu-si poate reaminti. Nenumarati oameni nu sunt capabili sa-si aduca aminte ce au facut si unde au fost, chiar daca e vorba de o zi cu o saptamana in urma. Acesta este un com­portament in special util, cand nu poti spune, in caz ca esti anchetat, ce ai facut in timpul tau liber.

— Asadar, credeti ca nu intra in discutie?

— Deocamdata, n-as putea afirma ca nimeni nu intra in discutie, raspunse inspectorul Craddock. Trebuie sa vedeti ce puteti descoperi, Wetherall.

Craddock medita cu o mina posomorata la felul in care se prezenta problema. Nu se inainta, atata timp cat nu se cunostea motivul. Toate motivele care, pana acum, fusesera luate in discutie pareau ori false pentru a marsa pe ele, ori gresite.

Daca ar fi fost vorba de uciderea batranului domn Crackenthorpe nu s-ar fi dus lipsa de motive

Isi aduse, deodata, aminte de ceva Isi facu repede cateva notite pe foaia sa de hartie:

De intrebat doctorul Quimper despre boala de Craciun.

Alibiul lui Cedric.

De intrebat Miss Marple ce i se povesteste.

Capitolul XVI

Cand Craddock ajunse la Madison Road nr.4, o gasi pe Lucy Eyelesbarrow la Miss Marple.

Uita o clipa de planul lui de batalie si trase concluzia ca Lucy Eyelesbarrow s-ar putea dovedi o aliata pretioasa.

Dupa schimbul de saluturi, isi scoase vesel portofelul, lua trei lire, mai adauga trei silingi si intinse banii pe masa spre Miss Marple.

— Ce e asta, inspectore?

— Onorariul pentru o consultatie. Va consult Intr-un caz de omucidere. Puls, temperatura, reactiile de la fata locului, posibile motive adanc ascunse ale crimei respective.

Miss Marple clipi iute din ochi, el ranji, Lucy Eyelesbarrow zambea incantata.

— Ascultati, domnule inspector Craddock Dintr-astia imi sunteti?

— In dupa-amiaza asta sunt, in sfarsit, in afara ser­viciului.

— Dupa cum v-am spus, ne-am cunoscut deja, ii spuse Miss Marple Lucyei. Sir Henry Clithering, nasul sau, imi este vechi prieten.

— Ati vrea sa stiti, domnisoara Eyelesbarrow, ce a spus nasul meu despre ea, cand ne-am intalnit prima oara? Ca este cea mai sireata detectiva, pe care a creat-o Dum­nezeu vreodata, un geniu innascut, care s-a dezvoltat pe un sol favorabil. M-a sfatuit sa nu dispretuiesc niciodata doam­nele mai in varsta. Ti-ar putea spune adesea, ce s-ar fi putut intampla, ce ar fi trebuit sa se intample si chiar ce s-a petrecut in realitate. Si ele ar fi capabile sa explice si de ce. Dupa care el a mai adaugat ca in special aceasta doamna mai in varsta, despre care este vorba, apartine clasei de varf.

— Nu vorbiti! se minuna Lucy. Acesta este un cer­tificat care poate fi valorificat!

Miss Marple se inrosise si se simtea foarte incurcata.

— Dragul sir Henry, murmura ea. A fost intotdeauna asa de binevoitor. Adevarul e ca nu sunt prea inteligenta, desi posed, pesemne, putine cunostinte despre natura umana; astea le-am capatat din viata intr-un sat!

Dupa o scurta pauza continua:

— Desigur ca sunt cam in dezavantaj, deoarece nu ma aflu la locul actiunii. Dar ajuta mult cand cunosti oameni care iti amintesc de altii. Adica, tipurile sunt peste tot asemenea si, astfel, detii indicii pretioase.

Lucy parea ca nu prea pricepe ce voia sa zica, dar Craddock o intelegea pe Miss Marple. Dadu aprobator din cap:

— Asadar ati fost acolo la ceai, nu-i asa? o intreba el.

— Da, si a fost foarte interesant. Am fost numai cam dezamagita ca nu am reusit sa-l vad pe batranul domn Crackenthorpe. Dar nu poti obtine chiar totul.

— Aveti sentimentul ca, atunci cand ati vazut oamenii, l-ati banui pe cel care a comis crima? intreba Lucy.

— E prea mult spus, draga mea. Esti intotdeauna inclinat sa dai sfaturi si, intr-o problema atat de serioasa, cum este o crima, ar fi gresit si periculos, daca cineva ar vrea sa inceapa sa dea povete. Tot ceea ce se poate face este sa-i observi pe oamenii intalniti, adica pe cei care ar intra in discutie si apoi sa te intrebi daca ei iti amintesc de altcineva.

Lucy zise cam nelinistita:

— Nu credeti ca n-ar fi trebuit sa spuneti ce credeti despre sansele de casatorie a Emmei. A parut sa-i nelinisteasca putin fratii.

Miss Marple incuviinta.

— Da, asa sunt barbatii. Nu vad ce se petrece sub ochii lor. Dar cred ca nici ei n-au observat.

— Nu, confirma Lucy. Nu mi-ar fi venit niciodata o asemenea idee. Amandoi mi se pareau

— Deja prea in varsta? completa Miss Marple surazand. Dar doctorul Quimper nu a trecut mult peste patruzeci, cred, desi tamplele au inceput sa-i incarunteasca si e usor de observat ca poarta nostalgia unei vieti casnice. Pe de alta parte, Emma Crackenthorpe e sub patruzeci de ani, asadar nu prea in varsta ca sa se marite si sa aiba o familie. Dupa cate am auzit, sotia doctorului a murit foarte tanara, dupa ce a dat nastere unui copil.

— Da, cred ca asa e. Emma a pomenit, intr-o zi, de asa ceva.

— El trebuie sa fie singur, se gandi Miss Marple. Un medic zdravan, care are mult de lucru, are nevoie de o sotie care sa-l inteleaga si sa nu fie prea tanara.

— Dar, spuneti-mi, Miss Marple, o intrerupse Lucy, incercam, de fapt, sa clarificam o crima sau vrem sa pece­tluim o casatorie?

Miss Marple clipi din ochi.

— Ma tem ca am devenit cam romantica. Pesemne asta se datoreaza faptului ca eu sunt o fata batrana. Sa stii, draga Lucy, ca, in ce ma priveste, v-ati indeplinit misiunea. Daca vreti sa va luati cu adevarat vacanta, inainte de urmatoarea sarcina, ati avea acum timp destul pentru o mica calatorie.

— Sa parasesc Rutherford Hall? Niciodata! M-am im­plicat intr-o veritabila vanatoare si sunt la fel de zeloasa ca si baietii. Isi petrec tot timpul cautand urme si indicii. Ieri au umblat in toate lazile de gunoi. O treaba cam gretoasa! Si nu aveau nici o idee ce cautau de fapt. Daca vor veni, intr-o zi, triumfatori la dumneavoastra, domnule inspector, sa va aduca o foaie de hartie mototolita, pe care scrie: „Martine, daca tii la viata ta, atunci stai departe de Sopronul lung!”, atunci sa stiti ca mi s-a facut prea mila de ei si am ascuns-o in cocina de porci.

— De ce in cocina de porci? intreba interesata Miss Marple. Cresc porci la Rutherford Hall?

— In zilele noastre nu. Ma duc numai cateodata pe-acolo.

— Cine se mai afla acum la Rutherford Hall? intreba Craddock.

— Cedric e acolo si Bryan vine la sfarsit de saptamana. Harold si Alfred sosesc maine. Au sunat azi devreme. Am, nu stiu de ce, impresia ca le-ati bagat o idee in cap, inspectare Craddock.

Acesta se amuza.

— I-am cam tulburat putin. Le-am cerut informatii referitoare la locurile unde au fost vineri, 20 decembrie.

— Au putut sa va dea informatii complete?

— Harold, da, Alfred, nu. Ori n-a putut, ori n-a dorit.

Inspectorul Craddock se uita la ceas.

— Ma voi duce peste putin timp la Rutherford Hall pentru a vorbi cu Cedric. Mai inainte, as dori sa-l intreb ceva pe doctorul Quimper.

— Veniti exact la timpul potrivit. In mod obisnuit, ter­mina ora sa de consultatie la sase si jumatate. Dar eu trebuie sa plec acum sa ma ocup de cina.

— As vrea sa va cunosc parerea intr-o problema, domnisoara Eyelesbarrow . Ce crede familia, cand e singura, despre Martine?

Lucy raspunse fara ezitare:

— Toti sunt furiosi pe Emma deoarece a fost la dum­neavoastra, domnule inspector. Sunt turbati si pe doctorul Quimper, caci, se pare, ca el a incurajat-o pe Emma s-o faca. Harold si Alfred sunt convinsi ca expeditoarea scrisorii ar fi cautat sa smulga bani de la ei. Nu cred ca e vorba, cu adevarat, de vaduva lui Edmund. Nici Emma nu pare prea convinsa. De asemenea, nici Cedric nu crede ca cea care a trimis scrisoarea ar fi Martine, dar nu ia problema in mod atat de serios ca ceilalti doi. Pe de alta parte, Bryan e convins ca nu e la mijloc nici o escrocherie.

— De ce?

— Asa e Bryan. Ia lucrurile cum se prezinta. Con­sidera ca daca e sotia sau mai bine-zis vaduva lui Edmund si ea a trebuit sa se inapoieze brusc in Franta, vor mai auzi odata si odata, de ea. Faptul ca nu s-a mai primit, de atun­ci, nici o veste de la ea il gaseste absolut normal, caci nici lui insusi nu-i place sa scrie scrisori. Bryan e un individ dragut. E asemenea unui caine cu care iti face placere sa iesi la plimbare.

— Si obisnuiti sa va plimbati cu el, domnisoara Lucy, nu-i asa? o intreba Miss Marple.

Lucy nu raspunse imediat si se uita intr-o parte.

— Vin si pleaca atatia barbati, zise ganditoare Miss Marple. Si sunteti o fata dragalasa. Vi se acorda multa atentie?

Lucy ie inrosi usor. Anumite imagini si amintiri ii ramasesera in suflet: Cedric rezemat de peretele de la cocina de porci; Bryan care sedea abatut pe masa de la bucatarie; Alfred care ii atinsese degetele, cand o ajutase sa aseze cestile de cafea pe tava.

— Barbatii, spuse Miss Marple pe un ton, ca si cum vorbea despre o specie straina si primejdioasa, sunt, intr-un anumit fel, cu totii foarte asemanatori, chiar daca inain­teaza in varsta

— Scumpa mea! striga Lucy. Acum vreo suta de ani, te-ar fi ars, in mod sigur, ca vrajitoare!

Si le-a povestit cum batranul domn Crackenthorpe ii facuse o cerere in casatorie conditionata.

— Realitatea este ca toti, intr-un fel sau altul, mi-au facut asa-zise oferte. Harold a fost foarte corect. Mi-a propus un post avantajos in City. Nu cred ca atentia sa este indreptata spre infatisarea mea favorabila. Trebuie sa creada ca stiu ceva.

Rase.

Dar inspectorul Craddock nu rase defel.

— Paziti-va! S-ar putea sa va omoare, in loc sa va faca oferte.

— Oricum ar fi mai simplu, remarca Lucy.

O trecu un fior usor.

— Se uita prea repede cat de serioasa e situatia, spuse ea. Baietii s-au distrat asa de mult, incat au crezut aproape ca e doar o joaca. Dar nu e o joaca.

— Nu, spuse Miss Marple. Crima nu e un joc. Apoi adauga: Baietii nu se intorc curand la scoala?

— Ba da, saptamana viitoare. Maine pleaca la parintii lui Stoddart-West sa-si petreaca acolo ultimele zile de vacanta.

— Ma bucur sa aud asta, zise pe un ton serios Miss Marple. N-as vrea sa se intample ceva cat timp se afla ei la Rutherford Hall.

— Va ganditi la batranul domn Crackenthorpe? Credeti ca el va fi urmatorul ucis?

— O, nu, raspunse Miss Marple. Ma gandeam la baieti.

— La baieti?

— De fapt la Alexander.

— Dar

— Fac un joc periculos cu vanatoarea lor de urme si indicii. Ar putea avea un deznodamant trist.

Craddock o privi dus pe ganduri.

— Asadar, Miss Marple, nu credeti ca, in acest caz, este vorba de uciderea unei femei necunoscute de catre un barbat necunoscut? V-ati convins definitiv ca omuciderea are legatura cu Rutherford Hall?

— Aceasta este deplina mea convingere. Da.

— Tot ceea ce stim despre ucigas este ca e un om inalt cu parul negru. Prietena dumneavoastra a spus asta, dar nimic mai mult. La Rutherford Hall se afla trei barbati bruneti. In ziua expertizei medicale i-am vazut pe cei trei frati stand in dreptul masinii, care oprise in fata casei pentru a-i lua. S-au intors cu spatele la mine. Uimitor cum semanau unul cu altul trei bruneti si, cu toate acestea, reprezinta trei tipuri complet diferite. Ofta. Asta face cazul dificil.

— Chiar m-am intrebat, murmura Miss Marple, daca nu e, poate, mult mai simplu decat ne inchipuim. Crimele sunt, foarte adesea, destul de simple, au un motiv murdar

— Miss Marple, credeti in misterioasa Martine?

— Sunt absolut inclinata sa cred ca Edmund Crackenthorpe a intentionat sa se insoare cu o fata pe nume Martine, ori s-a casatorit deja. Emma Crackenthorpe v-a aratat scrisoarea lui, dupa cum mi-ati spus, si apoi, dupa ce am vazut-o si din ce mi-a povestit Lucy, as putea afirma ca Emma Crackenthorpe nu este deloc in stare sa inventeze o asemenea poveste. Si de ce ar face-o?

— Sa ne inchipuim deci ca aceasta Martine exista sau a existat, incepu Craddock ganditor. Apoi, avem la indemana un anumit motiv. Reaparitia Martinei cu un fiu ar micsora considerabil mostenirea Crackenthorpe, daca nu chiar, intr-o asemenea masura, care trebuie sa dea de gandit ca unul dintre ceilalti mostenitori s-ar incumeta la o crima. De fapt toti se afla in situatii proaste

— Chiar si Harold? intreba Lucy nevenindu-i a crede.

— In aparenta, atat de instaritul Harold Crackenthorpe nu este bancherul lucid si conservator, cum il considera lumea. S-a lasat adanc implicat intr-o aventura riscanta. Daca ar capata curand o suma mai mare de bani, ar putea astfel sa impiedice un faliment.

— Daca asa stau lucrurile Incepu Lucy si se opri.

— Da, domnisoara Eyelesbarrow?

— Stiu, draga mea, interveni Miss Marple. Va ganditi ca ar fi crima falsa.

— Da. Moartea Martinei nu le-ar fi folosit nici lui Harold, nici vreunuia dintre ceilalti. In nici un caz, nu, atat timp cat

— Cat timp Luther Crackenthorpe inca traieste. Foarte corect, asta mi-a trecut prin cap si domnul Crackenthorpe senior este sanatos, dupa cate stiu de la doctorul sau, mult mai zdravan decat ar crede cineva din afara.

— Va trai inca multi ani, spuse Lucy. Apoi se incrunta.

— Da? o incuraja Craddock.

— I-a fost destul de rau in jurul Craciunului, continua Lucy. Imi amintesc, ca o data a dat de inteles ca s-ar fi crezut ca a fost otravit, asa si-a dat seama doctorul dupa indispozitia sa.

Il privi intrebatoare pe Craddock.

— Da, spuse inspectorul. Exact despre asta il voi intreba pe doctorul Quimper.

— Dar acum chiar trebuie sa plec! exclama Lucy. Doamne Sfinte! S-a facut tarziu.

Miss Marple isi puse lucrul de mana deoparte si lua ziarul „Times”, in care se gasea vreo jumatate de duzina de cuvinte incrucisate.

— As vrea sa am un dictionar aici, murmura ea. Tontine si Tokai – care din ele este un vin unguresc?

— Tokaiul, raspunse Lucy cu mana pe clanta usii. Ce-i cu el?

— Ah, n-are nimic de-a face cu cuvintele incrucisate, raspunse nesigura Miss Marple. Doar mi-a trecut asa prin cap.

Inspectorul Craddock o privi patrunzator. Apoi isi lua la revedere si pleca.

Capitolul XVII

Craddock trebui sa astepte cateva minute, in timp ce Quimper se ocupa de ultimii pacienti programati. In cele din urma, iesi din cabinet. Arata obosit si daramat. Il servi pe Craddock cu un pahar si apoi isi turna si pentru el.

— De ce ma cautati? il intreba pe inspector.

— In primul rand, as vrea sa va multumesc pentru ca, daca sunt bine informat, ati sfatuit-o pe domnisoara Crackenthorpe sa vina la mine si sa-mi arate scrisoarea care, s-ar zice ca provenea de la vaduva fratelui ei.

— Puteti incepe cu asa ceva? De altfel, nu am sfatuit-o in mod direct sa vina la dumneavoastra. Ea a vrut-o, caci era tare nelinistita. Dragii ei frati au incercat, fireste, cu totii, s-o impiedice.

— De ce oare?

Medicul ridica din umeri.

— Probabil se temeau ca banuiala s-ar putea dovedi adevarata.

— Credeti ca scrisoarea era originala?

— N-am idee. De fapt, n-am vazut-o niciodata. As putea crede ca cineva, care cunostea exact faptele, a incer­cat sa transforme in bani lucrurile stiute. Evident, a sperat s-o impresioneze pe Emma. Aici a gresit fundamental. Emma nu este necugetata. Ea n-ar strange niciodata in brate o cumnata necunoscuta, fara ca, mai intai, sa-i puna cateva intrebari temeinice.

Continua curios:

— Dar de ce ma intrebati pe mine, ce am eu de-a face cu asta? N-am nici o treaba cu afacerea asta.

— In realitate, am venit sa va intreb cu totul altceva, dar nu prea stiu cum sa ma exprim?

Doctorul Quimper paru interesat.

— Dupa cate aud, nu cu mult timp in urma – cred ca in jurul Craciunului – domnul Crackenthorpe a avut un acces destul de rau.

De indata, Quimper se schimba la fata. Trasaturile devenira mai aspre.

— Da?

