Comunicarea eficienta la varsta anteprescolara

Comunicarea eficienta la varsta anteprescolara

1. Particularitatile coumnicarii

1.1. Limbajul si comunicarea

Comunicarea cu anteprescolarul este o adevarate abilitate pe care cu totii incercam sa ne-o dezvoltam din momentul in care devenim parintii si pe care foarte greu ajungem sa o stapanim. De la un simplu zambet, o incruntare sau un episod de plans copilul mic ajunge, cu ajutorul adultului, sa rosteasca cuvinte simple, apoi propozitii si fraze…si chiar sa nu-i mai putem opri din vorbit. Pana acolo insa, adevarata provocare pentru parinti este de a intelege limbajul prin care micutul ne transmite ce simte si de ce are nevoie.

Problematica limbajului a dobandit – in ansamblul preocuparilor stiintifice - o pondere substantial sporita odata cu aparitia la inceputul secolului a semioticii – stiinta despre semne – dar mai ales gratie dezvoltarii structuralismului pentru care a constituit atat o baza de pornire cat si un domeniu preferat de aplicatie. Printre stiintele care au ca obiect limbajul (lingvistica, semiotica, fonetica etc.), psihologia limbajului vizeaza in special integrarea “comportamentelor verbale” in ansamblul structurii personalitatii.

Semiotica ofera definitia cea mai generala a limbajului. Din punctul ei de vedere, limbajul este un “sistem de semne manuite dupa anumite reguli in vederea fixarii, prelucrarii si transmiterii de informatii”. Semn este tot ceea ce – pe baza unor reguli – este substituit pentru altceva . Regulile care guverneaza sistemul de semne sunt de 3 tipuri: a) reguli sintactice, care vizeaza relatiile dintre semne (de exemplu, regulile relatiilor dintre diversele parti de propozitie); b) reguli semantice, care vizeaza relatia dintre semne si semnificatiile lor (de exemplu, regulile de traducere); c) reguli pragmatice, care stabilesc regulile de utilizare a semnelor de catre agenti in comportamentul lingvistic (de exemplu, regulile de folosire a pronumelui personal “eu”). Aceasta definitie a limbajului este valabila atat pentru limbajele naturale, adica limbile formate in procesul comunicarii sociale, cat si pentru limbajele artificiale, construite de om in procesul cunoasterii stiintifice Unii autori fac distinctie intre limba – fenomen social de comunicare prin mijloace lingvistice (fonetice, lexicale si gramaticale) si limbaj – mecanismul psihic individual, constituit ontogenetic, de utilizare a limbii. Noi folosim termenul de limbaj in ambele sensuri, in functie de context. Desi limbajele artificiale (formale) se bucura de o atentie sporita in ultimii ani si din partea psihologiei, mult mai imense au fost eforturile pentru analiza psihologica a limbajului natural. Asupra acestui tip de limbaj ne vom opri in continuare, desemnandu-l simplu prin termenul de limbaj.

Din punct de vedere psihologic, limbajul face parte dintr-o clasa mult mai vasta de fenomene – conduitele simbolice – alaturi de gesturi, artele figurative, mimica etc. La baza tuturor acestor fenomene, deci inclusiv a limbajului, se afla functia semiotica. Functia semiotica desemneaza capacitatea de a utiliza semne/simboluri, adica semnificanti ca inlocuitori ai obiectelor (semnificatiilor) si de a opera cu acestia pe plan mintal. Combinatorica mintala dobandeste prin aceasta noi dimensiuni, exercitandu-se in absenta obiectelor de cunoscut, realizand saltul de la real la posibil.

Limbajul verbal este deci una din formele de manifestare a functiei semiotice. Mimica, gesturile, imagistica, desi sunt forme ale functiei semiotice, nu sunt identice cu limbajul verbal. Acesta a aparut ca urmare a supunerii functiei semiotice la rigorile comunicarii sociale. Aceasta comunicare sociala a impus arbitrarietatea semnelor lingvistice, neasemanarea lor fizica cu obiectul desemnat. Comunicarea sociala a operat o selectie intre diversele manifestari ale functiei semiotice, retinand expresia lingvistica drept cea mai adecvata. Ca urmare, cu toate ca in comunicarea sociala se utilizeaza si limbajul nonverbal (mimica, gesturile etc.), ponderea lor este relativ redusa fata de codul lingvistic care corespunde cel mai bine cerintelor fixarii si comunicarii de informatii.

Limbajul verbal apare la intersectia functiei semiotice cu comunicarea. El este acel tip de limbaj care satisface in chipul cel mai adecvat cerintele ambelor procese.

Prin asimilarea limbii, activitatea omului dobandeste un continut specific, limbajul verbal restructureaza pana in temelii activitatea psihica a omului. Determinarea sociala a psihicului uman se manifesta in mare masura tocmai prin “natura verbala” a tuturor proceselor, starilor si insusirilor psihice ale personalitatii.

In aceasta directie au fost intreprinse o serie de cercetari care abordeaza din perspectiva psihologica propriu-zisa, pe de o parte, procesele de achizitionare a limbajului de catre copil, iar, pe de alta parte, locul limbajului in sistemul general al psihicului uman, relatiile dintre limbaj si celelalte fenomene psihice atat in timpul functionarii lor la un moment dat, cat si pe parcursul constituirii lor.

Se mentioneaza ca pe langa functia primordiala de asimilare a comunicarii dintre indivizi, limbajul joaca un rol mediator in dezvoltarea si desfasurarea altor functii psihice, atat constiente, cat si inconstiente. Datele experimentale vizeaza o gama larga de fenomene de la cele mai simple (conditionarea, discriminarea perceptiva, invatarea etc.) pana la cele mai complexe (memoria, gandirea cu variatele sale operatii, rezolvarea problemelor), relevandu-se, in general, rolul codarii verbale in sporirea eficientei proceselor psihice.

Sub aspectul lexicului, invatarea limbajului urmeaza o crestere exponentiala incepand cu varsta de 2 ani. Daca in jurul acestei varste copilul abia poseda aproximativ 100 de cuvinte, la 6 ani lexical sau va subintinde un numar de circa 2.500 de cuvinte, ceea ce il face apt pentru implinirea activa in comunicarea sociala. Sub aspect morfo-sintactic, dezvoltarea competentei lingvistice e marcata prin trecerea de la exprimarea unei propozitii printr-un singur cuvant la asertarea unor propozitii cu doua apoi cu mai multe cuvinte intr-o gramatica tot mai corecta. La 4 ani copilul utilizeaza propozitii mult mai lungi si mai complexe atunci cand comunica cu un adult decat in comunicarea cu un alt  copil de varsta mai mica. Cu o aproximatie neglijabila, se pot stabili urmatoarele repere psihogenetice:

1. La 2 luni copilul scoate sunete specifice ca raspuns la stimularea cu obiecte placute sau la aparitia unor figuri familiare;

2. La 6 luni copilul incepe sa repete aceleasi foneme (procesul de lalatie); in urmatoarele luni, sunetele pe care le emite copilul aproximeaza tot mai bine cuvintele pe care le aude.

