Metafora - figura de stil asemenea unei comparatii, unde obiectul comparat trebuie dedus / ghicit

Metafora

(gr. metaphora, "transport, stramutare"; cf. fr. métaphore

Metafora este figura de stil constand intr-o "sintagma" de mare forta plastic-revelatoriu-paradoxista ce permite ca un obiect, fenomen etc., din universul real, sau ireal, sa fie desemnat, surprins, "conturat", mergandu-se pana la semnificantul nascator de semnificat, in registrul comparatiei, al analogiei, gratie unor intuitii, reflectari si deductii superioare, de rafinament, la emisia si la receptarea lirico-semantic-sincretica.

Altfel spus, metafora este figura de stil asemenea unei comparatii, unde obiectul comparat trebuie dedus / ghicit.

Metafora permite a se pune, intr-un context, semnul identitatii intre doua obiecte diferite, uneori in ecuatie paradoxista, pe baza unor fire analogice proiectate pe registre de emisie-receptie poetic-superioare: Manastire-ntr-un picior, / ghici, ce e!?! («Ciuperca» ghicitoare din folclorul literar dacoromanesc); aici, "firele" analogice proiectate pe registrul de emisie-receptie poetic-superior se releva din doua directii: a) dinspre forma asema-narea dintre "palaria" ciupercii si cupola / turlele unei manastiri ortodox-valahice; b) dinspre cromatism "albul murdar" al palariei ciupercii si al zidurilor varuite, batute de ploi, de la manastire. Prin cultivarea metaforei, poezia si-a castigat un indestructibil piedestal modern; un enunt simplu: De langa salcamul scorburos, culeg ciuperci gratie metaforei, prin simpla "metoda a substitutiei, poate deveni un enunt poetic "modernist": De langa salcamul scorburos, culeg manastiri intr-un picior. Rafinariile metaforei au cunoscut o evolutie impresionanta, de la romantism - Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta, / Prin care alba trece regina noptii moarta. (M. Eminescu, «Melancolie»; Luna = "regina noptii moarta") , la parnasianismul hermetic Si roata alba mi-e stapana / Ce zace-n sufletul-fantana (Ion Barbu, «Riga Crypto si lapona Enigel»; Soarele = "alba roata") - si la paradoxism - O secunda, o secunda / eu l-am fost zarit in unda. / El avea roscata funda. / Inima incet mi-afunda. (N. Stanescu, «In dulcele stil clasic»; Sarpele biblic din edenicul Pom al Cunoasterii = "El // roscata funda") etc..

Dupa Dictionarul de termeni literari, aceasta figura de stil permite trecerea «de la semnificatia obisnuita a unui cuvant sau a unei expresii la o alta semnificatie», caci metafora «renunta la formulele care leaga termenii unei comparatii (de ex.: "precum", "ca si", "asemenea", "ca" etc.); a numi metaforic "luna" "regina noptii" inseamna a exprima concis rezultatul comparatiei dintre "luna" si o "regina"; () Aristotel incearca o prima clasificare a metaforei: "metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speta, fie de la speta la speta, fie dupa analogie" (Poetica, XXI, 1457 b).» (DTL, 264 sq.). Punctul de vedere al lui Cicero (in De oratore, III) asupra originii metaforei este de asemenea de retinut: absenta «expresiilor proprii pentru anumite notiuni aparute in cursul timpului, prin dezvoltarea experientelor diverse ale omului; s-au denumit astfel lucruri sau fapte noi prin expresii vechi»; apoi, «aceste expresii necesare au devenit ornamente retorice» (DTL, 265)

4. Personaje

In prima povestire se evidentiza comisul Ionita, personajul principal al acestei povestiri, dar este si un personaj permanent al intregului volum "Hanu-Ancutei", realizand unitatea acestuia, deoarece el este prezent in toate povestirile indemnand oaspetii sa-si aminteasca intamplari extraordinare, petrecute demult in tara Moldovei Acestuia i se alcatuieste un portret memorabil:"Statea stalp acolo, in acele zile grase si vesele, un razes strein, care mie imi era drag foarte, si cu mos Leonte la talcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta". Portretul denota, prin evocarea semnelor adanci ale varstei, o imensa experienta de viata ce-l face atotstiutor, ce constituie principalul motiv pentru destainuire, avand o adevarata pasiune pentru a spune povesti:"Era om nalt, carunt, cu fata uscata si adanc brazdata. In jurul mustetii tusinate si la coada ochilor mititei, pielea era scrijelita in creturi marunte si nenumarate . Prin acest portret fizic realizat prin intermediul caracterizarii directe, Sadoveanu sugereaza hotararea, asprimea firii si destinul zbuciumat al acestuia.

Calul sau era "de mirare", o proiectie directa in spatiului fabulos romanesc. "Era calul din poveste, inainte de a manca tipsia cu jar. Numai pielea si ciolanele!", aflat in contradictie cu hainele ce denota o anumita innobilare a personajului, de "siac sur", are o istorie ciudata, este chiar calul din poveste.