— Daca nu gresesc a fost un deranjament stomacal?

— Da.

— E o intrebare ceva mai dificila pe care as dori sa v-o adresez. Domnul Crackenthorpe s-a laudat cu sanatatea sa si a spus ca e sigur ca va supravietui majoritatii membrilor familiei sale. A vorbit si despre dumneavoastra scuzati-ma, doctore

— O! Nu luati de bun tot ce zice! Eu nu pun la inima ce spun pacientii mei despre mine.

— V-a numit prost batran.

Quimper se amuza.

— A spus ca l-ati intrebat tot ce era posibil, ca ati fi vrut sa stiti nu numai ce mancase, dar si cine gatise si cine i-o dusese.

Doctorul nu mai zambea acum. Avea o expresie grava.

— Continuati!

— A folosit o expresie de soiul asta: Am facut intoc­mai cum crede el, ca cineva m-a otravit.

Se lasa tacerea.

— Ati avut, vorbi din nou inspectorul, ati avut vreo banuiala de genul acesta?

Quimper nu raspunse imediat. Se ridica si se plimba incoace si incolo. In cele din urma, se intoarse spre Crad­dock.

— Ce asteptati de la mine? Ce sa va spun? Credeti ca un doctor poate formula acuzatia ca unul sau altul a pus otrava in mancare, fara sa fie capabil si s-o demonstreze?

— As dori cu totul neoficial! sa stiu daca v-ati gandit la asta?

Doctorul Quimper ceda:

— Batranul Crackenthorpe traieste din cale afara de modest. Cand se aduna familia, Emma se ingrijeste ca mancarea sa fie mai din belsug si mai grasa. Urmarea e o gastrita acuta tare urata. Simptomele s-au potrivit perfect acestui diagnostic.

Craddock era insistent.

— Inteleg. Ati fost cu totul multumit? Nu v-a surprins sa zicem, in nici un fel?

— Ei bine, ei bine, am fost surprins. Sunteti multumit?

— Ma intereseaza, raspunse Craddock. Exact ce banuiati sau de ce va temeati?

— Cazurile gastro-intestinale nu sunt intotdeauna intru totul asemanatoare, dar s-au manifestat anumite simptome care, sa zicem, s-ar fi potrivit mai bine otravirii cu arsenic decat unei gastrite acute. Sa ma intelegeti corect. Ambele maladii au foarte mari asemanari intre ele. Oameni mai priceputi decat mine nu ar fi recunoscut otravirea cu arsenic si ar fi semnat, absolut cu buna-credinta, certificatul.

— Si ce rezultat au avut cercetarile dumneavoastra?

— S-a parut ca banuiala mea nu putea, in nici un chip, sa fie fondata. Domnul Crackenthorpe m-a asigurat ca mai avusese asemenea accese intr-o vreme, cand nu ma ocupam de el si, cum zicea, din aceleasi motive. Il apucasera intotdeauna cand mancarurile erau prea copioase.

— Si asta s-a intamplat cand membrii familiei erau de fata?

— Da. Si parea cu totul de crezut. Dar, sincer vor­bind, inspectore, nu am fost destul de multumit. Am mers pana intr-acolo incat i-am scris batranului doctor Morris. El a fost partenerul meu mai in varsta si apoi, s-a retras im­ediat in viata particulara. Crackenthorpe a fost pacientul sau. L-am intrebat despre accesele anterioare pe care le avusese batranul.

— Si ce v-a raspuns doctorul Morris?

Quimper ranji:

— A ras de mine cica trebuie sa fiu al dracului de prost. Acum – ridica din umeri – banuiesc ca am fost „prostul dracului”, in realitate.

— Serios?

Craddock devenise foarte meditativ. Apoi se hotari sa vorbeasca deschis.

— Sa lasam discretia la o parte, doctore! Sunt oameni care se asteapta sa primeasca o parte considerabila cand Luther Crackenthorpe va muri. Doctorul aproba din cap. El e batran si relativ sanatos. Ar putea atinge 90 de ani, nu-i asa?

— Cu usurinta. Nu face altceva decat se ingrijeste de sanatatea sa si constitutia sa este minunata.

— Fiii si fiica sa simt cu totii presiunea?

— Scoateti-o pe Emma din joc! Ea nu otraveste pe nimeni! Aceste accese se manifesta, in special, numai cand si ceilalti sunt acolo, nu cand ea ramane singura cu el.

„Ar fi doar o masura de prevedere elementara – in cazul in care ea e vinovata”, se gandi inspectorul in sinea sa, dar se feri s-o spuna cu glas tare.

— Deci se poate afirma – sunt un novice in acest domeniu – ca e de acceptat ideea ca i s-a administrat, intr-adevar, arsenic, si ca Crackenthorpe a avut noroc de mai traieste inca?

— Vedeti, raspunse medicul, aici imi amintiti de un lucru ciudat. Imi vine sa cred ca, totusi, am fost, asa cum a zis batranul Morris, al dracului de prost. Adica, evident, nu este asa ca i s-au dat, regulat, mici doze de arsenic ca, asa cum s-ar putea spune in metoda clasica, de a fi aparat de otravirea cu arsenic. Crackenthorpe nu a avut niciodata boli gastrice cronice. Dar aceasta face suspecte, in oarecare masura, atacurile bruste, violente. Sa presupunem, totodata, ca nu se pot explica din cauze naturale, atunci trebuie ca, de data asta, cel care a pus otrava sa fi lucrat prost ceea ce e greu de inteles.

— Vreti sa spuneti ca nu i-a dat o doza suficienta?

— Da. Pe de alta parte, Crackenthorpe are o con­stitutie puternica si ceea ce altuia i-ar fi facut de petrecanie n-a lipsit prea mult sa-l doboare si pe el. Dar trebuie sa ne gandim ca ucigasul va tatona mereu, mereu deci, el e neobisnuit de temator sa mareasca doza. De ce n-a facut-o? Asta inseamna, adauga dupa o scurta pauza, ca un om care otraveste s-a pus treaba, ceea ce, probabil, nu e cazul. Pesemne, pur si simplu, fantezia mea a luat-o razna.

— E o problema ciudata, declara inspectorul. Cautam in zadar un sens, un inteles.

— Inspectore Craddock! sopti cineva surescitat.

Inspectorul se opri. Tocmai voia sa sune la usa locuintei.

Alexander si prietenul sau, Stoddart-West, iesira din umbra, privind prevazatori in toate partile.

— V-am auzit masina. Trebuie sa vorbim cu dum­neavoastra.

— Bine! Atunci intrati! Craddock intinse iarasi mana spre sonerie, dar Alexander se agata, cu agilitatea unui catelus care vrea sa se joace, de haina sa.

— Am gasit un indiciu, rosti cu vocea intretaiata.

— Da, am gasit unul! repeta ca un ecou Stoddart-West.

„Fata asta a dracului!”, se gandi Craddock.

— Splendid! zise fara prea mare interes. Sa intram in casa si sa-l vedem!

— Nu, insista Alexander. In mod sigur, acolo ne va deranja cineva. Veniti in camara pentru vesela! Va aratam drumul.

Cam fara chef, se lasa condus in jurul casei si ii urma pe baieti spre grajduri. Stoddart-West impinse o usa grea, dibui cu mana si aprinse un bec foarte slab. Incaperea pentru vesela, odinioara o mandrete a Rutherford Hall-ului, era acum un loc trist in care se pastra tot ceea ce nu mai folosea la nimic. Scaune de gradina rupte, unelte vechi, ruginite, o uriasa masina de cosit care nu se mai intrebuinta, saltele cu arcuri acoperite de rugina, hamacuri si plase de tenis gaurite.

— Venim destul de des aici, spuse Alexander. Nu ne deranjeaza nimeni.

— E un indiciu adevarat, sir, spuse Stoddart-West cu ochi sclipitori. L-am gasit azi dupa-amiaza.

— In ultimele zile am cautat numai urme. In tufisuri

— Si in pomii golasi

— Am controlat si in lazile de gunoi

— Apoi, ne-am dus in casa cazanului cu aburi

— Batranul Hillman a instalat acolo un hardau mare in care arunca hartiile de peste tot, de pe unde le gaseste

— Si inauntru l-am gasit

— Ce ati gasit? intrerupse Craddock competitia vocilor.

— Indiciul. Atentie, Stoddart! Puneti intai manusile!

In cea mai buna traditie a romanelor politiste, Stoddart-West isi trase, cu cea mai serioasa mina, o pereche de manusi destul de murdare, inainte de a aduce la lumina, cu multa atentie, o geanta de la un Kodak. Din ea scoase solemn un plic murdar si mototolit pe care i-l intinse, cu o expresie grava, inspectorului.

Amandoi baietii asteptau strangulati de emotie.

Craddock lua „indiciul” cu solemnitatea cuvenita. Ii placea de baieti si nu vroia sa le strice jocul.

Plicul fusese trimis prin posta, dar era gol. Doar o adresa: Martine Crackenthorpe, 126 Elvers Crescent nr. 10.

— Vedeti, intreba, cu suflarea intretaiata, Alexander. Asta dovedeste ca a fost aici cu adevarat – adica sotia frantuzoaica a unchiului meu Edmund – in jurul careia se face atata zarva. Ea trebuie sa fi fost intr-adevar aici si sa fi pierdut pe undeva plicul. Asa se pare, nu-i asa?

Stoddart-West ii lua cuvantul din gura:

— Se pare ca a fost femeia cea ucisa nu credeti, sir, ca ar fi trebuit sa se afle in sarcofag?

Asteptau incordati.

Craddock continua jocul: Posibil, foarte posibil, spuse el.

— Descoperirea noastra este deci importanta, nu-i asa? Vor fi cercetate amprentele de pe plic, sir?

— Fireste, raspunse Craddock si se uita la plic. „Foarte vicleana, Lucy Eyelesbarrow!” se gandi el.

„Cum de a reusit sa falsifice timbrele?” Se uita din nou la el, dar lumina era prea slaba. Normal, afacerea le-a facut mare placere baietilor, dar pentru el era mai putin vesel. La asta Lucy nu se gandise. Daca plicul acesta era original

— Veniti! Sa mergem in casa, propuse el. Ne-ati facut un mare serviciu.

Capitolul XVIII

Baietii il condusera pe Craddock, prin intrarea din spate, in casa. Acesta parea sa fie drumul pe care il foloseau de obicei. Bucataria era luminoasa si placuta. Lucy, intr-un sort mare, alb, framanta aluatul. Bryan Eastley statea rezemat de dulap si o privea ca un caine credincios.

— Hei! isi saluta Alexander tatal. Iar aici, in bucatarie?

— Imi place aici, raspunse acesta. Domnisoara Eyelesbarrow nu are nimic impotriva.

— Nu, n-am nimic impotriva, afirma Lucy. Buna seara, domnule inspector Craddock.

— Doriti sa intreprindeti cercetari in bucatarie? intreba Bryan interesat.

— Nu tocmai. Domnul Cedric Crackenthorpe e aici?

— O, da. Cedric e aici. Doriti sa vorbiti cu el?

— Da, mi-ar face placere.

— Atunci ma duc sa vad daca e in camera lui, se oferi Bryan.

— Va multumesc, spuse Lucy. Am mainile pline de faina, altfel m-as fi dus eu insami.

— Nu e inca vremea mesei? a vrut sa stie Alexander.

— Nu.

— Pacat. Mi-e o foame groaznica.

— In camara mai e o bucata de tort de ghimber.

Baietii o luara la intrecere si se ciocnira de usa.

— Sunteti ca lacustele, rase Lucy.

— Va felicit, zise Craddock.

— Ma felicitati? Pentru ce?

— Pentru dibacia dumneavoastra. Ati facut-o ex­celent! Craddock ii arata geanta aparatului de fotografiat. Buna treaba! o lauda el.

— Despre ce tot vorbiti?

— Despre asta, draga mea. Scoase plicul pe jumatate.

Ea il privea fara sa inteleaga.

— Nu ati falsificat acest indiciu si nu l-ati ascuns in locul unde e cazanul cu aburi pentru ca baietii sa-l gaseasca? Repede! Raspundeti!

— Nu stiu despre ce vorbiti, spuse Lucy. Credeti?

Craddock strecura iute plicul in buzunar, deoarece, in clipa aceea se intorcea Bryan.

— Cedric e in biblioteca, il informa el. Isi relua locul de langa dulapul de bucatarie.

Inspectorul Craddock se duse spre biblioteca.

Cedric Crackenthorpe il privi amabil pe inspector.

— Adulmecati pe aici din nou? intreba el. Ati mai progresat?

— Cred ca pot spune ca am avansat ceva, domnule Crackenthorpe.

— Ati aflat cine era moarta?

— Nu avem inca o identificare definitiva, dar ne aflam pe drumul cel bun.

— Bravo dumneavoastra!

— Pe baza celor mai noi informatii ale noastre, am putea face niste precizari. Incep cu dumneavoastra, dom­nule Cedric, deoarece sunteti tocmai aici.

— Trageti!

— As vrea sa-mi relatati exact unde ati fost vineri, 20 decembrie si ce ati facut.

Cedric ii arunca iute o privire, apoi se rezema de spatarul scaunului, casca, se stradui sa para cat mai dezinteresat si incerca sa caute prin memorie.

— Dupa cum v-am mai povestit, incepu el in sfarsit, am fost pe Ibiza. In mod fatal, acolo, o zi seamana cu cealalta. Dimineata se picteaza, dupa-amiaza, de la trei la cinci, se face siesta. Cand lumina este favorabila se mai poate schita apoi inca ceva. Dupa aceea, iti iei un aperitiv, uneori cu primarul, alteori cu doctorul. In sfarsit, mananci putin. Seara mi-o petrec, in principal, cu niste prieteni dintre localnici la „Scotty's Bar”. E suficient?

— Mai degraba as dori sa aud adevarul, domnule Crackenthorpe.

Cedric sari in sus.

— Asta e o remarca foarte jignitoare, domnule inspec­tor.

— Asa vi se pare? Mi-ati spus, domnule Crackenthorpe, ca ati fi parasit Ibiza la 21 decembrie si ati fi ajuns in aceeasi zi in Anglia.

— Asa e. Em! Hei, Em!

Emma Crackenthorpe iesea, in aceasta clipa, din camera alaturata. Se uita intrebatoare de la Cedric, la inspector si inapoi la Cedric.

— Ia asculta, Em! Am venit deci sambata, inainte de Craciun, nu-i asa? iti aduci aminte? Am sosit direct de la aeroport?

— Da, raspunse Emma cam mirata. Ai ajuns aici cam in jurul pranzului.

— Auziti? i se adresa Cedric inspectorului.

— Trebuie sa ne considerati foarte prosti, domnule Crackenthorpe, zise Craddock pe un ton sfatos, amabil. Oare nu stiti ca putem verifica asemenea afirmatii? Cred ca daca vreti sa-mi aratati pasaportul

Facu o pauza asteptand.

— Nu pot gasi lucrul pe care il doriti, raspunse Cedric. Tocmai in dimineata asta l-am cautat. Am vrut sa-l trimit la biroul de turism.

— Multumesc. Ar trebui sa-l gasiti, domnule Crackenthorpe, dar nu este necesar. Registrul arata ca, in realitate, ati intrat in tara in seara de 19 decembrie. Poate, acum, veti avea bunavointa sa-mi explicati ce-ati facut din aceasta clipa si pana la pranzul de pe 21 decembrie, cand ati sosit la Rutherford Hall.

Cedric arata foarte manios.

— Intr-adevar, e al dracului de greu sa traiesti in zilele noastre, injura el. Tot acest birocratism si com­pletarea de formulare! Nu te mai poti duce unde vrei si sa faci ce-ti place. Mereu iti pune cineva cate o intrebare. De fapt, de ce atata preocupare pentru 20? Ce s-a intamplat, in mod special, in aceasta zi?

— Este, din intamplare, ziua in care credem ca s-a comis crima. Puteti, fireste, sa refuzati sa raspundeti, dar

— Cine spune ca refuz sa raspund? Dati-mi doar timp! De fapt, la expertiza medicala, ati parut foarte nesigur in privinta momentului probabil al crimei. Ce altceva nou a iesit la iveala de atunci?

Craddock nu-i raspunse.

Cedric intreba uitandu-se in laturi, catre Emma.

— Ce-ar fi sa mergem in camera de alaturi?

Emma interveni repede: Eu de-acum plec. La usa ramase pe loc si se intoarse:

— E foarte serios, Cedric. Nu uita asta! Daca 20 e, cu adevarat, ziua in care femeia a fost ucisa, atunci tu trebuie sa-i relatezi cat mai exact domnului inspector ce ai facut.

Pleca in camera invecinata si inchise usa dupa ea.

Batrana Emma cea buna! exclama Cedric. Asadar! Da, am plecat din Ibiza, intr-adevar, pe 19. Am vrut sa-mi intrerup calatoria la Paris si vreo doua zile sa ma intalnesc cu niste vechi prieteni. Dar s-a intamplat ca in avion sa fie o tanara foarte atragatoare. Era, zau, delicioasa. Deci, pe scurt, am ramas vreo doua zile impreuna. Ea vroia sa plece spre Statele Unite, dar sa stea cateva nopti la Londra ca sa rezolve niste chestiuni legate de afaceri. La 19 am sosit la Londra. Am tras la „Kingsway Palace” pentru cazul in care agentul dumneavoastra special de politie va trebui sa ne dibuiasca. Mi-am luat numele de John Brown In asemenea imprejurari e mai bine sa nu folosesti numele adevarat.

— Si pe 20?

Cedric se stramba.

— Dimineata, n-an putut face prea multe, deoarece aveam o durere de cap oribila dupa noaptea petrecuta.

— Si dupa-amiaza? De la ora trei?

— Stati sa ma gandesc. Da, am facut niste cumparaturi primprejur, m-am dus la „National Gallery”, si am vazut un film, un western, „Rowenna. de la ferma”. Apoi am intrat intr-un bar si am baut vreo doua pahare, dupa care am dormit ceva in camera. Cam pe la 10 seara m-am intalnit cu prietena mea si am trecut prin diverse localuri – nu-mi amintesc majoritatea denumirilor – dar, daca nu ma insel, unul se numea „La broasca saltareata”. Ea cunostea toate chestiile, astea. Trasesem cam mult la masea si recunosc ca azi abia daca imi reamintesc ceva pana cand m-am trezit in dimineata urmatoare. Durerea mea de cap era si mai groaznica decat cu o zi in urma. Prietena mea trebuia s-o stearga ca pierdea avionul, asa incat mi-am turnat apa rece pe cap. Am intrat intr-o far­macie si am cerut pastile pentru migrena. In fine, sosise vremea sa plec spre Rutherford Hall, ceea ce am si facut ca si cum veneam direct de la aeroport.