3. La 1 an copilul rosteste primele cuvinte (“mama”, “tata” etc.).

4. La 15 luni el incepe sa utilizeze cuvinte simple ca substitute pentru propozitii. De pilda spune “sus” pentru a semnala dorinta lui de a fi ridicat.

5. La 2 ani deja este in masura sa formeze propozitii din doua cuvinte (ex. “mama lapte”).

Dupa 2 ani, performantele lingvistice se imbunatatesc rapid: in jurul varstei de 3 ani copilul emite propozitii complete si, in general, corecte din punct de vedere gramatical.

Depasind abordarile behavioriste Skinner (1971) sau biologizante cu privire la modul de dobandire a limbajului, cercetarile actuale sustin o conceptie interactionista. Ideea centrala a acestei abordari este cea de disponibilitate (readiness). Aceasta inseamna ca maturizarea biologica a copilului, in special la nivel cerebral – il face disponibil (ready) pentru anumite achizitii lingvistice si indisponibil pentru altele. Nivelul de maturare atins de copilul de 1 an de pilda il face disponibil pentru repetarea imitativa a unor cuvinte izolate fiind insa insuficient dezvoltat pentru dobandirea propozitiilor sau a frazelor. Invers, daca disponibilitatile pe care le ofera dezvoltarea creierului in materie de invatare a limbajului nu sunt fructificate la timp, pe parcurs acestea se diminueaza. Faptul a fost demonstrat de analiza celor catorva  cazuri de “copii-lup”; cei peste 15 nu au mai putut fi verbalizati.

	Tema de reflectie. Cum s-ar putea explica faptul ca unii copii cu varsta mai mica de 5 ani sun capabili sa citeasca constient diferite texte si chiar sa grupeze literele pentru a forma cuvinte?

tema de reflectie

Pe langa disponibilitatile biologice, dobandirea limbajului este conditionata de un anumit nivel de dezvoltare a structurilor cognitive. Cercetarile efectuate de Piaget, dar mai ales de descendenta piagetiana au aratat ca structurile senzorio-motorii constituie premisele necesare dezvoltarii structurilor lingvistice. Pentru a pune in evidenta dependenta structurilor lingvistice de cele cognitive, H. Sinclair a procedat la testarea abilitatilor lingvistice ale unor subiecti aflati in faze de dezvoltare diferite a notiunii de “conservare”: nonconservare, stadiul intermediar, conservare. Rezultatele experimentale au aratat ca performantele lingvistice ale subiectilor care au dobandit notiunea de conservare sunt net superioare fata de cei aflati in stadiul nonconservarii. Subiectii care au dobandit conservarea folosesc un vocabular mai nuantat. De pilda subiectii non-conservativi folosesc un singur termen “mic”, pentru a desemna lungimea sau grosimea, pe cand subiectii conservativi utilizeaza cuplurile: “lung/scurt”, “gros/subtire”. Aceasta dependenta functionala a structurilor lexicale de cele cognitive apare mult mai evidenta in constituirea sintaxei decat a lexicului. De pilda, atunci cand li se cere sa exprime cate doua diferente dintre itemi, copiii mai putin evoluati sub aspect operatoriu recurg la structuri cvadripartite (“acest creion este lung, celalalt este scurt, acest creion este subtire, celalalt este gros”), pe cand cei evoluati construiesc structuri bipartite (“acest creion este lung si subtire, celalalt este gros si scurt”).

Rezultate similare au obtinut E. Fereiro, E. Clark. Cercetand modalitatile de exprimare lingvistica a timpului (verbe, adverbe etc.) in functie de nivelul structurilor operatorii, Fereiro a evidentiat “reala forta organizatorica” a acestora asupra subsistemului lingvistic. Desi adverbele si timpurile verbale sunt folosite de timpuriu, abia pe masura maturizarii cognitive acestea dobandesc o organizare structurala si sunt folosite adecvat.

Toate aceste date sustin teza generala ca in sistemul multiplelor interactiuni dintre structurile cognitive si lingvistice, cele dintai sunt dominante, cele din urma – recesive.

Desi recunosc rolul structurilor senzorio-motorii ca prealabile in dezvoltarea lingvistica, unii autori au sustinut ca odata cu aparitia limbajului (extern) acesta este interiorizat sub aspectul formei si functiilor sale, devenind limbaj intern, iar apoi gandire. Deci, gandirea este un limbaj interiorizat, dupa aparitia limbajului, structurile cognitive fiind subordonate celor lingvistice. in ciuda unei ingeniozitati experimentale puse in joc, cercetarile de pana acum nu confirma aceasta ipoteza (Bronckart). Dealtfel, in procesualitatea ei, gandirea utilizeaza si alte coduri – imagistic, semantic (vezi in acest sens particularitatile inteligentei artificiale si ale psihologiei cognitive).

1.2 Formele limbajului

In general, comportamentele lingvistice au fost clasificate dupa diverse criterii (suportul natural al semnelor, caracterul lor etc.). Categoriile rezultate au fost numite “forme ale limbajului”., iar in cele ce urmeaa ne vom opri asupra dihotomiei limbaj verbal – limbaj nonverbal.

Limbajul nonverbal a facut obiectul unor cercetari asidue in ultimii ani. Unii psihologi estimeaza ca circa 65% din semnificatiile prezente intr-o conversatie sunt purtate de semnale nonverbale (gesturi, expresii faciale, pozitii ale corpului, miscari oculare, in spatiu etc.).

Intr-un experiment efectuat asupra limbajului nonverbal (mai exact tipetele copiilor intre 0 si 2 ani), Rick a solicitat unor mame sa asculte strigatele inregistrate ale unui lot de copii. Mamelor li se cerea: 1. sa recunoasca sunetul scos de propriul copil; 2. sa numeasca situatiile in care aceste strigate au fost emise. Rezultatele au aratat ca mamele recunosc mult mai usor contextul de emisie a unor strigate scoase de toti copiii (adica “semnificatia” lor) decat strigatele scoase de propriul copil. Aceasta arata ca productiile vocale ale copiilor sunt suficient de precise si universale (colective) pentru a functiona ca limbaj in comunicarea mama-fiu).

