Informatia, adevar si fals

Informatia, adevar si fals

Teoria drepturilor de proprietate pe care am prezentat-o poate fi intrebuintata pentru a descurca ghemul incurcat de probleme complexe care graviteaza in jurul chestiunilor legate de informatie, adevar si fals si de raspandirea acestei informatii. Spre exemplu, are Smith dreptul de a tipari si a raspandi afirmatia ca "Jones este un mincinos", sau ca "Jones este un hot condamnat", sau ca "Jones este un homosexual"? (Ceea ce ne intereseaza, din nou, este dreptul lui Smith, nu moralitatea, sau estetica exercitarii de catre el a acestui drept.) Exista trei posibilitati logice in legatura cu adevarul acestui fel de afirmatii: (a) afirmatia referitoare la Jones este adevarata; (b) afirmatia este falsa si Smith stie ca este falsa; sau, mai realist, (c) adevarul sau falsitatea afirmatiei apartin unei zone neclare, care nu este cognoscibila cu certitudine si cu precizie (de exemplu, in cazurile de mai sus, daca cineva este sau nu un "mincinos" depinde de numarul si de gravitatea seriei de minciuni pe care le-a spus persoana respectiva si de pragul considerat definitoriu pentru categoria de "mincinos" - o chestiune in legatura cu care judecatile particulare este firesc sa difere).

Sa presupunem ca afirmatia lui Smith este intru totul adevarata. Pare limpede, in acest caz, ca Smith are tot dreptul sa tipareasca si sa raspandeasca afirmatia. Intr-adevar, drepturile lui de proprietate ii permit sa faca aceast lucru. Desigur, drepturile de proprietate ale lui Jones ii permit si lui sa incerce, la randul sau, sa respinga aceasta afirmatie. Actualele legi referitoare la calomnie fac ca actiunea lui Smith sa fie ilegala daca este intreprinsa cu intentie "dusmanoasa", chiar daca informatia ar fi adevarata. Dar, cu toate acestea, fara indoiala ca legalitatea sau ilegalitatea nu ar trebui sa depinda de motivatia actorului, ci de natura obiectiva a actiunii. Daca o actiune este obiectiv non-invaziva, atunci ea ar trebui sa fie legala, indiferent de intentiile prietenoase sau dusmanoase ale actorului (desi acestea din urma pot foarte bine sa fie relevante pentru moralitatea actiunii). Iar lucrul acesta se adauga la dificultatile evidente legate de determinarea in sens legal a motivatiilor subiective ale individului pentru o anumita actiune.

Cu toate acestea, cineva poate sustine ca Smith nu are dreptul sa tipareasca o asemenea afirmatie, deoarece Jones are "dreptul la viata privata" (un drept "al omului"), pe care Smith nu are dreptul sa-l incalce. Dar exista intr-adevar un asemenea drept la viata privata? Cum este posibil asa ceva? Cum este posibil sa existe un drept care sa-l impiedice cu forta pe Smith sa raspandeasca informatia pe care o poseda? Fara indoiala ca nu poate exista un astfel de drept! Smith este proprietarul propriului sau corp si, prin urmare, are un drept de proprietate asupra detinerii cunostintelor din interiorul capului sau, printre care se numara si informatiile sale despre Jones. Asadar, el are dreptul suplimentar de a tipari si a raspandi aceste informatii. Pe scurt, ca si in cazul "dreptului omului" la libera exprimare, nu exista nimic de felul unui drept la viata privata, cu exceptia dreptului fiecarei persoane de a-si proteja proprietatea impotriva invaziilor. Singurul drept "la viata privata" este [122] dreptul fiecarui om de a-si proteja proprietatea impotriva invaziilor initiate de alte persoane. Pe scurt, nimeni nu are dreptul sa intre prin infractiune in casa altcuiva, sau sa asculte convorbirile telefonice ale altcuiva. Ascultarea convorbirilor telefonice este, fireste, un delict, nu datorita vreunei invazii vagi si nedefinite a "dreptului la viata privata", ci deoarece este o incalcare a dreptului de proprietate al persoanei care este urmarita.