— Informatiile dumneavoastra se pot verifica, dom­nule Crackenthorpe? Sa spunem pentru perioada cuprinsa intre orele trei si sapte dupa-amiaza?

— Nici vorba de asa ceva, cred, raspunse Cedric bat­jocoritor. La „National Gallery” sa urmaresti printre vizitatori pe unul cu ochii vostri inexpresivi? Sau intr-un cinematograf supraaglomerat? Nu, nu este posibil.

Emma se intoarse. Tinea in mana un mic blocnotes.

— Ati dori sa stiti ce a facut fiecare la 20 decembrie, corect, domnule inspector?

— Da, domnisoara Crackenthorpe.

— M-am uitat prin blocnotesul meu. Pe 20, m-am dus la o intrunire in Brackhampton cu ocazia incheierii lucrarilor de restaurare in biserica. Reuniunea s-a terminat in jur de 12:45. Am luat masa cu lady Adington si domnisoara Bartlett la „Cadena Café”. Dupa pranz am facut cateva cumparaturi pentru Craciun. La 16:45 am ser­vit ceaiul la ceainaria „Shamrock” si m-am indreptat apoi spre gara sa-l iau pe Bryan care venea cu trenul. Pe la ora sase m-am intors acasa si l-am gasit pe tata intr-o dispozitie foarte proasta. Eu ii pregatisem mancarea pentru el, dar doamna Hart, care trebuia sa fi venit dupa-amiaza, nu-si facuse aparitia. Era asa de furios, incat s-a inchis la el in camera si nu m-a lasat sa intru, nici n-a vrut sa stea de vorba cu mine. Nu-i place sa plec dupa-masa. Din cand in cand, imi impun vointa.

— In privinta asta, procedati foarte bine, domnisoara Crackenthorpe. Daca nu ma insel, ceilalti doi frati au venit mai tarziu?

— Alfred a sosit sambata seara. Mi-a spus ca incer­case, dupa-amiaza, sa ma gaseasca la telefon. Dar eu eram placata si tata nu raspunde la telefon cand este suparat. Fratele meu Harold a venit abia in seara de Craciun.

— Va multumesc, domnisoara Crackenthorpe.

— As dori sa va intreb, continua ea nesigura, daca s-a aflat ceva nou care sa necesite aceste audieri?

Craddock scoase geanta pentru aparatul de fotografiat si din ea plicul.

— Va rog, nu-l atingeti, dar il recunoasteti?

— Dar Emma il privea complet zapacita. Dar e scrisul meu de mana! E scrisoarea pe care i-am trimis-o Martinei.

— Asa m-am gandit si eu.

— Dar cum de a ajuns la dumneavoastra? Ati gasit-o dumneavoastra?

— Ar fi posibil s-o fi gasit. In orice caz, plicul acesta gol a fost descoperit aici.

— In casa?

— Nu chiar, dar in apropiere.

— In apropiere? Dar atunci a venit ea, totusi, incoace? Ea Vreti sa spuneti ca moarta din sarcofag era Martine?

— Cam asa se pare, domnisoara Crackenthorpe, spuse Craddock.

Banuiala ca moarta din sarcofag era Martine paru sa se confirme. Cand Craddock intra in biroul sau, gasi o in­formatie de la Armand Dessin.

„Una dintre colegele ei a primit o vedere de la Anna Strawinska. Dupa cate se pare, povestea unei calatorii in jurul lumii s-a adeverit. A ajuns in Jamaica si se simte, cum zice, minunat”.

— Trebuie sa recunosc, spuse Alexander, stand culcat in patul sau, ganditor si muscand din batonul de ciocolata, ca aceasta a fost cea mai palpitanta zi din viata mea. Cand te gandesti ! Am gasit un indiciu veritabil! Vocea i se ineca, atat de incantat era. Nu cred ca voi retrai vreodata asa ceva.

— Sper ca nu, spuse Lucy, care statea in genunchi in camera si-i pregatea geamantanul.

— Vroiam sa putem ramane aici, ofta Alexander.

— Poate se mai gaseste inca un nou cadavru.

— Sper ca nu. Ar fi groaznic!

— Dar, in carti, asa se intampla cel mai adesea. Oricine a vazut sau a auzit ceva e ucis din cauza asta. Poate va omoara pe dumneavoastra.

— Iti multumesc!

— N-as vrea, desigur, ca tocmai dumneavoastra sa fiti, o asigura Alexander. Mi-ar pare tare rau. Si lui Stoddart: Suntem de parere ca o asemenea bucatareasa nu se mai gaseste. Mancarurile au fost clasa intai. Si sunteti asa de intelegatoare.

Ultima era clar expresia celei mai inalte pretuiri.

Lucy a interpretat-o asa si a spus:

— Dragut din partea voastra. Dar n-am intentia ca, pentru a va oferi voua un caz, sa ma las ucisa.

— Atunci va sfatuiesc sa fiti foarte prevazatoare! spuse Alexander cu seriozitate.

Tacu o clipa si continua, ca in treacat:

— Cand Paps va veni din cand in cand aici, veti fi atenta cu el?

— Atenta? intreba Lucy cam surprinsa.

— Partea proasta cu Paps e, ii explica Alexander, ca viata la Londra nu-i prieste. Acolo cunoaste doar tipuri cu totul nepotrivite de femei. Clatina amarat din cap.

Il iubesc foarte mult, continua el, dar are nevoie de cineva care sa se ingrijeasca de el. Hoinareste peste tot si intra in contact cu oameni care nu sunt de soi. E asa de jalnic ca mama a murit atat de tanara; Bryan are nevoie de un camin adevarat.

Dupa o scurta pauza adauga.

— Stiti ca Bryan sufera din cauza dumneavoastra?

— Asta e foarte dragut din partea lui.

— Intr-o anumita privinta este ingrozitor de stangaci, sublinie fiul lui Bryan. Dar a fost un pilot minunat de bom­bardier. Este curajos si deosebit de bland.

Din nou tacu pentru scurt timp, apoi ridica ochii in tavan si rosti destul de convins:

— Ma gandesc serios ca ar fi bine pentru el daca s-ar recasatori cu vreo fata draguta eu personal n-as avea nimic impotriva sa am o mama vitrega nu dar, natural, trebuie sa fie si ea de acord

Cu o usoara spaima, Lucy intelegea ca remarcile lui Alexander urmareau un scop precis.

— M-am gandit ca trebuie sa va spun odata, reincepu Alexander. Bryan va iubeste foarte mult. El insusi mi-a spus

„Intr-adevar!” se gandi Lucy in sinea ei. „Exista aici prea multi agenti matrimoniali. Intai Miss Marple si acum Alexander!”

Ea se ridica.

— Noapte buna, Alexander. Maine dimineata trebuie sa-ti mai pui numai pijamaua si obiectele de toaleta in geamantan. Noapte buna!

Noapte buna, spuse Alexander. Se strecura sub plapuma, isi puse capul pe perna, inchise ochii si adormi imediat. Arata ca un inger nevinovat.

Capitolul XIX

— Nu neaparat convingator, observa Wetherall cu un glas mai posomorat.

Craddock citi protocolul despre alibiul lui Harold Crackenthorpe pentru 20 decembrie.

Fusese vazut la „Sotheby” in jurul orei trei, dar se credea ca trecuse pentru scurt timp. In ceainaria „Russell”, fotografia sa nu o recunoscu nimeni, deoarece, la ora ceaiului, domnea un permanent du-te-vino si el, nefiind un client statornic, nu era surprinzator ca nu i se retinuse figura. Servitorul sau confirma ca a fost acasa sa se schimbe pentru a lua cina in oras – asta la 6:45, destul de tarziu, intrucat cina incepea la 7:30. Motiv pentru care domnul Crackenthorpe era cam nervos si iritat. Servitorul nu isi amintea sa-l fi auzit intorcandu-se acasa, dar a trecut ceva timp de atunci, nu mai tinea minte exact si, in afara de asta, adesea, nu auzea cand se intorcea acasa domnul Crackenthorpe. Lui si sotiei ii placeau sa se culce devreme, atunci cand puteau. Garajul, in care Harold isi parcase masina, era pentru un singur automobil si apartinea unei case, iar cheia o tinea la el. Nimeni nu observa cand venea si pleca si de aceea nu se putea sti ce se petrecuse intr-o seara anume.

— Totul negativ, sublinie Craddock oftand.

— A luat parte, intr-adevar, la cina respectiva, dar a plecat destul de devreme.

— Si ce ati putut afla de la gari?

— Atat la Brackhampton, cat si in gara Paddington, s-a cautat sa se afle ceva. Problema e de acum patru saptamani si e cat se poate de putin probabil ca cineva sa-si aminteasca daca l-a vazut pe Harold.

Craddock ofta. Apuca informatiile despre Cedric. Si acestea erau negative, desi un taximetrist isi amintea vag ca ar fi dus, in ziua aceea, la Paddington un client asemanator omului acesta. Pantaloni murdari si o coama de par. Se plangea si injura cresterea tarifelor”.

— Si aici este protocolul despre verificarea datelor privitoare la Alfred, spuse Wetherall.

O anumita nuanta in vocea sa il determina pe Craddock sa ridice privirea si sa se uite aspru la el. Wetherall avea infatisarea multumita a unui om care pusese deoparte, pentru sfarsit, o delicatesa.

In primul rand, rezultatul anchetei era nemultumitor. Alfred locuia singur, venea si pleca la ore neregulate. Vecinii sai nu erau curiosi si apoi erau salariati, lipsind aproape toata ziua de acasa. Wetherall isi puse degetul cel mare pe portiunea finala a protocolului

Sergentul Leakie, care era insarcinat cu descoperirea furturilor de camioane, se oprise la o carciuma – halta a camioanelor pe drumul Waddington–Brackkampton si observase pe anumiti soferi. La o masa, in apropierea sa, il avea pe Chick Evans care – de retinut – apartinea bandei lui Dicky Rogers. Langa el se asezase Alfred Crackenthorpe, pe care il cunostea din vedere, intrucat el trebuise sa apara ca martor in cazul Dicky Rogers. Sergentul se intrebase ce puteau pune la cale cei doi. Ora – 21:30, vineri, 20 decembrie. Cateva minute mai tarziu, Alfred Crackenthorpe se urcase intr-un autobuz si disparuse in directia Brackhampton. William Baker, functionarul de la bariera de control al biletelor de calatorie din gara Brackhampton, perforase tichetul unui domn, care, dupa infatisare, putea semana cu unul din fratii Crackenthorpe. Era cam in jurul plecarii trenului de 23:55 spre Paddington. Isi amintea data, deoarece, in aceeasi zi, o doamna in varsta pretinsese ca ar fi vazut pe cineva ucis intr-un tren de dupa-amiaza.

— Alfred? spuse Craddock, in timp ce punea jos protocolul. Alfred? Ciudat!

— Totul se potriveste, accentua Wetherall.

Craddock il aproba. Da, Alfred circulase cu trenul de 16:33 spre Brackhampton si omorase pe cineva. Apoi se putuse intoarce cu autobuzul. Daca se urcase la 21:30 intr-un autobuz spre Brackhampton, putuse inlatura cadavrul de langa terasamentul de cale ferata, il bagase in sarcofag si, din Brackhampton, cu trenul de 23:55 se intor­sese la Londra.

— Alfred? repeta Craddock ganditor.

Familia Crackenthorpe se adunase la Rutherford Hall. Harold si Alfred venisera din Londra. Domnea un zumzet de glasuri si tonul era cat se poate de iritat.

Fara sa i se fi cerut, Lucy pregatise un cocteil intr-o carafa si se indrepta spre biblioteca. Vocile se auzeau clar din hol. Lucy pricepu ca cele mai mari reprosuri i se aduceau Emmei.

— Este numai si numai greseala ta, Emma, striga Harold manios. Nu inteleg cum de ai putut fi atat de mioapa si necugetata. Daca n-ai fi predat scrisoarea Scot­land Yardului toate aceste neplaceri nu s-ar fi abatut asupra noastra

Alfred, care avea o voce mai subtire, zise:

— Pesemne n-ai fost in toate mintile!

— Nu sariti asa la ea! interveni Cedric. Ce s-a intamplat, s-a intamplat. Situatia ar fi mult mai proasta, daca politia o identifica pe raposata din sarcofag drept Martine si noi am fi tacut ca primisem vesti de la ea.

— Ai vorbit cum trebuie, Cedric, il infrunta Harold suparat. Tu nu ai fost in tara pe 20 decembrie. Dar pentru Alfred si mine insumi este extrem de neplacut. Din fericire, imi pot, cel putin, reaminti unde am fost in dupa-amiaza aceea si ce am facut.

— Nici nu ma mir ca poti, remarca Alfred. Daca te pregatisesi pentru o crima, Harold, atunci ti-ai fi asigurat, cu toata grija, bineinteles, un alibi.

— Sunt convins ca nu esti in aceasta situatie fericita, raspunse rece Harold.

— Hai sa-i punem punct! striga Emma. Bineinteles ca nici unul dintre voi nu a omorat femeia!

— Si cu asta sa stii: pe 20 nu am fost in strainatate, declara Cedric. Si la politie se cunoaste. Asadar, suspiciunea planeaza asupra tuturor.

— Daca Emma n-ar fi fost

— N-o mai luati iar de la inceput! tipa Emma.

In clipa aceasta, doctorul Quimper iesi in hol din cabinet in care ii tinuse de urat batranului domn Cracken­thorpe. Privirea i se opri asupra carafei din mana Lucyei.

— Ce este asta? Cocteil pentru serbarea de azi?

— Mai degraba, petrol pe talazurile furtunoase, agitate. Se infrunta furiosi dand vina unul pe altul.

— Isi arunca in cap unul altuia vina?

— In principal, Emma e invinuita.

Doctorul Quimper isi ridica sprancenele.

— Emma? repeta el. Ii lua din mana carafa lui Lucy, deschise usa de la biblioteca si intra.

— Buna seara!

— Ah, doctorul Quimper! Am o vorba cu dumneata, striga Harold tare, suparat. As vrea sa stiu la ce v-ati gandit cand v-ati amestecat intr-o chestiune particulara a familiei si ati sfatuit-o pe sora mea sa informeze Scotland Yardul despre scrisoare?

Doctorul Quimper rosti calm:

— Domnisoara Crackenthorpe mi-a cerut sfatul si eu i l-am dat. Dupa opinia mea, a procedat absolut corect.

Lucy ofta si inchise usa, cand o voce din spate o striga:

— Fata!

Era, fara indoiala, formula de adresare a batranului domn Crackenthorpe. El privea prin usa cabinetului pe undeva, prin spatele Lucyei.

Lucy se intoarse cam fara tragere de inima.

— Da, domnule Crackenthorpe?

— Ce avem in seara asta la cina? As dori curry. Stiti sa faceti un curry bun. De mult n-am mai servit curry.

— Dar

— Vreau un curry frumos, fierbinte, ati inteles?

— Desigur, domnule Crackenthorpe. O sa-l primiti.

— Foarte bine. Sunteti o fata buna, Lucy. Aveti grija de mine si eu voi avea grija de dumneata.

Lucy se intoarse la bucatarie. Voise sa pregateasca fricasée de pasare, dar intrerupse operatia si aduna cele necesare pentru un curry. Auzi usa casei trantindu-se. Pe fereastra, il zari pe doctorul Quimper iesind manios, urcandu-se in masina si plecand.

Lucy ofta. Simtea lipsa baietilor. Si intr-un fel, ii lip­sea si Bryan.

Deci asa. Se concentra si incepu sa prajeasca ciuper­cile.

In orice caz, familia trebuia sa aiba o cina excelenta.

Hrana pentru animalele de prada!

Era cu putin inainte de ora trei dimineata, cand doc­torul Quimper isi baga masina in garaj. Arata foarte obosit. Doamna Josh Simpkins daruise familiei sale, compuse deja din opt membri, o pereche de gemeni sanatosi, in legatura cu sosirea carora tatal nu manifestase nici un entuziasm. Doctorul Quimper urca scara spre dormitorul sau si tocmai incepuse sa se dezbrace cand suna telefonul.

Blestema si ridica receptorul.

— Aici e Lucy Eyelesbarrow de la Rutherford Hall. Cred ca ar fi bine sa veniti imediat. Cineva pare sa se fi imbolnavit.

— Imbolnavit? Cum? Ce simptome prezinta?

Lucy le insira.

— Sosesc imediat. Intre timp Ii dadu instructiuni, isi apuca din nou hainele. Aseza unele si altele in trusa sa medicala si cobori in graba spre masina.

Trei ore mai tarziu, doctorul si Lucy – amandoi des­tul de marcati – stateau la masa din bucatarie si beau cafea tare.

— Ah! Doctorul Quimper isi goli ceasca si o aseza cu un clinchet pe farfurioara. Simteam nevoia de asa ceva. Acum, domnisoara Eyelesbarrow, sa revenim la problema!

Lucy il privi. Oboseala i se citea clar pe figura. Acum parea mai in varsta de 44 de ani, tamplele erau incaruntite si sub ochi ii observa cearcane negre.

— Dupa cate imi dau seama, spuse doctorul, sunteti acum in afara de orice pericol. Dar cum s-a intamplat? Asta as vrea sa stiu. Cine a gatit?

— Eu, spuse Lucy.

— Si din ce era compusa cina?

— Supa de ciuperci, pui si orez pentru curry, pudding. Si, in final, ficat de pasare in aspic „Canapés Diane”.

— Foarte bine. Sa incepem cu supa de ciuperci. Banuiesc ca era dintr-o conserva.

— Nici vorba. Eu am facut-o.

— Ati facut-o? Din ce?

— 450 grame de ciuperci, supa de pasare, lapte, rantas si zeama de lamaie.

— Dupa astea, s-ar putea spune ca trebuie sa fi fost ciupercile.

