FILOSOFIE - concepte fundamentale

-model de test-

I. " esenta mea consta in aceea doar ca sunt fiinta cugetatoare. Si cu toate ca am un corp care mi-e foarte strans legat - fiindca totusi, pe de o parte, am o idee distincta si clara a mea insumi ca fiinta cugetatoare doar, neintinsa, iar, pe de alta parte, o idee distincta a corpului ca lucru intins doar, cugetator, e sigur ca sunt deosebit cu adevarat de corpul meu si ca pot exista fara el".
(R. Descartes - Meditationes de prima philosophia)
I. Comentati textul pe baza urmatoarei structuri de idei:
1. Incadrarea textului in opera din care face parte si in ansamblul conceptiei autorului.
2. Relevarea intentiei autorului in legatura cu problema abordata.
3) Formularea ideii principale a textului.
4. Expunerea elementelor esentiale ale conceptiei autorului referitoare la problema abordata.
5. Evidentierea importantei filosofice a punctului de vedere formulat de autor si a influentei exercitate de acesta asupra meditatiei filosofice.
6. Prezentarea succinta a altor puncte de vedere (similare; diferite; personale).

II. Conceptul de libertate a primit din perspectiva antropologiei filosofice un nou continut, prin mutarea accentului de pe ratiune pe alte doua elemente ale personalitatii.
1. Precizati care sunt elementele pe care s-a mutat accentul.
2. Mentionati care este terenul de discutie al antropologiei filosofice.

III. "Nu exista libertate acolo unde nu sunt legi".
1. Selectati din lista urmatoare filosoful caruia ii apartine acest punct de vedere:
a) Rousseau; b) Jaspers; c) Mill; d) Nietzsche; e) Platon.
2. Numiti curentul filosofic caruia ii apartine acest filosof.
3. Formulati succint:
- problema filosofica in jurul careia se constituie acest curent;
- pozitia pe care o contureaza.

IV. Ce note definitorii cuprinde continutul conceptului de adevar in Mitul Pesterii?

V. Textul urmator abordeaza o problema filosofica fundamentala si exprima un punct de vedere in legatura cu aceasta:
" scopul suprem (fie ca-l avem in vedere pe al nostru, fie pe al celorlalti) este o viata lipsita pe cat posibil de durere, bogata pe cat posibil in placeri, deopotriva din punctul de vedere al cantitatii, cat si al calitatii".
Precizati:
1. Care este problema pusa in discutie?
2. Ce punct de vedere se sustine in legatura cu ea?
3. Un punct de vedere opus.