In momentul de fata, tribunalele fac o distinctie intre persoanele "publice", despre care se considera ca nu au un drept la viata privata, care sa le scuteasca de a fi mentionate in presa publica - si persoanele private, despre care se considera ca au un asemenea drept. Dar aceste distinctii sunt, cu siguranta, eronate. Pentru liberal, fiecare persoana poseda drepturi identice asupra corpului si bunurilor pe care le gaseste, le mosteneste, sau le cumpara - si este ilegitim sa facem distinctii referitoare la drepturile de proprietate intre un grup de oameni si altul. Daca ar exista vreun fel de "drept la viata privata", atunci simplul fapt de a fi mentionat frecvent in presa (adica pierderi din trecut ale acestui "drept") nu ar putea, in nici un caz, justifica despuierea totala a cuiva de acest drept. Nu! Singura alternativa fireasca este de a afirma ca nimeni nu are un asa-zis "drept la viata privata", sau un drept de a nu fi mentionat in mod public; dar toti oamenii au dreptul sa-si protejeze proprietatea impotriva invaziilor. Nimeni nu poate detine un drept de proprietate asupra informatiei din capul altcuiva.

In ultimii ani, documentele legate de cazul Watergate si de Pentagon au adus in prim plan intrebari referitoare la viata privata, la "privilegiile" ziaristilor si la "dreptul de a sti al publicului". De exemplu, ar trebui, oare, ca un ziarist sa aiba dreptul de a-si "proteja sursele de informatie" la tribunal? Multa lume pretinde ca ziaristii au un asemenea drept, facand aceasta afirmatie (a) pe baza "privilegiilor" speciale de confidentialitate de care s-ar bucura, chipurile, ziaristii, avocatii, doctorii, preotii si psihanalistii si/sau (b) pe baza "dreptului publicului de a sti" si, prin urmare, pe dezideratul de maximizare a informatiei care se raspandeste in presa. Cu toate acestea, ar trebui sa fie limpede, de acum, ca ambele afirmatii sunt nefondate. In ce priveste ultima afirmatie, nici o persoana si nici un grup (deci nici "publicul") nu au dreptul sa stie nimic. Ei nu au nici un drept la informatiile pe care alti oameni le detin si refuza sa le raspandeasca. Intr-adevar, daca un om poseda dreptul absolut la raspandirea informatiei din capul sau, el poseda si dreptul corolar de a nu raspandi aceasta informatie. Nu exista nici un "drept de a sti"; nu exista decat dreptul celui care stie de a raspandi cunostintele sale sau de a pastra tacerea. De asemenea, nici o categorie profesionala particulara, chiar daca este vorba de ziaristi sau de medici, nu poate pretinde nici un fel de drept deosebit la confidentialitate, care sa nu fie detinut si de toti ceilalti. Drepturile la libertate si proprietate trebuie sa fie universale.

Solutia la problema surselor de informare ale ziaristului consta, de fapt, in dreptul celui care stie - al oricui ar sti ceva - de a pastra tacerea, de a nu raspandi informatii, daca nu doreste acest lucru. Astfel, nu doar ziaristii si medicii, [123] ci toata lumea are dreptul sa-si protejeze sursele de informare, sa pastreze tacerea, la tribunal, sau in orice alt loc. Iar aceasta este, efectiv, cealalta fateta a monedei precedentelor noastre argumente impotriva puterii de a obliga pe cineva sa se prezinte la tribunal. Nimeni nu ar trebui sa fie silit sa depuna vreo marturie, nici impotriva sa insusi (asa cum mentioneaza al cincilea amendament [din Constitutia SUA]), nici impotriva, sau pentru oricine altcineva. In toata aceasta chestiune focarul raului este insasi obligativitatea de a depune marturie.

Exista, totusi, o exceptie de la dreptul de a utiliza si a raspandi informatia din capul nostru: anume, daca ea a fost procurata de la altcineva, ca o proprietate conditionata, mai degraba decat absoluta. Astfel, sa presupunem ca Brown ii permite lui Green sa-i faca o vizita acasa, unde ii arata o inventie pe care o tinuse pana atunci secreta, dar numai cu conditia ca Green sa nu faca publica aceasta informatie. In acest caz, Brown nu i-a acordat lui Green un drept absolut de proprietate asupra informatiei referitoare la inventia sa, ci unul conditionat pastrand pentru el insusi posesia puterii de a raspandi aceasta informatie. Daca Green dezvaluie totusi cunostintele sale despre inventie in ciuda acestei conditii, el incalca dreptul rezidual de proprietate al lui Brown, de a raspandi informatiile despre inventie, devenind din acest motiv un hot.

