Extirparea paganismului - dezbaterea teologica

I. Cultele pagane

Pentru a intelege atitudinea Bisericii si a legislatiei seculare fata de paganism, sa reamintim pe scurt situatia acestuia in Imperiul Tarziu. Termenul paganus apare in noua sa acceptiune in textele juridice din anul 370

Daca am crede afirmatiile unor autori bisericesti pentru sfarsitul secolului IV, templele ar fi fost pustii, statuile zeilor doborate, paganismul in completa decadenta. Alte marturii literare, arheologia, epigrafia dezvaluie o realitate mai complexa. Persistenta paganismului se manifesta prin pastrarea lacasurilor de cult si frecventa ceremoniilor, cu un numeros cler.

Riturile pagane erau amestecate cu toate principalele momente din viata indivizilor, cu toate actele din viata taranilor sau din viata publica. Dezradacinarea lor nu se putea face de pe o zi pe alta . Marile jocuri grecesti au fost celebrate pana la sfarsitul domniei lui Teodosie. Ceremoniile cultului imperial erau manifestari de loialitate la care conducatorii nu puteau renunta cu inima usoara. De mai multa vreme, paganismul roman nu mai multumea sufletele cu adevarat religioase, care se indreptasera catre credintele orientale. Idealul acestora era de a pune omul in legatura cu cosmosul. Credinciosii inalta ochii catre cer si venereaza Soarele ca pe un zeu. Intre marile culte ale Serapeumului din Alexandria si cele ale Capitoliului din Roma, cel mai ilustru sanctuar din lume, nu exista nici o rivalitate. Nici o rivalitate nici intre acestea si cultul oficial al lui Mithra, o noua forma a lui Apollo; sarbatoarea lui Isis de la 5 martie fuzioneaza cu sarbatoarea vota publica din 3 ianuarie.

Cea mai ciudata caracteristica a sec. IV este cumulul sacerdotiilor: puteai vedea adesea un personaj important, augur sau pontif in cultul oficial, care sa poarte in acelasi timp titlul de pater patrum sau hiéroceryx al lui Mithra, preot al lui Isis sau pontif al Soarelui

Paganismul numara in special doua grupuri de adepti, foarte diferiti din punct de vedere social, dar la fel de importanti prin calitatea lor intelectuala si locul lor in inalte posturi ale statului: clasa senatoriala si populatia rurala.

Nobilii romani sunt legati de religia traditionala din patriotism. In tot timpul Imperiului Tarziu, Senatul ramane unul din nucleele active ale paganismului. Ilustrele familii romane, mult timp divizate intre adeptii cultelor traditionale si noua religie, isi vad rand pe rand majoritatea membrilor lor trecand la crestinism. Rigoarea legislatiei, sensibila mai ales de la sfarsitul secolului IV, a putut contribui la convertiri, macar formale

Saturnaliile lui Macrobiu descriu mediile intelectuale pagane din Apus. Religia ocupa un loc important. Unii din acesti oameni cultivati ocupau functii importante in administratie: Praetextatus, Symmacos, Nicomahos, Flavian, instigator al restauratiei pagane din timpul lui Eugen. In Rasarit, el numara de asemenea reprezentanti de seama. Iamblicus, filosof sirian de tendinta neo-platonica, propune un fel de teologie a bisericii pagane, in timp ce Eunapios ataca violent pe crestini . Neoplatonismul scolilor din Atena si din Alexandria va fi citadela rezistentei intelectuale in fata crestinismului.

Filosofia greceasca se straduia de mai multa vreme sa purifice religia grosolana a maselor. Platon este intemeietorul unei teologii a carei influenta a fost profunda chiar si asupra crestinismului. Religia unui pagan cultivat din secolul IV era un misticism cam tulbure. Credea desigur in existenta unui zeu suprem, superior Soarelui sau identic cu el, comunicand cu lumea noastra prin mesageri, ingerii. Dar, in acelasi timp accepta existenta demonilor, care purtau numele vechilor zei, si dintre care multi alcatuiau cortegiul reginei demonilor, Hecate. Paganismul avea nevoie de o reforma profunda dar, din pacate, a lipsit reformatorul

Cele mai mari nume de profesori sunt cele ale profesorilor pagani: Himerius, Themistius, care are o situatie magnifica, care-l obliga la compromisuri si care cere toleranta si libertate de gandire; Libanius, care ne-a oferit pledoaria Pentru temple, pe care a redactat-o catre 390.

Taranii opun o rezistenta puternica la convertirea la crestinism. Parasirea practicilor traditionale li se pareau ca le pericliteaza recoltele. Aceste credinte populare sunt dovada unei increderi oarbe in eficacitatea practicilor rituale, mai curand, decat a unei adevarate credinte religioase.

Cultele misteriilor elene si religiile orientale cunosc o imensa popularitate in timpul Imperiului si-si impart intre ele nelinistile si aspiratiile pana la triumful tarziu al monoteismului crestin.

Principalul Mithreum din Roma, cel al celei de-a saptea regiuni, a fost restaurat intre 382 si 391. De-a lungul intregului secol al IV-lea, templul lui Cybele si-a primit credinciosii in vecinatatea bazilicii vaticane. Azilul de langa statuia zeilor era inca reglementat in 386 si nu pare inutil de a introduce aceasta constitutie in coduri . Nici o constitutie din secolul IV nu prevede distrugerea templelor.

Unul din semnele cele mai clare ale acestei persistente pagane este oferit de divinizarea imparatului. Niciodata pana atunci epitetele de divus sau de sacer nu fusesera aplicate cu atata regularitate pentru tot ceea ce il privea pe imparat . Divus, care odinioara nu era aplicat imparatilor pagani decat, dupa moarte, este folosit pentru imparatii crestini inca din timpul vietii

La sfarsitul secolului, misteriile lui Hecate se celebrau sub arcul Capitoliului, care era considerat primul templu construit la Roma. Capitoliul roman a avut o mare importanta religioasa. Romanii au avut intotdeauna o mare veneratie pentru triada capitolina. Jupiter Optimus Maximus, Iunona si Minerva, considerata zeitatea ocrotitoare a statului, iar templul sau drept centrul lumii romane. La Capitoliu se duceau sa aduca ofrande zeilor generalii victoriosi. In jurul capitalei se inaltau statuile zeilor si ale personalitatilor ilustre, pentru care era o dovada de cinstire . Cultul Cybelei , Maica a zeilor, venit din Frigia, si al lui Mithra si Saturn sunt atestate la Roma pana la sfarsitul secolului IV. Atunci cand statul a suprimat subventiile acordate cultelor pagane, nobilimea romana s-a straduit sa le asigure ea. In provincie, paganismul era tot atat de viu.

