Organizarea de stat a tarii romanesti si moldovei

ORGANIZAREA DE STAT A TARII ROMANESTI SI MOLDOVEI

Organele centrale de conducere ale statului feudal romanesc erau Domnul, Sfatul domnesc si dregatorii.

1. DOMNUL

Este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor feudale de vasalitate. Institutia domniei este o institutie originala romaneasca care a aparut in stransa legatura cu formarea statelor feudale romanesti de sine-statatoare. De aceea institutia domniei nu are un corespondent in celelalte state europene, iar termenul care desemneaza aceasta institutie este un termen de sorginte latina, vine de la dominus, care inseamna stapan. Altfel spus, in conceptia feudala, domnul este seful unui stat independent care nu recunoaste o autoritate superioara, dar si stapanul tarii in sens teritorial. Institutia domniei s-a cristalizat prin preluarea unor traditii formate in cadrul formatiunilor politice prestatale de tip feudal precum si prin asimilarea unor trasaturi ale monarhiei bizantine care pastrau amintirea organizarii politice romane, aveau ca fundament ideologic crestinismul ortodox si contineau premisele necesare pentru centralizarea puterii de stat si apararea independentei statale. Domnul purta si titulatura de Mare Voievod pentru a sublinia latura traditionala a institutiei, exercitand in calitate de Mare Voievod conducerea suprema a armatei si jurisdictia suprema in stat, dar el este mai mult decat un Mare Voievod, adica este domn, este stapanul statului feudal.

In calitatea sa de sef al statului feudal, domnul exercita o serie de atributiuni de ordin politico-administrativ, de ordin militar precum si atributiuni judiciare si legislative. Competenta sa era limitata de dispozitiile Legii Tarii si de rolul pe care marii boieri il jucau in conducerea statului feudal.

a)          pe plan politico-administrativ, domnul stabilea impartirea politico-administrativa a statului, stabilea sistemul de incasare a darilor si de efectuare a celorlalte prestatii catre domnie; ii numea si revoca pe dregatori, batea moneda, exercita tutela asupra Bisericii, confirmandu-i in functie pe mitropolit, episcop si ecumeni; incheia tratatele de alianta si tratatele comerciale cu celelalte state; declara starea de razboi si de pace.

b)          pe plan militar, domnul comanda armata, iar la origine rolul sau se limita la coordonarea in lupta a steagurilor marilor boieri.

c)           Pe plan judiciar, domnul exercita atributiuni foarte intinse, fiind judecatorul suprem al tuturor supusilor, putand pronunta pedeapsa cu moartea si confiscarea averii; el putea sa delege atributiunile judiciare unora dintre dregatori sau putea incredinta o parte dintre aceste atributiuni boierilor si manastirilor pentru populatia aflata pe domeniile acestora cu ocazia investirii domeniilor respective cu imunitati feudale; hotararile judecatoresti pronuntate de domn nu se bucurau de autoritate de lucru judecat, decat in timpul domniei acestuia. Nimic nu-i impiedica pe urmatorii domni sa rejudece procesele sau sa schimbe in tot sau in parte hotararile pronuntate de domnii anteriori. De regula, domnul judeca impreuna cu Sfatul domnesc.

d)          Pe plan legislativ, vointa domnului era considerata lege, iar activitatea de legiferare a domnului imbraca forma hrisoavelor legislative care contineau norme cu caracter general si care incep sa apara la sfarsitul secolului XVI, relativ tarziu.

Din examinarea competentei si atributiilor domnului, constatam ca institutia domniei se caracterizeaza, ca de altfel toate celelalte institutii politice feudale, prin confuziunea de atributii.

In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, acesta, ca si institutia in sine, este un sistem original romanesc, un sistem mixt numit sistemul electivo-ereditar. El este un sistem cu o straveche traditie la romani. Latura electiva apare inca de la nivelul obstilor satesti sau teritoriale, alesii obstei fiind desemnati de Adunarea generala. Acest principiu al alegerii se continua si la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal, prin alegerea voievodului de catre Adunarea Cnejilor. Dar si latura ereditara este de straveche traditie, pentru ca inca de la nivelul obstii satesti se remarca tendinta alesilor obstei de a-si permanentiza functiile si de a le transmite cu titlu ereditar, tendinta care se dezvolta la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal consacrandu-se prin caracterul ereditar al institutiei cnezatului. Potrivit sistemului electivo-ereditar, putea fi ales domn oricare dintre aceia care indeplineau cumulativ trei conditii:

Sa fie din os domnesc - sa fie ruda legitima sau nelegitima pe linie directa sau pe linie colaterala cu oricare dintre domnii anteriori;

Sa fie roman crestin ortodox;

Sa nu fie insemnat fiziceste.