— N-au fost ciupercile. Si eu insami am mancat supa si ma simt bine.

— Da, va simtiti bine. Nu am uitat.

Lucy se inrosi.

— Daca, cumva, credeti

— Nu cred. Sunteti o fata neobisnuit de inteligenta. Daca credeam ce v-ati gandit ca trebuia sa cred, atunci ati fi stat, de asemenea, acum, gemand in pat. Dar sunt foarte exact informat despre dumneavoastra. Mi-am dat osteneala sa obtin date.

— De ce ati facut asta?

Buzele doctorului Quimper desenara o linie ingusta.

— Deoarece consider necesar sa fiu informat despre oamenii care vin aici si se angajeaza. Sunteti o tanara cu un bun renume si v-ati luat slujba asta, intrucat trebuie sa va castigati existenta. Si se pare ca n-ati mai avut niciodata vreo legatura cu familia Crackenthorpe. Totodata, nu sunteti nici prietena lui Cedric, nici a lui Harold, nici a lui Alfred, care sa ajute la comiterea unei afaceri murdare.

— Chiar credeti

— Cred o multime, spuse doctorul Quimper. Dar trebuie sa fiu prevazator. Asta este partea cea mai proasta in profesia unui medic. Dar sa continuam: pui cu orez si curry. Din astea ati mancat?

— Nu. Cand gatesti curry, trebuie gustat destul de mult din el, nu? Asa ca, natural, am gustat din el. De altfel am mancat supa si ceva pudding.

— Cum ati servit puddingul?

— In portii.

— Cate vase s-au spalat deja?

— Toate vasele sunt spalate si puse la locul lor.

Doctorul Quimper gemu.

— Puteti fi extrem de zeloasa, zise el.

— Da, dupa cum evolueaza lucrurile, vad si eu, dar ma tem ca, acum, nu mai este nimic de schimbat.

— V-a mai ramas vreun rest din ceva?

— Intr-un castron, care se afla in camara, mai e ceva curry. Am vrut sa folosesc restul pentru o supa de curry in seara aceasta. Mai e si ceva supa de ciuperci, dar nici un alt fel de mancare.

— Voi lua cu mine curry si supa. Cum stam cu „Shutney”?

— Condimentele se afla intr-unul din vasele de lut.

— Si pe acesta as vrea sa-l iau.

Se ridica.

— Ma duc acum sus sa vad cum se mai simt. Ar putea sa nu manance nimic pana maine? Si sa-i vedeti, din cand in cand, pe toti? La ora opt, trimit o sora medicala, care va primi instructiuni precise de la mine.

— Va rog, spuneti-mi deschis: credeti ca este vorba de o intoxicatie alimentara sau chiar de o otravire?

— La asta v-am raspuns deja. Medicii nu trebuie sa creada, ci sa fie siguri. Daca analiza resturilor de mancare ofera un rezultat pozitiv, atunci pot intreprinde masuri corespunzatoare. Altfel

— Altfel? repeta Lucy.

Doctorul Quimper ii puse mana pe umar.

— Aveti grija mai ales de doi bolnavi, o ruga el, de Emma Nu vreau sa i se intample ceva

Vocea lui vibra de tulburare pe care nu o ascunse.

— Ea nici nu a inceput inca sa-si traiasca, cu adevarat, viata, zise el. Si oameni ca Emma Crackenthorpe sunt sarea pamantului. Emma Inseamna mult pentru mine. Insa nu i-am spus-o, dar am sa i-o spun. Aveti grija de Emma!

— Puteti fi linistit! raspunse Lucy.

— Si mai aveti grija de batran! N-as putea afirma ca-l pretuiesc, in mod deosebit, ca om, dar el este acum pacien­tul meu si nu vreau sa ingadui sa i se faca vant de pe lumea asta, pentru ca unul sau altul dintre amaratii sai fii – chiar daca nu toti trei sunt in aceeasi oala – sa-i mosteneasca averea.

Ii arunca o privire amuzata.

— O, Doamne! exclama el. M-a luat gura pe dinainte. Dar deschideti bine ochii si mai ales: tineti-va gura! Sunteti o fata intelegatoare si ati priceput.

Inspectorul Bacon facu o mina consternata.

— Arsenic? repeta el. Arsenic?

— Da. A fost in curry. Aici este restul de curry. Puneti-i si pe oamenii dumneavoastra sa-l analizeze. Eu am cercetat, doar rapid, o mica proba, dar rezultatul este neindoielnic.

— Asadar un ucigas s-a pus pe otravit?

— Asa se pare, raspunse sec doctorul Quimper.

— Si sunt cu toti bolnavi, spuneti cu singura exceptie a domnisoarei Eyelesbarrow?

— Cu unica exceptie a domnisoarei Eyelesbarrow.

— Asta pare in defavoarea ei

— Ce motiv ar putea avea?

— Poate un fel de dereglare mintala, se gandi Bacon.

— Domnisoara Eyelesbarrow nu este dezechilibrata. Din punct de vedere medical, e la fel de sanatoasa ca mine sau dumneata. Daca a pus arsenic in curry, atunci trebuie sa aiba un motiv. De altfel, fiind o tanara extrem de inteligenta, s-ar fi ferit foarte mult sa ramana singura per­soana care sa nu prezinte simptomele de otravire. Ar fi facut ca un ucigas inteligent: ar fi gustat putin din curry-ul cel otravit si apoi ar fi exagerat simptomele.

— Atunci n-ati fi fost in stare sa le constatati?

— Ca ea ar fi ingurgitat mai putina otrava decat ceilalti? Probabil ca nu. Oamenii nu reactioneaza la otravuri cu totii la fel. Aceeasi cantitate poate, dupa imprejurari, sa-i afecteze pe unii mai mult decat pe altii. Fireste, continua doctorul Quimper, amuzandu-se, cand pacientul e deja mort, se poate destul de exact stabili cata otrava a inghitit.

— Deci asa ar putea fi Incepu inspectorul Bacon si facu o pauza, ca si cum vroia sa-si adune gandurile. Deci asa ar putea fi ca un membru al familiei sa pretinda ca e mai bolnav decat in realitate. Cineva, care afirma ca e la fel de bolnav ca ceilalti ca sa nu trezeasca nici o suspiciune? Cum e in acest caz ?

— Gandul asta mi-a venit si mie. De aceea v-am in­format despre situatie. Mai departe ea se afla, acum, in mainile dumneavoastra. Am instalat acolo o sora medicala in care am incredere, dar, normal, nu se poate afla, in acelasi timp peste tot. Dupa parerea mea, nimeni nu a inghitit atat de multa otrava ca sa fie in pericol de a muri.

— Adica, ucigasul a facut o greseala?

— Nu. Mi se pare mai probabil ca el sa fi pus atata arsenic in curry cat sa lase aparenta unei intoxicatii alimen­tare, care putea fi atribuita usor ciupercilor. Intotdeauna, oamenii au ideea fixa ca ar suferi dupa urma otravirii cu ciuperci. Apoi, sunt posibile inrautatirea starii unei per­soane si decesul acesteia.

— Deoarece el i-a dat persoanei respective o a doua doza?

Medicul incuviinta.

— De aceea v-am adus imediat la cunostinta si am trimis o sora acolo.

— Stie despre arsenic?

— Sigur ca stie. De asemenea, domnisoara Eyelesbarrow. Ele trebuie sa stie cel mai bine ce au de facut, dar, daca as fi in locul dumneavoastra, le-as declara-o foarte clar tuturor ca sufera de pe urma otravirii cu ar­senic. Asta i-ar produce, fara doar si poate, ucigasului o spaima groaznica. Altfel, el nu se va lasa pana nu-si va duce la bun sfarsit planul sau. El se bazeaza, pesemne, pe teoria intoxicatiei alimentare.

Suna telefonul de pe biroul inspectorului. Lua recep­torul.

— Da, dati-mi legatura! ii spuse lui Quimper: Sora dumneavoastra medicala e la aparat. Da Alo? Aici in­spectorul Bacon Ce spuneti? O recidiva mai grava? Da Doctorul Quimper este langa mine Daca doriti sa vorbiti cu el

Ii intinse receptorul doctorului.

— Aici Quimper Aha Da Corect Da, con­tinuati. Sosim imediat.

Aseza receptorul in furca si se intoarse spre Bacon.

— Cine e?

— Alfred, raspunse doctorul Quimper. Si a murit.

Capitolul XX

Vocea lui Craddock la telefon suna neincrezatoare:

— Alfred? spuse el. Alfred?

Bacon raspunse:

— Nu v-ati asteptat la asta?

— Nu, absolut deloc. In realitate, tocmai vroiam sa-l arestez sub prezumtia de omucidere.

— Am auzit ca ar fi fost recunoscut de functionarul care perfora biletele in Brackhampton. Lucrurile stateau prost cu el. Se parea, intr-adevar, ca-l depistasem pe faptas.

— Da, spuse Craddock fara vlaga. Si ne-am inselat.

Amandoi tacura o clipa. Apoi Craddock intreba:

— Era, totusi, o sora medicala in casa. Cum de s-a putut intampla?

— Nu i se poate reprosa nimic. Domnisoara Eyelesbarrow era complet epuizata si a trebuit sa se intinda o clipa. Sora avea acum cinci pacienti de ingrijit. Pe batran, Emma, Cedric, Harold si Alfred. Nu putea fi peste tot in acelasi timp. Se pare ca batranul domn Crack­enthorpe facea mare galagie. Zicea ca moare. S-a dus la el, l-a linistit, s-a intors in bucatarie si i-a dus lui Alfred niste ceai cu zahar. El l-a baut si apoi s-a intamplat.

— Din nou arsenic?

— Asa se pare. Desigur ar fi putut fi o recidiva, dar Quimper nu crede si Johnstone il sustine.

— Dar Alfred a trebuit sa fie, cu adevarat, victima? zise Craddock neconvingator.

— Vreti sa spuneti ca, in timp ce moartea lui Alfred nu-i aduce nimanui nimic, decesul batranului le-ar fi adus foloase tuturor? Poate a fost o eroare poate ca cineva a crezut ca ceaiul e destinat mosneagului.

— E sigur ca otrava i-a fost administrata in felul acesta?

— Nu, nu e sigur. Sora le-a spalat pe toate, asa cum e obisnuita: farfurii, linguri, cani de ceai si asa mai departe. Dar asta pare sa fi fost singura posibilitate de a i se da otrava victimei.

— Asta inseamna, spuse Craddock ganditor, ca, in mod clar, unul dintre pacienti nu era asa de bolnav ca ceilalti, ca s-a folosit de prilej si a introdus otrava in ceasca.

— Gluma asta o s-o dezlegam acum, spuse inspec­torul Bacon furios. Am trimis doua sore medicale acolo, pe langa domnisoara Eyelesbarrow si am deplasat si doi oameni de-ai mei la Rutherford Hall. Veniti?

— Cat pot de repede.

Lucy Eyelesbarrow veni prin hol sa-l intampine pe inspectorul Craddock. Arata palida si afectata.

— Ati trecut prin clipe grele, spuse Craddock.

— Mi se pare un cosmar care nu mai ia sfarsit, raspunse Lucy. Noaptea trecuta chiar am crezut ca vor muri cu totii.

— In ce priveste acest curry

— In el a fost otrava?

— Da, a fost amestecat cu arsenic.

— Daca asa stau lucrurile, atunci trebuie sa fie unul din familie.

— Nu exista nici o alta posibilitate?

— Nu. Am pregatit acest nefericit curry, in primul rand,foarte tarziu – dupa ora sase – deoarece domnul Crackenthorpe il ceruse insistent. Si a trebuit sa deschid o noua cutie cu praf de curry. Asadar nu se putea intampla nimic. Banuiesc curry a ascuns gustul.

— Arsenicul nu are gust, raspunse Craddock cam dis­trat. Si cum stam acum cu prilejul? Cine dintre ei ar fi avut posibilitatea sa ajunga la curry, inainte ca acesta sa fie servit?

Lucy ramase pe ganduri.

— Situatia se prezinta astfel: oricine s-ar fi putut strecura in bucatarie, in timp ce eu puneam masa in sufragerie.

— Inteleg. Cine era, asadar, in casa? Batranul domn Crackenthorpe, Emma, Cedric

— Harold si Alfred. Venisera dupa-amiaza de la Londra. Da, si Bryan Bryan Eastley, dar el a plecat cu putin inainte de cina. Trebuia sa se intalneasca cu cineva la Brackhampton.

Craddock spuse ganditor:

— Aceasta seamana cu imbolnavirea batranului de Craciun. Quimper a banuit atunci ca ar fi fost otravire cu arsenic. Noaptea trecuta, toti pareau la fel de bolnavi?

Lucy statu sa reflecteze.

— Mi se pare ca batranului domn Crackenthorpe i-a fost cel mai rau. Doctorul Quimper si-a dat ingrozitor de multa osteneala cu el. Cedric a facut mare caz de asta. Se stie ca intotdeauna se comporta asa oamenii puternici, sanatosi.

— Si Emma?

— I-a fost destul de rau.

— Nu inteleg, spuse Craddock. De ce Alfred?

— Daca Alfred trebuia sa fie acela? repeta Lucy ganditoare.

— Si eu m-am intrebat.

— Nu pare sa aiba sens.

— Daca as putea gasi doar motivul pentru toate aceste evenimente, spuse Craddock. Ceva pare sa nu se potriveasca. Femeia strangulata din sarcofag era vaduva lui Edmund Crackenthorpe. Trebuie, oricum, sa acceptam asta caci s-a dovedit destul de sigur. Trebuie sa existe o legatura intre moartea ei si otravirea lui Alfred. Solutionarea e necesar s-o cautam in interiorul familiei. Chiar daca se presupune ca unul dintre ei e bolnav mintal, asta nu ne ajuta prea mult.

— Nu, ii intari spusele Lucy.

— Fiti atenta! o preveni Craddock. Nu uitati ca aici, in casa, actioneaza un ucigas. Unul dintre pacientii dumneavoastra e probabil mai putin bolnav decat lasa im­presia.

Dupa ce Craddock a plecat, Lucy urca incet la etaj. Cand trecu pe langa camera batranului domn Crackenthorpe, o voce rugatoare si, in acelasi timp, slabita de boala striga:

— Fata fata! Dumneata esti? Intrati!

Lucy intra in camera.

Domnul Crackenthorpe statea in pat, rezemat de o gramada de perne. Pentru un bolnav, dupa parerea lui Lucy, arata curios de bine dispus.

— Intreaga casa e plina de afurisite sore medicale, incepu domnul Crackenthorpe. Se invart pe aici, isi dau aere, imi iau temperatura, nu-mi dau sa mananc ce mi-ar placea si intreaga poveste va costa o gramada serioasa de bani. Spuneti-i lui Emma sa le expedieze de aici. Trebuie sa aveti grija de mine, asta-i de ajuns.

— Toti sunt bolnavi, domnule Crackenthorpe, raspunse Lucy. E imposibil sa am grija de fiecare.

— Ciuperci, spuse domnul Crackenthorpe. Lucruri blestemat de periculoase. Supa a fost, cea din seara trecuta. Dumneata ai facut-o, adauga plin de repros.

— Ciupercile au fost in ordine, domnule Cracken­thorpe.

— Nu va dojenesc, Lucy, nu, nu va dojenesc. Asa ceva s-a mai intamplat. O ciuperca mizerabila se amesteca printre celelalte si uite ce se intampla. Nimeni nu stie de la ce Sunteti o fata curajoasa. N-ati face-o niciodata cu intentie. Ce-i cu Emma?

— Se simte mai bine in dupa-amiaza asta.

— Si Harold?

— Si el e mai bine.

— Dar cum? Alfred a dat ortul popii?

— Nimeni nu trebuia sa va povesteasca asta, domnule Crackenthorpe.

Acesta rase. Era un ras ca un nechezat, cat se poate de amuzat.

— Aud totul, spuse el. Ei nu-i pot ascunde batranului nimic, dar incearca. Asadar, Alfred a murit? Cel putin, acum, el nu ma mai poate stoarce de bani si nu mai primeste nimic din capital. Toti asteapta ca sa mor. In spe­cial, Alfred statea la panda. Acum e mort. Mi se pare o gluma buna.

— Nu s-ar cuveni sa vorbiti asa, domnule Cracken­thorpe, zise Lucy serioasa. Nu este frumos din partea dum­neavoastra.

Domnul Crackenthorpe rase din nou.

— Le voi supravietui tuturor, carai el. Veti vedea, Lucy, veti vedea!

Lucy se duse in camera ei, lua dictionarul si citi ce scria in dreptul cuvantului „Tontine”. Ganditoare, inchise cartea si ramase uitandu-se fix in fata.

— Nu inteleg de ce doriti sa vorbiti cu mine, spuse suparat doctorul Morris.

— Cunoasteti de mult timp familia Crackenthorpe, i se adresa inspectorul Craddock.

— Da. I-am cunoscut pe toti. Imi aduc inca bine aminte de batranul Josiah. Era un mare zgarie-branza, dar un om abil. A facut o multime de bani. Il privi cer­cetator, pe sub sprancenele stufoase, pe inspectorul Craddock. L-ati crezut, deci, pe prostul asta de Quimper. Doctorii astia tineri, zelosi! Ce idei mai au cu totii! Lui Quimper i-a intrat in cap ca cineva ar fi incercat sa-l otraveasca pe Luther Crackenthorpe. Prostii! Sigur, avea deranjamente stomacale. I le-am tratat. Accesele nu erau frecvente si nu aveau nimic deosebit.

— Doctorul Quimper parea sa fie de alta parere.

— De alta parere? repeta doctorul Morris suparat. Ar trebui sa recunosc o otravire cu arsenic, totusi, daca as vedea-o.

— Multi medici foarte bine cotati n-au recunoscut-o, accentua Craddock. In repetate randuri, conform ordinelor, oameni au fost dezgropati, fara ca medicilor care ii ingrijisera sa le treaca vreo clipa prin cap ideea ca acestia ar fi putut fi otraviti. Si erau cu totii doctori cu prestigiu.

— Bine, admise doctorul Morris. Ziceti asadar ca as fi putut sa ma insel. Acum, nu cred ca m-am inselat. Tacu o clipa si apoi continua: Cine ar fi facut-o, dupa parerea lui Quimper daca a fost, intr-adevar, vorba despre o otravire cu arsenic?