Montagner si Mounoud au evidentiat existenta unor veritabile sisteme de comunicare mimica si gestuala la copiii de cresa intre 1,6-4 ani. Acestea constau in secvente de gesturi, posturi, expresii mimate care intr-un context dat provoaca reactiile dorite.

Comunicarea verbala nu are numai un sens functional, de schimb de informatie impus

de rezolvarea unei sarcini comune, comunicarea interumana vehiculeaza si un continut emotional, caracterizandu-se printr-un anumit grad de consonanta psihica, de acceptare sau inacceptare, de concordanta sau neconcordanta, ceea ce se manifesta intr-un fel sau altul in conduita oamenilor care participa la comunicare.

Pe baza datelor actuale principalele repere in dezvoltarea functiei reglatorii a limbajului sunt urmatoarele:

1). la 18 luni limbajul (prin cararcteristicile sale ritmice) poate declansa uncomportament motor simplu;

2). la 2,6 ani el poate stopa (inhiba) un comportament motor;

3). la 3,6 ani prin limbaj se poate coordona un raspuns la un stimul vizual.

Dupa cum bine stim cu totii, limbajul non-verbal este specific copiilor mici- modul in care ne zambesc, se catara, rad, se deplaseaza- ne permit sa intlegem mesajele pe care ni le transmit. O data cu inaintarea in varsta, aceste comportamente evolueaza si ele devenind din ce in ce mai complexe. De exemplu, bebelusii isi extind tipurile de comportamente non-verbale de indata ce incep sa mearga aceasta abilitate permitand modificarea posturii, a pozitiei, a relatiilor spatiale. Gesturile sunt o parte importanta a limbajului non-verbal incepand cu varsta de 1 an, cand aratatul cu degetul este prezent in orice situatie noua, sau pentru orice obiect nou sau familiar (arata cu degetul cand vrea ceva, cand vede ceva, cand vrea sa ne arate ceva).

Aratatul cu degetul este insotit intotdeauna de privirea indreptata spe mama/ apartinator, postura aproape nemiscata, orientarea corpului si a capului jumate spre mama, jumatate spre obiectul nou. De asemenea, cand un copil de 1 an da din manute, de cele mai multe ori acesta este un semn de interactiune si nu de “la revedere”. 

La aceasta varsta, copilul initiaza comportamente de comunicare prin simple priviri, zambete, intorcandu-si corpul sau indepartandu-se, uneori lovindu-si capul de piciorul sau pieptul mamei. Ii vedem catarandu-se pe picioarele noastre, sprijinindu-se de noi, urcandu-se pe diferite obiecte, sau sarind sau alergand de bucurie.

O data cu dezvoltarea musculaturii fine, abilitatile cognitive se dezvolta si ele iar copilul invata si raspunde startegii de comunicare specific, respectand normele sociale. Cele mai frecvente modalitati de comunicare non-verbala la aceasta varsta sunt:

Intinderea manutelor

Aratatul cu degetul

Atingerea

Contactul vizual

Miscarea capului pe vertical si orizontala (datul din cap si scuturatul capului)

Referat: Definiti strategiile de intreprindere Referat: Analiza riscului la nivelul intreprinderii

Impingerea obiectelor sau persoanelor

Tragerea obiectelor sau persoanelor spre el

Aceste semne sunt utilizate atat in comunicarea cu adultii cat si in comunicarea cu copiii de aceeasi varsta, desi atunci cand este vorba de comunicarea copil-copil, limbajul non-verbal este mai “pronuntat” si mai agresiv (de exemplu daca un copil vrea jucaria altui copil, acesta o va merge spre el si i-o va lua din mana, indepartandu-se).

Limbajul non-verbal este de asemenea un indicator puternic al nivelului de comfort al copilului intr-o anumita situatie (ganditi-va la un grup de copii in care unii se joaca, altii se cearta, altii nu se implica in activitate, stau retrasi). Nivelul de “discomfort” nu este ridicat doar pentru cei care stau retrasi, ci si pentru cei care sunt implicati in conflict, diferenta fiind modul in care exprima aceeasi emotie (lucru intalnit si la adulti).

	Aplicatie. Propuneti o activitate prin care sa dezvoltati limbajul la copiii de 1-3 ani, folosindu-va de materialele educative specifice varstei (imagini, creioane colorate, hartie colorata, minge, baloane etc).

In 1982, Linda Acredolo si Susan Goodwyn au observant ca bebelusii foloseau in mod spontan anumite gesture (miscari ale miinilor) pentru a reprezenta cuvintele pe care nu le puteau pronunta inca. Aceste observatii le-au facut pe cercetatoare sa studieze efectul pe care limbajul semenlor il are asupra copiilor fara deficiente de auz. A aparut astfel programul “My Baby Can Talk”, iar rezultatele studiilor longitudinal au aratat ca acei copii care invatau sa comunice prin semne inainte sa vorbeasca, au rostit primele cuvinte mai repede decat bebelusii din grupul de control si au avut scoruri mai bune la testele de inteligenta (la varsta de 8 ani). Copiii inclusi in programul “My baby can talk” au un vocabulary mai bogat, au mai multa incredere in sine si sunt atrasi de jocuri mai complicate decat ceilalti. De asemenea, parintii acestor copii au raportat un nivel mai scazut al nivelului de frustrare al copiilor si o comunicare mult mai buna decat parintii din grupul de control. Bazandu-se pe studii experimentale desfasurate pe o perioada mai mare de 20 de ani, programul My baby can talk este destinat copiilor cu varste cuprinse intre 9 si 36 de luni.   

Teme de reflectie Care pot fi beneficiile imediate ale comunicarii prin semne cu copiii mici?

	Aplicatie. Analizand principiile de aplicare ale programului “My baby can talk”, identificati momentele cheie in derularea unui program de invatare a limbajului prin semne la anteprescolari.

2. Tehnici de comunicare eficienta

A vorbi cu anteprescolarii poate fi o activitate deopotriva provocatoare sau satisfacatoare. Provocarea consta in creerea unei atmosfere in care atat adultul cat si copilul sa comunice eficient, iar recompensa consta in capacitatea de a vedea viata prin ochii copilului.

Pentru a putea comunica cu copiii de pana la 3 ani, puericultorii au nevoie de o serie de abilitati, dintre care prima si poate cea mai important este de a nu uita ca micutii sunt oameni; chiar daca vad lumea si interactioneaza cu noi altfel decat adultii, ei merita acelasi respect.