Prin alegere se desemna care dintre persoanele cu vocatie la tron va deveni domn. Potrivit Legii Tarii, domnul era ales de tara, insa tara insemnau doar boierii si inaltul cler. Oamenii simpli, cei din paturile sarace ale societatii, nu aveau niciun rol in alegerea domnului. Ei se margineau doar sa constate prin aclamatii alegerea facuta de boieri. Alegerea presupunea doua etape: investitura ca domn si incoronarea.

Sistemul electivo-ereditar era considerat de starile politice feudale ca unul legiuit pentru ca era reglementat de Legea Tarii. Ca atare, cei care accedeau la tron potrivit acestui sistem erau considerati domni din mila lui Dumnezeu. Dimpotriva, aceia care ajungeau pe tron cu incalcarea regulilor consacrate de Legea Tarii erau considerati uzurpatori si erau desemnati in mod peiorativ cu termenul de "domnisori". Practica politica romaneasca a consacrat de-a lungul Evului Mediu anumite instrumente juridice de influentare fie a laturii ereditare prin asocierea la tron, fie a laturii elective prin sistemul recomandarii. Totodata, Legea Tarii consacra si institutia regentei, exercitata pe timpul minoritatii domnul de catre mama sa si de unul dintre marii boieri. Sistemul electivo-ereditar a avut de-a lungul aplicarii sale indelungate in decursul Evului Mediu si aspecte pozitive, dar si aspecte negative privind evolutia politica a Tarilor Romane.

Sistemul electivo-ereditar era avantajos deoarece permitea accesul la tron si al unor persoane mai indepartate ca grad de rudenie, dar cu reale calitati politice si organizatorice in dauna unor rude mai apropiate, dar nevarstnice sau incapabile.

Sistemul era insa dezavantajos deoarece cercul celor cu vocatie la tron era uneori foarte larg si genera lupte interne intre pretendentii la tron, fiecare sprijinit de o factiune boiereasca, unii apeland si la ajutorul unor puteri straine. Aceasta a dus la slabirea statelor feudale romanesti si instaurarea dominatiei otomane.

Dupa instaurarea dominatiei otomane, pe fondul slabirii autoritatii domnesti, boierii au impus pe tron reprezentanti fideli ai intereselor lor, conditionand chiar alegerea de asumarea unui angajament priviind respectarea privilegiilor boieresti, angajament pe care Miron Costin il denumeste "tocmeala" sau "legatura". Treptat, alegerea a devenit formala, pe primul plan trecand investitura facuta de sultan si aceasta in ciuda faptului ca, in capitulatiile incheiate de Tarile Romane cu Inalta Poarta se prevedea in mod expres ca domnul va fi ales potrivit prevederilor Legii Tarii si abia apoi va fi confirmat, intarit sau recunoscut de sultan. Mai mult decat atat, uneori alegerea se facea cu incalcarea prevederilor Legii Tarii, in sensul ca era aleasa o persoana care nu indeplinea cumulativ cele trei conditii statuate de dreptul nostru obisnuielnic si totusi alegerea era validata de catre sultan.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Toate aceste precedente au deschis calea numirii directe a domnilor de catre sultan, in timpul regimului turco-fanariot si inlaturarea sistemului electivo-ereditar.

2. SFATUL DOMNESC

Este un organ central, functionand pe langa Domn si prin intermediul caruia se realizeaza participarea boierilor la conducerea statului. Sfatul domnesc este alcatuit din reprezentanti ai marii boierimi si ai inaltului cler, fiind convocat la datele si in locurile stabilite de Domn si prezidat de acesta. Numarul membrilor sfatului domnesc varia intre 12 si 25.

Principalele atributiuni ale Sfatului domnesc sunt:

a)       intarirea alaturi de domn a tuturor actelor de transfer al proprietatii feudale, garantand prin aceasta respectarea drepturilor si obligatiilor continute in actul respectiv;

b)       asistarea Domnului la judecarea proceselor, dandu-si parerea asupra fondului pricinii precum si acordul cu solutia pronuntata de Domn;

c)        garantarea impreuna cu Domnul respectarea tuturor actelor externe si in special a tratatelor de vasalitate;

d)       sfatuirea Domnului in orice alte probleme de stat atunci cand era consultat.