La Roma exista de asemenea cultul zeitei Victoria, care pare independent de cel al zeitei grecilor, Nike, si anterior romanizarii acestuia. Primul sau templu a fost zidit pe Palatin. Augustus, dupa victoria de la Actium, asaza in sala de sedinte a Senatului, in Curie, o statuie a Victoriei pe care romanii o adusesera de la Taarente, dupa cucerirea acestui oras. El a facut din Victorie ocrotitoarea noului regim. La picioarele statuii se afla un altar pe care fiecare senator, intrand, ardea cateva boabe de tamaie

In fiecare an, la 28 august, se sarbatorea zeita ocrotitoare, catre care intindeau mainile cei care, la inscaunarea unui nou imparat, ii jurau acestuia credinta si de asemenea, din trei in trei ani, pe 3 ianuarie, cand se faceau urari solemne pentru imparat si pentru prosperitatea imperiului. Aceste ceremonii s-au tinut neintrerupt de la domnia lui August pana la triumful crestinismului. La toate sarbatorile, la ceremoniile imperiale, era plimbata imaginea Victoriei care era numita Tovarasa Imparatului. Victoriei ii sunt inchinate temple si statui in tot imperiul, indeosebi in regiunile de frontiera si in teritoriile ocupate de legiuni, precum si in coloniile de veterani

In primavara lui 357, imparatul Constantiu, venind la Roma, a inlaturat din Curie statuia Victoriei. Dar altarul a fost curand pus la loc, fie de catre majoritatea pagana din Senat, dupa ce imparatul a parasit orasul, fie putin mai tarziu, la ordinul lui Iulian Apostatul. Valentinian I, a carui politica era mai toleranta, l-a lasat acolo. Dar in 382 Gratian a reluat energic lupta impotriva paganismului si a dispus din nou inlaturarea altarului.

In Spania, inscriptiile atesta fidelitatea fata de vechile zeitati locale.

In Orient, in Capadocia, exista o multime de culte de origine foarte diferita. Cerul, adorat de pe varful unui munte, devenit Zeus Uranus, a ramas zeitatea tutelara a Cezareii. Cultul cerbului era deosebit de viu pe costisele Aegeii, unde era crescut in tarcuri sacre.

In marele centru pontic se afla de asemenea un templu inchinat Artemizei Tauropole si un altul Ifigeniei, ambele transformate in biserici, inca din timpul lui Procopie. La Cezareea erau adorati Apollon Patroios, Zeus Poliuchos si Tyché. Dar indeosebi din Rasarit au venit alte zeitati sa se implanteze si chiar sa fuzioneze, uneori din timpuri stravechi, ca Amon si Serapis, sau misteriosii zei armeni de la marginile Eufratului, ai caror credinciosi aveau sa opuna o rezistenta indarjita crestinismului. In sfarsit, cand Vasile a fost ales episcop al Cezareii, de abia trecusera vreo zece ani de cand crestinii si paganii se confruntasera in incidente sangeroase: doua temple au fost distruse, iar mai tarziu, in timpul lui Iulian, daramarea lui Tycheion (362) avea sa-l coste viata pe martirul Eupsychius si sa starneasca furia lui Iulian impotriva crestinilor din Cezareea

In Egipt intalnim o situatie cu totul speciala privind paganismul si cultele sale. De-a lungul intregii Antichitati, Egiptul fusese considerat drept taramul de predilectie al zeilor si locul in care cultul acestora era sarbatorit cu cea mai mare evlavie. In paralel cu traditia crestina intemeiata pe Vechiul Testament, zeii Egiptului sunt reprezentantii cei mai caracteristici ai acestor "zei ai neamurilor", care trebuie infranti de adevaratul Dumnezeu. Este ceea ce fac crestinii in 391. Istoricul bisericesc Rufin, relatand distrugerea sanctuarelor si a cultelor egiptene, dezvolta o argumentatie polemica incercand sa discrediteze credintele si cultul despre care vorbeau, intr-o dorinta de demistificare . Pentru a arata intr-un mod izbitor pentru cititor, netemeinicia cultelor pagane si in cele din urma esecul greselii paganilor care duce, in timpul domniei lui Teodosie, la triumful crestinismului, Rufin a ales acest caz exemplar. Intr-un voluminos dosar polemic, el descrie, pentru a le arata erorile, excesele, chiar si crimele, cultele si credintele din Alexandria si modul in care crestinii, condusi de episcopul lor, au luptat pentru a le distruge . Rufin arata ca zeii pagani nu sunt decat niste zei falsi. Acesta este cazul lui Serapis, si mai mult chiar cel al lui Osiris, venerat la Canope. In legatura cu Serapis, "se raporteaza diferite credinte ale paganilor cu privire la originea sa" . Chiar aceasta multime de traditii, care nu pot decat sa se excluda reciproc, este, deja, semnul ca nu avem de a face decat cu o "superstitie desarta" si cu o "straveche eroare": lipsa unei teologii univoce pentru a defini o divinitate, este, ea insasi, o dovada a inexistentei aceleia. Pe de alta parte, Rufin ofera doua explicatii care fac din Serapis un om mort si divinizat: iudeul Iosif sau un anumit Apis, originar din Memfis, care si unul si celalalt i-au ajutat pe egipteni in timpul foametei. El adauga si o falsa etimologie: Serapis ar veni de la expresia soron Apis, sicriul lui Apis.

Rufin aminteste, pe buna dreptate, notorietatea de care se bucura Serapeumul din Alexandria, la sfarsitul Antichitatii. Multi autori din secolul IV i-au admirat frumusetea si somptuozitatea si l-au socotit unul din cele mai splendide sanctuare ale lumii romane. Autorul scrierii Expositio totius mundi et gentium isi exprima astfel incantarea: "Exista templul lui Serapis care este o curiozitate unica in lume: intr-adevar nicaieri pe pamant nu gasesti un (asemenea) monument, nici un templu cu un (asemenea) plan, nici o asemenea evlavie" . Libanius, dupa ce descrie templul colosal distrus la Carrhae, arata "am auzit controverse care ar fi cea mai mare minune, acest templu care nu mai exista sau cel pe care zeii il apara de o asemenea nenorocire, templul lui Serapis"

Amianus Marcelinus remarca indeosebi coloanele si statuile si ne spune ca nu are cuvinte pentru a descrie toate frumusetile care impodobeau Serapeumul, care nu era depasit in somptuozitate decat de Capitoliul roman

Mai putin entuziasta, descrierea lui Rufin este mai precisa, oferindu-ne date despre amploarea sanctuarului si complexitatea sa arhitecturala mai mult decat despre luxul decoratiei . El descrie Serapeumul in acesti termeni: "Cred ca toata lumea a auzit de templul lui Serapis din Alexandria si ca multi il si cunosc. Era amplasat la o inaltime de o suta de trepte sau chiar mai mult - era vorba de o inaltime care nu era de la natura, ci era facuta de mana omului - si se largea in toate partile in imense esplanade care formau un patrulater: or, pana la nivelul teraselor, edificiile erau toate boltite; prevazute cu deschideri care faceau sa intre lumina pe sus, erau alcatuite din sanctuare secrete, separate unul de altul care serveau la nevoie pentru diferite slujbe si functii misterioase. Pe de alta parte, in partea superioara, tot perimetrul exterior era impodobit cu exedre, pastoforii si corpuri de locuinte foarte inaltate, in care fie paznicii portilor fie cei numiti "curati", adica cei care se purificau, aveau obiceiul sa locuiasca impreuna. Dupa aceste cladiri, erau si porticuri cu randuri dispuse regulat in patrulater, care inconjurau intreg perimetrul interior. In centrul acestui intreg ansamblu, se inalta templul, ridicat pe coloane pretioase si al carui exterior era somptuos si magnific construit in marmura" . Serapeumul, potrivit lui Strabon , se inalta pe colina lui Rhacotis, in cartierul de vest al Alexandriei.