— Asta nu stie, raspunse Craddock. Dar si-a facut niste convingeri. In fine, exista, totusi, foarte multi bani la mijloc.

— Da, stiu. Si ii vor primi abia la moartea lui Luther Crackenthorpe. Toti au, de asemenea, mare nevoie de ei. E adevarat, dar asta nu inseamna ca vor sa-l omoare pe batran ca sa puna mana pe bani.

— Nu, neaparat, fu de acord inspectorul Craddock.

— In orice caz, spuse doctorul Morris, principiul meu este sa nu manifest nici o suspiciune fara un motiv intemeiat. Recunosc ca ceea ce tocmai mi-ati povestit m-a zguduit. Aparent arsenic in cantitate mare. Dar tot nu pricep de ce ati venit la mine. Tot ceea ce va pot spune e ca eu nu am avut aceasta banuiala. Poate ca ar fi trebuit sa fiu banuitor. Poate ca ar fi trebuit sa iau mai in serios dereglarile digestive ale lui Luther Crackenthorpe. Dar a trecut mult timp de atunci.

— Desigur, il aproba Craddock. Ceea ce as dori e sa-mi povestiti ceva mai multe despre familia Cracken­thorpe. Se gasesc pe undeva, prin insemnarile dum­neavoastra, afectiuni mintale, oarecare ciudatenii?

Nu ma mir ca-mi puneti aceasta intrebare, raspunse doctorul Morris. Acum, batranul Josiah era pe deplin sanatos din punct de vedere mintal. Sotia lui era nevropata, inclinata spre deprimare. A murit curand dupa nasterea celui de-al doilea fiu. As putea spune ca Luther a mostenit de la ea o anumita nestatornicie. Ca tanar a fost ca toti, dar se certa permanent cu tatal sau. Acesta s-a simtit deceptionat si cred ca Luther a suferit din cauza asta si a incercat sa patrunda cu gandul „de ce” pana ce i-a devenit o obsesie. Lucru care s-a repercutat si asupra propriei sale casnicii. Ati observat deja ca simte o puternica aversiune fata de fiii sai. Si-a iubit fetele, pe Emma, ca si pe Edie, care a murit.

— De ce isi detesta fiii asa de tare?

Despre asta ar trebui sa intrebati pe unul dintre acesti psihiatrii care au ajuns azi la moda. Eu banuiesc ca Luther sufera de anumite complexe da inferioritate, deter­minate de situatia sa financiara. El primeste un venit, dar nu se poate, in nici un fel, atinge de capital. Daca ar avea puterea sa le imparta mostenirea fiilor sai, probabil nu i-ar uri atat. Constiinta ca nu detine nici o putere in aceasta privinta i-a produs un anume simtamant de umilinta.

De aceea se bucura asa de mult la gandul ca le-ar supravietui tuturor, rosti inspectorul Craddock.

E posibil. Ar putea fi si radacina zgarceniei sale. Cred ca, din venitul sau considerabil, a pus deoparte o suma uriasa.

Inspectorului Craddock i-a venit o noua idee:

Probabil i-a lasat cuiva prin testament economiile sale. In orice caz, asta are dreptul s-o faca.

Da, poate, dar Dumnezeu poate sti cui i-a lasat el barili. Poate Emmei. Dar ma indoiesc. Ea va primi partea sa din capitalul bunicului. Probabil si-a lasat economiile nepotului, Alexander.

— Tine foarte mult la el? intreba Craddock.

— Asa am avut impresia. El este si copilul fetei lui, nu al unui fiu. Asta poate reprezenta o diferenta. Avea, de asemenea, o anumita simpatie pentru Bryan Eastley, sotul lui Edie. Fireste, nu-l cunosc bine pe Bryan, caci, de ani de zile, nu am mai vazut pe nimeni din familie. Dar mi se pare ca, dupa razboi, mult timp a fost somer. El poseda calitatile necesare in timp de razboi: curaj, elan si inclinatia de a lasa viitorul sa-ti hotarasca soarta. Nu cred ca e statornic. Asta n-o sa-l duca la nimic bun si o sa se lase pe tanjala.

— Dupa cate stiti, exista la generatia mai tanara vreun semn de anomalie mintala?

— Cedric e un tip excentric. Unul din acei oameni care, prin natura, sunt rebeli. N-as putea afirma ca e com­plet normal, dar, in fond, cine e cu adevarat? Harold nu are un caracter foarte placut, rece, se gandeste doar la partea lui. Dar anormal? Nici vorba. Alfred are ceva care-l face sa nu mearga pe drumul drept. Intotdeauna s-a purtat asa. Odata l-am vazut luand bani din cutia milei unui misionar. De asa ceva era capabil. Dar bietul smecher e mort acum. N-ar trebui sa-l vorbesc de rau.

— Si cum ezise taraganat Craddock cu Emma Crackenthorpe?

— O fata draguta, linistita, dar nu se stie niciodata ce gandeste. Are propriile ei pareri si le pastreaza pentru ea. Are mai mult caracter decat s-ar crede dupa purtarea si infatisarea ei in general.

— L-ati cunoscut si pe Edmund, fiul care a murit in Franta?

— Da. Era cel mai bun dintre toti. Un tanar dragut.

— Ati auzit ceva despre faptul ca vroia sa se casatoreasca sau chiar s-a casatorit cu o frantuzoaica, cu putin timp inainte de a muri?

Doctorul Morris isi increti fruntea:

— Parca auzisem ceva. Dar a trecut mult timp.

— Era la inceputul razboiului, nu-i asa?

— Da. Dar sunt sigur ca ar fi regretat, daca ar fi facut-o.

— E posibil dupa cele pe care le stim acum, zise Craddock.

Ii povesti foarte pe scurt despre ceea ce se intamplase la Rutherford Hall.

— Imi amintesc ca am citit in ziare despre o femeie moarta, care fusese ascunsa intr-un sarcofag. Dar n-am stiut ca asta s-a petrecut la Rutherford Hall.

— Exista motive pentru presupunerea ca decedata a fost vaduva lui Edmund Crackenthorpe.

— Asta este extraordinar! Suna mai mult ca dintr-un roman decat ca in viata adevarata. Cine putea avea vreun interes s-o ucida pe sarmana? Adica, ce legatura are asta cu otravirea cu arsenic a familiei Crackenthorpe?

— Poate, cineva vrea sa-si insuseasca intreaga avere pe care Josiah Crackenthorpe a lasat-o mostenire.

— Atunci trebuie sa fie unul al dracului de prost, spuse doctorul Morris. Va avea de platit taxe absurd de mari!

Capitolul XXI

— Ce-i asta? intreba domnul Crackenthorpe pe un ton dezaprobator.

— Supa de carne si crema de oua, smantana si faina, raspunse Lucy.

— Ia-le de aici! porunci domnul Crackenthorpe. Nu ma ating de ele. I-am spus sorei ca vreau biftec.

— Doctorul Quimper e de parere ca, deocamdata, nu aveti voie biftec, ii replica Lucy.

Domnul Crackenthorpe sufla din greu:

— In general mi-am revenit si sunt iar pe deplin sanatos. Maine ma dau jos din pat. Ce fac ceilalti?

— Domnului Harold ii merge mult mai bine. Se intoarce maine la Londra,

— Bine ca scapam de el, se exprima multumit domnul Crackenthorpe. Si Cedric? Exista speranta ca el sa se inapoieze, maine, pe insula lui?

— Nu va putea lua avionul asa curand.

— Pacat. Ce face Emma? De ce nu vine la mine?

— Zace inca in pat.

— Femeile se alinta intotdeauna, spuse domnul Crackenthorpe. Dar dumneata esti o fata sanatoasa, puter­nica, adauga el, laudand-o. Alergati ziua intreaga, asa-i?

— Fac multa miscare, spuse Lucy.

Batranul domn Crackenthorpe dadu din cap:

— Sunteti activa. Sa nu credeti ca am uitat ce v-am spus recent. Intr-o zi, o sa vedeti ceea ce veti avea de vazut. Nu merge intotdeauna dupa capul Emmei si nu le dati crezare celorlalti cand va povestesc ca sunt un barbat zgarcit. Sunt econom cu banii mei. Am pus deoparte o suma frumusica si stiu cui am sa i-o dau cand va veni vremea.

Lucy parasi in graba camera si se facu ca nu vede mana care incerca s-o tina pe loc.

Tava urmatoare o primi Emma.

— O, multumesc mult, Lucy. Ma simt din nou in puteri. Si mi-e o foame! Acesta este, sigur un semn bun. In timp ce Lucy ii aseza tava pe genunchii ei, Emma con­tinua: imi fac griji din pricina matusii. N-ati mai avut deloc timp sa mergeti s-o vedeti?

— Nu, inca nu. Nu va faceti griji, domnisoara Crackenthorpe. Ea stie ca ne este foarte greu acum.

— I-ati telefonat?

— Nu. In ultima vreme, nu.

— Atunci, va rog sa-i telefonati. In fiecare zi. Pentru oamenii in varsta conteaza sa afle noutati.

— Sunteti foarte buna, spuse Lucy.

Constiinta o cam chinuia, cand cobori sa aduca urmatoarea tava. Grija pentru numerosii bolnavi din casa o retinuse complet si nu mai avusese timp sa se mai gandeasca si la altceva. Acum hotari sa-i telefoneze lui Miss Marple, dupa ce ii va duce tava lui Cedric. Era o sin­gura sora medicala si Lucy o intalni pe scara.

Cedric, care arata neobisnuit de aranjat si curat, statea in pat si scria cu ravna.

— Cu ce va ocupati acolo? se interesa Lucy.

— Fac planuri, raspunse Cedric. Ma gandesc ce voi incepe sa fac cu casa si celelalte, cand batranul va crapa. E un domeniu frumusel, sa stiti. Inca nu ma pot hotari daca sa fac singur ceva din ele sau sa vand totul, odata, sub forma de parcele. Sunt foarte pretioase pentru scopuri in­dustriale. Casa se potriveste pentru o clinica sau o scoala. Ma intreb daca n-ar trebui mai degraba sa vand jumatate din domeniu si teren ca apoi banii sa-i investesc intr-o intreprindere indrazneata pe cealalta jumatate de proprietate. Ce parere aveti?

— Inca nu le-ati mostenit, raspunse Lucy sec.

— Dar voi avea proprietatea, spuse Cedric. Ea nu va fi impartita ca restul; eu primesc totul. Daca o vand la un pret decent, obtin capital in mana. Nu este asadar venit si nu sunt nevoit sa platesc nici un fel de impozit ridicat. Bani pesin, o multime! Ganditi-va la asta!

— Am crezut intotdeauna ca dispretuiti banii, remarca Lucy.

— Fireste ca dispretuiesc banii cand nu-i am deloc, ceda Cedric. Acesta e singurul lucru pe care-l poti face ca sa-ti pastrezi demnitatea. Dar ce fata dulce sunteti, Lucy! Sau asa mi se pare fiindca, de-o bucata de timp, nu am mai vazut femei frumoase?

— Probabil, raspunse Lucy.

— Tot mai faceti curatenie si strangeti lucrurile de peste tot?

— Cineva se pare ca v-a adunat pe dumneavoastra, spuse Lucy privindu-l.

— Da, afurisita de sora, zise Cedric. A avut loc con­statarea cauzei decesului lui Alfred? Ce a reiesit?

— A fost amanata, spuse Lucy.

— Politia este prevazatoare. Otravirea asta te calca pe nervi. Nu credeti? Paziti-va sa nu vi se intample nimic, draga mea.

— Ma pazesc.

— Alexander s-o fi intors la scoala?

— Cred ca se mai afla inca la familia Stoddart-West. Dupa cate stiu, scoala incepe abia poimaine.

Inainte sa-si ia pranzul, se duse la telefon si o suna pe Miss Marple.

— Imi pare ingrozitor de rau ca n-am putut veni la dumneavoastra. Dar am avut, cu adevarat, prea multe de facut.

— Bineinteles, draga mea, bineinteles. In afara de aceasta, momentan, nu mai intreprindem nimic. Trebuie sa asteptam.

— Da. Dar ce asteptam?

— Elspeth McGillicuddy ar trebui sa se intoarca cat de curand, raspunse Miss Marple. I-am scris, ea ar putea imediat sa ia avionul si sa vina, caci este de datoria sa. Asa ca nu-ti fa griji, draga mea,. Vocea ii suna blanda si linistitoare.

— Deci nu credeti Incepu Lucy, dar se opri.

— Ca nu vor mai fi decese? Sa speram ca nu, draga mea, dar nu se stie niciodata. Adica, atunci cand cineva este cu adevarat rau In spatele a tot ceea ce se intampla, trebuie sa se ascunda multa rautate.

— Sau nebunie.

— Stiu ca, mai nou, lucrul asa e definit. Dar eu nu sunt de aceasta parere.

Lucy puse receptorul la loc si se duse in bucatarie sa manance de pranz. Doamna Kidder, ajutoarea sa, era pe punctul de a pleca.

— Va veti descurca singura, domnisoara? intreba aceasta, aparent ingrijorata.

— Sigur ca ma voi descurca, raspunse scurt Lucy.

Se duse cu tava ei de mancare in mica odaie de lucru. Era tocmai gata sa termine de mancat, cand usa se deschise si Bryan Eastley intra.

— Buna! zise Lucy. Nu m-am asteptat la dum­neavoastra.

— Trebuia sa-mi inchipui, raspunse Bryan. Cum le merge bolnavilor.

— O, mult mai bine. Harold se intoarce maine la Londra.

— Ce stiti, in fond, despre afacere? A fost chiar ar­senic?

— Da, a fost arsenic, raspunse Lucy.

— In ziare nu s-a afirmat nimic despre asta.

— Nu, cred ca politia vrea, mai intai de toate, s-o foloseasca pentru ea.

— Cine putea sa fi pus otrava in mancare?

— Cel mai probabil eu am fost aceea, spuse Lucy.

Bryan o privi temator.

— Dar n-ati fost dumneavoastra, nu-i asa? intreba el. Parea cam speriat.

— Nu, n-am fost eu, zise Lucy.

Nimeni nu avusese prilejul sa se ocupe sa faca curry. Ea il pregatise, ea fusese singura in bucatarie si personal il servise la masa. Numai unul din cei cinci oameni, care se asezasera sa manance, putuse pune arsenic in curry.

— De ce ar trebui si dumneavoastra continua Bryan. Nu aveti nimic de-a face cu asta. De altfel, sper sa nu aveti nimic impotriva ca m-am intors brusc.

— Nu, fireste ca nu. Doriti sa ramaneti?

— Tare as vrea sa raman putin, daca nu va sunt o povara.

— O, nu, sunt multe de facut.

— Stiti, deocamdata, n-am nici o ocupatie si am ajuns, treptat, sa ma satur. Sigur nu conteaza pentru dum­neavoastra?

— Si chiar daca ar conta ceva pentru mine, nu trebuie sa stabilesc eu. Este treaba domnisoarei Emma.

— O, Emma n-are, sigur, nimic impotriva, raspunse Bryan. Ea e intotdeauna foarte draguta cu mine. Nu arata cu placere ce se petrece in sufletul ei. Viata de aici si ingrijirile pentru batran nu le-ar suporta majoritatea oamenilor. Pacat ca nu s-a casatorit. Acum pare sa fie prea tarziu.

— Nu cred, raspunse Lucy.

Se ridica si apuca tava.

— Lasati-ma pe mine s-a duc, se oferi Bryan, luand-o. Se dusera impreuna in bucatarie. Sa va ajut la spalat? Tare imi place bucataria asta, continua el. Stiu prea bine ca majoritatea barbatilor n-ar putea intelege. Dar imi place toata casa. Am un gust groaznic, nu-i asa? Ar putea ateriza un avion in parc, continua el entuziasmat.

Lua un servet de sters vasele si se apuca de linguri si furculite.

— E jalnic ca Cedric o va mosteni, remarca el. O va vinde imediat si se va intoarce urgent in strainatate. Nu stiu de ce Anglia nu-i destul de buna pentru el. Nici Harold nu vrea casa, iar pentru Emma este mult prea mare. Daca i-ar reveni lui Alexander, am putea trai fericiti impreuna aici. Dar sigur ca ar fi dragut sa existe si o femeie in casa. O privi ganditor pe Lucy. Dar ce scop am gasit pentru facut speculatii! Ca Alexander sa mosteneasca domeniul si casa ar trebui, mai intai, sa moara toti, ceea ce este putin probabil, nu-i asa? De altfel ca sa-i enerveze pe toti, batranul ar putea ajunge, cu usurinta, la o suta de ani. Nu a fost suparat prea tare din cauza mortii lui Alfred, nu-i asa?

— Nu, raspunse scurt Lucy.

— O adevarata scarba batrana, conchise Bryan Eastley.

Capitolul XXII

— Nu-ti vine sa crezi ce zvonuri mai raspandesc oamenii, o anunta indignata doamna Kidder. Desigur, nu le dau ascultare, adauga dupa o scurta pauza, evident deceptionata ca domnisoara Lucy nu voia sa stea la discutii.

Suna la usa.

— Vine doctorul, zise Lucy si se duse sa-i deschida personal.

Dar nu era medicul. La usa statea o doamna de o mare eleganta intr-o blana de nurca. In fata casei oprise un automobil urias de lux cu sofer.

— As putea vorbi cu domnisoara Emma Crackenthorpe?

Avea o voce simpatica. Chiar si doamna insasi arata a fi simpatica. Era in jur de 35 de ani, cu par negru, bine ingrijit.

— Regret, spuse Lucy. Domnisoara Crackenthorpe este bolnava. Zace in pat si nu primeste pe nimeni.

— Este foarte important sa vorbesc cu ea.

— Ma tem Incepu Lucy.

Doamna necunoscuta o intrerupse:

— Daca nu gresesc, dumneavoastra sunteti domnisoara Eyelesbarrow? zambi ea. Fiul meu mi-a vorbit despre dumneavoastra. Sunt doamna Stoddart-West. Alexander este acum la noi.

— Asa! exclama Lucy.