Una din cele mai importante modalitati prin care copiii invata sa comunice este observatia. De aceea exemplul pe care il dau adultii este foarte important. Pentru a-i dezvolta abilitatile de comunicare si pentru a-i dezvolta limbajul exemplul pe care il dau adultii in acest sens este foarte important. Putem dialoga cu copiii oricand- in masina, spunandu-le unde merge si ce vom face, comunicandu-le programul unei zile, citind o carte, cantand, intreband ce vor sa faca sau cum au petrecut ziua.

Aplicatie. Propuneti o activitate de dezvoltare a limbajului la anteprescolari care poate fi desfasurata atat de catre parinti cat si de catre educatori.

O alta modalitate prin care putem incuraja dezvoltarea abilitatilor de comunicare este joaca/jocul. Jocurile imaginare (ca manam ceva sau ca pregatim mancare, ca suntem la gradinita sau ce vom face si cum ne vom juca la o petrecere) incurajeaza copiii sa interactioneze cu noi. Schimbarea vocii atunci cand pretindem ca vorbeste o jucarie sau jocul de rol in care adultul isi schimba vocea pentru a purta un dialog intre doua jucarii, incurajeaza copilul sa comunice. Foarte important este si “cititul” de catre copil a unei carti. Lasati-l pe copil sa rasfoiasca paginile si sa spuna cu cuvintele lui actiunea. Lasati impresia ca citeste bine si manifestati interes fata de ceea nareaza fara a pune accent pe continutul real sau desfasurarea exacta a intamplarilor.

Iata cateva reguli generale care se aplica in procesul comunicarii cu anteprescolarii (recomandari):

Intodeauna vorbiti cu copiii de la acelasi nivel. Poate ca trebuie sa va opriti din activitate, sa va aplecati sau sa va asezati, dar este foarte important sa fiti la acelasi nivel (sa avesi fata la acelasi nivel). Copiii sunt in mod constant tratati “de sus” de catre adulti, lucru care poate duce la aparitia sentimentului de inferioritate, de lipsa de importanta (“eu, ca si copil, nu contez”). De asemenea, adresandu-ne copilului de la acelasi nivel ii transmitem un alt mesaj “Ma intereseaza ceea ce vrei sa spui”

Fiti cat mai naturali in comunicarea cu copiii mici. Acest lucru se refera atat la mimica fetei, cat si la inflexiunile vocale. Deseori, adultii vorbesc cu anteprescolarii ca si cum ar fi niste copii mici. Avem tendinta de a exagera expresiile faciale si/ sau sa subtiem si sa ridicam nivelul vocii. Deoarece copiii au tendinta de a imita adultul, folosirea unui comportament cat mai firesc va incuraja copiii sa foloseasca vocea si expresiile faciale normale/ naturale.

Fiti rabdatori cand vorbiti cu copiii mici. Anteprescolarii nu isi exprima ideile cu rapiditatea specifica adultului, nu pot sa isi rafineze si sa gaseasca tot timpil cuvintele cele mai potrivite si mai simple. Ascultand cu rabdare si incurajand copilul sa isi exprime ideile, atat adultul cat si copilul pot avea o experienta de invatare placuta. Pentru copii, o experienta de invatare pozitiva este atunci cand adultul ii demonstreaza ca ideile, gandurile si emotiile pe care le are sunt importante.Ascultand cu rabdare ii transmiteti copilului faptul ca sunteti interesati sa ascultati ce va spune. Ca adult, invatati mai multe despre modul in care copilul vede lumea in care traieste si pe care incepe sa o descopere

Deseori, poate fi dificil sa intelegem ceea ce vor copiii mici sa ne transmita. Este important sa il convingeti pe copil ca sunteti interest de ceea ce el/ ea va spune, dar ca aveti problem in a intelege mesajul. Este tentant de multe ori sa pretindeti ca ati inteles ce a spus sau sa ignorati ceea ce incearca sa comunice. Acest lucru nu este o experienta de invatare pentru copil, el nu a reusit sa transmita nimic, deci adultul nu a primit mesajul transmis. Ajutandu-i pe copii sa comunice, nu doar aratati interes fata de ceea ce ii preocupa, ci mai ales ii invatati abilitati de comunicare, le formati deprinderile de comunicare cu ceilalti.

Asigurati-va ca sunteti politicosi fata de copii atunci cand comunicati cu ei. Uneori, mai ales atunci cand sunt prezenti si alti copii, este necesar sa intrerupeti conversatia pentru a rezolva sau a raspunde unei alte situatii. Daca acest lucru se intampla, scuzati-va fata de copil folosind expresii simple si mai ales reveniti la dialogul purtat dupa ce problema s-a solutionat, uneori chiar explicand de ce a trebuit sa intrerupeti conversatia.

Acestea sunt doar cateva sugestii prin care puteti imbunatatii comunicarea cu copilul mic. Este important sa-l invatati sa fie politicos si sa aiba si abilitati de ascultare atunci cand comunica cu ceilalti. Toate acestea au un rol deosebit in dezvoltarea limbajului, in modelarea stimei de sine si a imbunatatirii modalitatilor de comunicare cu ceilalti.

Recomandari pentru educatori si parinti. Pentru copiii cu varste de pana la 2 ani, este bine sa luati in calcul urmatoarele strategii de dezvoltare a limbajului:

Incurajati copilul sa exprime silabe formate din vocale si consoane de tipul “ma” ,“ta”, da”, “ba”

Recompensati incercarile de a vorbi prin mentinerea contactului visual, raspundeti cu cuvinte si imitati vocalizarile. De exemplu, modelati ascendent vocea cand adresati o intrebare.

Imitati zambetul bebelusului si expresiile faciale

Invatati bebelusul sa imite actiunile pe care le faceti, incluzand batutul din palme, oferirea de saruturi cu ajutorul manutelor, jocuri cu degetele (cucu-bau, sau asa numitele “nursery rhymes”). La noi in tara, frecvent folosite sunt cantecele precum “Bate vantul frunzele”, “Ne jucam” etc

Vorbiti cu copilul in timp ce il imbracati, il hraniti, ii faceti baie. Vorbiti despre ce veti face, unde veti merge, ce veti vedea, cu cine va veti intalni.

Identificati culorile

Numarati obiecte

Folositi gesturile pentru a facilita transmiterea mesajului (faceti cu mana cand spuneti “pa”/ “la revedere”)

Prezentati copilului sunetul produs de diferite obiecte pentru a asocial sunetul cu sensul specific (de exemplu cainele spune “ham”, ploaia “pic-pic-pic” etc)

Constientizati si recompensati incercarile de a comunica

Dezvoltati sensul cuvintelor pe care copilul le foloseste. “A venit mama. Mama te iubeste. Unde este copilasul?”