Rufin da, de asemenea, o scurta descriere a statuii cultului lui Serapis: "In acest templu, statuia lui Serapis era atat de colosala incat latura sa dreapta atingea un perete, iar latura stanga celalalt: se spunea ca aceasta statuie extraordinara era facuta din toate felurile de lemn si de metale" . Apoi, cand explica cum a fost demolata, Rufin da unele informatii suplimentare. Serapis pe care el il numeste senex veternosus, era asezat pe un tron avand pe cap modius. Aceasta statuie colosala, pe care el o califica drept monstrum, era innegrita de fum. Facuta din lemn si din metale, a putut fi taiata bucata cu bucata cu securea

Prin caracterul sau hibrid, Serapis era destinat sa faciliteze simbioza religioasa intre elementele grecesti si egiptene ale populatiei Egiptului lagid. In epoca imperiala, asistam la succesul lui Serapis, dupa cum stau marturie templele inchinate lui si numeroasele statui. Caracterul sau htonian pare a lasa intaietatea celui de zeu tamaduitor. Dar Serapis trebuie sa capituleze in fata crestinismului triumfator, iar distrugerea Serapeumului din Alexandria, in 391, i-a dat lovitura de gratie.

Paganii se inselau crezand ca zeul era prezent in statuie. Aceasta falsa persuasio care ii impresiona chiar si pe crestinii din Alexandria, in asemenea masura incat nu indrazneau sa atinga statuia, s-a dovedit desarta: aceasta a putut fi daramata, taiata in bucati si arsa fara ca temuta revenire la haos sa se produca. Frauda si artificiul in cult pornesc de la eroare si superstitie. Rufin se straduieste sa demonstreze acest lucru descriind amenajarile din Serapeum care permiteau desfasurarea anumitor ritualuri: "Existau anumite dispozitive amenajate spre frauda si artificiu pentru a starni uimirea si admiratia spectatorilor" . Era vorba pe de o parte de o mica deschizatura care permitea ca statuia lui Serapis sa fie luminata de soare exact in momentul in care era necesar pentru ritual, pe de alta parte prezenta unui magnet in plafon permitea ca o statuie de fier a Soarelui sa poata parea ca se misca singura si ca ramane suspendata in aer. Gratie acestor ingenioase amenajari complementare se putea desfasura un ritual de unire a lui Serapis cu Soarele . Desigur, in sanctuare - indeosebi in templele egiptene - existau cripte, locuri subterane si secrete, pasaje ascunse a caror destinatie si folosinta trezeau curiozitatea si starneau imaginatia.

Printr-o relatare prozaica si rauvoitoare, care descrie aspectul insolit al statuii lui Osiris Canope, Rufin stigmatizeaza error monstri Asa zisul zeu nu este decat un idol , un obiect material si, in acest caz, ca si in cazul lui Serapis, paganii se inselau crezand ca zeul era prezent in statuie. Secolul IV va marca, de asemenea, sfarsitul paganismului roman.

II. Dezbaterea teologica

De-a lungul intregului secol IV, atat in Rasarit cat si in Apus, Parintii Bisericii si scriitorii bisericesti au consacrat lucrari speciale impotriva paganilor, a doctrinei si cultului lor. Sinoadele interziceau pana si relatiile crestinilor cu paganii

A demonstra ca, in realitate, cultul unui zeu pagan este cultul unui om mort zeificat, ca templele nu sunt decat morminte, aceasta a constituit unul din motivele curente ale criticii aduse zeilor de catre scriitorii pagani. Arnobius de Sica, Lactantiu , Eusebiu al Cezareii , Atanasie al Alexandriei , Firmicius Maternus , care cer intoleranta religioasa, au scris lucrari impotriva paganilor.

In a doua parte a secolului IV, lupta se amplifica. Pacian, episcop de Barcelona, mort la o varsta inaintata in timpul domniei lui Teodosie, desigur cu cativa ani inainte de 392, data la care Ieronim si-a redactat De viris illustribus, ne-a lasat o scriere, Cervus. In aceasta lucrare pierduta, el incearca sa-i indeparteze pe crestini de la participarea la sarbatorile pagane anuale. Asa cum arata Pacian insusi, la inceputul Paraenesis, el a reusit sa dea o descriere atat de vie acestor festivitati incat mai mult i-a determinat pe cititori sa se duca decat sa le evite

Sfantul Ambrozie isi exprima atitudinea sa antipagana indeosebi in Epistolele 17 si 18, adresate lui Valentinian II in legatura cu altarul Victoriei, care constituie documente istorice remarcabile. In a doua sa scrisoare catre Valentinian II, el respinge punct cu punct ideile expuse intr-o Relatio a prefectului Romei, Symacos, care cerea reinstalarea altarului Victoriei, ideile acestuia fiind urmatoarele: Roma cere ceea ce el numeste vechile sale culte; trebuie acordat o subventie preotilor si fecioarelor Vestei; refuzul de a o acorda a determinat o foamete generala.

Sfantul Ambrozie cere tanarului principe sa cerceteze "indeaproape invatatura paganilor: cuvintele lor sunt nobile si elocvente, dar apara principii fara nici o putere de adevar. Ei vorbesc despre Dumnezeu, dar nu adora decat un idol" . Este falsa ideea precum ca paganismul ar fi asigurat salvarea statului. Galii au cucerit Roma: unde era Jupiter? Este gresit sa crezi ca poti ajunge la adevarul dumnezeiesc pe mai multe cai: crestinii sunt singurii care au primit adevarul din gura lui Dumnezeu: "Ritualul jertfelor voastre consta in a va stropi cu sangele animalelor. De ce cautati glasul lui Dumnezeu in animalele moarte? Ceea ce voi nu stiti noi am aflat din gura lui Dumnezeu. Ceea ce voi cautati prin presupuneri, noi stim cu certitudinea primita de la intelepciunea si adevarul lui Dumnezeu. Metodele noastre sunt deci in total dezacord. Voi cereti imparatilor pace pentru zeii vostri; noi cerem lui Hristos pace pentru imparatii insisi. Voi adorati lucrarea mainilor voastre; noi consideram neindreptatit sa consideram dumnezeu ceva care se poate fabrica. Dumnezeu nu voieste sa fie adorat in pietre. De altfel, chiar filosofii vostri si-au batut joc de superstitiile voastre"

Cultelor pagane care primeau subventii de la stat, le opune cultul crestin, care subzista fara nici un ajutor. Ambrozie precizeaza: "Daca riturile sale antice ii placeau de ce a adoptat Roma rituri straine? Dar, pentru a raspunde plangerilor lor actuale, de ce au primit romanii idolii oraselor cucerite, zeii invinsi si rituri exotice, intrecandu-se ca ravna cu dusmanii lor in ceremoniile unei superstitii care le era straina? De asemenea, ei au crezut ca victoria este o zeita, cand ea nu este decat o sarcina indeplinita si nu o putere. Ea nu stapaneste, este data de slujirea legiunilor si nu de puterea religiilor. Este oare o mare zeita aceasta victorie pe care o cucereste multimea soldatilor sau pe care o daruieste izbanda in lupta?"