Rezolvarea testului

I. René Descartes este considerat intemeietorul filosofiei moderne si al curentului filosofic numit rationalism, chiar daca elemente specifice rationalismului au aparut si in gandirea unor filosofi anteriori lui Descartes, de exemplu Platon. Principala noutate a filosofiei lui Descartes consta in modul in care el intemeiaza atat existenta in general, cat si cunoasterea pe subiectivitatea individului. Pe fondul unei istorii a filosofiei dominata de teologie, de principiul atotputerniciei si autoritatii divine, Descartes accentueaza autonomia si capacitatile specifice omului, filosofia lui fiind o etapa importanta pe calea emanciparii umane.
In acest text, Descartes abordeaza problema centrala a naturii omului si formuleaza celebra lui conceptie dualista potrivit careia omul este alcatuit din trup si din suflet, care sunt insa doua substante diferite, cu totul straine una de alta. Cele doua substante sunt independente una de alta si, pentru a intelege ce este una din ele, nu avem nevoie sa stim ce este cealalta. Totusi, cele doua substante formeaza un tot compact, un singur lucru in fiinta umana, ca si cum sufletul s-ar confunda cu trupul. Dar interactiunea dintre suflet si trup nu este o relatie de dependenta sau de cauzalitate.
Potrivit lui Descartes, esenta omului este gandirea. Aceasta caracterizeaza sufletul, si nu trupul omului, astfel incat se poate spune ca omul este totuna cu sufletul sau si ca, intr-un anumit fel, el nu este trupul sau, desi este foarte legat de acesta. Postularea gandirii ca esenta a omului are doua dimensiuni principale, una ontologica si alta gnoseologica. Pe de alta parte, gandirea (sau sufletul caracterizat de gandire) in calitatea ei de substanta autonoma, independenta devine temeiul intregii existente, chiar daca celebrul dicton: "Gandesc, deci exist" este formulat la persoana I. Desi Descartes se exprima adesea in termeni teologici si preia idei si argumente teologice, gandirea lui reprezinta o ruptura majora fata de modul in care fiinta umana este prezentata in teologia crestina, ca o existenta subsumata existentei divine, supusa in totalitate normelor de origine divina. In plan gnoseologic, gandirea ca esenta a omului intemeiaza posibilitatea si certitudinea cunoasterii. Gandirea sau constiinta de sine este cea care genereaza evidenta principiului "Gandesc, deci exist" ca axioma a intregii filosofii carteziene, principiu al carui adevar este indubitabil. La nivelul constiintei de sine se plaseaza acea "perceptie clara si distincta" invocata de Descartes ca sursa a certitudinii primului principiu al filosofiei sale.
Raspunsul pe care Descartes l-a formulat la intrebarea: "Ce este omul?", a marcat in mod decisiv gandirea filosofica a secolelor urmatoare. Filosofia moderna este in mare masura o filosofie a subiectivitatii si in acest sens filosofia critica a lui Kant, de exemplu, se inscrie pe linia inaugurata de Descartes. Rationalismul cartezian constituie o sursa ilustra pentru filosofia moderna europeana, chiar daca el a fost contestat de catre John Locke, de exemplu, care nega existenta unor idei innascute sau posibilitatea ca gandirea umana sa produca adevaruri certe in afara oricarei experiente. Nu in ultimul rand, trebuie mentionat rolul major al rationalismului cartezian in domeniul politic si social, in constituirea valorilor individualismului si umanismului modern. Desi incepand cu secolul al XIX-lea s-a dezvoltat o intreaga filosofie ce pune accentul pe afectivitate, vointa sau instinct, valoarea clasica a ratiunii umane nu poate fi niciodata abandonata fara consecinte grave pentru societate si individ.
II. 1. Vointa si afectivitatea.
2. Antropologia filosofica discuta temele filosofice in sfera ontologiei umanului, mutand astfel centrul de greutate din terenul ontologiei generale. Ea isi pune probleme privitoare la existenta specific umana, incercand sa ofere modele explicative ale omului si activitatii umane in general. De exemplu, in problema libertatii, antropologia filosofica nu pleaca de la necesitatea naturala, ci de la caracteristicile personalitatii umane.
III. 1. a) Rousseau.
2. Iluminismul.
3.Iluminismul s-a preocupat in special de problema omului, fiind, ca si Renasterea, unul din principalii factori de emancipare ai acestuia. Iluminismul a gandit omul dintr-o perspectiva social- politica, aceasta fiind perioada in care s-au elaborat principiile fundamentale ale statului modern. Oamenii nu pot fi liberi decat daca se supun legilor, deoarece ele sunt garantul libertatii. Pentru Rousseau chiar si in afara legilor juridice, noi ne supunem legii naturale.
IV. In viziunea lui Platon, adevarul poate fi cunoscut numai pe cale rationala. El tine de o alta lume, cea a Ideilor, lucrurile existente fiind doar copii ale acestora. Adevarul lumineaza cunoasterea precum soarele lumineaza lumea fizica. Mitul Pesterii sugereaza deosebirea enorma dintre cunoasterea falsa, pe baza de opinie, si cunoasterea rationala a ideilor, precum si distanta dintre Lumea Ideilor si lumea fizica accesibila simturilor. Socul dintre cele doua lumi si modalitati de cunoastere, declansat de intoarcerea in pestera a celui care a vazut lumina Soarelui, este provocat de atasamentul extraordinar al locuitorilor pesterii fata de aceasta lume a umbrelor in care traiesc, atasament provocat la randul lui de puterea obisnuintei si rutinei zilnice. Avertismentul continut in aceasta parabola are un continut aproape tragic, in sensul ca acel om care se abandoneaza puterii de seductie a obisnuintei si ideilor care par de la sine intelese devine o fiinta limitata, nu cu mult diferita de animale, o fiinta inferioara care isi neglijeaza adevaratele posibilitati si aptitudini. Cel care refuza sa priveasca peste limitele inguste ale lumii materiale si care este gata sa ucida pentru a ramane intre aceste limite (avertismentul lui Platon este tragic si in acest sens) ramane un sclav al simturilor sale si isi dispretuieste adevarata natura, adevarata lui esenta umana care este ratiunea. Conform filosofiei lui Platon, orice om are sadita in adancul sufletului cunoasterea, dar pentru asta e nevoie de mult curaj si multa pricepere.
V. In acest text John Stuart Mill pune problema scopului vietii. Conform filosofiei sale, numita utilitarism, Mill sustine ca fundamentul moralei este utilitatea, astfel incat o actiune este buna doar daca ea aduce fericire, prin fericire intelegandu-se placerea sau absenta suferintei. Un lucru e dezirabil doar daca el procura placere, daca este un mijloc de procurare a placerii sau daca inlatura suferinta. Mill reabiliteaza astfel epicureismul, considerand ca acesta a fost pe nedrept considerat o doctrina imorala care exalta placerile corpului.
Astfel, conform principiului utilitatii (sau al celei mai mari fericiri), scopul suprem al vietii este evitarea durerii, dobandirea placerii pe cat posibil, atat cantitativ, cat si calitativ. Pentru a sublinia superioritatea placerilor spirituale asupra celor fizice, Mill afirma ca e preferabil sa fii om, adica o fiinta cu o facultate de a se bucura superioara, deci o fiinta greu de satisfacut, decat o fiinta inferioara care se multumeste cu cea mai primitiva placere. E mai bine sa fii un om nemultumit decat un animal satisfacut, mai bine un Socrate nefericit decat un imbecil multumit. Un punct de vedere opus poate fi cel al lui Kant, conform caruia fundamentul moralei nu este utilitatea, ci datoria.