Cititi copilului. Uneori “a citi” inseamna doar a descrie imaginile dintr-o carte, fara a folosio cuvintele scrise. Alegeti carti usoare, cu imagini colorate, mari, fara prea multe detalii. Intrebati copilul “Ce este asta?”/ “Cine este aici?”, incurajand numirea obiectului si indicarea lui

Dupa varsta de 2 ani, cand copilul are deja un mic vocabular format si poate comunica diferite mesaje, dezvoltati comunicarea tinand cont de urmatoarele recomandari:

Folositi un limbaj corect, clar si simplu, pe care copilul sa il poata lua ca exemplu

Repetati ceea ce va spune copilul ca sa aratati ca ati inteles. Construiti un dialog sau o fraza pornind de la cee ce va spune. “Vrei suc? Avem suc. Avem suc de mere. Doresti suc de mere?”

Folositi un limbaj de copil (baby talk) numai daca este nesar pentru transmiterea mesajului si intariti mesajul cu limbajul specific adultilor. “Hai la papa. Acum mergem sa mancam”

Folositi jocuri care grupeaza 2 sau 3 elemente (de exemplu puzzle-uri unde animale sau parari trebuie puse langa ce mananca, sau in functie de unde locuiesc, sau care potrivesc forme sau culori).

Numarati elementele din carti (cate animale, cati copii, folosindu-va de imagini)

Ajutati copilul sa inteleaga si sa puna intrebari. Jucati jocuri de tip Da sau Nu (Esti baietel? Tu esti Andrei? Porcul zboara? etc)

Adresati intrebari care presupun o alegere- “Vrei suc de mere sau de portocale?”

Dezvoltati vocabularul. De exemplu, numiti partile corpului si utilitatea lor- “Acesta este nasul meu. Pot sa miros florile, o prajitura, sapunul..”

2.1. Plansul

A-si auzi copilul plangand este una din “caznele cotidiene ale parintilor, dar si o grea incercare emotionala pentru ei. De ce plange? Este bolnav? Toti copiii plang asa? Trebuie luat in brate? Dupa ce va incepe sa vorbeasca, sa spuna mi-e foame, ma doare etc, plansul nu va mai constitui o problema. Atata timp cat nu are alta posibilitate de a se exprima, tipetele si lacrimile sunt singurul sau limbaj, de altfel destul de greu de inteles. Ce este cel mai important de retinut este ca daca incepe sa planga este recomandat sa identificam cauzele. Se stie ca in primele trei luni sugarii plang in fiecare zi, aproximativ la aceeasi ora pur si simpluz pentru a-si descarca “nervozitatea” acumulata peste zi. Mamele, in special, pot identifica diferitele tipuri de plans ale copiilor, cauzate de foame, de durere, de zgomote puternice, de nevoia de a se destined, apoi de tristete, te teama, iar mai apoi, de furie. Ceea ce favorizeaza plansul al copii este un mediu agitat, adulti nervosi, o atmosfera tensionata, insotita adesea de certuri. Cu timpul, plansul poate deveni un instrument de manipulare, prezent mai ales in timpul “crizelor”.

2.3. Crizele anteprescolarului

De indata ce incepe sa inteleaga rolul comunicarii in viata lui, anteprescolarul invata cum sa utilizeze diferitele strategii de comunicare achizitionate, in favoarea lui. Ca de altfel orice individ care comunica, bebelusul invata ca mesajului pe care el il transmite ii urmeaza, de cele mai multe ori, un raspuns IMEDIAT, prompt, din partea adultului. Uneori raspunsul este NU sau o usoara ignorare a cererii lui, moment in care apre ca raspuns, criza lui „de personalitate”.

Crizele sunt parte integranta a copilariei si incep de obicei dupa primele 12 luni de viata. Pentru ca este mic, nu stie cum sa isi exprime emotiile si frustrarile, singurul mecanism de a face fata situatiei (ca si mecanism de coping), de a ne comunica starea de discomfort, sunt aceste crize. Tocmai de aceea ele nu pot fi evitate, chiar daca uneori gasim modalitati eficiente de a le inlatura sau de a le diminua intensitatea si latenta. Aceste crize, numite „tantrums” in literatura de specialitate, apar prima data ca urmare a lipsei de toleranta la frustrare a copilului mic. Daca se loveste, daca nu este luat in brate cand nu se simte bine, daca este intr-un mediu nou pe care il percepe ca periculos, copilul incearca sa se acomodeze la situatia noua prin plans, tipete sau manifestari agresive- lupta lui interioara prin care ne comunica faptul ca nu stie ce sa faca si experimenteaza o situatie frustranta, neplacuta. Exista insa acele “crize instrumentale” carora trebuie sa le acordam mult mai putina importanta si intelegere pentru ca scopul lor este de a ne “manipula” pentru a satisface dorinta copilului, si doar a lui. Ceea ce se intampla de fapt este ca cedand o data in fata copilului, crizele instrumentale se vor repeta, din ce in ce mai des. Uneori aceste momente sunt mai frecvente seara, cand copilul este mai obosit sau atunci cand sunt prezente anumite persoane (mama, tata, persoane necunoscute). Apar uneori doar in anumite contexte (acasa sau la magazin) cand copilul stie ca se poate manifesta pentru ca va obtine ceea ce vrea. Datorita acestui lucru se intampla ca in timp, cu cat modul de manifestare al crizei este mai intens, cu atat supararea si satisfacerea dorintei copilului este mai prompta si uneori mai neplacuta pentru parinte. Astfel observam (si ne intrebam „de ce”) ca daca la inceput copilul plangea 15 minute pana cand parintele ceda si ii oferea obiectul dorit, acum plange 3 minute sau doar „ameninta” ca va plange si dorinta ii este satisfacuta.

In situatiile in care crizele apar ca urmare a frustrarii, trebuie sa stim ca ele se pot rezolva usor si repede, deoarece acum copilul are nevoie doar de siguranta si sa stie ca totul va fi bine. Este indicat chiar sa-i spunem copilului ca stim ca este suparat si ca totul va fi bine. Este important ca el sa stie ca noi, adultii, dorim sa-l ajutam, dar nu putem tot timpul (il doare burta, s-a lovit etc, adica situatii pe care nu le putem controla si rezolva imediat). Este indicat in aceste situatii sa ne asiguram ca factorul disturbator nu mai este si copilul este in siguranta, iar apoi sa-l lasam poate singur in camera lui ca sa vada ca poate face fata situatiei. Este contra-indicat sa il tinem tot timpul in brate, sa incercam sa ii oferim lucruri care in mod obisnuit nu i se permit. Lasandu-l pe copil sa se linisteasca singur, il invatam cum sa faca pe viitor fata unor situatii similar, ii dezvoltam mecanisme de adaptare si vom constata ca in timp durata crizei si intensitatea se vor diminua. Cu cat ne implicam mai mult si incercam sa oferim noi solutii, cu atat criza va fi mai intensa si se va repeat mai des, chiar si atunci cand nu este cazul.

