Competenta de comunicare

Competenta de comunicare

Coordonatele fundamentale ale viziunii actuale sunt reprezentate de com­petenta de comunicare - concept ce integreaza si extinde competenta lingvistica -si de competenta culturala.

Obiectivele axate pe dezvoltarea competentei de comunicare vizeaza doua aspecte complementare, si anume: formarea capacitatilor de comunicare (compre­hensiunea si producerea de text scris si oral) si asimilarea unor cunostinte meta-lingvistice.

Miza esentiala a studiului limbii in gimnaziu este de ordin instrumental si urmareste sa ofere elevului posibilitatea de a se misca in registre lingvistice diferite si de a recepta si construi mesaje adecvate unor contexte de comunicare variate. Accentele cad asupra limbii literare, componenta valorizata social, obligatorie in situatiile de comunicare oficiala si pretinsa de majoritatea situatiilor de comunicare scrisa. Mai mult, limba literara este, la varsta scolara, calea de acces spre celelalte materii de studiu, iar la varsta adulta, un atu in reusita sociala.

Aceeasi viziune utilitara asaza in prim-plan speciile discursului oral si scris ce definesc situatiile de comunicare curenta (ex. scrisoarea, cererea, procesul-ver-bal, dialogul formal si informai). Un aspect important il constituie si invatarea acelor reguli ce garanteaza exercitiul democratic al dialogului, reguli ce pot fi inte­grate in aria unei etici a comunicarii. Ma refer la cunoasterea conditiilor necesare pentru realizarea unei convorbiri autentice: posibilitatea ca fiecare participant sa-si dezvolte in mod satisfacator ideile, desfasurarea ordonata a luarilor de cuvant, ascultarea atenta a interventiilor celorlalti etc.

Formarea competentei de comunicare presupune nu numai invatarea si exersarea strategiilor si formelor interactiunii sociale, ci si asimilarea unor cunos­tinte metalingvistice. Integrarea acestei categorii de cunostinte in programele scolare se justifica prin trei argumente distincte. in primul rand, cunostintele despre structura si functionarea limbii permit amplificarea si cizelarea competentei de comunicare. in al doilea rand, cunoasterea sistemului lingvistic al maternei ofera suport pentru asimilarea limbilor straine; ma gandesc mai ales la structurile pe care romana le are in comun cu celelalte limbi, la acele "ulite' ale tuturor, din metafora eminesciana a limbii-sat. in al treilea rand, studiul gramaticii dezvolta gandirea logica a elevilor si permite invatarea si exersarea strategiilor inductive, deductive si transductive, esentiale oricarui demers euristic.

Centrarea demersului didactic asupra competentei de comunicare raspunde unor imperative sociale majore si prezinta avantajul integrarii cunostintelor despre limba in spatiul comunicarii efective. Dar noua abordare contine si riscul unor derive tehniciste; e drept, altele decat cele determinate de perspectiva anterioara, dar nu mai putin daunatoare.

Focalizata exclusiv asupra asimilarii de cunostinte metalingvistice, varianta traditionala a abordat studiul limbii ca scop in sine; de aici si mecanica fina a analizei si a exercitiului gramatical, desfasurata in cadrul unor activitati didactice rupte de "practica' limbii. Perspectiva actuala isi propune sa evite, cel putin la nivel de intentie, acest pericol, iar redenumirea capitolului de limba ("elemente de constructia comunicarii') si corelarea lui cu "practica rationala si functionala i limbii' sunt expresii ale acestei intentii. Orientarea utilitara a modelului comuni­cativ ridica insa o alta problema: e vorba de riscul de a transforma ora de limba materna intr-un spatiu al invatarii si exersarii tehnicilor de comunicare. Limbajul nu este insa o forma vida, iar stapanirea lui nu se poate restrange la scrierea corecta' de scrisori sau de cereri, si nici chiar la capacitatea de a rezuma sau argumenta Comunicarea presupune, inainte de toate, prezenta unei probleme, a punctelor de vedere si a intentiei. De aici si necesitatea de a integra practica limbii in spatiul unor teme de reflectie, teme legate de existenta cotidiana a elevilor, de dialogul lor cu ceilalti si cu ei insisi, cat si teme centrate asupra valorilor.