— Si este, cu adevarat, foarte important ca domnisoara Crackenthorpe sa ma primeasca, insista doam­na. Am aflat de boala ei si va asigur ca nu este vorba de o simpla vizita. Baietii mi-au povestit anumite lucruri si de aceea cred ca problema nu sufera amanare. As dori tare mult sa stau de vorba cu domnisoara Crackenthorpe. Nu vreti sa intrebati daca ma primeste?

— Va rog, intrati. Lucy o conduse pe vizitatoare in camera de zi. O voi intreba pe domnisoara Crackenthorpe.

Batu la usa Emmei si intra.

— Lady Stoddart-West e aici si doreste neaparat sa va vorbeasca.

— Lady Stoddart-West? Emma ramase surprinsa. Doar nu s-a intamplat nimic cu baietii cu Alexander? intreba ea speriata.

— O, nu, incerca Lucy s-o linisteasca. Sunt sigura ca totul e in ordine cu baietii. Se pare ca e vorba de ceva despre care doreste sa va povesteasca.

— Ei, acum ezita Emma. Va trebui s-o primesc. Arat ca lumea, Lucy?

— Aratati foarte bine, o asigura aceasta.

Emma se ridica in capul oaselor in pat. Isi puse un sal roz pe umeri. Parul ei negru era curat, periat si pieptanat. Lucy asezase pe masa de toaleta un vas cu frunze de toamna. Camera nu lasa impresia unei incaperi de bolnav.

— De fapt, ma simt destul de bine ca sa ma scol in picioare, spuse Emma. Doctorul Quimper a fost de parere ca de maine as putea sa ma dau jos din pat.

— Da, aratati, intr-adevar, din nou sanatoasa, con­firma Lucy. S-o conduc aici sus pe doamna Stoddart-West?

— Da, te rog.

Lucy cobori din nou: Vreti sa ma urmati?

O conduse pe vizitatoare sus, ii deschise usa si o inchise dupa ea. Lady Stoddart-West intra cu bratele intinse spre pat.

— Domnisoara Crackenthorpe? Va cer mii de scuze ca am sosit fara sa va fi anuntat. Cred ca v-am vazut o data, la serbarea scolii.

— Da, spuse Emma. Imi aduc bine aminte de dum­neavoastra. Va rog, luati loc!

Lady Stoddart-West intoarse scaunul spre pat si se aseza. Apoi spuse incet:

— Trebuie sa vi se para neobisnuit ca am venit, asa deodata, la dumneavoastra. Dar am un motiv, un motiv important,dupa cum cred. Adica, baietii mi-au povestit vrute si nevrute. Erau foarte excitati ca aici a avut loc o crima. Trebuie sa remarc ca nu mi-a placut. Am fost ner­voasa. De cum am auzit, am vrut sa-l iau imediat pe James acasa. Dar sotul meu a ras. A zis ca omuciderea nu are, in mod vadit, nimic de-a face cu familia si casa si cand se gandeste la propria sa tinerete, poate intelege prea bine ca baietilor le face o placere monstruoasa sa se joace de-a detectivii. Ar fi cumplit sa le rapim aceasta distractie si sa-i luam de aici. Am cedat pana la urma si m-am declarat de acord sa ramana pana cand, conform intelegerii, amandoi urmau sa vina la noi ca sa-si petreaca restul vacantei.

Emma o intrerupse:

— Sunteti de parere ca ar fi trebuit sa-l trimitem mai devreme pe fiul dumneavoastra?

— Nu, nu! Nu am vrut sa spun asta. Imi este foarte greu sa va vorbesc despre anumite lucruri, dar ceea ce am sa va spun trebuie sa fie spus. Baietii au descoperit o multime. Multe am si dedus. Mi-au povestit ca politia e de parere ca femeia ucisa ar fi fost o frantuzoaica, care-l cunoscuse, in Franta, pe fratele dumneavoastra cel mai mare, care a cazut in razboi. E adevarat?

— Exista posibilitatea, raspunse Emma. Trebuie sa ac­ceptam aceasta posibilitate. Poate asa e.

— Aveti vreun anumit motiv sa credeti ca ramasitele pamantesti gasite in sarcofag ar fi ale acestei Martine?

— Cum va spuneam, exista posibilitatea.

— Dar de ce crede politia ca ar fi ea? Moarta avea scrisori sau documente la ea?

— Nu. Nimic de genul acesta. Dar trebuie sa stiti ca eu am primit o scrisoare de ia aceasta Martine.

— Ati primit o scrisoare de la Martine?

— Da. Scria ca e acum in Anglia si vrea sa-mi faca o vizita. Asa ca am invitat-o sa vina incoace. Dar, apoi, a trimis o telegrama, in care zicea ca trebuie sa se intoarca in Franta. Poate s-a inapoiat, cu adevarat, in Franta dar nu stim asta. Mai tarziu s-a gasit un plic cu adresa ei. Asta pare sa confirme ca ea ar fi trecut chiar pe aici. Totusi nu inteleg deloc Se opri.

Lady Stoddart-West spuse repede:

— Nu intelegeti ce legatura are cu mine? Aveti drep­tate. In locul dumneavoastra nici eu nu as intelege. Dar cand am auzit de astea, atunci, poate ceva m-a rascolit sau zapacit, incat trebuia sa capat certitudinea daca, totul s-a intamplat aievea

— Da? spuse Emma.

— Si acum sa va impartasesc ceva ce nu voisem sa va spun niciodata. Sa stiti ca eu sunt Martine Dubois.

Emma o privi incremenita pe vizitatoare, ca si cum, pur si simplu, nu intelegea, ceea ce auzise.

— Dumneavoastra sunteti Martine? o intreba.

Cealalta dadu din cap afirmativ, plina de vioiciune.

— Da. Asta va surprinde, desigur, dar e adevarat. L-am cunoscut pe fratele dumneavoastra, Edmund, in primele zile ale razboiului. Fusese incartiruit in casa noastra. Acum, restul il cunoasteti. Ne-am indragostit unul de altul si intentionam sa ne casatorim. Apoi a urmat retragerea de la Dunkerque si Edmund a fost dat disparut. Mai tarziu a venit stirea ca a murit. Nu vreau sa vorbesc cu dumneavoastra despre timpurile de-atunci. Au trecut multi ani si am invins greutatile. As vrea, totusi, sa va asigur ca l-am iubit foarte mult pe fratele dumneavoastra

Au urmat timpuri grele. Germanii au ocupat Franta. Am luptat in rezistenta. Faceam parte dintre cei care aveau sarcina sa-i ghideze pe englezi prin Franta pentru a se putea inapoia in Anglia. In felul acesta, l-am cunoscut pe actualul meu sot. Era ofiter in Air Force si fusese parasutat pentru a indeplini anumite misiuni. Cand s-a terminat razboiul, ne-am casatorit. M-am tot gandit daca sa va scriu sau sa va vizitez. Dar m-am decis sa nu fac nimic. Mi-am zis ca n-are nici un sens sa rascolesc vechi amintiri. Incepusem o viata noua si nu vroiam sa-mi aduc aminte de cea de dinainte.

Tacu o clipa si continua:

— As vrea doar sa va marturisesc ca am simtit o stranie bucurie, cand am descoperit ca cel mai bun prieten al fiului meu, James, era un baiat in care l-am recunoscut pe nepotul lui Edmund. Alexander seamana foarte bine cu Edmund, cum si dumneavoastra insiva v-ati dat seama. Mi s-a parut a fi o apropiere fericita prietenia dintre James si Alexander.

Se apleca si-si puse mana pe bratul Emmei:

— Intelegeti, draga Emma, ca atunci cand am auzit povestea despre moarta si am aflat ca se crede ca decedata ar fi Martine, cea care il cunoscuse pe Edmund, trebuia sa vin aici si sa va spun adevarul? Una dintre noi doua, dum­neavoastra sau eu, e obligata sa informeze politia. Cine ar putea fi femeia ucisa Ea nu e Martine.

— Abia pot intelege ca dumneavoastra sunteti Martine despre care mi-a scris dragul de Edmund.

Ofta, clatinandu-si capul. Deodata ii veni o idee. Isi increti, uimita, fruntea.

— Dar un lucru nu inteleg. Atunci, dumneavoastra mi-ati trimis scrisoarea?

Lady Stoddart-West nega, dand din cap.

— Nu, evident ca nu. Nu v-am scris.

— Atunci trebuie asadar Emma se intrerupse.

— Atunci, cineva trebuie sa fi pretins ca e Martine, deoarece voia, in felul acesta, sa va stoarca de bani. Da, asa trebuie sa fi fost. Dar cine a scris scrisoarea?

Emma spuse rar:

— Banuiesc ca exista oameni de pe vremea aceea care stiu totul.

Lady Stoddart-West ridica din umeri.

— Da, probabil. Dar n-am avut pe nimeni apropiat,cu nimeni nu am fost in relatii intime si, de cand sunt in Anglia, nu am vorbit niciodata despre asta. Insa de ce a asteptat expeditorul atat de mult timp? Ciudat! Extrem de ciudat!

— Nu inteleg, spuse Emma. Trebuie sa asteptati sa vedem ce spune despre asta inspectorul Craddock. Deodata, schimba vorba si o privi cu tandrete: Ma bucur atat de mult ca v-am cunoscut, in cele din urma, draga mea.

— Si eu ma bucur ca va cunosc acum. Edmund vor­bea, adesea, despre dumneavoastra. Va iubea mult. Sunt fericita in noua mea viata, dar cu toate astea nu l-am uitat cu desavarsire.

Emma se rezema de perne si ofta adanc:

— Este o mare consolare. Atata vreme cat ne-am temut ca moarta ar putea fi Martine se parea ca familia are, cumva, vreo legatura cu crima. Acum mi s-a luat o greutate de pe inima. Nu stiu cine a fost biata femeie, dar ea nu poate avea nimic de-a face cu noi.

Capitolul XXIII

— Aratati inca suferind, se pronunta secretara cand ii aduse lui Harold Crackenthorpe obisnuitul ceai de dupa-amiaza.

— Ma simt din nou bine, o asigura cu fermitate Crackenthorpe. Starea lui fusese chiar ingrijoratoare, dar acum, ceea ce se dovedise a fi mai grav trecuse.

Ciudat, se gandea el, ca pe Alfred l-a rapus, insa batranul a supravietuit, desi e bolnav de ani de zile. Daca te-ai fi asteptat la vreunul care sa nu fi rezistat, atunci acesta era batranul. Dar nu! L-a doborat pe Alfred care, dupa cate stia Harold, era sanatos tun. Pe el nu-l duruse niciodata nimic.

Se rezema oftand de speteaza. Firma lui se afla in criza. Curand parea sa se indrepte totul, curand va avea o revenire. Privi in jurul sau. Biroul acesta bogat inzestrat, lemnul lucios, scaunele scumpe, totul emana bunastare. Pana acum, soliditatea sa financiara fusese neindoielnica. Dar foarte mult timp nu mai putea impiedica falimentul. Numai daca ar fi crapat tatal lui in loc de Alfred, cum ar fi trebuit sa se prezinte de fapt cazul! Dar batranului parea sa-i priasca arsenicul de minune

Isi lua palaria si haina si parasi biroul. Ce bine ar fi sa se menajeze vreo zi – doua.

Darwin, servitorul sau, ii deschise usa cand ajunse acasa.

— Stimata doamna tocmai a sosit, sir, il informa el.

O clipa il privi incremenit. Alice! Doamne Sfinte, Alice dorise sa vina astazi acasa? Uitase de asta complet! Bine ca Darwin il facuse imediat atent in aceasta privinta. N-ar fi lasat o impresie buna, daca ar fi urcat si, la vederea ei, ar fi parut uimit. Se gandi ca fireste, asta n-ar mai fi avut prea mult ce strica. Nici el, nici Alice nu-si faceau iluzii despre schimbarea sentimentelor lor.

Pentru el, Alice a fost cu totul o mare deceptie. Clar ca nu fusese niciodata indragostit de ea, dar familia si relatiile ei se dovedisera, fara doar si poate, folositoare. Nu atat de utile cum ar fi putut fi, caci, atunci cand s-a insurat, se gandise la niscaiva copii. Baietii lui ar fi avut rude placute. Dar n-au venit pe lume nici baieti, nici fete si, astfel, el si Alice au imbatranit, fara ca sa aiba ce-si spune prea multe unul altuia si sa le faca prea multa bucurie viata in comun.

Urca, intra in camera de zi si o saluta formal:

— Asadar, te-ai intors, draga mea. Scuza-ma ca n-am venit sa te iau, dar am fost retinut in City.

Alice era o femeie slaba, cu parul de culoarea nisipului, un nas aristocratic si ochi caprui.

— Telegrama Emmei m-a nelinistit foarte mult, spuse Alice. Am auzit ca ati fost cu totii bolnavi?

— Da, raspunse Harold.

— Am citit recent intr-un ziar, spuse Alice, ca intr-un hotel, patruzeci de oameni s-au imbolnavit, deodata, foarte grav. Frigiderele astea sunt un lucru periculos. Lumea pastreaza alimentele prea mult timp.

— E posibil, raspunse Harold. Sa-i spuna sau sa nu-i spuna despre arsenic? Ii arunca o privire si-si zise ca n-avea nici un rost. In lumea ei nu era loc pentru otravire cu arsenic. Despre asta se citea numai in ziare, dar ei insasi sau intregii familii nu i se putea intampla nimic. Si, totusi, i se intamplase familiei Crackenthorpe.

Se duse in camera lui si se lungi putin, inainte de a se schimba pentru cina. La masa, el si sotia vorbira doar despre cunostintele si prietenii din Saint-Raphael.

— Pe masa din hol se afla un pachetel pentru tine, zise Alice.

— In hol? N-am vazut nimic.

— De altfel, asta imi evoca faptul ca cineva mi-a povestit ca s-a gasit o femeie ucisa intr-un sopron sau cam asa ceva. Sa se fi intamplat la Rutherford Hall? E vorba de vreun alt loc cu acelasi nume.

— Nu, raspunse Harold, e vorba de sopronul nostru, din pacate.

— E posibil? O femeie ucisa in unul dintre soproanele noastre? Rutherford Hall! Si nu mi-ai povestit nimic despre asta?

— Nici n-am avut prea mult timp pentru asa ceva, ob­serva Harold. Si apoi a fost cat se poate de neplacut. Desigur, chestiunea nu are nimic de-a face cu noi. Presa a scris din abundenta si politia a venit la fata locului, in casa, in fine, numai necazuri.

— Foarte neplacut, spuse Alice. Au descoperit cine a comis-o? intreba ea fara vreun interes anume.

— Inca nu, raspunse Harold.

— Ce fel de femeie era?

— Nu stie nimeni. Se pare o frantuzoaica.

— Foarte suparator pentru voi toti, observa ea inteleapta.

Plecara din sufragerie in mica odaie de lucru in care stateau de obicei cand erau singuri. Harold se simtea acum foarte epuizat. „O sa ma culc devreme” se gandi el.

Lua pachetelul de pe masa din hol, de care vorbise Alice. Era foarte mic si curat impachetat. Harold il des­chise, in timp ce se aseza in fotoliul sau obisnuit de langa semineu.

In pachetel se gasea o cutiuta cu tablete cu o eticheta pe care se indica: „Doua tablete seara”. Alaturat era un biletel cu antetul firmei unui farmacist din Brack­hampton. Pe el scria: „Expediat la comanda doctorului Quimper”.

Harold Crackenthorpe se incrunta. Deschise cutia si se uita la tablete. Pareau sa fie asemanatoare cu cele pe care le luase in timpul bolii. Dar doctorul Quimper oare nu-i spusese ca nu mai e nevoie sa ia altele? „Acum nu veti mai avea nevoie de altele” – fusesera cuvintele sale.

— Ce e, draga? intreba Alice. Pari asa de uimit!

— A trebuit sa iau asemenea tablete seara, dar mi se pare ca doctorul a spus ca nu mai e nevoie sa iau altele.

— Poate ti-a spus: „Nu uita sa iei tabletele”, fu de parere Alice.

— E posibil, raspunse Harold, dar nu parea cu totul convins.

Ochii cercetatori, in necunostinta de cauza ai sotiei il nelinisteau intr-o oarecare masura.

— Cred ca ma voi culca, spuse el. Este prima zi cand am fost din nou in City.

— Da, si eu cred, il incuraja Alice. Doctorul a spus, in mod sigur, ca ar trebui sa te menajezi in primele zile.

— Asta recomanda medicii intotdeauna.

— Si nu uita sa-ti iei tabletele, ii reaminti Alice. Ii intinse pachetul.

Spuse noapte buna si se duse sus. Da, avea nevoie de tablete. Ar fi gresit sa incetez sa le iau prea curand. Inghiti doua si bau un pahar de apa.

Capitolul XXIV

— Nimeni nu ar fi putut rata mai bine decat mine, spuse Dermot Craddock posomorat. Sedea foarte obosit si deprimat in camera de zi cam incarcata a credin­cioasei Florence.

Miss Marple ridica mana in semn ca respingea afir­matia.

— O, nu, nu e adevarat. Nimeni nu poate pretinde ca politia a lucrat prost.

— Cum? Asta numiti dumneavoastra bine lucrat? Trebuia sa asist, fara sa fac nimic, cum a fost otravita intreaga familie? Alfred Crackenthorpe a murit si acum si Harold. Ce dracu se petrece in realitate la Rutherford Hall? Daca as sti macar!

— Tablete cu otrava, spuse Miss Marple ganditoare.

— Da. Totul a fost uneltit al dracului de viclean. Tabletele semanau exact cu cele pe care le luase intot­deauna. Alaturat era o reteta pe care statea scris: „Trimise la comanda doctorului Quimper”. Si Quimper nu le coman­dase deloc. Era o eticheta a farmacistului. Si acesta nu stie nimic de ele. Pachetul a venit de la Rutherford Hall.

— Stiti cu exactitate ca au sosit de la Rutherford Hall?

— Da. Am cercetat temeinic. E cutia in care se aflasera calmantele Emmei.

— Uita-te si la asta! Pentru Emma

— Da. Sunt amprentele ei pe cutie. Si cele ale celor doua sore medicale. Dar amprentele farmacistului – fireste, pe nici una. Cel care le-a trimis a fost prevazator.

— Asadar calmantele au fost scoase si inlocuite cu altele?

— Da. Asta-i lucrul blestemat cu tabletele. Unele seamana exact cu celelalte.