Incalcarea dreptului de copyright (continut in sistemul de common law) este echivalenta cu incalcarea contractului si cu furtul de proprietate. Intr-adevar, sa presupunem ca Brown construieste o cursa de soareci mai buna si o vinde la toata lumea, dar intipareste pe fiecare bucata vanduta cuvintele "copyright Mr. Brown". Ceea ce face el, in cazul acesta, este ca vinde nu intregul drept de proprietate asupra fiecarei curse de soareci, ci dreptul de a face cu ea orice, cu exceptia vinderii ei sau a unei copii identice catre altcineva. Dreptul de a vinde cursa de soareci Brown a fost rezervat in perpetuitate de catre Brown. Astfel incat, daca Green, un cumparator de curse de soareci, vinde apoi curse de soareci identice, aceasta reprezinta o incalcare a contractului si a dreptului de proprietate al lui Brown, deci este o actiune susceptibilia de urmarire in justitie pentru furt. Prin urmare, teoria noastra a drepturilor de proprietate include inviolabilitatea copyright-ului contractual.

O obiectie larg raspandita suna dupa cum urmeaza: in regula, ar fi o faradelege din partea lui Green sa produca si sa vanda cursa de soareci [de tip] Brown; dar sa presupunem ca altcineva, Black, care nu a facut nici un contract cu Brown, vede din intamplare cursa de soareci a lui Green si apoi trece la producerea si vanzarea de replici ale acesteia. De ce ar trebui el sa fie urmarit in justitie? Raspunsul este ca, exact ca si in cazul criticii pe care am facut-o instrumentelor negociabile, nimeni nu poate dobandi un titlu mai cuprinzator de proprietate decat cel care a fost deja cedat sau vandut. Green nu detinea totalitatea drepturilor de proprietate asupra cursei sale de soareci, conform contractului sau cu Brown, ci numai toate drepturile cu exceptia dreptului de a o vinde, sau de a vinde o replica a ei. Insa de aici rezulta ca titlul de proprietate al lui Black asupra cursei de soareci, proprietatea asupra ideilor din capul lui Black, nu poate fi mai mare decat cea de care se bucura Green [asupra ideilor din capul sau] si, prin urmare, ar fi si el un violator al proprietatii lui Brown, chiar daca nu a incheiat el insusi efectiv nici un contract.

[124] Desigur, pot aparea anumite dificultati legate de impunerea legala a dreptului de proprietate al lui Brown. Este vorba de faptul ca, la fel ca in toate cazurile de presupus furt, sau ale altor delicte, orice acuzat este nevinovat pana cand i se dovedeste vinovatia. Ar fi necesar ca Brown sa dovedeasca faptul ca Black (Green neridicand probleme) a avut acces la cursa de soareci a lui Brown si nu a inventat el insusi aceasta cursa, in mod independent. Prin natura lucrurilor, despre anumite produse (de exemplu despre carti si picturi) este mai usor de aratat ca reprezinta produsele unice ale unor minti individuale decat despre altele (de ex. cursele de soareci).^1,*

Daca, prin urmare, Smith are dreptul absolut de a raspandi informatii despre Jones (continuam sa presupunem ca este vorba de informatii corecte) si are si dreptul corolar de a pastra tacerea referitor la aceste informatii, atunci, a fortiori, cu siguranta ca el are si dreptul sa mearga la Jones si sa primeasca de la el o suma de bani, in schimbul neraspandirii respectivelor informatii. Pe scurt, Smith are dreptul sa-l "santajeze" pe Jones. Ca in toate schimburile voluntare, ambele parti beneficiaza de pe urma unui asemenea schimb: Smith primeste bani, iar Jones primeste serviciul neraspandirii, de catre Smith, a informatiei in legatura cu el, pe care nu doreste sa o vada ajungand in posesia altora. Dreptul la santaj rezulta din dreptul general al fiecarei persoane asupra propriului sau corp si asupra propriei sale informatii, si al dreptului de a raspandi sau de a nu raspandi aceasta informatie. Cum ar putea fi contestat dreptul la santaj?²

Mai mult, dupa cum a aratat in mod categoric profesorul Walter Block, din punct de vedere utilitarist consecintele proscrierii santajului - de pilda ale impiedicarii lui Smith de a-i vinde tacerea sa lui Jones - vor fi de a-l incuraja pe Smith sa raspandeasca informatia pe care o detine, deoarece este impiedicat silnic de a-si vinde tacerea. Rezultatul va fi o raspandire sporita a informatiei paguboase, astfel incat situatia lui Jones se va deteriora de pe urma proscrierii santajului, fata de cea de care s-ar fi bucurat daca santajul ar fi fost permis.

