Dialog
(lat. dialogus / cf. fr. dialogue
Prin dialog intr-o opera literara se intelege conversatia / discutia
dintre personaje, un mijloc, o modalitate prin care autorul isi pune eroii sa
vorbeasca spre a se dezvalui "direct" psihologia acestora, ori spre a tensiona
intriga, propulsand actiunea spre un deznodamant.
Se stie ca dialogul inseamna orice situatie de comunicare orala in
care protagonistii sunt alternativ atat emitatori, cat si receptori; in opera
literara, aceasta forma a comunicarii orale se face in "regia" autorului, spre
a dinamiza actiunea si spre a atrage receptorul in calitatea de "martor". Desigur,
dialogul presupune un ansamblu de interactiuni verbale, sustinute "in regia autorului" de elemente paraverbale si nonverbale,
presupune o anumita structurare, cu o "celula bazala", "perechea de replici";
mai presupune si o anumita "dependenta de context (imprejurarea in care se
desfasoara dialogul, un "grad" de cunoastere a colocutorilor, raporturi
sociale, afective). In structurarea dialogului, autorul are in vedere o anumita
strategie, presupunand doua componente: (1) ansamblul de interactiuni intre cel
putin doi colocutori; (2) ansamblul de masuri pe care vorbitorul le poate lua,
pentru ca ale sale actiuni asupra receptorului sa fie
eficiente. In partea introductiva se imprima o directie ce contine "oferta de
dialog"; in partea centrala, se releva "consecintele ofertei de dialog"; partea
finala este marcata de retragerea din comunicare a unui participant la dialog,
fiind anuntata sau nu "civilizat" (tot in "regia" autorului). Strategia
dialogului presupune: castigarea bunavointei receptorului, verificarea
periodica, sau nu, a atentiei partenerului, reliefarea
unor anumite elemente de mesaj. In "regulile dialogului"
intra: (1) felul de a prelua cuvantul (insusirea rolului de emitator
prin oferta, sau prin integrare intr-un dialog deja in desfasurare; preluarea
cuvantului prin brutala intrerupere a celuilalt este: fie semn de lipsa de
educatie, fie rea-vointa); (2) durata interventiei; (3) contextul (si adecvarea
mesajului); (4) concordanta dintre ce
urmareste sa spuna un personaj si cum
spune; (5) directia de desfasurare etc.
Dialogul este si o specie filosofic-eseistica,
avand o stralucita traditie, de la Platon (Charmides,
Phaidros etc.) si Cicero (De
Amicitia / Despre prietenie, De senectute /
Despre batranete
etc.), prin perioada evmezica (Dimitrie Cantemir, Divanul
sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul, din anul 1698), pana
in epoca moderna, in secolele al XIX-lea si al XX-lea fiind cultivat tot mai
rar de catre filosofi (E. Renan, Dialoguri filosofice), dar intalnit mai frecvent la o serie
de scriitori, indeosebi, la critici, istorici, teoreticieni literari: Paul
Valéry (L'Ame et
la Danse / Sufletul si dansul M. Dragomirescu, E. Lovinescu, G. Calinescu (Cronicile optimistului) Serban Cioculescu s. a.