— Aicea aveti dreptate, sublinie Miss Marple. Imi aduc aminte, din tinerete, de mixtura neagra si cea maronie, si de mixtura alba si de mixtura roz a doctorului Cutare. Pe atunci, oamenii nu le incurcau asa usor. In satul meu, St. Mary Mead, se mai pastreaza tipul asta de medicamente. Oamenii vor sticlute, nu pastile. De altfel, ce era drept tablete?

— Akonit. Aceste tablete se pastreaza, de obicei, intr-o sticla cu otrava si se folosesc in proportie de unu la suta, pentru uz extern.

— Si Harold a inghitit tabletele si a murit, zise Miss Marple ganditoare. Dermot Craddock gemu.

— Va rog sa ma scuzati ca ma plang dumneavoastra. Realitatea ramane ca am ratat complet totul. Ii permiteti unui om de la Scotland Yard sa vina dupa ajutor si el ce face? Se invinovateste fara incetare!

— Dar nici chiar asa! protesta Miss Marple.

— Puteti spune ce doriti, dar asa e. Nu stiu cine l-a otravit pe Alfred, nu stiu cine l-a otravit pe Harold si cul­mea e ca n-am nici o idee cine a fost, de fapt, femeia ucisa. Presupunerea ca ar fi Martine parea bine intemeiata. Totul se potrivea si ce se intampla? Adevarata Martine iese la iveala si, oricat de incredibil suna, nu e nimeni altcineva decat sotia lui sir Robert Stoddart-West. Atunci cine este femeia descoperita in sarcofag? Dumnezeu stie! La inceput, am crezut ca ar fi Anna Strawinska si apoi se dovedeste ca nu poate fi ea

Miss Marple il intrerupse, tusind semnificativ:

— Chiar nu e? murmura ea.

Craddock se holba la ea:

— Dar vederea din Jamaica?

— Desigur, zise Miss Marple. Dar este ea un indiciu adevarat? Adica, oricine poate trimite o ilustrata de aproape oriunde. Trebuie sa ma gandesc la doamna Brierly. Avusese o depresiune nervoasa. In cele din urma, a fost nevoie sa fie supravegheata intr-o clinica de boli nervoase. Ii era teama ca vor afla copiii si de aceea a scris in jur de paisprezece carti postale si a avut grija ca ele sa fie expediate din diferite locuri din strainatate. Copiilor le povestise, mai inainte, ca va face o calatorie pentru a se restabili dupa boala. Se uita la Dermot Craddock si incheie: intelegeti ce vreau sa spun.

— Da, natural. Bineinteles ca am cercetat provenienta ilustratei, cand povestea nu parea sa fie, in fine, ceea ce credeam noi despre Martine.

— Da, s-a procedat foarte dibaci, zise Miss Marple.

— Se potrivea asa de minunat, continua Craddock. Dar acum a mai ramas doar scrisoarea pe care a primit-o Emma si care poarta semnatura „Martine Crackenthorpe”. Lady Stoddart-West n-a expediat-o. Trebuie s-o fi trimis altcineva, care vroia sa se dea drept Martine si sa faca bani din ceea ce stia. Asta nu puteti tagadui.

— Nu, sigur ca nu.

— Si apoi mai e plicul scrisorii pe care i-a trimis-o Emma la Londra. S-a gasit la Rutherford Hall, ceea ce indica ca ea a fost acolo.

— Dar femeia ucisa nu a fost pe-acolo! scoase deodata in evidenta Miss Marple. Nu in sensul in care vorbiti. A ajuns la Rutherford Hall cand era deja moarta. A fost aruncata dintr-un tren.

— Da, asa este.

— Ceea ce dovedeste in realitate plicul este cu totul altceva: ucigasul a fost la Rutherford Hall. Probabil el i-a luat plicul, impreuna cu actele ei si alte lucruri, si l-a pier­dut din greseala sau daca a fost o scapare intentionata? Inspectorul Bacon si oamenii sai au intreprins cercetari amanuntite si, cu toate acestea, n-au gasit plicul. Abia, mai tarziu, dupa ce cercetarile s-au terminat, si-a facut aparitia in sala cazanului.

— Asta e usor de inteles, zise Craddock. Batranul gradinar aduna hartii vechi de. pe unde le gaseste si le duce acolo ca sa le arda.

— Si de aceea a fost foarte usor pentru baieti sa des­copere plicul, spuse Miss Marple pe ganduri.

— Credeti ca a fost intentionat pus acolo ca sa-l putem gasi?

— Consider ca este absolut posibil Se putea usor presupune unde baietii aveau sa caute in continuare, asa ca a fost pus chiar la indemana. Da, asa imi inchipui. Des­coperirea v-a determinat sa nu va ocupati, mai departe, de gasirea Annei Strawinska, nu-i asa?

— Da. Credeti ca Anna Strawinska ar fi, cu adevarat, moarta din sarcofag?

— Cred numai ca cineva s-a temut, cand ati inceput sa cautati locul unde se afla. Cred ca acest Cineva nu dorea sa fie cautata.

— Sa ne oprim la elementul fundamental ca cineva avusese intentia sa treaca drept Martine si ca apoi, dintr-un oarecare motiv, si-a luat zborul. Dar din ce cauza?

— Aceasta este o intrebare foarte interesanta, aprecie Miss Marple.

— Cineva a trimis o telegrama, in care se arata ca Martine se intoarce in Franta si a calatorit apoi cu fata spre Brackhampton ca pe drum s-o ucida. Sunteti de acord pana aici?

— Nu in intregime, raspunse Miss Marple. Mi se pare ca nu interpretati situatia suficient de simplu.

— Nu suficient de simplu? striga Craddock. Ma faceti sa ma simt confuz.

Miss Marple spuse mahnita ca nu avusese nici o intentie in acest sens.

— Gata cu vorba! exclama Craddock. Credeti sau nu credeti ca stiti cine era femeia ucisa?

Miss Marple ofta:

— E asa de greu sa te exprimi direct. Adica, nu stiu „cine” era. Dar, in acelasi timp, cred ca stiu destul de sigur cine „era” daca intelegeti ce vreau sa spun.

Craddock clatina din cap.

— Ar trebui sa inteleg ce vreti sa spuneti? N-am nici cea mai mica idee. Se uita pe fereastra. Vine Lucy Eyelesbarrow a dumneavoastra sa va viziteze, spuse el. Eu ma duc. Orgoliul meu este, in dupa-amiaza aceasta, foarte sensibil si sa vad o tanara ale carei eficacitate si succes se observa de la distanta este mai mult decat pot sa suport.

Capitolul XXV

— Am citit in dictionar ce scria la „Tontine”, spuse Lucy.

Se plimba prin camera, aparent fara vreun rost, stand cand ici, cand colo, ca sa indrepte un servet indoit, sau sa priveasca un bibelou.

— Ma gandisem la asta, explica Miss Marple.

Lucy cita: „Lorenzo Tonti, bancher italian a des­coperit, in anul 1653, o forma de renta, prin care partea destinatarului sa fie adaugata, dupa moartea sa, partilor supravietuitorilor”. Facu o pauza. Deci asa e? Se potriveste de minune si v-ati gandit deja la asta, inaintea ultimelor doua decese.

Incepu din nou sa se plimbe nelinistita. Miss Marple o observa. Era o cu totul alta Lucy Eyelesbarrow decat cea pe care o cunoscuse pana atunci.

— Trebuia, intr-adevar, sa se intample asa, continua Lucy. Un testament prin care, in final, totul i-ar reveni unicului supravietuitor. Si totusi este vorba de o suma considerabila de bani. Trebuia sa se stie ca ar fi fost mai mult decat suficient, daca s-ar imparti la mai multi Tacu din nou.

— Partea proasta e, spuse Miss Marple, ca oamenii sunt lacomi. In orice caz, multi oameni. Asa se incepe adesea. Nu incepi sa ucizi deoarece ai vrut sa ucizi. Nu te gandesti niciodata la asta. Incepe cand devii lacom si doresti sa ai mai mult decat primesti. Isi puse lucrul de mana in poala si privea in gol. Cu o asemenea ocazie l-am cunoscut pe inspectorul Craddock. S-a inceput in acest fel. Cineva, cu un caracter absolut placut, aspira la o mare suma de bani la care nu avea nici un drept, dar pe care, dupa cum se parea, era usor s-o obtina. Respectivul nu s-a gandit la crima catusi de putin. Ca sa puna mana pe bani parea foarte simplu si atat de usor incat nu si-a manifestat, de fapt, niciodata, incorect, nazuinta. Si cazul acesta s-a incheiat cu trei crime.

— Exact este si aici, spuse Lucy. Avem deja trei morti, intai a fost ucisa femeia, care se dadea drept Martine, apoi Alfred si, in fine, Harold. Acum mai raman doar doi.

— Va referiti la Cedric si Emma?

— Nu la Emma. Ea nu e un barbat cu parul negru. Nu, la Cedric si Bryan Eastley. Nu m-am gandit niciodata la Bryan deoarece este blond. Dar, de curand Amuti.

— De curand? repeta Miss Marple. Vorbiti! Ceva v-a tulburat, nu-i asa?

— S-a intamplat cand a plecat lady Stoddart-West. Isi luase ramas bun si, deodata, s-a intors spre mine, inainte de a se urca in masina. M-a intrebat: „Cine era barbatul inalt, brunet, care se afla pe terasa, cand am sosit?”

La inceput, n-am putut sa inteleg deloc la cine se referea, deoarece Cedric zacea inca in pat. De aceea i-am raspuns cam mirata. „Doar nu vorbiti de Bryan Eastley?” Atunci ea a spus: „A fireste! El era: Comandantul de es­cadra Eastley. Il ascunsesem in camerele noastre subterane si noi, oamenii din rezistenta, l-am scos apoi din Franta”. Dupa care adauga: „L-as fi revazut cu placere, dar nu l-am putut gasi”.

Miss Marple nu spunea nimic, doar astepta.

— Si, mai tarziu, reincepu Lucy, m-am uitat mai bine la el. Statea cu spatele la mine si atunci am vazut ceea ce nu observasem mai inainte. Parul lui Bryan nu este de fapt blond, ci castaniu deschis si poate parea inchis la culoare. De aceea ar fi foarte posibil ca Bryan sa fie barbatul pe care l-a zarit prietena dumneavoastra in tren.

— Da, spuse Miss Marple, m-am gandit deja la asta.

— Mi se pare ca va ganditi la toate, spuse Lucy cu amaraciune.

— Dar trebuie, draga.

— Nu vad ce ar obtine Bryan din asta. Banii i-ar primi Alexander, nu el.

— Daca i se intampla ceva lui Alexander, inainte de a implini 21 de ani, atunci banii i-ar primi Bryan ca parinte si ruda cea mai apropiata, preciza Miss Marple.

Lucy o privi ingrozita.

— Asta n-ar face-o niciodata. Nici un tata de pe lumea asta n-ar face-o, chiar daca ar fi sa primeasca atat de multi bani.

Miss Marple ofta:

— Din pacate, sunt oameni care o fac, oricat de inspaimantator este. Cunosc o femeie care si-a otravit cei trei copii pentru a primi ceva bani de la societatea de asigurare. Dar nu mai fi asa de tulburata, draga Lucy. Nu-ti mai face ganduri negre. De-acum, in orice zi, poate sosi Elspeth McGillicuddy.

— Nu inteleg ce are asta de-a face cu

— Nu, sigur ca nu. Doar eu insami consider ca e foarte important.

— N-am cum sa nu-mi fac griji, caci ma mai preocup de familie.

— Da, stiu, draga mea. Si va este foarte greu, pentru ca va simtiti atrasa de amandoi barbatii, desi in moduri diferite.

— Ce vreti sa spuneti? intreba Lucy consternata.

— Vorbesc de cei doi fii din casa, mai bine zis de fiu si de ginere, raspunse Miss Marple. Cei doi membri ai familiei, putin simpatici, au murit si cei doi mai agreabili au ramas. Imi dau seama ca Cedric Crackenthorpe este foarte atragator. Se preface ca e mai rau decat in realitate. Si are un fel fermecator de a fi.

— Cateodata ma innebuneste de-a binelea, zise Lucy.

— Desigur, o aproba Miss Marple. Dar iti face placere, nu-i asa? Sunteti o fata de spirit si nu va displace chiar de tot, cand, cateodata, va puteti masura fortele cu altcineva. Inteleg ce-l face asa de atragator pe Cedric. Pe de alta parte, domnul Eastley este tipul cam cocolosit, care aminteste de un baietel nefericit. Si acesta, fireste, poate fi foarte atractiv.

— Si unul dintre ei este ucigas, zise Lucy cu amaraciune. De altfel, Cedric nu intreaba nici cel putin de moartea fratilor lui. Pare chiar a fi cat se poate de incantat si-si face deja planuri cu ce va incepe la Rutherford Hall cand o sa-i apartina. Stiu ca este pe deplin demn de incredere, ca grosolania lui e exagerata, dar

— Biata Lucy, sopti Miss Marple.

— Si apoi Bryan, continua Lucy. E greu de inteles, dar pare sa-si doreasca cu adevarat sa se stabileasca la Rutherford Hall. Se gandeste ca ar fi minunat pentru el si Alexander si isi face iluzii in privinta asta.

— Construieste castele pe nisip, cum se spune.

— Cam asa ceva. Tine la Rutherford Hall si pentru ca ii reaminteste de casa in care a crescut.

— Inteleg, spuse Miss Marple ganditoare. Apoi ii arunca o privire iute lui Lucy: Dar nu ati povestit inca totul. Mai e ceva care va nelinisteste in mod special. Poves­titi-mi!

— Da, mai e ceva. Abia acum cateva zile mi-am dat seama. Bryan putea sa se fi aflat in trenul cu pricina.

— In trenul de 4:33 din Paddington?

— Da. Emma a sustinut ca ar putea insira tot ceea ce a facut pe 20 decembrie. Si asa a mentionat ca s-a dus la gara sa-l intalneasca pe Bryan acolo. Si era vorba de trenul de 4:50 din Paddington. Dar el ar fi putut calatori cu rapidul si sa faca in asa fel incat sa para ca a venit cu unul de mai tarziu. Cu o ocazie mi-a povestit ca masina lui a avut o pana si de aceea a luat trenul. Vorbea foarte natural. A marturisit ca nu-i place deloc sa mearga cu trenul S-ar putea sa nu fie nimic, dar as fi vrut sa nu fi sosit cu trenul. Fireste, asta nu dovedeste nimic. Groaznica e numai banuiala permanenta cand nu stii nimic precis. Poate ca nu vom afla niciodata nimic.

— Ba vom afla in curand, draga, spuse inviorata Miss Marple. Adica, nu va inceta totul deodata. Dupa cate cunosc eu despre ucigasi, ei nu se pot opri In orice caz, nu dupa ce au comis si o a doua crima. Nu-ti mai face griji inutile, Lucy. Politia intreprinde tot ce poate si cel mai bine ar fi daca Elspeth McGillicuddy va sosi mai repede.

Capitolul XXVI

Ei Elspeth, ai inteles exact ceea ce te rog sa faci?

— Da, am priceput, raspunse doamna McGillicuddy. Dar trebuie sa faca o impresie ciudata, Jane.

— Cum asa? Nu mi se pare, o contrazise Miss Marple.

— Dar eu? Sa intru intr-o casa straina si, chiar din prima clipa, sa intreb daca pot urca sus?

— E foarte frig afara, ii explica Miss Marple, si, in fond, ai fi putut manca ceva care nu ti-a priit, asa ca trebuie sa dispari. Se mai intampla.

— Numai daca ai vrea sa-mi spui ce urmaresti in realitate, Jane, se ruga doamna McGillicuddy.

— Tocmai asta nu pot, raspunse Miss Marple.

— Cateodata, zau, imi vine sa ma supar pe tine, Jane. Mai intai imi ceri sa ma intorc mai curand in Anglia decat voiam si trebuia de fapt

— Imi pare sincer rau, o asigura Miss Marple. Dar nu puteam proceda altfel. Si anume: e posibil ca, in orice clipa, cineva sa fie ucis. Stiu ca toti sunt cu ochii in patru si politia ia toate masurile de prevedere, pe care numai ea le poate lua, dar, orisicat, exista posibilitatea ca ucigasul sa fie prea inteligent pentru ea. De aceea, Elspeth, datoria ta a fost sa te intorci. Nu intelegi? Am fost doar crescute sa ne obisnuim sa ne facem datoria, nu-i asa?

— Desigur ca asa se cuvine, o asigura doamna McGillicuddy. Pe vremea noastra nu exista corupere a moravurilor.

— Atunci, totul e in ordine, spuse Miss Marple. Si iata si taxiul, adauga ea, cand acesta se opri in fata casei. Doamna McGillicuddy isi imbraca paltonul greu, pe cand Miss Marple se infofolea intr-o multime de saluri si broboade. Apoi, cele doua doamne se urcara in taxi si plecara spre Rutherford Hall

— Vine un taxi. Cine poate fi? intreba Emma, uitandu-se pe fereastra. Cred ca batrana matusa a lui Lucy.

— Ce inoportun! spuse Cedric.

Statea intins pe un sezlong si se uita intr-o revista „Country Life”.

— Zii ca nu esti acasa!

— Cum de te gandesti la asa ceva? Sa ma duc la usa si sa-i spun chestia asta personal? Sau imi ceri sa-i spun lui Lucy sa-i transmita asta matusii ei?

— La asta nu m-am gandit, raspunse Cedric. Ma refeream in schimb la vremurile de odinioara, cand era an­gajat un majordom, in masura in care am avut unul. Nu e nici una, aici, dintre batranele care vin sa faca ordine?

Dar, in clipa aceasta, doamna Hart, care, in ziua respectiva, avea de curatat alama, deschise usa si Miss Marple patrunse in casa, fara sa mai zaboveasca. O insotea o doamna in varsta pe care nu o cunostea nimeni.

— Sper din toata inima, incepu Miss Marple, apucandu-i mana Emmei, ca nu am venit in mod in­oportun. Stiti, poimaine, ma intorc acasa si n-am vrut, in ruptul capului, sa plec fara sa-mi iau la revedere de la dumneavoastra si sa va multumesc, inca o data, pentru bunatatea cu care o tratati pe Lucy. Dar, scuzati-ma, am uitat complet sa o prezint pe prietena mea, doamna McGillicuddy, care a trecut in vizita pe la mine.