Prin Sfatul domnesc, boierii, in calitate de vasali ai Domnului, isi indeplineau obligatia de concilium care intra in continutul raportului juridic de vasalitate. Atat rolul cat si componenta sfatului domnesc au cunoscut o anumita evolutie. Pana la jumatatea secolului XV, Sfatul domnesc era alcatuit numai din mari stapani de domenii feudale, de regula investite cu imunitati, dispunand de slujitori si armate proprii si pe care documentele vremii ii denumesc jupani (in Tara Romaneasca) si pani (in Moldova).

In aceasta perioada, puterea Sfatului domnesc era atat de mare incat el, de facto, cenzura intreaga activitate a Domnului. Domnul lua hotararile numai impreuna cu boierii din Sfat, dovada fiind faptul ca ei erau mentionati in hrisoavele domnesti alaturi de Domn, chiar in formula introductiva a hrisovului. Boierii jucau numai rolul de factor decizional, dar ei actionau totodata pentru punerea in aplicare a hotararilor luate si putea sa-l sileasca pe Domn sa respecte aceste hotarari. Astfel ca boierii din sfat jucau rolul unor garanti, rol evidentiat de prezenta in hrisov a pecetilor lor personale, alaturi de pecetea domneasca.

Acest fenomen este firesc, pentru ca, in primele decenii, chiar primul secol dupa intemeiere, in memoria boierilor era inca vie amintirea faptului ca statul feudal se formase prin unirea feudelor lor, astfel incat prin prezenta in sfat, boierii incercau sa isi apere vechile pozitii economice si politice.

Mai tarziu, o data cu intarirea puterii domnesti si centralizarea statului feudal precum si pe fondul respingerii treptate a imunitatilor feudale, boierii participa la sfatul domnesc nu ca factori decizionali, cica simpli martori chemati sa ia act de vointa Domnului. De altfel, si componenta Sfatului domnesc cunoaste modificari semnificative in sensul ca in Sfat incep sa intre boierii de slujbe (dregatorii domnesti) numiti si revocati de Domn si aflati sub controlul direct al acestuia. La sfarsitul secolului XV, in Sfatul domnesc se aflau numai dregatori.

Dupa instaurarea dominatiei otomane, boierii au continuat sa profite de slabirea puterii domnesti si ca atare au acreditat teza ca Domnul trebuie sa asculte de Sfat. Asa cum am vazut, conditionau alegerea Domnului de asumarea unui angajament privind respectarea privilegiilor boieresti. In acest context, in Tarile Romane se instaureaza treptat un autentic regim nobiliar.

3. DREGATORII

Sunt inalti demnitari ai statului feudal, numiti si revocati de Domn si care exercitau atributiuni administrative, judiciare si militare in cadrul aparatului de stat. La origine, dregatorii erau persoane care indeplineau, in cadrul curtii domnesti, anumite atributiuni legate de persoana Domnului, asa cum le arata si numele. Pe fondul centralizarii statului feudal si ingradirii imunitatilor feudale, dregatorii patrund in Sfatul domnesc si preiau in numele Domnului conducerea efectiva a vieti de stat.

Sistemul dregatoriilor s-a cristalizat in Tara Romaneasca si Moldova in timpul domniilor lui Mircea cel Batran si Alexandru cel Bun. El este in linii generale asemanator in cele doua Tari Romane, aceasta din cauza atat a unitatii etnice si lingvistice a poporului roman cat si datorita modelului comun avut in vedere, si anume Imperiul Bizantin (altfel spus - sistemul dregatoriilor bizantine).

La investirea in functie, dregatorii depuneau un juramant de credinta fata de Domn si se bucurau de bunavointa domneasca in sensul ca primeau danii domnesti pentru dreapta si credincioasa slujba. Totodata, Domnul le conceda uneori veniturile unor tinuturi si de asemenea ei puteau primi si daruri de la subalterni. Insa, din punct de vedere formal, nu erau remunerati pentru activitatea pe care o desfasurau (aici se vede si originea sistemului magistraturilor romane pe filiera bizantina).

Dregatorii erau de doua categorii:

- marii dregatori, membri ai Sfatului domnesc;

- micii dregatori, care nu faceau parte din Sfatul domnesc.

Marii dregatori

BANUL era cea mai inalta dregatorie din Tara Romaneasca, aparut initial ca Ban de Severin, apoi ca Ban al Craiovei. Este primul dregator in ierarhia dregatoriilor Tarilor Romanesti. Avea in competenta sa administratia, armata si justitia, zone din dreapta Oltului (a Olteniei). Si el putea pronunta pedeapsa cu moartea.