Referat: Fisa de evaluare clasa 1 Proiect: Descoperind Literatura Creativa - cum sa cream povestiri

1.1.2. Motive de divort reglementate juridic. Privire istorica − versus − modernitate

Divortul taverseaza la fel ca si casatoria o perioada de tranzitie. Din acest punct de vedere motivele de divort au cunoscut si ele o evolutie in timp, in functie de perioada istorica pana in prezent.

Astfel, daca in epocile istoriei romane gasim izvoare putine si incomplete asupra cauzelor care ar putea duce la divort, in contemporaneitate acestea si-au schimbat incriminarea si traseul.

Asupra cauzelor de divort admise de asa zisa legislatie romana a lui Romulus, gasim: adulter, otravire, facerea de "chei false" la pivnita de vinuri (data fiind severitatea cu care romanii opreau pe femei de la bautura vinului. Romanii considerau betia femeii ca o crima tot atat de urata ca si adulterul. Aceasta este tot ce stim despre aceasta epoca).[5]

Pe timpul legii celor XII table si al Republicii, motivele de divort se inmultisera foarte mult pe langa cele enumerate mai sus gasim un nou motiv "starpiciunea femeii", la care se adauga unele motive imorale, scandaloase si chiar ridicole, si anume: cinstirea femeii la jocurile publice, neacoperirea fetei in public ("fata nevolata"), si cea mai frecventa: lipsa bunului plac al unuia sau al ambilor soti. Astfel ca, in anul 331 d. Cr. s-a promulgat o constitutie care limita cauzele divortului. In acest caz, cazurile de divort pentru barbat erau: adulter, maleficiu si fermecatorie, iar pentru femei − atunci cand sotul era violator de morminte, criminal sau fermecator. Pedepsele pecuniare pentru barbatul culpabil erau interdictia de a se recasatori si datoria de a se restitui femeii toata zestrea, iar pentru femeie − exilul si pierderea zestrei.

Dupa aproape un secol, in anul 439 d. Cr., dupa imparatii Onoriu si Theodosiu se aduc noi modificari asupra legii divortului ca: interdictia barbatului ce isi repudiase fara motiv sotia, − de a se mai recasatori, iar femeii ii ridica dreptul la o noua casatorie pe timp de cinci ani.

Legile asupra divortului se afla intr-o continua schimbare si evolutie. Astfel, in anul 497 d. Cr., imparatul Athanasiu introduce divortul prin consimtamantul mutual.