Doamna McGillicuddy ii intinse mana Emmei, o privi cu atentie si-si intoarse privirea spre Cedric care, intre timp, se ridicase. In clipa asta, Lucy intra in camera.

— Matusa Jane? N-am avut idee ca

— Trebuia neaparat sa-mi iau ramas bun de la domnisoara Crackenthorpe, o intrerupse iute Miss Marple. A fost asa de amabila cu tine.

— Noi avem toate motivele sa-i fim recunoscatori domnisoarei Lucy, spuse Emma.

— Da, asa este, confirma Cedric. A tras ca un sclav la galere. A trebuit sa ingrijeasca bolnavi, sa urce si sa coboare scarile

Miss Marple il intrerupse:

— Spre marea mea ingrijorare am auzit de imbolnavirea dumneavoastra. Sper ca v-ati inzdravenit pe deplin, domnisoara Crackenthorpe.

— O, da, suntem iar sanatosi, raspunse Emma.

— Lucy mi-a povestit ca ati fi fost cu totii foarte bol­navi. Ce periculoasa este intoxicatia asta alimentara! Ciupercile, am auzit.

— Ceea ce a fost in realitate ramane o enigma, spuse Emma.

— Nu credeti o intrerupse Cedric. Cu siguranta ati auzit ce se vorbeste, Miss

— Marple.

— Deci cum spuneam. Ati auzit sigur zvonurile. Toti vorbesc despre asta. Nimic nu se potriveste mai bine pentru o tema de discutie in vecinatate decat o otravire cu arsenic.

— Cedric! zise Emma, plina de repros. As vrea sa nu vorbesti despre asta. Doar stii, inspectorul Craddock sustine

— Ei si ce! interveni Cedric. Toata lumea stie. Chiar si dumneavoastra ati auzit ceva despre asta, nu-i asa? se adresa el domnisoarei Marple si doamnei McGillicuddy.

— In ceea ce ma priveste, raspunse doamna McGillicuddy, abia m-am intors, alaltaieri, din strainatate.

— Asadar nu sunteti inca la curent cu scandalul local, continua Cedric. In curry a fost arsenic. Acesta a fost motivul. As putea paria ca matusa lui Lucy le stie pe toate.

— Da, zise Miss Marple, am auzit asa ceva cel putin e o interpretare dar n-am vrut sa va pun intr-o situatie jenanta, domnisoara Crackenthorpe.

— Nu trebuie sa-i dati ascultare fratelui meu. Asa e el cateodata.

Usa se deschise si intra domnul Crackenthorpe. Batu suparat cu bastonul in podea.

— Unde e ceaiul? intreba el. De ce nu e ceaiul gata? Fata, se intoarse spre Lucy. De ce nu mi-ati adus ceaiul?

— E deja gata, domnule Crackenthorpe. Vi-l aduc de indata.

Lucy parasi incaperea si domnul Crackenthorpe fu prezentat celor doua doamne.

— Imi place sa iau mesele punctual, explica domnul Crackenthorpe. Punctualitate si economie. Acestea sunt devizele mele.

— Foarte rational si necesar, aproba dand din cap Miss Marple. Mai ales in vremurile astea cu impozite ridi­cate.

Domnul Crackenthorpe sufla din greu:

— Impozitele! Sa nu vorbim de banda de hoti! Sunt sarac. Foarte sarac. Si e din ce in ce mai rau, in loc sa fie mai bine. O sa vezi, baiete, i se adresa lui Cedric, ca atunci cand iti va reveni casa, pariez zece la unu ca socialistii ti-o vor lua si o vor dedica asistentei sociale.

Lucy reaparu cu tava de ceai. Bryan Eastley o urma cu o tava pe care se aflau sandviciuri si prajituri.

— Ce este asta? Ce e asta? Domnul Crackenthorpe privi incruntat tava. Tort de inghetata? Avem azi musafiri? Nimeni nu mi-a spus un cuvant despre asta.

Emma se impurpura la fata.

— Doctorul Quimper vine la ceai, tata. E ziua lui de nastere

— Zi de nastere? bombani batranul. De ce are nevoie de o zi de nastere? Numai pentru copii sunt zilele de nastere! Eu nu-mi tin niciodata ziua de nastere. Cred ca nici ceilalti nu si-o serbeaza.

— Economisesti o multime de bani, remarca Cedric caustic. Numai de la multele lumanari

— Fii amabil si tine-ti gura! i-o reteza domnul Crackenthorpe.

Miss Marple dadea mana cu Bryan Eastley.

— Fireste ca am auzit de dumneavoastra, spuse ea. De la Lucy. Stiti ca-mi amintiti de cineva, pe care l-am cunoscut in St. Mary Mead? De Ronnie Wells, fiul avocatului. Nu sunteti inruditi? Asemanarea e chiar iz­bitoare.

— Nu raspunse Bryan. Nu cred ca am rude cu numele de Wells.

— Ce priveliste frumoasa! schimba Miss Marple subiectul, in timp ce se indrepta spre fereastra si se uita afara.

Emma i se alatura.

— Ce teren mare pentru parc! Cat de pitoresc se ivesc vacile printre copaci! Nu ti-ai putea imagina niciodata ca se gaseste in mijlocul unui oras.

— Da, suntem un fel de anacronism, spuse Emma. Daca ferestrele ar fi deschise s-ar auzi in departare zgomotul traficului.

— Bineinteles, spuse Miss Marple, peste tot e zgomot, nu-i asa? Chiar si in St. Mary Mead. Traim in apropierea unui aeroport. Este de-a dreptul ingrozitor cand avioanele cu reactie vuiesc pe deasupra. Tresari de fiecare data. Recent s-au spart doua geamuri de la mica mea sera. Avioanele intrec pragurile acustice, cum mi s-a spus. Dar ce inseamna de fapt asta, n-am idee.

— Problema e foarte simpla, interveni Bryan amabil, in timp ce pasea spre ele. Vedeti, este astfel

Miss Marple isi lasa geanta sa cada; Bryan se apleca si o ridica. In acelasi moment se apropie doamna McGillicuddy de Emma si-i sopti ceva cu o fata marcata de durere. Ceea ce simtea i se citea perfect in expresia ei. Caci doamna McGillicuddy se achita, din toata inima, de sarcina ce-i fusese incredintata.

— S-ar putea sa merg sus? intreba ea incet.

— Desigur, raspunse Emma.

— Va arat drumul, se oferi Lucy.

Lucy si doamna McGillicuddy parasira impreuna camera.

— In ceea ce priveste pragul acustic, spuse Bryan, problema sta in felul urmator Hei! Vine doctorul Quimper!

Doctorul venea cu masina sa. Putin dupa aceea intra. Arata foarte infrigurat si-si freca mainile.

— Va ninge, anunta el. Pot sa pariez. Buna, domnisoara Emma! Ce mai faceti? Doamne Sfinte! Ce-i cu asta?

— Am pregatit pentru ziua dumneavoastra de nastere un tort, raspunse Emma. Doar stiti ca mi-ati spus ca astazi va e ziua de nastere.

— Dar nu m-am asteptat, se bucura Quimper. Stiti ca sunt ani da, cel putin saisprezece de cand nu s-a mai gandit nimeni la ziua mea de nastere? Era vizibil emotionat, dar nu se simtea in largul sau.

— O cunoasteti pe Miss Marple? il prezenta Emma.

— O, da, spuse Miss Marple. Ne-am intalnit deja aici, si cand am avut, recent, o raceala nesuferita, doctorul Quimper a fost atat de amabil sa vina sa ma vada.

— Sper ca v-ati insanatosit, nu? intreba doctorul.

Miss Marple il asigura ca se simte din nou bine.

— In ultimul timp, pe mine nu m-ati ingrijit, Quimper, observa nemultumit domnul Crackenthorpe. As fi putut muri linistit, asa de putin v-ati ocupat de mine.

— Va mai trece inca mult timp pana cand o sa va vad pe patul de moarte, raspunse doctorul Quimper.

— Inca n-am intentia sa mor, spuse domnul Crackenthorpe. Haideti! Vrem sa servim ceaiul. Ce mai asteptam?

— O, va rog, spuse Miss Marple repede. N-o asteptati pe prietena mea! S-ar enerva ingrozitor daca ati face asta.

Se asezara si servira. Pe Miss Marple parea s-o inte­reseze un anumit sandvici.

— Asta e Intreba sovaind.

— Da, e cu peste, spuse Bryan. Am ajutat la aranjarea sandviciurilor.

Domnul Crackenthorpe rase batjocoritor.

— E pasta de peste otravita, zise el. Va previn. Daca mancati, va paste pericolul.

— Da, te rog, tata!

— In casa asta trebuie sa fiti foarte prevazatoare cand mancati ceva, ii spuse domnul Crackenthorpe lui Miss Marple. Doi fii de-ai mei au fost otraviti si au murit ca mustele. De-as sti numai cine se ascunde in spatele afacerii!

— Nu va lasati speriata! ii intrerupse Cedric, intinzandu-i din nou platoul ca sa serveasca. Cum se spune, putin arsenic face bine la ten. Nu poate fi prea mult.

— Atunci mananca tu insuti din el! il indemna batranul domn Crackenthorpe.

— Sa achit si costul oficial? intreba Cedric. Impotriva vointei mele

Lua un sandvici cu peste si-l baga in gura. Miss Marple zambi incantata si servi si ea unul. Musca din el si spuse:

— Mi se pare foarte curajos din partea dumneavoastra sa faceti glumele astea.

Deodata inghiti din greu si incepu sa se inece, ca si cum ceva ii ramasese in gat.

— Un os de peste! gafaia ea. In gatlejul meu!

Quimper se ridica repede. Se duse spre ea, ii dadu capul pe spate si spuse: deschideti gura mare. Scoase o trusa din buzunar si alese un cleste mic. Cu indemanare profesionala, se uita in gatul batranei doamne. In clipa aceasta, usa se deschise si doamna McGillicuddy intra in urma lui Lucy. Doamna McGillicuddy scoase un strigat de surpriza cand ochii i se oprira asupra privelistii de la fereastra: Miss Marple, cu capul aplecat pe spate si doc­torul care, cu o mana o tinea de gat si cu cealalta ii dadea capul mai pe spate.

— El e! striga ea. Asta-i barbatul din tren

Cu o iuteala de necrezut, Miss Marple fugi din stransoarea doctorului si se repezi la prietena ei.

— Am fost pe deplin incredintata ca o sa-l recunosti, Elspeth! zise ea. Nu. Nu mai spune nimic! Se intoarse tri­umfatoare spre doctorul Quimper. N-ati stiut, doctore? Cand ati strangulat femeia in tren, cineva v-a vazut. Prietena mea de-aici, doamna McGillicuddy. Intelegeti? A vazut cu proprii ei ochi! Se afla in alt tren care trecea paralel cu al dumneavoastra.

— Ce dracu! Doctorul Quimper facu o miscare rapida in directia doamnei McGillicuddy, dar, la fel de repede, se interpuse Miss Marple intre cei doi.

— Da, spuse Miss Marple. V-a vazut, v-a recunoscut si va jura la proces. Desigur, nu se intampla des, continua Miss Marple pe un ton mai bland, ca cineva sa vada, in realitate, cum se produce o crima. De obicei, se pot trage concluzii numai pe baza indiciilor, dar, in acest caz, imprejurarile au fost cu totul neobisnuite. A existat o mar­tora la crima.

— Vrajitoare batrana! striga doctorul Quimper. A vrut sa se repeada la Miss Marple, dar, de data asta, ii bara drumul Cedric. Il lua de umar.

— Asadar, dumneavoastra sunteti diavolul care intra si iese ca un ucigas, spuse el, inversunat, in timp ce-l incoltise. Niciodata nu mi-ati placut si niciodata n-am avut incredere in dumneavoastra, dar, pe toti sfintii, nu v-am suspectat nici o clipa.

Bryan Eastley ii veni rapid in ajutor lui Cedric si, la usa din spate, aparura inspectorii Craddock si Bacon.

— Doctore Quimper, incepu Bacon, va aduc la cunostinta ca

— Du-te la dracu! striga doctorul Quimper. Va ganditi, cumva, ca cineva va crede ce indruga doua babe ticnite? Cine a auzit vreodata de prostia asta din tren?

Miss Marple raspunse:

— Elspeth McGillicuddy a anuntat imediat politia despre crima, la 20 decembrie, si l-a descris pe ucigas.

Doctorul Quimper ridica din umeri.

— De ce as fi ucis o femeie care imi era cu totul straina?

— Nu era o femeie straina, raspunse inspectorul Craddock. Era sotia dumneavoastra.

Capitolul XXVII

— Vedeti asadar, concluziona Miss Marple, ca, intr-adevar, cum banuisem a fost extrem de simplu. Multi barbati isi omoara sotiile.

Doamna McGillicuddy se uita cand la Miss Marple, cand la inspectorul Craddock.

— V-as fi recunoscatoare daca mi-ati explica despre ce e vorba.

— El a vazut posibilitatea de a se casatori cu o femeie bogata, Emma Crackenthorpe, incepu Miss Marple. Numai ca nu se putea insura cu ea, deoarece avea o nevasta. Traiau despartiti de multi ani, dar ea se opunea divortului. Se potrivea foarte bine cu ceea ce imi spusese inspectorul Craddock despre o fata, pe nume Anna Strawinska. Ea avea un sot englez, cum le povestise unor prietene si se stia ca e o catolica foarte credincioasa. Doctorul Quimper nu putea risca sa se insoare cu Emma si sa traiasca in bigamie. De aceea s-a decis, ca un ticalos cu sange rece ce era, sa se debaraseze de sotia sa. A fost o idee inteligenta s-o ucida in tren si, apoi, sa-i bage cadavrul in sarcofag. Vroia sa implice familia Crackenthorpe in crima. Mai inainte, scrisese o epistola Emmei, care parea sa vina de la Martine, fata cu care dorise sa se insoare Edmund Crackenthorpe. Emma ii povestise totul despre fratele ei. Cand a sosit momentul potrivit, a indemnat-o sa se duca la politie si sa dezvaluie povestea. Vroia ca moarta sa fie identificata drept Martine. A aflat ca politia franceza intreprindea cercetari in privinta Annei Strawinska. De aceea a avut grija sa parvina fetelor din trupa de balet o ilustrata din Jamaica, pe care, aparent, ar fi scris-o ea.

El a aranjat o intalnire, la Londra, cu sotia lui. Trebuie sa-i fi spus ca vrea sa se impace cu ea si apoi a invitat-o sa mearga la Brackhampton. Ce s-a intamplat mai departe nu vreau sa mai relatez caci este prea oribil. Era un om foarte lacom. Cand se gandea la impozitele ridicate care-i forfecau zdravan venitul, si-a zis ca ar fi dragut, daca ar avea pe mana un capital mai mare. De aceea a inceput sa raspandeasca zvonuri ca cineva ar dori sa-l otraveasca pe domnul Crackenthorpe. Dupa ce pregatise asa terenul, a pus arsenic. S-a ferit ca doza sa fie prea mare, deoarece nu vroia sa moara batranul domn Crackenthorpe.

— Dar nu inteleg cum a procedat, interveni Craddock, caci doar nu se afla in casa cand a fost pregatit curry.

— Atunci inca nu era arsenic in curry, explica Miss Marple. L-a introdus mai tarziu in curry pe care il luase cu sine pentru analize. E posibil sa fi pus arsenic si in cocteil. Acum, bineinteles, ca, in rolul sau de consultant medical, ii era foarte usor sa-l otraveasca pe Alfred Crackenthorpe si lui Harold sa-i trimita tablete otravite, dupa ce, in prealabil, fusese asa de prevazator incat sa-i spuna ca nu va mai avea nevoie sa ia altele.

M-am tot gandit cum l-as putea demasca. Prietena mea il zarise numai din spate, dar stiam ca orice om se recunoaste, daca este vazut in exact aceeasi postura. Mi-am zis ca, daca Elspeth l-ar vedea pe doctorul Quimper exact in aceeasi pozitie in care-l surprinsese pe barbatul din tren – adica intors cu spatele la ea si aplecat asupra femeii, pe care o tinea strans de gat – atunci mai mult ca sigur il va recunoaste sau, cel putin, isi va exprima, cumva, surprinderea. Astfel, cu ajutorul nepretuit al lui Lucy, am pus in aplicare un mic plan.

— Trebuie sa recunosc ca am fost cumplit de consternata, zise doamna McGillicuddy. Nici nu m-am putut impiedica sa nu rostesc cuvintele: „El e!” Nu-i vazusem figura, adevarat, dar

— Mi-a fost groaznic de teama ca ai sa spui asta, Elspeth, replica Miss Marple.

— Cat pe-aici s-o zic. Vroiam sa adaug ca, fireste, nu-i zarisem chipul, confirma doamna McGillicuddy.

— Asta ar fi avut urmari complet nefaste. Adica am crezut, draga mea, ca l-ai recunoaste totusi. El nu putea sti ca nu-l vazusesi la figura.

— Atunci e bine ca mi-am tinut gura, spuse doamna McGillicuddy.

— Nu mi-am permis sa-ti spun nici un cuvant, ii explica solemna Miss Marple.

Craddock izbucni in ras:

— Voi doua! Sunteti o pereche minunata. Si ce urmeaza acum, Miss Marple? Cum vedeti happy-endul? De exemplu, ce se va intampla cu biata Emma Crackenthorpe?

— Cred ca atunci cand tatal ei va muri, raspunse Miss Marple, si nu cred ca sanatatea lui e asa de buna, ca inainte, asadar, dupa ce va muri, va pleca intr-o croaziera cu un vapor de lux si va ramane in strainatate. Poate va gasi un barbat mai bun decat doctorul Quimper. Asta ii doresc.

— Si Lucy Eyelesbarrow? Auziti si pentru ea batand clopotele de nunta?

— Poate, raspunse Miss Marple. Nu m-ar surprinde.

— Atunci pe care dintre ei il va alege? intreba Dermot Craddock.

— Nu stiti? se mira Miss Marple.

— Nu, nu stiu, dumneavoastra stiti?

— O, da, asa cred, zise Miss Marple.

Si-i facu cu ochiul.

SFARSIT