Daca statul ar vrea sa acorde cate o alocatie tuturor fecioarelor, nu ar putea face fata, atat de numeroase sunt fecioarele crestine. Este fals ca recoltele proaste din 383 ar fi o dovada a maniei divine, caci ele nu au fost generale.

Aureliu Prudentiu Clement, un scriitor, ii raspunde lui Symacos prin cele doua carti ale sale: Impotriva lui Symacos. In lucrarea sa, poetul spaniol se serveste de doua scrisori trimise in 384 de catre episcopul de Milan, Sfantul Ambrozie imparatului Valentinian pentru a contracara Relatio a acestuia. In cursul sederii sale la Roma, in fata spectacolului orasului crestin, Aureliu Prudentiu Clement s-a convins de anacronismul oricarei incercari de a face sa reinvie paganismul.

La fel cum l-a muscat vipera pe Sfantul Pavel, atunci cand, dupa furtuna de pe mare, el se afla, in sfarsit, in siguranta, tot asa si reactia pagana ataca Biserica. Polemica antipagana a lui Prudentiu nu are caracter antiroman. Vechii zei puteau sa invete despre justitie, caci ei insisi nu erau decat niste criminali prada tuturor viciilor, de la Saturn la Jupiter, trecand prin Mercur, Priap, Hercule, Bacchus, Marte, Venus, Iunona si Cybele. Aceste superstitii ale vechilor romani, adapate o data cu laptele matern, s-au transmis din generatie in generatie

Maretia Romei nu depinde de cultul adus zeilor, ci totul a fost hotarat de Hristos, care "voieste ca imparatiile sa se succeada potrivit unei ordine stabile si sa se inmulteasca victoriile romane" . Apoi a venit respingerea cultelor aduse soarelui, lunii si zeilor infernului.

O alta afirmatie, pe care o demonteaza crestinismul, este cea potrivit careia divinitatea ar fi dat fiecarei cetati un paznic anume, iar indivizilor genii fatales. Ceea ce a facut Roma sa prospere, nu a fost nici destinul, nici un geniu oarecare, nici zeii antici, ci voia divina de a aduna popoarele lumii sub aceleasi legi si sub acelasi principe pentru a pregati venirea lui Hristos. In acel moment, Roma intra ea insasi in scena pentru a sublinia renasterea morala si politica survenita odata cu convertirea sa la crestinism.

Istoria lui Rufin din Aquileea, chiar daca a fost redactata in secolul V, reflecta pozitia autorului sau la sfarsitul secolului IV. In perspectiva sa, de-a lungul intregii secvente care se refera la cultele pagane din Alexandria si din Canope, Rufin denunta practicile si moravurile paganilor. El ii acuza ca practica magia, ca aduc jertfe abominabile si ca folosesc tehnici de divinatie monstruoase pentru a se deda desfraului la adapostul asa zisului cult. In toata religia antica, Rufin nu vede decat "superstitie desarta si veche eroare". Prezentarea sa cauta sa arate desertaciunea zeilor pagani si a credintei adeptilor acestora, folosindu-se de obisnuitele procedee in acest gen de polemica. Rufin vede in lupta crestinilor vremii sale impotriva cultelor pagane, forma contemporana a luptei lui Dumnezeu cu Satana, in lumea si in timpul oamenilor, etapa a iconomiei mantuirii in curs de realizare in istorie . Falsii zei sunt totodata si demoni legati de statuile de cult si locuind in temple. Rufin califica tot drept demoni zeitatile, carora le-au adus jertfe paganii inainte de batalia de la Raul Rece, in septembrie 394, si care trebuiau in special sa apere trecatorile Alpilor. Regasim la Rufin obisnuita teza crestina, potrivit careia pe de o parte idolii nu sunt decat obiecte materiale lipsite de viata, produse de mana omului, iar pe de alta parte, acestora le sunt asociati demoni, duhuri necurate, carora de fapt li se aduce cultul . Astfel, idolatria nu este niciodata pur si simplu cultul aberant al unui obiect neinsufletit pe care-l poti sfarama fara teama, ci intr-un mod mult mai grav, este un cult demonic. A refuza comuniunea cu demonii implica in mod necesar distrugerea idolilor, care sunt un fel de trup al demonilor.

Alegand sa prezinte in lucrarea sa distrugerea templelor din Alexandria si apoi, spune el, din intregul Egipt, la Canope, el prezenta de fapt contemporanilor sai dovada ca profetiile cunoscute de toti se implinisera, dupa cuvintele lui Isaia: "Zeii Egiptului, facuti de mana omului, vor fi aruncati departe de fata sa" (Is. 19, 1).

Si in Rasarit, Parintii au ales sa-i loveasca pe pagani prin scrierile lor: Grigorie de Nyssa , Diodor din Tars , Ioan Hrisostom

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

III. Legile lui Teodosie de interzicere a cultelor pagane

Legea, din 21 decembrie 381, condamna pe cei care aduc jertfe de zi sau de noapte, pentru a ghici viitorul si care se duc la temple in acest scop . Acest text pare sa nu condamne decat templele unde se faceau oracole si, in acelasi timp, ingaduie "rugaciunile curate" si nu "incantatiile malefice". Asa cum avea sa confirme Libanius, Teodosie ingaduie imnele insotite de ofranda de tamaie si interzice jertfele sangeroase, asociate magiei.

Senatul din Constantinopol obtine ca un edict, din 30 noiembrie 382, sa decreteze ca nu se vor inchide acele temple, care constituiau locuri de plimbare, si unde se mergea sa se admire opere de arta . Edictul este adresat in Rasarit ducelui de Osroene, Paladius. Acesta primeste ordinul ca templul din Edesa sa ramana deschis, dar sa nu se aduca acolo nici o jertfa . Alte legi, din 8 mai 381 si din 21 mai 383 , pedepsesc crestinii apostati, trecuti la paganism. Acestia pierd dreptul de a testa si de a mosteni, iar testamentele, deja facute, vor fi declarate nule. Ultima lege precizeaza ca ei pierd si dreptul de cetatean roman. Daca sunt catehumeni, nu vor putea sa-si lase bunurile decat fiilor sau fratilor.

In ce-l priveste pe Gratian, poate sub influenta ultimului edict, mai sigur cel din vara lui 379, a luat in anii urmatori o serie de masuri care au rupt legaturile, pastrate pana atunci de principii crestini, dintre stat si vechea religie romana. Primele masuri dateaza din 382: imparatul a pus sa fie scoasa din curie statuia Victoriei sub egida careia se desfasurau inca din timpul lui August, intrunirile Senatului, precum si altarul pe care depuneau juramantul Senatorii inainte de a participa la sesiuni. A. Piganiol considera ca aceste masuri au fost luate sub influenta lui Damasius si a lui Ambrozie.