Block scrie: "Ce anume este santajul? Santajul este oferta de a face o tranzactie; este oferta de a tranzactiona ceva, de regula tacerea, in schimbul altui bun, de regula bani. Daca oferta tranzactiei de santaj este acceptata, atunci santajistul pastreaza tacerea, iar santajatul ii plateste suma de bani convenita. Daca oferta de santaj este respinsa, atunci santajistul isi poate exercita dreptul de libera exprimare, anuntand, sau dand eventual publicitatii secretul..

Singura diferenta intre barfitor sau palavragiu si santajist este ca santajistul se va abtine de la a vorbi, in schimbul unei remuneratii. Intr-un fel, barfitorul si palavragiul sunt mult mai rai decat santajistul, deoarece santajistul ne ofera, cel putin, o posibilitate sa-i inchidem gura. Barfitorul si palavragiul doar spioneaza si scuipa "samburii". O persoana care are un secret se va afla intr-o situatie mult mai buna daca secretul sau va ajunge la urechea unui santajist, daca ajunge la cea a unui barfitor sau a unui palavragiu. Dupa cum am spus, in ultimul caz totul este pierdut. In cazul santajistului, omul cu secretul nu poate decat sa castige, sau, cel putin, nu va fi intr-o situatie mai rea. Daca pretul solicitat de santajist pentru tacerea lui valoreaza mai putin decat secretul, omul care doreste pastrarea secretului va plati, acceptand pe cel mai mic dintre cele doua rele. El va castiga diferenta existenta pentru el intre valoarea secretului si pretul santajistului. Informatia nu va fi facuta publica decat in cazul in care santajistul cere mai mult decat valoreaza secretul. Dar, in cazul acesta, omul cu secretul nu va fi intr-o situatie mai rea de pe urma santajistului, decat ar fi fost de pe urma barfitorului inveterat..Este, prin urmare, cu adevarat dificil sa ne explicam lumina extrem de rea in care este pus santajistul, cel putin in comparatie cu barfitorul, care de regula este trecut cu vederea, fiind cel mult usor dispretuit."³

Mai exista si alte probleme, mai putin importante, in legatura cu scoaterea in afara legii a contractelor de santaj. In cazul de mai sus, sa presupunem ca, in loc ca Smith sa i se adreseze lui Jones cu o oferta de pastrare a tacerii, Jones aude despre informatia lui Smith si despre intentia sa de a o da publicitatii si i se adreseaza el acestuia din urma, cu oferta de a-i cumpara tacerea. Oare ar trebui sa fie ilegal contractul acesta? Si, daca da, de ce? Dar, daca oferta lui Jones ar trebui sa fie legala iar a lui Smith ilegala, oare ar trebui sa fie ilegal ca Smith sa refuze oferta lui Jones, iar apoi sa ceara mai multi bani, in schimbul tacerii sale? Sau, inca, ar trebui sa fie ilegal ca Smith sa-i dea de stire in mod discret lui Jones ca detine informatia respectiva si ca are intentia sa o tipareasca, pentru ca apoi sa-l lase pe Jones sa faca oferta propriu zisa? Dar cum ar putea fi considerata ilegala aceasta simpla anuntare in avans a lui Jones? N-ar putea fi ea socotita un simplu act de curtoazie fata de acesta? Nisipurile devin din ce in ce mai miscatoare, iar argumentele pentru scoaterea in afara legii a contractelor de santaj - indeosebi cele avansate de liberali, care cred in drepturile de proprietate - devin tot mai fragile.

Desigur ca, daca Smith si Jones incheie un contract de santaj, iar apoi Smith il incalca, tiparind informatia in ciuda intelegerii, atunci Smith [126] a furat proprietatea lui Jones (banii acestuia) si poate fi urmarit in justitie, ca si in cazul oricarui alt hot care a comis o agresiune impotriva drepturilor de proprietate ale cuiva, prin incalcarea unui contract. Dar aceasta nu este ceva specific contractelor de santaj.