Mai tarziu imparatul Justinian mentine numarul si natura cauzelor de divort fixate, la care adauga trei motive noi pentru barbat: mergerea femeii la baie cu un strain, avortul cu premeditare si cautarea unui sot in timpul casatoriei, iar pentru femeie a introdus inca doua motive: violenta domestica si impotenta sotului timp de trei ani de la casatorie. Pe langa aceste reglementari pentru restrictionarea divortului erau dispuse  pedepse pentru sotul vinovat de incalcarea legilor: barbatul vinovat sa fie dator a inapoia femeii zestrea ei si o suma egala cu o treime din bunurile cuprinse in aceasta in cazul cand aveau copii; iar femeia vinovata era inchisa in manastire si barbatul devenea proprietarul bunurilor, iar cand erau copii rezultati din casatorie, copiii luau doua treimi si manastirea o treime.

Vechile legislatii asupra divortului la romani dateaza cu putin inainte de 1 decembrie 1865 cand s-a introdus noul Cod civil, in Tarile Romane, unde desi erau promulgate legile lui Caragea si Calimack din 1817 − acestea nu erau intrebuintate, fiindca tribunalele religioase singure competente in aceasta materie judecau dupa pravila bisericeasca − care nu erau altceva decat regulile dreptului roman din timpul lui Justinian. Putem spune ca poporul roman a fost guvernat in privinta divortului de dreptul vechi bizantin al lui Justinian pana la 1 decembrie 1865.

Modificarea acestor legi se datoreaza lui Matei Basarab, a carui pravila admitea ca in dreptul nostru civil 2 feluri de divort: prin consimtamant mutual si pentru cauza determinata. De precizat este ca divortul prin consimtamantul mutual era permis numai intr-un singur caz − atunci cand sotii voiau sa se calugareasca.

Cauzele determinate pentru care se putea divorta erau urmatoarele in pravila lui Matei Basarab: 1) adulter; 2) gonirea femeii si refuzarea intretinerii acesteia; 3) specularea cinstei femeii; 4) amenintarea vietii; 5) acuzarea de adulter a femeii; 6) injurii, bataie grava; 7) nebunia barbatului; 8) dusmanie; 9) impotenta barbatului timp de trei ani de la casatorie sau nevirginitatea femeii cu datoria de a o proba in timpul cel mai scurt; 10) avortul sau vointa de a avorta; 11) talharia, violarea de morminte; 12) farmece; 13) absenta barbatului timp de cinci ani si de zece ani cand este militar.[6]

Codul civil din 1865 ofera o explicatie a divortului pe baza consimtamantului: casatoria are la baza ideea consimtamantului. Odata cu incetarea consimtamantului trebuie sa inceteze si casatoria − pentru a nu se atenta la libertatea individuala. Definirea juridica a divortului este desfacerea legala a sotilor de la vietuirea impreuna, cu dreptul pentru fiecare de a putea pasi intr-o alta casatorie si cu scopul de a stinge obligatiile care se nasc din casatorie. Divortul este obiectul a 75 de articole ale codului civil , cartea I titlul VI − articolele 217 la 285. (Codul civil, 1865)

In cadrul acestui cod dreptul de a divorta este acordat numai in cazuri grave si cu multe restrictii, fiindca el este admis la legile epocii numai ca un rau necesar.

Cauzele pentru care se poate divorta sunt determinate in mod limitativ de legiuitor: a) adulterul unuia dintre soti; b) excesele, cruzimile sau insultele grave; c) condamnarea la munca zilnica; d) atentatul la viata sotului sau tainuirea lui (art. 211−213 si art. 215, Cod civil, 1865).

Pe langa divortul pentru cauze determinate, legiuitorul a prevazut si pe cel prin consimtamant mutual, dar acesta poate fi considerat un mod mascat la care recurge de multe ori sotul sau sotia, dorind ca in interesul copiilor si al moralitatii publice sa ascunda adevarata cauza a dizolvarii casatoriei. Aceasta a fost intentia legii in cazul divortului prin consimtamant mutual, dar realitatea si practica fac ca sub acest tip de divort sa nu se ascunda cauze adevarate, ci numai simple deosebiri de caracter, ceea ce este imoral, caci un divort fara cauza este un atentat la casatorie, un atentat la ordinea sociala.