S-a dat ordin sa fie inlaturat altarul asezat in Senatul roman, in fata statuii Victoriei pe care Senatorii, inaintea fiecarei sedinte, ardeau tamaie. Lucrarile adunarii se vedeau astfel, ca sa spunem asa, laicizate, spre marea indignare a unei majoritati a Senatorilor atasati de vechile traditii religioase. Pe de alta parte, statul inceta sa mai subventioneze ceremoniile pagane si remuneratia acordata preotilor si vestalelor. In plus, scutirile fiscale, de care beneficiau acestia, erau suprimate prin legile din 19 ianuarie si 5 martie 383 , precum si privilegiul de a primi mosteniri. Masuri asemanatoare, incepand din vremea lui Constantiu, fusesera luate in diferite orase ale Imperiului, dar Roma fusese scutita. De fapt, cultul pagan, cu conditia sa se desfasoare in limitele ingaduite de lege , nu era interzis. Dar pastrarea sa parea compromisa din momentul in care intretinerea edificiilor si a slujitorilor acestora nu mai era asigurata de stat. Aceasta separare devine deplina in momentul in care functia imperiala se desolidarizeaza ea insasi de paganism. Gratian renunta sa mai fie mare preot, cum fusesera pana atunci toti imparatii crestini . Cand aceasta masura fusese luata de Constantiu II un sfert de veac mai inainte, nu se manifestase nici o opozitie fatisa. Dar opozitia vie si inversunata de care s-a lovit Gratian arata limpede ca cel putin la Roma paganismul redobandise putere incepand de la Iulian si gratie acestuia. O delegatie a Senatului s-a dus la Curte, la inceputul anului 383, pentru a-l determina pe Gratian sa-si retraga edictul, dar Senatorii crestini, cu concursul papei Damasius si al lui Ambrozie, l-au determinat pe imparat sa nu cedeze, ba chiar sa refuze sa primeasca delegatia

Aceasta ruptura cu o traditie seculara pe care a realizat-o Gratian a starnit indignarea paganilor, inca numerosi in Senatul roman si in cercurile intelectuale. Acestia au atribuit razbunarii zeilor atat moartea imparatului care, in urma uzurparii lui Maxim, a fost asasinat la Lyon la 25 august 383, cat si marea foamete care s-a abatut in acel an asupra Italiei, Galiei si Spaniei.

Aceasta miscare a paganilor avea sa-si recastige in timpul domniei lui Valentinian II (inca foarte tanar, 13 ani in 384) o reala influenta : membrii sai ocupau cele mai inalte posturi in stat. Cu Vettius Agorius Praetextatus, istoricul Virius Nicomachus Flavianus si celebrul orator Quintus Aurelius Symmachus, care cumulau si functiile sacerdotale, acestia au restaurat sanctuarele ruinate, au inaltat altele noi si au asumat din averea proprie cheltuielile cultului care mai inainte fusesera suportate de stat. La Milano, unde isi avea resedinta, Valentinian II a primit o a doua cerere a nobilimii romane de a restabili altarul Victoriei in sala de sedinte a Senatului.

Prefectul orasului, Symacos, care primise aceasta functie in iunie sau in iulie 384, s-a aflat dupa aceasta data in fruntea unei noi delegatii la curte, fara a avea totusi o delegatie oficiala din partea Senatului. In raportul pe care l-a citit in timpul audientei, a cerut reintoarcerea statuii Victoriei in curie si abolirea masurilor financiare luate in 382, in numele tolerantei , care trebuie sa permita fiecarui om sa-si afle calea spre aflarea adevarului.

Relatio 3 contine argumentatia prezentata atunci de Symacos. El incepe prin a evoca noul climat care domneste si a se felicita pentru armonia regasita intre curte si Senat, apoi consacra o mare parte din a sa Relatio pentru a dezvolta argumente providentialiste. Zelul religios al Senatului este profitabil imparatilor, riturile au fost profitabile statului, caci istoria a dat dovada eficacitatii lor. Daca Roma ar vorbi, ea ar evoca crizele depasite odinioara cu ajutorul ceremoniilor. Trebuie, deci, sa pastram traditia si sa restabilim pax deorum. De remarcat ca Symacos are delicatetea foarte oportuna de a nu mentiona disparitia brutala a lui Gratian, care constituia argumentul cel mai puternic al demonstratiei sale

Dar Symacos, Senator roman, aparand bugetul cultului pagan oficial, recurge si la o serie de argumente care nu se regasesc la grecul Libanius. Pe de alta parte, cum masurile financiare din 382 retezau orice legatura institutionala intre Statul roman si religia traditionala, Symacos nu putea trece sub tacere acest aspect, care constituia miezul dezbaterii, astfel incat ii consacra cea de-a doua parte a expunerii sale.

Pe de alta parte, era foarte stanjenitor pentru el sa sustina in fata unui imparat crestin necesitatea de a finanta o religie pe care acesta nu o imbratisa, cu atat mai mult cu cat nu ignora faptul ca religia crestina crescuse si prosperase fara o finantare oficiala si ca, chiar in 384, in ciuda anumitor privilegii, nu era sustinuta de bugetul statului. Ceea ce Symacos ii cerea lui Valentinian II era paradoxal: sa faca pentru o religie care nu era a sa ceea ce nu facea nici pentru religia sa! Temeiurile insesi ale religiei de stat pagane ii impun acest demers, dar nu poate ignora ca premizele care o justifica nu sunt acceptate de adversarul sau

Raportul adresat imparatului de catre prefectul Cetatii Eterne, Symacos, in sustinerea acestei cereri, este un apel fierbinte la evlavia imparatului fata de trecutul glorios al orasului si cultele sale antice. Curtea a fost pe punctul de a autoriza repunerea la loc a statuii Victoriei, care era principala revendicare, dar a renuntat ulterior, in fata protestelor lui Ambrozie, care l-a amenintat pe imparat cu excomunicarea.

De indata ce a aflat despre demersul lui Symacos, Ambrozie i-a adresat lui Valentinian II o prima scrisoare pentru a-i aminti de indatoririle adevaratei religii . Sfantul Ambrozie il sfatuieste pe tanarul imparat ca in clipa cand va lua o hotarare privind religia, sa "se gandeasca la Dumnezeu . Dumnezeu are si El parerea Lui"

Cat priveste cererea Senatorilor pagani si decizia imperiala al carei obiect a fost, Ambrozie il sfatuieste pe imparat ca: "aceasta decizie nu poate fi luata fara sacrilegiu. Iata de ce va implor sa nu o luati, sa nu semnati nici un decret de acest fel. Credintei voastre ma adresez acum, eu, preot al lui Hristos. Toti episcopii mi s-ar fi alaturat daca acest zvon neasteptat nu ar fi parut tuturor de necrezut: ca o astfel de sugestie sa fie facuta in Consiliul vostru si o asemenea cerere de catre Senat. Este vorba de cativa pagani care se folosesc de un titlul care nu le apartine de fapt. Cu vreo doi ani in urma, au mai incercat sa prezinte aceasta cerere. Dar Damasius, sfantul parinte al Bisericii Romei, ales de judecata lui Dumnezeu, mi-a trimis un memoriu semnat de un mare numar de senatori crestini: acestia declarau ca nu insarcinasera pe nimeni cu o astfel de misiune, ca o astfel de petitie pagana le era straina, ca refuza sa adere in vreun fel; si adaugau ca daca o astfel de masura ar fi luata, ei nu s-ar mai duce la Senat nici in calitate oficiala, nici particulara. Este oare demn de epoca voastra, adica de o epoca crestina, sa le rapeasca senatorilor crestini demnitatea pentru a acorda paganilor realizarea dorintelor lor nelegiuite?"