Intr-un timp scurt, putin peste un deceniu, poezia lui Ion Barbu parcurge spectaculoase cicluri transformatoare. Si, totodata, simulante.

Poetica sa nu este unitara, ci contradictorie. E construita cu multiple modificari de alternativa, ca si cum ar fi lucrat cu heteronimi, ca Fernando Pessoa.

Ion Barbu s-a redescoperit si instrainat de cateva ori in propriul pseudonim.

Zona premoderna a poeziei sale e neoromantica, baladesca, balcanic-spiritualizata, hermetica, adica simbolizanta (cu referent livresc, reinterpretat, in clasicismul bardului Anton Pann) si parnasiana.

Dar aici se face si trecerea spre modernitate.

Ion Barbu este un vitalist si un vizionar, iar retoric un poet oximoronic si mai ales hiperbolizant, din familia expresionistilor.

Abstract, ermetic, mallarméan, se infatiseaza  doar intr-una din perioadele sale scurte si rapid succedate. Hermetismul si ermetismul devin versantii principali ai poeticii lui Ion Barbu. O stilistica uneste oximoronic aceste directii altfel de neintalnit.

Premodernul,  hermeticul, scrie o poezie cu mesaj descifrabil, pe baza cunoasterii simbolurilor mitologice, ezoterice, culturale.

Modernul, ermeticul, scrie cu mana cealalta o poezie incifrata, fara mesaj, semiotizata, autoreferentiala.

Ca poet parnasian-expresionist, in traditia reveriei din spatiile geometriei baroce continuata de L. Dimov, Barbu e autorul unor poezii riguros formalizate, htonice si mitologice, de contemplatii patrunzatoare ale unui univer

Pregatirea elevilor pentru viata democratica pretinde abordarea si interio­rizarea unor valori universale precum libertatea, justitia si pacea; mai mult, ea presupune evidentierea imperativelor tolerantei, solidaritatii, deschiderii spre dife­renta, dimensiuni esentiale in contextul pluralismului actual. Sursa acestor reflectii o constituie atat experienta de viata a elevilor, cat si lectura unor texte non-hterare si literare. Acestea din urma propun viziuni asupra lumii si contureaza, in conse­cinta, arii de dezbatere variate si productive. E suficient sa ne gandim la un romai ca Baltagul ce ridica, prin "povestea' spusa de Lipan, problema prejudecatilor cul­turale, iar prin articulatiile complexe ale tramei, problema raportului dintre mama si copii, dintre individ si institutiile statului sau dintre individ si traditie.

Ancorarea activitatilor de comunicare in lectura unor texte diverse permitt nu numai discutarea problematicii lor, ci si reflectia asupra discursului insusi asupra intentiei care il genereaza si asupra modului sau de functionare. Deschiderea acestei perspective face cu putinta distantarea fata de ideile si opiniile vehiculate prin discurs si intelegerea limbajului ca vehicul al puterii si ideologiei (si nu doar ca instrument al reflectiei stiintifice si ca "materie' a creatiei artistice). O asemenea abordare poate aparea pretentioasa, dar discernamantul in receptare este un aspect la fel de important ca si capacitatea de a produce mesaje coerente; si el presupune o intelegere, chiar si rudimentara, a modului de functionare a limbajului si a fortei sale. in acest sens, extrem de utile pot fi analiza unor clipuri publicitare, compu­nerea unor reclame sau strategia "interogarii autorului'.

Asocierea activitatilor de comunicare cu reflectia asupra ideilor si limba­jului, demers pentru care am pledat in paragrafele anterioare, raspunde unui impe­rativ major al didacticii maternei: e vorba de relationarea activitatilor centrate asupra formarii competentei de comunicare, cu cele ce vizeaza formarea compe­tentei culturale.¹⁸ in linii mari, raportul dintre cele doua tipuri de competente poate fi descris astfel: competenta culturala este grefata pe competenta de comunicare, ce presupune, ea insasi, o cunoastere culturala tacita a modului de viata, a schemelor, valorilor si credintelor unei comunitati lingvistice; in acelasi timp, insa, competenta culturala depaseste sfera competentei de comunicare; si asta intrucat presupune cunoasterea si dialogul cu operele artistice si stiintifice conservate ca patrimoniu.