	Teme de reflectie. Cum trebuie sa procedam corect in cazul in care copilul a cazut si incepe o criza de plans? Cum procedam in mod obisnuit?

Pentru crizele instrumentale, singura regula care trebuie respectata este pentru adult- sa nu cedam in fata copilului, sa nu ii oferim ceea ce cere. Si acest lucru este cel mai greu de facut atunci cand sunt alte personae in preajma (bunici, alti parinti, oameni necunoscuti). In aceste cazuri, parintii/ adultii trebuie sa fie puternici si sa nu cedeze in fata copilului chiar daca se simt inconfortabil sau se gandesc ca ceilalti ii judeca. Acest lucru este valabil si pentru educatori. Uneori cea mai buna solutie este sa ignoram criza copilului si sa continuam ceea ce facem, sau sa scoatem copilul din contextul respectiv si sa ii ignoram in continuare comportamentul, chiar daca suntem langa el. Cu alte cuvinte, indiferent cat ne este de greu, pentru a nu mai trece prin astfel de situatii este extrem de important sa nu ii facem pe plac copilului ca urmare a crizei pe care o face.

	Aplicatie. Copilul nu vrea sa renunte la joaca pentru a merge la somn. Face o criza. Care este reactia imediata si fireasca a parintelui? Enumerati 3 sfaturi pe care le-ati da parintelui pentru ca  pe viitor sa elimine acest mod de reactie al copilului.

Recomandari

Crizele instrumentale, facute pentru a va manipula, nu trebuiesc private ca si cum copilul este rau. El invata sa negocieze pentru a obtine ceea ce vrea si are nevoie. Scopul dvs este de a-i arata ca metoda este ineficienta.  Cand copilul va vedea ca sunteti fermi in decizia luata, nu va mai incerca sa testeze limitele impuse de adult ci va invata ceea ce i se permite si ce nu.

3. Parenting

Se spune ca cel mai fericit moment din viata unui om este acela in care devine parinte, momentul in care isi stange pentru prima oara la piept micutul caruia i-a dat viata. Ne bucuram de primul lui zambet, de primul pas, de primul cuvant rostit si apoi ne suparam pentru ca arunca obiectele, pentru ca se amuza cand fac vreo boacana sau cand ne vede ca ne infuriem. Cel mai mult ne deranjeaza insa cand avem senzatia ca nu “ne intelege”, ca nu putem comunica cu el asa cum vrem si nu ne asculta. Copilul insa, nu face aceste lucruri pentru a ne supara in mod deliberat sau pentru a ne “face in ciuda”. El analizeaza asa cum poate si cat poate situatiile pe care le experientiaza, invata cand sa faca si ce sa faca pentru a ne determina sa-i satisfacem nevoile, invata cum si cand sa-si exprime emotiile observand comportamentul nostru, al adultilor din preajma lui. Cu totii stim ca modelele de comportament pentru copii sunt parintii. Cu totii stim ca un copil crescut intr-un mediu agresiv de cele mai multe ori se comporta agresiv, iar cei crescuti intr-un mediu iubitor si intelegator se comporta in consecinta. Ceea ce nu cunoastem insa este cum sa procedam in situatiile de criza, sau cand vrem sa modificam un comportament indezirabil. Cand sa aplicam pedepse sau cand sa oferim recompense. Tocmai de aceea este foarte important sa stim sa identificam si sa analizam un comportament. O pedeapsa sau o recompensa aplicate gresit, nu duc la rezultatele asteptate, iar concluzia “fireasca” si pe care o auzim de la adult este “nu stiu ce sa ma mai fac!”

Ca urmare a acestei intrebari, venita atat de la parinti cat si de la educatori, psihologii au elaborat un model de interventie ccare vizeaza schimbarea comportamentala, asa numitul “model ABC comportamental. Modelul ABC ne ofera un cadru simplu, dar bine structurat pentru abordarea problemelor emotionale si comportamentale  cu care se confrunta copiii. In acest trinom, A constituie evenimentul activator, B reprezinta comportamentul copilului, iar C consecinta acelui comportament.

Altfel spus, atunci cand vrem sa analizam un comportament problema, ne uitam la situatia in care se manifesta, care este si cum descriem comportamentul care ne deranjeaza si care sunt consecintele acelui comportament, adica ce obtine copilul atunci cand se comporta asa. Uneori trebuie sa schimbam doar un element din situatia activatoare sau o intarire pe care o primeste copilul si problema este rezolvata. Sa analizim pe rand aceste 3 elemente ale modelului.

A, elementul activator, reprezinta situatia care determina aparitia comportamentului dezadaptativ (de exemplu: cand trebuie sa se aseze la masa, cand parintele nu ii da ceea ce vrea, cand trebuie sa mearga la culcare, cand un alt copil ii ia jucaria,etc). Numite si antecedente, elementele care descriu situatia respectiva trebuiesc atent analizate pentru a putea identifica corect factorul declansator al comportamentului. Ne referim asadar la situatia sau stimulii care imediat preced comportamentul tinta (unde, cand, cu cine apare / nu apare un comportament; ce se intampla imediat inainte de initierea comportamentului respectiv, care sunt sorintele copilului). De mentionat ca si un eveniment din trecut, in masura in care este reamintit si precede comportamentul tinta devine “antecedent” si face parte din situatia actuala („copilul acela mi-a luat jucaria saptamana trecuta, acum nu vreau sa ma apropi de el”). Studiile au aratat ca exista 3 mari categorii de situatii in care apar comportamente disfunctionale:

1.       Situatii de pierdere (a respectului, prieteniei, pozitiei etc.);

2.       Situatii de amenintare (perceperea unui pericol iminent sub forma unei posibile respingeri, a unui esec sau disconfort);

3.       Situatii de frustrare (perceperea unei nedreptati, injusteti din partea altei persoane).

De multe ori, pentru a identifica exact si corect ceea ce determina un comportament, este indicat sa schimbam situatia, sau cateva elemente pentru a verifica daca analiza este corecta (nu ne schimbam in sufragerie, ci in dormitor; in locul mamei il duce tata pe copil la gradinita; inchidem televizorul cu citeva minute inainte de a-l chema pe copil la masa). Acesti stimuli, identificati corect si apoi schimbati cu altii usureaza mult procesul de modificare comportamentala. Daca schimbarea antecedentelor nu este insa posibila, recurgem la analiza si modificarea celorlalte elemente.