Asadar, atunci cand are in vedere sistemul de drept al unei societati libere, liberalul trebuie sa-i priveasca pe oameni ca actionand, la fiecare moment, in cadrul general al drepturilor absolute de proprietate si al conditiilor din lumea inconjuratoare. In cazul fiecarui schimb, la fiecare contract pe care il fac, ei considera ca, in urma efectuarii schimbului, se vor afla intr-o situatie mai buna. Astfel, toate aceste contracte sunt "productive", prin aceea ca ii pun pe oameni, cel putin prospectiv, intr-o situatie mai buna. Si bineinteles ca toate aceste contracte voluntare sunt legitime si licite intr-o societate libera.⁴

Am afirmat, prin urmare, legitimitatea (sau dreptul) lui Smith de a raspandi informatii despre Jones, de a pastra tacerea asupra informatiilor acestea, sau de a incheia un contract cu Jones prin care acesta isi comercializeaza tacerea. Am presupus, pana aici, ca informatiile lui Smith sun corecte. Sa presupunem, insa, ca ele sunt false si ca Smith este la curent cu lucrul acesta (cazul cel mai "rau"). Are Smith dreptul sa raspandeasca informatii false despre Jones? Pe scurt, ar fi oare "defaimarea" si "calomnia" ilegale intr-o societate libera?

Se ridica din nou problema cum ar putea fi posibil asa ceva? Smith poseda un drept de proprietate asupra ideilor si opiniilor din propriul sau cap; el are, deasemenea, dreptul de proprietate de a tipari orice doreste si de a raspandi tiparitura^** El are dreptul de proprietate de a spune ca Jones este un "hot", chiar daca stie ca lucrul acesta este fals - si de a tipari si de a vinde aceasta declaratie. Ideea contrara, care este actualul temei pentru a desemna defaimarea (in special cand este vorba despre afirmatii false) si calomnia drept ilegale, este ca omul poseda un "drept de proprietate" asupra propriei sale reputatii, ca falsurile lui Smith dauneaza acestei reputatii si ca, pentru acest motiv, defaimarile lui Smith reprezinta incalcari ale dreptului de proprietate al lui Jones asupra reputatiei sale si trebuie considerate ilegale. Numai ca, din nou, la o privire mai atenta, aceasta teorie se dovedeste eronata. Intr-adevar, dupa cum am vazut, fiecare om este posesorul propriului sau corp; el poseda un drept de proprietate asupra propriului sau cap si asupra propriei sale persoane. Dar, daca fiecare om este proprietarul mintii sale, el nu poate, prin urmare, sa fie proprietarul mintii vreunei alte persoane. Insa "reputatia" lui Jones nu este nici o entitate fizica, nici ceva continut in interiorul sau, sau intiparit pe suprafata propriei sale persoane. "Reputatia" lui Jones nu este decat o functie de atitudinile si convingerile subiective inconjuratoare, care sunt continute in mintile altor oameni. Dar, daca acestea nu sunt decat convingeri existente in mintile altora, Jones nu poate, sub nici o forma, sa le posede si sa le controleze in mod legitim. Jones nu poate avea nici un drept de proprietate asupra convingerilor si a mintilor altor oameni.

[127] Sa vedem, de fapt, care sunt implicatiile credintei in dreptul de proprietate la "reputatia" cuiva. Sa presupunem ca Brown si-a produs capcana sa de soareci si ca Robinson confectioneaza apoi una mai buna. Acum "reputatia" lui Brown de excelenta in domeniul curselor de soareci va scadea rapid, pe masura ce consumatorii isi schimba atitudinea si sursa de aprovizionare, preferand sa cumpere produsul lui Robinson. Oare nu putem spune, in cazul acesta, pe baza principiului subiacent teoriei "reputatiei", ca Robinson a adus atingere reputatiei lui Brown - si nu putem, asadar, sa-i interzicem prin lege lui Robinson de a mai rivaliza cu Brown? Daca nu, de ce nu? Sau ar trebui sa fie ilegal ca Robinson sa-si faca reclama, pentru a spune lumii ca produsul sau este mai bun?⁵ De fapt, cu siguranta ca atitudinile si ideile subiective ale oamenilor despre o persoana sau produsele sale vor fluctua necontenit si, prin urmare, este imposibil ca Brown sa-si stabilizeze reputatia pe cale coercitiva; si ar fi cu siguranta imoral si agresiv fata de drepturile de proprietate ale celorlalti sa incerce. Este, prin urmare, agresiv si criminal sa se scoata in afara legii atat rivalii cuiva, cat si defaimarile mincinoase, raspandite cu privire la produsul cuiva.

