Meditatie
(lat. meditatio; cf. fr. méditation
Meditatia este specia genului liric, unde poetul inzestrat cu sensibilitate metafizica da glas unor experiente filosofice
fundamentale, privind viata si petrecerea lumilor, universurilor etc.
Meditatia a cunoscut o deosebita
stralucire gratie febrei spirituale a romantismului (cf. Lamartine,
«Méditations poétiques»). In prima parte a meditatiei,
protagonistul liric contempla / evoca un fenomen teluric-celest, un peisaj, o
personalitate istorica etc., pe fundalul infinirii temporale, pentru ca, in
secunda parte, sa reflecteze adanc, prin analogie, asupra "eternitatilor de-o
clipa" ce guverneaza lumea / viata imediata. Intre capodoperele speciei se afla
si meditatia La steaua de Mihai Eminescu, unde protagonistul liric, pornind de la contemplarea distantelor
astrale (La steaua care-a rasarit / E-o
cale-atat de lunga, / Ca mii de ani i-au trebuit / Luminii sa
ne-ajunga. // Poate de mult s-a stins in drum / In departari albastre, / Iar
raza ei abia acum / Luci vederii noastre. // Icoana stelei ce-a murit / Incet
pe cer se suie: / Era pe cand nu s-a zarit, / Azi o vedem si nu e.), ajunge, prin ecuatia stea - dor,
la
sfasietorul adevar al trairii intru cunoasterea clipei de iubire eterna (Tot astfel cand al nostru dor / Pieri in noapte-adanca, /
Lumina stinsului amor / Ne urmareste inca.)
In "decaedrul de aur" al meditatiei
romanesti se releva: Ruinurile Targovistei de Vasile Carlova; Anul 1840 de Gr. Alexandrescu; La
steaua de
Mihai Eminescu; In pestera de Panait Cerna; De ce-as fi trist de T. Arghezi; Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat; Cantec pentru anul
2000 de
Lucian Blaga; Meditatie de iarna de Nichita Stanescu; Ah, unde-a fost Cartagina de Marin Sorescu, Meditatie cu nuferi de Ion Pachia Tatomirescu (v. supra - lied).