B, comportamentul (indezirabil) reprezinta ceea ce observam ca face copilul in situatia respectiva: plange, tipa, loveste, fuge, arunca obiecte, foloseste cuvinte urate etc. Trebuie sa fim constienti ca desi le catalogam ca si comportamente negative ele sunt utile copilului in anumite situatii si de aceea cand vorbim de modificarea lor nu ne referim la extinctia lor (nu dorim sa il invatam pe copil sa nu le mai faca niciodata, sau sa-i spunem ca este inacceptabil un astfel de raspuns). Trebuie sa stie sa planga pentru a ne avertiza asupra unui pericol sau pentru a exprima durerea, trebuie sa fuga din situatii periculoase, sau sa se apere atunci cand este nevoie. De aceea modificarea comportamentului nu trebuie sa ignore elementele prin care se caracterizeaza un comportament: durata, latenta, frecventa, intensitate. Ele sunt importante pentru ca uneori vrem sa modificam doar un aspect din comportamentul respectiv (vrem sa nu mai planga atat de des- frecventa, sa nu tipe imediat ce aude cuvantul caine- latenta, etc).

Frecventa unui comportament se stabileste raportand numarul de aparitii a unui comportament tinta la unitatea de timp. Astfel, putem stabili, de pilda, de cate ori copilul initiaza o conversatie cu noi, de cate ori face crize, cu ce frecventa raspundem la nevoile copilului, cat de frecvent refuza copilul sa manance etc.

Durata unui comportament este intervalul de timp cuprins intre momentul initierii si cel al incetarii unui comportament. De pilda, pentru a modifica programul zilnic al unui copil e important sa stim de cat somn are nevoie intr-o zi, cat timp sta in fata televizorului, cat timp se joaca etc. Optimizarea unui program zilnic presupune, adesea, modificarea timpului acordat diverselor activitati.

Intensitatea unui comportament se refera la magnitudinea cu care el se manifesta. Aceasta dimensiune este mai greu de masurat decat durata si frecventa. Cea mai frecvent utilizata metoda este scala de evaluare, caz in care intensitatea e exprimata printr-o cota a acestei scale. In terapia cognitiv-comportamentala, de pilda se utilizeaza astfel de scale in care parintelui/ educatorului i se cere sa observe intensitatea unui comportament (ex.: “cat de tare tipa”, „cat de tare plange”) pe o scala de la 1 la 10. Interventia in acest caz se evalueaza, printre altele, prin diminuarea intensitatii acestei caracteristici.

Latenta comportamentului se refera la intervalul de timp dintre stimulul sau situatia care induce un comportament si manifestarea efectiva a acestuia. Stimulul poate fi, de pilda, o rugaminte adresata copilului („hai la masa”), iar latenta – intervalul dintre momentul in care am adresat rugamintea si momentul in care copilul a inceput sa o indeplineasca. Este important sa avem aceasta informatie pentru ca uneori comportamentul de a refuza sa vina la masa atunci cand il rugam, se rezuma la faptul ca ne deranjeaza sa ii spunem de 10 ori acest lucru, sau sa treaca o jumatate de ora pana ajunge copilul la masa.

O astfel de analiza a caracteristicilor comportamentului ne ajuta in definirea clara a problemei si la o mai buna calibrare a interventiei. Uneori este mult mai usor sa schimbam 1 sau 2 caracteristici decat comportamentul, in intregime.

C, consecinta sau consecintele, reprezinta ceea ce urmeaza dupa ce copilul executa comportamentul si ajuta la mentinerea/ intarirea lui. Cu alte cuvinte ceea ce obtine copilul dupa ce face acel comportament. Sunt cunoscute 2 mari categorii de consecinte: pozitive (intariri) si negative (pedeapsa, extinctia). O intarire este acea situatie / stimul care survine dupa executarea unui comportament si care ii sporeste manifestarile viitoare. In mod traditional, in literatura de specialitate se face distinctie intre intariri pozitive si intariri negative. Calitatea de “pozitiv” sau “negativ” nu se refera la efectul indus de intarire (benefic versus aversiv), ci la modul de aplicare al intaririi. Intarire pozitiva vizeaza mentinerea sau intensificarea unui comportament prin producerea sau prezentarea unei stimulari (lauda, recompensa). Intarirea negativa se refera la mentinerea sau intensificarea unui comportament prin incetarea sau reducerea unei stimulari aversive (de multe ori ea este asociata cu o amenintare). In ambele situatii insa, efectul este intarirea unui comportament, de aceea intarirea negativa nu trebuie confundata cu pedeapsa, care vizeaza reducerea unui comportament. Frecvent parintii adopta intarirea negativa ca pe o solutie ideala in situatii de criza (daca nu faci asta, o sa ti se intample asta) fara sa isi dea seama ca efectele pe termen lung suntsi mai grave: copilul evita situatia respectiva, va incerca sa ne pacaleasca, sa ne minta, va accepta amenintarea si ne va provoca sa ne tinem de cuvant (si adultul in fata copilului mic stim ca are probleme de autoritate pentru ca el nu intelege sensul intaririi negative). Tocmai de aceea, la anteprescolar, modificarea comportamentala prin manipularea consecintelor se rezuma de obicei la recompensa si pedeapsa (primeste sau pierde ceva).

Aplicatie. Identificati un comportament dezadaptativ al copilului si analizati-l prin prisma modelului ABC comportamental. Identificati toti stimulii activatori posibili, modul de manifestare al comportamentului prin cele 4 caracteristici si consecinta cea mai probabila a comportamentului.

In general, atunci cand vrem sa il invatam pe copil un comportament nou, este bine sa acordam intarirea imediat dupa executia comportamentului, iar apoi, dupa ce comportamentul este invatat, intervalele sa fie variabile (a reusit sa manance din farfurie pentru prima data singur, il aplaudam, ii zambim si repetam aceasta intarire dupa fiecare astfel de comportament, pentru ca apoi, sa il felicitam dupa ce a mancat singur toata mancarea din farfuria).