Pe parcursul intregii carti, comisul Ionita are rolul de a intretine buna dispozitie, el indeamna pe noii veniti sa bea si sa manance si sa spuna o istorisire vrednica de ascultat. Tot comisul promite sa spuna o intamplare <<infricosata>>, adoptand, de fapt, tactica amanarii. Intamplarea comisului Ionita se petrece la han pe vremea lui Mihai Voda Sturza, <<Cealalta Ancuta>> il ajuta pe Todita Catana sa rapeasca o fiica de boier, iar eroul din <<Orb sarac>> povesteste cum a ajuns la han Duca-Voda, dupa ce fusese mazilit.

Razesul insusi se defineste ca un personaj-narator, cu un comportament specific, intrat in actiune numai cand I se atribuie rolul de voce narativa in imensul carusel al povestilor:"Eu aici is trecator . cuvanta, cu oala in man, dumnealui, Ionita comisul; eu incalic si pornesc in lumea mea . Roibul meu ii totdeauna gata, cu saua pe el . Cal ca mine n-are nimeni . Inalic, imi plesnesc caciula pe o ureche si ma duc, nici nu-mi pasa."Dar el nu pleaca nicaieri, ca un simbol al statorniciei preluat din vremuri imemoriale. Personajul vine din alt timp, se situeaza, temporal vorbind, intr-o lume cand deplasarea intre imparatii era usoara, nestanjenita de granite.Calul acesta de poveste este de fapt, aici, un mijloc de deplasare, pe nesimtite, in timpul fabulos parca al povestii.O trasatura dominanta a comisului Ionita este dorinta de dreptate si de adevar. El insusi afirma atunci cand este intampinat de ofiterul cel tinerel: " . s-am venit la Voda, insetat dupa dreptate ca cerbul dupa apa de izvor. Aceasta comparatie populara arata dorinta arzatoare a lui Ionita de a se face dreptate neamului sau si de a nu lasa mostenire copiilor lui neintelegerile cu dusmanii care "au colti lungi si ascutiti".

Hotarat, razesul nu se da inlaturi sa lupte chiar cu un "corb mare boieresc". Inteligent si curajos, dupa ce a fost pe la multe divanuri de judecata, nu exista sa, nu apeleze, ca ultima solutie la judecata lui Voda. Cinstit si corect, comisul aduna si aduce cu el toate documentele doveditoare asupra pamantului mostenit de la parintele sau, dascalul Ioan.

Comisul Ionita intruchipeaza tipul taranului Moldovean cu cele mai alese virtuti morale: dorinta de dreptate si adevar,demnitatea, curajul, cinstea, dor si ospitalitatea, buna dispozitia, simtul umorului, placerea de a asculta si a spune povesti nemaiauzite.Personajele si povestirile sadoveniene imbraca aura legendei.

Calugarul Gherman, naratorul-personaj al urmatoarei povestiri, numita "Haralambie",este un personaj necreditabil. Se poate remarca usor ca el are o rafinata strategie narativa, relevand mai intai de unde vine("Noi, acolo sus, sub stancile Ceahlaului . "), dezvaluindu-si abia mai tarziu identitatea, marturisind ca se indreapta catre targul Iesilor, unde are de indeplinit o treaba de la schit. Praintele inchina ulcica de vin pentru badea Gheorghita, vatav de carausi, care este "un om sagalnic", pentru "mos Ienachi coropcarul", negustor de lucruri fine, de "bucurii de fata mare".El adreseaza laude ceremoniale si lui <

La Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi (Romani), metafora s-a nascut dintr-o necesitate sacra, tabuizatoare, si, deopotriva, din "setea de joc" spiritual. Exista "interdictia" de a nu rosti numele zeitatilor si ale locurilor epifaniei / ocultarii acestora, ori numele duhurilor / spiritelor, spre "a nu irita", spre "a indeparta", spre "a tine la distanta" manifestarile / actiunile malefice ale acestora. In cadru initiatic, "tinut sub control magico-mitic", puteau fi totusi desemnate numai prin "sintagme incifrate", nascandu-se astfel superbele metafore "misterice" / "initiatice" din folclorul, din mitologia pelasgo-thraco-daca / valaha, sau arhaic-dacoromaneasca, precum: spuma laptelui / sora soarelui, desemnand Luna,.; Gura de Rai, desemnand andreonul / pestera sacra (a lui Zalmoxis) din Cogaion; Marele Munte = Cogaionul; dalbul de pribeag = mortul; [ara-cu-Dor / Lumea Alba = lumea noastra, lumea / viata aceasta; Imparatia Tineretii-fara-Batranete-si-Vietii-fara-Moarte = raiul conferit de Zalmoxianism Eroilor Cogaionului / Sarmizegetusei, Cavalerilor Dunareni; [ara-fara-Dor = "Lumea de dincolo, lumea de dupa moarte" etc. In paralel cu aceste exercitii sacre, tot la poporul nostru, a aparut si "setea ludic-spirituala", ce a generat memorabile metafore folcloric-dacoromanesti de tipul "ghicitorii": in afara de metafora ciupercii, manastire-ntr-un picior (supra) mai semnalam: metafora ciuturii / galetii in fantana: caciula mutului in fundul pamantului; metafora anului, lunilor, saptamanilor, zilelor si noptilor: Am un copaci / Cu douasprezece ramuri: / Jumate / Verzi, / Jumate / Uscate; / In fiecare ramura / Cate patru cuiburi, / In fiece cuib / Cate sapte oua: / Jumate / Albe, / Jumate / Negre. (TPp, I, 178 sq.) etc