Mai avem in vedere si conditiile[7] cerute de lege in cazul divortului (Cod civil, 1865):

a) Sotii sa aiba etatea ceruta pentru efectuarea casatoriei, socotindu-se majori si capabili (barbatul 25 de ani si femeia 21 de ani).

b)      Cererea de divort prin consimtamant mutual, nu se poate admite decat dupa trecerea a doi ani impliniti de la contractarea casatoriei (art. 255).

c)      Dupa trecerea a 20 de ani de la casatorie orice cerere de divort este respinsa, la fel si in cazul in care femeia a implinit varsta de 45 de ani.

d)      Consimtamantul mutual al sotilor trebuie sa fie intarit de acel al tatalui si al mamei, iar in lipsa acestora de cel al descendentilor in viata.

e)      Sotii sunt obligati (in cazul divortului prin consimtamant mutual) sa faca un inventar si o estimare a averii mobila si imobila.

f)       Sotii sunt obligati de art. 259, cod civil, 1865, sa hotarasca prin conventie in scris asupra urmatoarelor doua puncte:

la cine vor sta copiii nascuti in casatorie, atat in timpul pana la     pronuntarea divortului, cat si dupa.

sa evalueze suma necesara intretinerii copiilor si sa determine obligatia celui ce urmeaza sa o dea, si sa se fixeze suma pe care barbatul o va da femeii pentu intretinerea pe timpul procesului, in situatia cand ea este saraca.

Divortul constituie situatie, mijloc de desfacere a casatoriei alaturi de moartea unuia dintre soti, si declararea judecatoreasca a unuia dintre soti. O conditie a efectuarii divortului in vechiul drept romanesc ce avea in vedere respectarea responsabilitatilor parentale in timpul si dupa divort, are continuitate si in reglementarile actuale privitoare la familie, intrucat "parintele divortat caruia i s-a incredintat copilul pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu acesta, precum si de a veghea la cresterea, educarea, invatarea si pregatirea lui profesionala." (Codul familiei roman, art.1, 22, art.23 alin.4,5; art.4, alin.2, art.42, 44, 97 si Decretul nr. 31/1954, art.16)

Dreptul roman actual acorda o importanta deosebita motivelor de divort. Codul familiei actual prevede in art.38, alin.1 "Instanta de judecata poate desface casatoria prin divort atunci cand, datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila".

Motivele temeinice fara de care nu este posibil un divort se afla in contradictie cu motivele multiple din dreptul roman si vechiul drept romanesc.

Motivele temeinice sunt "tocmai elementele de fapt (imprejurari din casatorie) pe care sotul reclamant le invoca prin actiunea ce o promoveaza, iar consecinta fireasca a existentei acestor motive temeinice este tocmai imposibilitatea continuarii casatoriei".[9] Se lasa deci, posibilitatea instantei de judecata sa faca o apreciere a intregului material probatoriu ce va fi administrat in timpul procesului. Se considera totusi ca motivele de divort invocate si dovedite trebuie sa aiba o anumita gravitate care sa duca la intreruperea convietuirii. De precizat este faptul ca acordul partilor pentru desfacerea casatoriei si cererea de divort a unui sot, pe temeiuri de boala grava, sunt apreciate de lege ca motive temeinice.

Din pacate Codul familiei nu specifica care sunt motivele in baza carora se poate cere desfacerea casatoriei prin divort, cu exceptia celor prevazute de art.38 alin.2 (motive temeinice care determina vatamarea relatiilor dintre soti, in final imposibilitatea continuarii casatoriei). Desi textul de lege nu precizeaza care sunt motivele temeinice, putem concluziona ca "actiunea de divort intervine cand casatoriei ii lipsesc elemente de fond in baza carora s-a incheiat: afectiune reciproca, prietenia, sprijinul moral si material".[10]

O ilustrare mai fidela a situatiilor raportate la motivele de divort este prezenta in Codul de procedura civila, art.613 si 613 bis. Sunt prevazute trei situatii speciale de acest gen:

"Situatia in care nu se acorda nici termen de conciliere, nici termen de gandire daca sotul parat suferea de alienatie mintala cronica sau debilitate mintala cronica; era declarat disparut prin hotarare judecatoreasca; si-a parasit sotul, stabilindu-se in strainatate.

Situatia in care se acorda termen de conciliere in camera de consiliu, dar nu se acorda termen de gandire: sotul a fost