Daca cumva o astfel de decizie ar fi luata de imparat, urmarile ar fi aspre pentru acesta: el ar fi excomunicat. Ambrozie si ceilalti episcopi nu l-ar putea accepta. "Veti putea - continua el - sa va duceti la biserica, dar nu veti gasi nici un preot, sau veti gasi unul care va protesta. Ce veti raspunde preotului care va va spune: "Biserica nu are nevoie de darurile voastre, pentru ca ati impodobit cu ele templele paganilor. Altarul lui Hristos va refuza darul, pentru ca ati ridicat un altar idolilor: caci cuvantul, mana, semnatura, acestea va sunt uneltele. Domnul Iisus refuza si respinge supunerea voastra, pentru ca v-ati supus idolilor". El v-a spus cu adevarat: "Nimeni nu poate sluji la doi domni" (Matei 6, 24). Fecioarele inchinate lui Dumnezeu nu se bucura de privilegii din partea voastra, iar fecioarele Vestei le pretind? De ce-i cautati pe preotii paganilor? Nu putem sa ne aliem cu eroarea altuia"

Intrat in posesia raportului lui Symacos, Relatio, Sfantul Ambrozie a redactat, tot spre stiinta imparatului, o a doua scrisoare pentru a respinge punct cu punct argumentele prefectului Orasului

Incepand din 384, Teodosie reprezinta singura putere din Imperiu. Imparatul alege ca prefect al pretoriului pentru Orient pe unul din compatriotii sai spanioli, om de incredere si crestin foarte activ, Maternus Cynegius. Teodosie ii aminteste interdictia de a se face sacrificii pentru a cerceta ficatul si maruntaiele in scopuri divinatorii

Teodosie se multumeste sa reia legislatia lui Valentinian I, inclusiv atunci cand numeste in Egipt un crestin ca administrator imperial al templelor si al clerului pagan . Cynegius interpreteaza aceste masuri intr-un sens foarte restrictiv pentru pagani: cand face o calatorie in circumscriptia sa, dorind sa multumeasca evlavia sotiei sale, el favorizeaza, sau chiar porunceste el insusi, interzicerea sacrificiilor, inchiderea si distrugerea templelor pagane . La Alexandria, unde a stat o anumita perioada in 387, ostilitatea fata de guvern a ajuns sa se exprime in manifestatii la teatru, unde poporul il chema pe Maxim in ajutor

Dar fara indoiala, in 386, Cynegius ii pune acorda lui Marcellus, episcopul Apameii, sprijinul armatei pentru a reusi sa darame marele templu al lui Zeus din acel oras, care continua sa-l cinsteasca pe Zeus, intr-o perioada in care cultul zeilor era pedepsit. Dupa cum subliniaza Teodoret, care scrie mai tarziu, in 450, este cel dintai exemplu de distrugere a unui sanctuar, la initiativa unui episcop, care cauta un sprijin oficial, daca nu chiar imperial, necesar din cauza marelui numar de pagani din regiune

Teodoret ne-a lasat o descriere impresionanta a acestui eveniment: sosirea prefectului cu trupele, care ii silesc pe apameeni sa stea linistiti; eforturile zadarnice ale militarilor de a demola templul, apameenii carora le era frica de armata si armata careia ii era frica de ce era in templu. Teodoret ne relateaza interventia unui simplu muncitor care sapa un sant sub trei coloane din peristil. Cand cele trei coloane se prabusesc, atragand dupa ele alte 12 si zidul templului de pe latura respectiva, o bubuitura inspaimantatoare trezeste orasul amortit de caldura si atrage in fata ruinelor o multime naucita, aparent prea inspaimantata pentru a face altceva decat sa priveasca in tacere. Nu e nevoie de prea multa imaginatie pentru a ghici ura adunata in jurul episcopului si deceptia credinciosilor marelui Zeus, afland ca zeul lor nu s-a aparat decat sub forma unui dracusor negricios impiedicand pentru o clipa flacara sa se aprinda, un Zeus redus la cateva rotogoale de fum dintr-un lemn umed"

Episcopul Marcellus a dorit sa duca o politica sistematica de distrugere a sanctuarelor, "considerand ca era modul cel mai simplu de a converti" populatia. Dar el avea sa fie ucis, putin mai tarziu, in timp ce ataca un templu in Bekaa, la sud de Apameea, fiind capturat si ars de viu in timpul asediului, purtat cu soldati si gladiatori dintr-o militie particulara.

La Palmyra, templul lui Allat, in afara orasului, a fost devastat iar statuia cultului, de tip grecesc, desfigurata asemenea efigiilor imparatilor victime ale unei damnatio memoriae. Se pare ca aceasta s-ar fi petrecut in timp ce Cynegius era prefect al pretoriului

Catre 386, Libanius abordeaza direct chestiunea religioasa cu Teodosie in Discursul 30 intitulat Pentru temple.

Cand Cynegius a murit, la inceputul anului 388, prefect al pretoriului Orientului a fost numit un om politic experimentat, paganul Flavius Eutolmius Tatianus. Fara indoiala catre aceasta data, 388-390, in timp ce Orientul era administrat de Tatianus, Libanius isi publica pledoaria sa Pentru temple, in care face un tablou al situatiei religioase. Teodosie si-a mentinut interdictia de a se ucide victimele. Dar a lasat templele deschise, nu a suprimat nici focul, nici tamaia, nici fumigatiile. A ingaduit libertatea de constiinta si a continuat sa-si acorde favorurile paganilor. Acest discurs uneori miscator dezvaluie toate temerile lui Lianis, indeosebi in fata amenintarilor care planeaza asupra Serapeumului din Alexandria. Amenintarile veneau de jos, de la calugari sau de la episcopii pe care-i sprijinea Cynegus.

Dupa pocainta lui Teodosie, acesta ia masuri antipagane, care se pot astfel explica drept o consecinta a acestei pocainte. Aceste imprejurari marcheaza un nou curs, definitiv, in politica religioasa a lui Teodosie. In 380, acesta, principe catolic urmand unor principi arieni, este preocupat indeosebi de eretici, pentru care stabileste principiul constrangerii in materie de credinta, si de apostatii care parasesc crestinismul. In 391, le vine randul paganilor, dupa jignirea pe care o reprezenta transformarea zilelor lor de sarbatoare in zile lucratoare, in 389. Legislatia antipagana, care parea sa nu mai progreseze din 385, este reluata si inasprita ca urmare a evenimentelor dramatice traite de imparat.