Bineinteles ca putem conveni imediat asupra grosolanei imoralitati care este raspandirea de defaimari false despre o alta persoana. Dar trebuie, cu toate acestea, sa afirmam dreptul legal al oricui de a face acest lucru. Din punct de vedere pragmatic, si de aceasta data situatia poate sa se intoarca in favoarea persoanei defaimate. Intr-adevar, in situatia actuala, cand calomniile false sunt ilegale, oamenii de rand tind sa creada ca toate relatarile defavorabile raspandite despre diferite persoane sunt adevarate, "altfel i-ar da in judecata pe calomniatori". Situatia aceasta creeaza o discriminare in defavoarea saracilor, deoarece oamenii mai saraci tind sa depuna mai putine plangeri impotriva defaimatorilor. Astfel, reputatiile oamenilor mai saraci, sau mai putin avuti, sunt susceptibile de a suferi mai mult acum, cand defaimarea este interzisa, decat daca ar fi legala. Intr-adevar, intr-o societate liberala, deoarece toata lumea ar sti ca relatarile false sunt legale, ar exista mult mai mult scepticism din partea publicului cititor si ascultator, care ar solicita mult mai multe dovezi si ar crede mai putine relatari defavorabile decat in prezent. Mai mult, actualul sistem discrimineaza in defavoarea saracilor si in alt fel. Intr-adevar, in prezent este restrictionata si propria lor exprimare, deoarece este mai putin probabil ca ei sa raspandeasca informatii adevarate dar defavorabile [128] despre cei bogati, de teama ca se vor vedea tarati in procese de calomnie costisitoare. Prin urmare, interzicerea legala a defaimarii le dauneaza persoanelor cu mijloace limitate in doua feluri: facandu-le mai susceptibile sa cada prada calomniilor si impiedicand raspandirea de informatii adevarate despre cei bogati.

In fine, daca oricine are dreptul de a raspandi defaimari mincinoase despre oricine altcineva, atunci, a fortiori, el are desigur si dreptul de a raspandi acel mare numar de afirmatii care se afla in reguinea de incertitudine, in care nu este limpede sau sigur daca afirmatiile respective sunt adevarate sau false.

1 Despre distinctia legala si filosofica fundamentala intre patente si copyright-uri, a se vedea Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Princeton, N.J., D. Van Nostrand, 1962, vol. 2, pp. 652-60. De asemenea, Murray N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, pp. 71-75. Pentru exemple de inventii independente ale unui acelasi produs, a se vedea Colum Gillfillan, The Sociology of Invention, Chicago, Follett Press, 1935, p. 75.

* N.tr.: Pentru o critica viguroasa a ideii de proprietate asupra informatiei si a ideilor de proprietate intelectuala derivate din ea, a se vedea online Stephan N. Kinsella, "Against Intellectual Property". Kinsella arata ca singura proprietate care poate fi protejata legal, in conformitate cu principiul de homesteading, este cea asupra corpului si a obiectelor tangibile dobandite prin apropriere originara, transferuri pasnice sau productie. Acestea pot fi liber structurate, in limitele respectarii egalei libertati a celorlalti, ceea ce exclude orice asa-zise drepturi asupra informatiei. Altminteri, ar rezulta ca ideile, descoperirile, sau "inventiile" lui X anuleaza cumva drepturile de proprietate prealabile ale lui Y. Astfel, in exemplul cursei de soareci, daca cineva poate copia cursa de soareci fara a incheia nici un contract restrictiv prealabil si fara a incalca proprietatea tangibila a cuiva, Brown ("inventatorul") nu are nici un drept de a-l opri. Intr-adevar, nu este nevoie de "un drept mai mare decat al cumparatorului" (Green) asupra cursei de soareci, cum gresit sugereaza Rothbard, ci de faptul ca, spre deosebire de cumparator, imitatorul (Black) nu a acceptat sa renunte la drepturile sale prealabile, de a-si structura oricum doreste proprietatea, inclusiv in forma oricarei curse de soareci - si de a comercializa rezultatul. Simplul fapt ca Brown desopera un mod specific de a-si structura proprietatea sa nu limiteaza dreptul preexistent al celorlalti de si-o structura pe a lor la fel. Este adevarat ca inovatorul Brown poate conditiona prezentarea sau vanzarea catre Green de semnarea unei clauze, prin care cel din urma se angajeaza sa-i plateasca celui dintai o anumita suma daca survine o anumita situatie specificata. Dar aceasta nu are nimic de a face cu vreun drept "rezidual" al lui Brown asupra vreunei informatii, ci este o simpla tranzactie conditionata. Acelasi rationament face irelevanta distinctia intre patente si copyright-uri, conform careia primele s-ar referi la descoperiri care pot fi facute de multiple persoane independent, iar ultimele la "inventii unice", care n-ar putea fi decat copiate. Esentialul este ca oricine are dreptul sa-si structureze sau formateze proprietatea oricum doreste si acest drept de proprietate nu-i poate fi amputat de felul cum isi gestioneaza altii proprietatea lor, in absenta unui contract de cedare a sa. Rezulta imediat nulitatea de drept a tuturor presupuselor "drepturi intelectuale", inclusiv a asa-ziselor "drepturi" ale lui Brown "asupra ideilor din capul lui Black". Daca am admite totusi, de dragul discutiei pur academice, invocarea genezei acestor idei din capul lui Black, ca fundament pentru o distinctie fara consecinte juridice, ar rezulta ca trebuie stabilit daca ideile din capul lui Black sunt rezultatul ideilor din capul lui Green, sau ar fi ajuns oricum acolo (in care caz argumentul "marimii excedentare" cade). Dar aceasta este in sine o sarcina imposibila, neexistand criterii obiective pentru a stabili contrafactual ce ar fi existat in capul cuiva, daca istoria ar fi fost alta.

