Stéphane (sau Stephan) Roll
(Gheorghe Dinu).
Poeme in aer liber,
1929, Moartea vie a Eleonorei, 1930, Manifestatie, 1945.
La revista unu a lui Sasa Pana,
alaturi de Ilarie Voronca si Geo Bogza, scria si Stéphane (sau Stephan) Roll (Gheorghe Dinu)
Pe
urmele lui Tzara, Roll a eliminat afectul, tratand cu luciditate relatia
verbala a poeziei. Poezia devine act de limbaj, practica
semnificanta eliberatoare a eului si a gramaticii poetice, in toate
compartimentele sale. Transpozitia metaforicului in metonimic il scoate de
sub stricta incidenta suprarealista, unde l-a adus logica
hazardului obiectiv bazata pe anomia enuntarii si, cu
prioritate, eroziunea desemnificanta a cuvantului, apt doar de structurare
autoreferentiala, textualista.
Dupa razboiul care a plasat
Romania in sfera sovietica de influenta, s-a incercat o
recuperare ori numai o reconsiderare a lui, pentru disidenta de la linia
apolitic-exclusivista a lui Breton si apropierea de linia
comunista, ca o erezie suplimentara, a lui Aragon, cu pretins
ascendent in estetica si poetica de tip colectivist-utopic a lui
Lautréamont. Principiul acestuia «Poezia trebuie facuta de toti»
gasea terenul traditional pregatit de stereotipul necritic, de
substrat pretins popular, care sustine vanitatea potrivit careia
«romanul s-a nascut poet», iar pe de alta parte o realitate
literara controlata de ideologia extremei stangi.
Dar nu toti comentatorii poetului l-au validat
pe criteriul ideologic. Unii emuli ai lui G. Calinescu, asadar
inca regasiti intr-o clasicitate anacronica,
rezistenti la modernitate, l-au exclus, fara recurs tranzitoriu
la blam, pe criteriul estetic neresimtit ca revolut.
Unul dintre acestia l-a neantizat pe
avangardistul de la unu cu nume de
imprumut cu tot, declarandu-l de fapt un poet «fara rol».
La extrema opusa se situeaza cei care
i-au recunoscut vocatia de modelator al limbajului poetic, similara
cu preocuparile poetilor care apareau in anii 1980, dupa
hiatusul antipoetic proletcultist, refacerea modernismului in formule deja
constituite in interbelic, uneori cu vadita vocatie
experimentala (onirismul estetic),
doar cativa ani tolerata la scena deschisa, in a doua parte
a deceniului al saptelea.