La 24 februarie, un edict de la Milan adresat prefectului Romei, Albinius , interzice orice jertfa sangeroasa, ceea ce duce de fapt la interzicerea cultului: "Nimeni sa nu se duca la sanctuare, sa nu strabata templele, sa nu ridice ochii catre statuile lucrate de mana omului" . Trimiterea acestui text prefectului Romei, care era supus tanarului Valentinian II, atunci in varsta de 20 de ani si al carui cumnat era Teodosie din 387, arata autoritatea de care dadea dovada imparatul partii orientale fata de colegul sau in exercitarea puterii supreme. Valentinian II ii datora redobandirea Italiei, luata inapoi de Teodosie de la uzurpatorul Maxim, in august 388. Nu este de altfel singura data cand Teodosie, in timpul sederii sale in Apus, isi impunea politica sa religioasa unor inalti functionari din Italia . Legea apare ca "o condamnare la moarte a paganismului" . Ea ataca paganismul insusi. Dar inca o data, este inspirata de ratiuni politice. Imparatul se teme ca cercetarea maruntaielor victimelor sa nu slujeasca unor initiative contra salutem principium. Practicile pagane, interzise de lege, sunt considerate crime de inalta tradare si pedepsite ca atare. Teama de un atentat vine astfel sa intareasca lupta pentru credinta

Lupta impotriva paganismului, incurajata de Ambrozie, risca de altfel sa intampine o rezistenta indarjita la Roma unde paganii detineau un loc important in Senat. Pana si Albinius, caruia ii era adresat edictul, era pagan. In aceste conditii dispozitiile luate de constitutie tin seama de complexitatea acestei situatii. Ele exprima vointa de a diminua ponderea vechii religii si puterea sociala a adeptilor acesteia, care interzicea o condamnare prea brutala. Interdictie de a "ucide o victima nevinovata" de a vizita templele, de a venera statuile, sub amenintarea unor pedepse omenesti si divine. Imprecizia acestei ultime formule lasa loc liber represiunii. O aplicare speciala a acestei interdictii ii privea pe judices, consulaires, correcteurs et praesides, carora le era oprit in mod special sa "patrunda intr-un templu pentru a venera zeii, fie in calatorie, fie la Roma". Amenzi usturatoare, in aur si argint, urmau sa-i loveasca pe guvernatori si birourile lor daca ar fi fost gasiti vinovati. Probabil ca atunci l-a exilat Teodosie pe consulul Symacos la o suta de mile de Roma

I ceea ce priveste interdictia propriu-zisa, aceasta punea capat semitolerantei afirmate de Teodosie in 382, atunci cand permitea liberul acces in temple cu conditia sa nu se aduca jertfe. A. Chastagnol vede in aceasta masura suprimarea libertatii cultului pagan.

Asprimea acestei legislatii a starnit vii proteste din partea paganilor din Italia, cu atat mai mult cu cat in 391, o ambasada a senatorilor pagani la Valentinian II, la Trever, nu-l putuse indupleca pe imparat

Cateva luni mai tarziu, la 16 iuie 391, pe cand se afla la Aquileea in drum spre Constantinopol, Teodosie a adresat o constitutie cu un obiect identic lui Evagrie, prefectul augustal al Egiptului, si lui Roman, comitele Egiptului Imparatul este deci nevoit sa trimita prefectului Egiptului "dublura" unui text adresat patru luni mai inainte prefectului Romei. Originalitatea acestei dubluri consta in faptul de a nu reproduce exact termenii textului initial. Aceasta originalitate se explica prin faptul ca, in lunga calatorie de la Milano la Constantinopol, cancelaria imperiala isi ducea cu ea arhivele legislative

Teodosie interzice sacrificiile si accesul in temple. Contravenientii sunt amenintati cu sanctiuni imprecise, o clauza speciala ii vizeaza pe functionari si indica amenda care le poate fi aplicata pentru contraventie. Si se adauga clauza speciala privitoare la functionari. Judices pot fi taxati cu 15 livre amenda, daca au indrazneala sa patrunda in aceste "locuri spurcate". Imprecizia sanctiunilor lasa camp liber metropolei. Acest edict, ca si cel care se refera la Roma, pune capat tolerantei de care se bucurau cele doua mari metropole.

Edictul este imediat folosit de episcopul acestui oras, Teofil, pentru a distruge cu ajutorul armatei Serapeumul din Alexandria, precum si alte sanctuare din oras si din imprejurimi. Teofil ia in primire, mai intai, un edificiu dezafectat, dupa unii templu, dupa altii bazilica, pentru a face o noua biserica. Crestinii descoperira acolo sanctuare subterane si obiecte de cult care au fost profanate in mod public, ceea ce a dezlantuit o violenta reactie pagana . Autoritatile locale au incercat sa intervina la fata locului, au facut apel la imparat care a raspuns printr-un decret , pe care il indica Rufin si care nu trebuie confundat cu cel din 16 iunie. Pentru a pune capat violentelor, imparatul porunceste distrugerea idolilor. Aceasta merge mult mai departe decat interdictia cultului decisa anterior si lasa cale libera tuturor distrugatorilor de temple, de statui, de obiecte pagane, eventualelor excese ale fanatismului crestinilor.

Paganii odata baricadati in Serapeum, lupta de transforma intr-o rebeliune fatisa impotriva autoritatii statale, mai ales cand filosoful Olympius ia conducerea rezistentei Teodosie trimise atunci ordinul sa se rada templul de pe fata pamantului. Intr-o noapte Olympius a auzit din altar cantarea Aleluia si a renuntat la aparare. Episcopul Teofil a poruncit sa se doboare statuia cu securea. Se spunea ca daca s-ar atinge cineva de statuie, un cutremur ar aduce sfarsitul lumii. Din idol au tasnit o armata de sobolani . Rufin relateaza ezitarea crestinilor in a ridica mana asupra statuii si descrie doborarea acesteia. Primul care a lovit-o cu securea a fost un soldat: aceasta participare activa a soldatilor la distrugerea sanctuarelor pagane este conforma cu decretul imperial si activitatea acestora a fost foarte intensa dupa marturia lui Eunapie, chiar daca se pare ca Teofil s-a aflat in fruntea ofensivei antipagane

Socrate subliniaza rolul episcopului: "Guvernatorul Alexandriei si comandantul trupelor din Egipt l-au ajutat pe Teofil la demolarea templelor idolesti. Statuile au fost topite si preschimbate in recipiente si vase pentru uzul bisericii din Alexandria. Caci imparatul le daruise lui Teofil pentru alinarea saracilor" . Traditia crestina a retinut rolul jucat de Teofil in lupta impotriva paganismului, astfel incat el apare chiar drept campionul prin excelenta al acestei lupte.