LOGOFATUL era un alt mare dregator, membru al Sfatului domnesc. In ambele Tari Romane, logofatul era seful cancelariei domnesti si purtatorul Marelui Sigiliu cu care intarite actele domnesti. Totodata, el judeca procesele cu privire la domeniile boieresti ereditare.

VORNICUL era conducatorul slujitorilor Curtii domnesti si cel care asigura paza granitelor. In Tara Romaneasca, vornicul isi exercita atributiile doar asupra zonei din stanga Oltului, pentru ca in zona din dreapta Oltului aceste atributii erau exercitate de catre ban. In Moldova existau doi vornici: vornicul Tarii de Sus si marele vornic al Tarii de Jos. Acesta din urma era primul dregator in ierarhia dregatorilor Moldovei. In Moldova, vornicii erau si conducatorii armatelor din tarile respective (din Tara de Sus, respectiv din Tara de Jos)

POSTELNICUL era sfatuitorul de taina al Domnului, traducatorul acestuia si cel care se ingrijea in general de relatiile externe ale tarii.

SPATARUL era purtatorul spadei domnesti si comandantul cavaleriei, iar in timp de razboi, comandantul intregii armate. In Moldova, Domnul Ieremia Movila a creat dupa model polonez o noua dregatorie, HATMANUL, care a preluat atributiile militare ale vornicilor.

VISTIERNICUL coordona activitatea de strangere a veniturilor tarii si asigura mijloacelor necesare intretinerii statului feudal. Dupa instaurarea dominatiei otomane, si pentru plata haraciului sau tributului datorat Portii., apare un dregator nou,

CAMARASUL este un dregator nou, din secolul XVIII, cand veniturile domnului se separa de veniturile tarii; era insarcinat cu gestionarea camarii domnesti, adica a veniturilor proprii ale domnului.

PAHARNICUL

stolnicul

comisul

Micii dregatori

armasul- executorul sentintelor penale pronuntate de domn

Clucerul - cel care aproviziona cu grane curtea domneasca

aga - comandantaul pedestrimii, devenit ulterior comandantul garzii domnesti

Din examinarea sistemului dregatoriilor, rezulta ca dregatorii aveau o competenta caracterizata, ca si competenta Domnului prin confuziunea de atributii.

ORGANIZAREA FINANCIARA A TARILOR ROMANE

Existau 3 categorii de dari catre domnie:

- darile in natura, sau dijmele domnesti;

- darile in munca denumite slujba sau ropota

- darile in bani; din aceasta ultima categorie facea parte birul, care este un impozit personal pe cap de locuitor, initial boierii erau scutiti de plata birului, iar din a doua jumatate a secolului XVI, sunt obligati la plata birului atat boierii cat si manastirile. Exista o procedura speciala de stabilire a birului, numita procedura cislei, constand in stabilirea unei sume globale pe grup fiscal (pe sat sau obste), defalcata pe unitati impozabile (adica pe gospodarii) in functie de puterea economica a acestora, exprimata dupa numarul de vite. Aceasta defalcaare era realizata de functionarii specializati, denumiti rabojari, care crestau pe raboj birul datorat de fiecare gospodarie. Potrivit unui registru numit Catastif de Cisle, care s-a pastrat din vremea lui Petru Schiopul, rezulta ca in functie de cuantumul birului platit, taranii se imparteau in 2 categorii: tarani saraci (care plateau biruri mici) si taranii de visto (plateau biruri mari).

ORGANIZAREA MILITARA A TARILOR ROMANE

La origine, armata era organizata din steagurile marilor boieri, care participau la lupta la chemarea Domnului, in virtutea obligatiei de auxilium care intra in continutul raporturilor feudale de vasalitate. Domnul avea rolul de a coordona in lupta steagurile marilor boieri. Insa, dupa centralizarea puterii domnesti, Domnul isi creeaza o oaste proprie, alcatuita din slujitori si vasali directi, numita oastea cea mica. La oastea cea mica participau si tarani liberi, recrutati in schimbul unor avantaje fiscale oferite de catre domnie. Trupele domnesti erau organizate pe principiul teritorial, formand steaguri - contingente militare, pe judete si tinuturi si se aflau sub comanda vornicilor in Moldova si a vornicului si a banului in Tara Romaneasca.

Dupa aparitia armelor de foc, apar si trupele specializate de mercenari a caror intretinere era foarte costisitoare pentru domnie. In cazurile de mare primejdie, de exemplu in cazul invaziilor otomane, se ridica la lupta oastea cea mare a tarii. Aceasta ii cuprindea pe toti cei capabili sa poarte arme, inclusiv taranii dependenti.