2 Atunci cand am metionat prima oara pe scurt dreptul la santaj, in Man, Economy, and State, vol. 1, p. 443, n. 49, am fost asaltat cu o furtuna de reactii abuzive, din partea unor critici care se pare ca socoteau ca sustin moralitatea santajului. Este, din nou, vorba despre o nereusita de a face distinctia fundamentala intre legitimitatea unui drept si moralitatea, sau estetica exercitarii acelui drept.

3 Walter Block, "The Blackmailer as Hero", Libertarian Forum, December, 1972, p. 3. A se vedea si versiunea din Block, Defending the Undefendable, New York, Fleet Press, 1976, pp 53-54. [A se vedea si versiunea online in limba romana, aparuta sub titlul In apararea indezirabililor, la www.misesromania.org - n.tr.]

4 Pentru o critica a argumentului profesorului Robert Nozick in favoarea scoaterii in afara legii (sau a restrictionarii) contractelor de santaj, a se vedea pp. 248-50, mai jos.

** N.tr.: Sa observam, in prelungirea celor spuse dupa nota 1 de mai sus, ca a doua afirmatie nu depinde de prima, fiind chiar incompatibila cu ea: este vorba, de fapt, de dreptul lui Smith de a-si structura oricum doreste proprietatea tangibila non-agresiv dobandita. Orice incercare de a limita acest drept in functie de mersul ideilor din capul lui Smith ar incalca, de fapt, drepturile sale anterioare. In plus, datorita lipsei criteriilor obiective pentru a stabili cauzalitatea ideilor din capul lui Smith, limitarea nu s-ar putea face decat pe criterii arbitrare, ad-hoc.

5 Sau, pentru a mai lua un exemplu, sa presupunem ca Robinson publica o scrisoare de consiliere a investitorilor, in care isi exprima opinia ca actiunile unei anumie corporatii sunt nesanatoase si probabil vor intra in declin. Drept rezultat al acestui sfat, pretul actiunilor scade. Opinia lui Robinson a "deteriorat" reputatia corporatiei si i-a "pagubit" pe actionarii ei, prin scaderea pretului, datorata scaderii increderii investitorilor de pe piata. Oare ar trebui interzise prin lege sfaturile lui Robinson din acest motiv? Sau, pentru a lua inca un exemplu, A scrie o carte; B face o recenzie cartii, in care scrie ca nu este buna, rezultatul fiind o "deteriorare" a reputatiei lui A si un declin al vanzarilor cartii, precum si al veniturilor lui A. Oare ar trebui, din acest motiv, sa fie interzise prin lege toate recenziile negative? Dar acestea sunt implicatiile logice ale argumentului "proprietatii asupra reputatiei"! Ii sunt indatorat lui Williamson M. Evers pentru exemplul referitor la actiunile bursiere.