La daramarea Serapeumului, peretii interiori acoperiti de hieroglife ies la lumina. Anumite semne in forma de cruce semnifica, dupa expertii consultati atunci, "viata viitoare" (este vorba despre semnul ankh). Zeii paganismului se risipesc cand apare crucea de viata pe care ei o ascundeau in sanul lor. Sozomen pare a crede aceasta "à la lettre". In schimb, Socrate, mai rationalist, nu vede decat o coincidenta

Distrugerea paganismului egiptean avea o valoare simbolica deosebit de mare pentru pagani si pentru crestini. De-a lungul intregii Antichitati, Egiptul a fost considerat drept locul ales de zei si un model de evlavie pentru celelalte popoare. Olympius, demoralizat, a fugit pe ascuns inainte de prabusirea sanctuarului inconjurat de trupe, dupa ce le explicase adeptilor ca acea dynamis divina a parasit statuia si s-a refugiat in cer. El s-a dus in Italia si nu s-a mai auzit vorbindu-se de el. Doi alti temerari aparatori ai lui Serapis, Helladios si Ammonios, se duc la Constantinopol, pentru a preda acolo literatura si a fi preoti, unul al lui Zeus, celalalt al lui Thoth (identificat cu Hermes). In exodul intelectualilor pagani, care a urmat caderii Serapeumului, il aflam si pe poetul Claudian care se duce la Roma, unde isi va gasi protectori crestini familia Anici si unde va face o cariera stralucita

Caderea Serapeumului este deci un eveniment mult mai rasunator decat piosul vandalism, care bantuia chiar in acele momente in jurul Antiohiei, respectiv ruina templului-cetate din Hierapolis. In elanul caderii Serapeumului, si alte temple sunt jefuite si distruse, la Alexandria si Canope. Fortele pagane sunt zdrobite la Alexandria pentru cel putin un secolul

Dupa noile tulburari politice din Apus, urmeaza lovitura fatala pentru cultele pagane. Valentinian II, o marioneta in mainile sefului militiilor sale, Arbogast, cade in capcana atunci cand incearca sa scape de generalul sau. Ca urmare, se sinucide, sau poate este sugrumat la ordinul lui Arbogast, care-l asaza pe tron pe profesorul de retorica Eugen. Desi crestin, uzurpatorul da satisfactie cererilor paganilor pentru a-si atrage de partea sa senatorii adepti ai paganismului. Din 392, si pana la victoria lui Teodosie din 5 septembrie 394, Roma traieste o perioada de reactie pagana, al carei suflet este Virius Nicomachus Flavianus, aristocrat roman dintr-o familie de seama aliata a lui Symacos, care devine prefectul pretoriului ui Eugen. Altarul zeitei Victoriei este reasezat in curie iar ceremoniile traditionale sunt din nou finantate de stat. Prefectul pretoriului se straduieste sa redeschida templele si sa restabileasca cultele proscrise. Eugen nu a indraznit sa restituie direct templelor bunurile care le fusesera confiscate, ci le da unor senatori pagani insarcinati cu subventionarea intretinerii edificiilor si preotilor. Ambrozie parasise Milanul inainte de venirea lui Eugen, pentru a nu se afla in situatia de a-i refuza impartasania. Din Florenta, i-a adresat o scrisoare in primavara anului 393 pentru a-l asigura de loialitatea sa politica dezaprobandu-i totodata cu vehementa politica religioasa . Venirea lui Teodosie a pus capat acestei situatii. Batalia decisiva intre trupele uzurpatorului si cele ale lui Teodosie, intors de la Constantinopol s-a dat langa raul Froiden, in septembrie 394, in regiunea Aquileii. Ea ne ofera imaginea simbolica a infruntarii religiilor, Crucea pe stindardele crestinilor impotriva lui Hercule pe cele ale paganilor care inaltasera pe muntii din jur efigii ale lui Jupiter pentru a-l opri pe Teodosie. Dar un vant puternic ii orbeste pe pagani, pe care zeii lor nu-i apara. Ei sunt zdrobiti. Eugen este executat, Arbogast se sinucide, ca si Virius Nicomachus Flavianus. Oracolele il convinsesera de victorie in razboiul civil care pornea. In cursul urmatoarei generatii, aristocratia romana se increstineaza rapid. Ea rezistase pana atunci din ratiuni politice, pentru ca maretia Romei parea legata de respectul fata de traditie

In timpul uzurparii lui Eugen, la 8 noiembrie 392, Teodosie suprima complet libertatea cultelor pagane, printr-o lege adresata noului prefect al pretoriului pentru Rasarit, Flavius Rufinus, care, spre deosebire de predecesorul sau in post, Tatianus, este un crestin evlavios: "absolut nimeni sa nu jertfeasca vreo victima nevinovata, si nici printr-un sacrilegiu mai discret, adorandu-si zeul lar prin foc, geniul prin vin curat, penatii prin miresme, sa nu aprinda candele, sa nu imprastie tamaie, sa nu atarne ghirlande" Spre deosebire de legile precedente, aceasta lege interzice orice practica pagana, in intreg Imperiul, amenintand cu confiscarea . Interzice in tot Imperiul chiar si in particular, toate formele cultului pagan, ofranda sacrificiilor fiind pedepsita ca o crima de lezmajestate, cea a tamaiei prin confiscarea locurilor, sau 20 de livre de aur amenda pentru cel in cauza si pentru complicii sai. Cercetarea maruntaielor este o crima de lezmajestate. Daca cineva adora statui, atarna bentite intr-un copac sacru, inalta un altar de gazon, locul de cult este confiscat. Proprietarul terenului plateste o amenda de 25 livre de aur. Aparatorii si curialele trebuie sa denunte, guvernatorii trebuie sa pedepseasca. Daca acestia dau dovada de neglijenta, vor plati 30 livre de aur amenda . Pedeapsa cu moartea pentru cel care aduce jertfe sangeroase, o amenda si confiscarea locului delictului pentru cel care a practicat un cult domestic: "oferind tamaie zeitatii impodobind un copac cu panglici sau inaltand un altar cu bulgari de gazon smulsi din pamant" . Invingator in batalia de la Raul Rece, din septembrie 394, imparatul restabileste unitatea imperiului ti abroga toate actele legislative ale invinsului. Istoricul Zosima relateaza un discurs prin care, in toamna lui 394, dupa victoria asupra lui Eugen, Teodosie anunta Senatul ca de acum inainte fiscul nu va mai mari cheltuielile cultului si sacrificiile solemne ale religiei romane

Celebrarea jocurilor este si ea impiedicata. Contributiile pentru siriarhie sunt interzise inca din 27 februarie 393 . Celebrarea jocurilor olimpice este intrerupta la sfarsitul domniei lui Teodosie Guvernatorii primesc interdictia de a asista la jocuri, cu exceptia aniversarilor imperiale . Pentru un crestin convins ca Teodosie, apostazia la crestinism era crima cea mai grava. Biserica se pronunta deja impotriva apostatilor prin legislatia sa sinodala . Astfel, inca de la inceputul domniei sale, imparatul a luat in repetate randuri masuri severe impotriva apostatilor paganismului si maniheismului

Cu toata rigoarea si repetarea lor, constitutiile lui Teodosie nu au facut sa dispara practicile pagane.