Dupa instaurarea dominatiei otomane, asistam la un proces de declin al ostii nationale, care in epoca fanariota se reduce la garda de arnauti care asigura paza Domnului precum si contingentele militare care asigurau politia interna si paza granitelor.

ORGANIZAREA BISERICII

Biserica Ortodoxa romana a reprezentat principalul sprijin al statului feudal, atat pe plan intern in sensul tinerii in ascultare a taranilor dependenti cat si pe plan extern in sensul apararii independentei fata de incercarile puterilor vecine care, sub pretextul propagandei religioase, incercau de facto subordonarea politica a tarilor romane. Biserica Ortodoxa Romana a cunoscut un proces de organizare ierarhica si, in final, atat cea din TR cat si cea din M s-a plasat sub autoritatea spirituala a Patriarhiei de la Constantinopol. In varful ierarhiei ecleziastice se afla mitropolitul, urmat de episcopi, protopopi, stareti si preoti. Mitropolitul era de drept membru al Sfatului domnesc. Pentru ajutorul acordat statului feudal, Biserica a fost inzestrata cu importante domenii feudale, investite cu imunitati. Totodata, domnii romani au sprijinit si Biserica Ortodoxa din alte tari, in special manastirile de la Muntele Athos, prin danii importante precum si prin inchinarea unor manastiri romanesti catre manastirile de la Muntele Athos. Consecinta era aceea ca veniturile manastirilor romanesti erau incasate de manastirile de la Muntele Athos. Acest sistem al inchinarilor a cunoscut insa o extindere nejustificata, astfel incat, la un moment dat, inchinarile au inceput sa fie restranse, ele fiind desfiintate total abia in vremea domniei lui Cuza.

ORGANIZAREA TERITORIALA A TARII ROMANESTI SI A MOLDOVEI

Atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova, existau mari subdiviziuni administrative care nu erau unitati administrativ-teritoriale propriu-zise, ci mai degraba reminiscente ale epocii prestatale. Astfel, in Tara Romaneasca avem zona din stanga Oltului si zona din dreapta Oltului, iar in Moldova avem Tara de Sus si Tara de Jos. Insa unitatile administrativ-teritoriale propriu-zise erau judetele in Tara Romaneasca si tinuturile in Moldova, precum si localitatile urbane (orasele) si cele rurale (satele).

Orasele sunt unitati administrativ-teritoriale care se bucura de o anumita autonomie, mai larga in Tara Romaneasca, mai restransa in Moldova. Teritoriul orasului cuprindea trei zone si anume vatra orasului (unde se aflau cladirile, perimetrul construibil), hotarul orasului (unde se aflau terenurile cultivate de oraseni) si ocolul orasului (cuprindea un anumit numar de sate pendinte de orasul respectiv). Avem asemanari cu organizarea romana a Daciei. Exista o deosebire intre Tara Romaneasca si Moldova in sensul ca, in Moldova, Domnul putea sa dispuna dupa bunul sau plac de pamantul aflat in ocolul orasului asupra caruia locuitorii exercitau doar un drept de uzufruct. Insa, in Tara Romaneasca, pentru a putea dispune de pamantul din ocolul orasului, Domnul trebuia sa-l rascumpere de la oraseni.

Orasele erau compuse dintr-un aparat administrativ alcatuit din doua categorii de dregatori: cei locali si cei domnesti. Dregatorii locali erau judetul in Tara ROmaneasca si soltuzul in Moldova, ajutat de un consiliu orasenesc alcatuit din 12 pargani.

Satele erau de doua categorie: sate libere si sate aservite. Satele libere se bucurau de o conducere autonoma cu stravechi traditii in perioada anterioara formarii statului feudal, este vorba despre obstile satesti sau teritoriale din perioada arhaica. Din aceasta straveche autoconducere a obstei, dupa intemeierea statelor se pastreaza anumite elemente si anumite dreptul de protimis (termen de origine greaca; dreptul de precumparare/de preemptiune si dreptul de rascumparare) pentru terenurile aflate in hotarul obstii; raspunderea colectiva in materie fiscala si penala si dreptul de judecata al 'oamenilor buni si batrani' in materie penala, cu exceptia faptelor sanctionate cu pedeapsa capitala. Existau si sate aservite, fie de catre Domn, fie de catre boieri, fie de catre manastiri. Aceste sate erau conduse de un reprezentant al proprietarului.