Pedeapsa este orice eveniment care determina reducerea unui comportament. Ca si in cazul intaririi, putem presupune ca ceva este pedeapsa (ex.: un stimul care produce durere, reducerea sau eliminarea unor privilegii), dar confirmarea acestei functii se face doar a posteriori, dupa ce observam efectul asupra reducerii comportamentului. Chiar daca e neplacut sau dureros, un eveniment care nu reduce comportamentul vizat, nu constituie o pedeapsa sau penalitate. Chiar si atunci cand reduce un comportament tinta, pedeapsa are o serie de efecte negative, precum: poate produce agresivitate si reactii emotionale negative, poate produce evaziuni si comportamente evitative din partea celui pedepsit, poate functiona ca intarire negativa pentru cel care o utilizeaza si, ca atare, poate duce la utilizarea ei abuziva (parintele care vede ca pedeapsa functioneaza de 2 ori, o va folosi apoi in orice situatie), poate modela comportamentul celui pedepsit (copilul este mereu podepsit, va invata si el sa faca acest lucru, adica va copia comportamentul adultului).

	Teme de reflectie. Prin ce mecanisme ale invatarii sunt dobandite comportamentele?

Tinand cont de toate aceste lucruri este extreme de important ca toata familia sa fie implicata in aceasta modelare comportamentala. Problema cea mai frecventa a familiilor este reprosul adus tatalui pentru implicarea redusa in viata copilului si observatia ca “intotdeauna copilul asculta mai bine de tata decat de mama pentru ca el nu este mereu acasa”. Studiile recente  din psihologia dezvoltarii arata faptul ca prezenta activa a tatalui in educarea anteprescolarului are efecte pozitive chiar mai mari decat implicarea mamei, in dezvoltarea emotionala a copilului. In Romania, cursurile dedicate parintilor presupun poate in proportie de 95% prezenta mamei la intalniri si prea putin a tatalui, de multe ori din cauza faptului ca presupunem ca ele sunt mai preocupate de cresterea copilului. Sa nu uitam insa ca de multe ori mama “acapareaza” copilul si in fata tatalui care nu stie ce sa faca atunci cand plange prefer sa faca ea totul si sa nu il lase pe el sa faca nimic, sa nu uitam ca mamele in primele luni de viata stau acasa cu bebelusul iartatal este plecat la serviciu, dar cel mai important, sa nu ignoram team ape care tatii sussin ca o resimt in fata copilului mic, pe care nu il il inteleg. De aceea este important ca programele de tip “Scoasa Parintilor” sa insiste in implicarea ambilor parinti in educatie, si chiar sfatuirea mamelor de a-I invata pe tatici cum sa comunice si sa inteleaga limbajul copilului.

La ora actuala, in educatie accentul cade pe disciplinarea pozitiva a copilului si in consecinta pe un parenting pozitiv (“positive parenting”). Positive parenting inseamna sa cresti copilul intr-un context suportiv, in care relatiile sa se bazeze pe respect. Acest lucru se realizeaza prin stabilirea unor limite clare, printr-o atitudine rabdatoare, prin intelegerea si cunoasterea stadiilor de dezvoltare ale copilului, prin incurajarea si sprijinul copilului in dezvoltare. Iata cateva modalitati prin care se realizeaza un parenting pozitiv (recomandari):

1.  Intelegeti comportamentului copilului. Cand stim de ce copilul face un anumit comportament, stim cum sa-i raspundem, de aceea parintii este bine sa participle la programe de tipul “Scoala parintilor”

2.  Fiti proactivi. Incercati sa preveniti comportamentele nepotrivite, disfunctionale. De exemplu, daca stiti ca fiul/ fiica dvs reactioneaza negativ atunci cand este obosit/a, asigurati-va ca a dormit suficient sau mergeti la culcare mai repede. Evitati situatiile in care stiti ca de obicei copilul manifesta o criza prin schimbarea unor reguli sau a unor stimuli

3.  Manifestati afectiune fata de copil. Copiii se simt siguri si in siguranta atunci cand parintii stabilesc niste limite comportamentale clare. Stabiliti aceste limite respectand nevoile copilului si laudand respectarea lor. Este de asemenea important sa stabiliti si sa comunicati aceste limite copilului,si mai ales consecintele respectarii sau nerespectarii lor.

4.  Radeti atunci cand puteti si simtiti-va bine impreuna de cate ori aveti ocazia. Petreceti timp cu copilul in fiecare zi, chiar daca numai pentru cateva minute, dar bucurati-va unii de ceilalti jucandu-va, realizand treburi gospodaresti etc

5.  Incurajati eforturile copilului. Este mult mai usor sa ne centram pe greseli decat pe comportamente pozitive. Este insa mult mai important sa laudam faptul ca fiul- fiica noastra si-a respectat randul in parc, a dat si altui copil jucaria ei, nu a lovit un alt copil etc. Laudati-i de cite ori aveti ocazia pentru comportamentele pozitive pe care le fac

6.  Acordati timp si pentru relaxare. Parintii au tendinta de a-I inscrie pe copii in cat mai multe programe- activitati. Intr-adevar, unele sunt foarte importante pentru dezvoltarea copilului, dar nu trebuie sa-i coplesim cu participarea la cat mai multe cluburi, mai ales la aceasta varsta. Lasati-I sa descopere lumea in ritmul lor. 

7.  Aveti grija si de dvs. Acordati-va, ca si parinti, timp propriu pentru relaxare. Este foarte important sa fiti alaturi de copil cat mai mult timp, dar parintii obositi, stresati, nervosi, nu pot manifesta si modela comportamente pozitive la copii.

8.  Fiti un model pozitiv pentru copil. Parintele este cel mai apropiat si important model pentru copil. Copilul invata observandu-va, deci fiti atenti la modul in care va comportati si va adresati celorlalti.

9.  Promovati responsabilitatea. Lasati copiii sa se ocupe de diferite treburi gospodaresti si sa aiba grija de lucruile lor. Cei mai multi copii, imediat ce stapanesc mersul sunt incantati sa “ajute” la treburile casei (vor sa mature, sa aspire, sa stearga praful, sa aseze hainele). Lasati-i sa va ajute si bucurati-va de timpul petrecut impreuna

10.          Iubiti copilul neconditionat. Nu uitati sa-i spuineti copilul ca il iubiti. Manifestati-va afectinea prin cuvinte frumoase, imbratisari si timp petrecut impreuna.

Comunicarea multiculturala

Deplasarea oamenilor dintr-un mediu in altul, dintr-o tara in alta a dus inevitabil la nevoie includerii copiilor din populatiile minoritare in institutiile de masa. Posibilitatea de a calatori in diferite zone de pe glob a dus la contactul cu populatii si rase diverse, iar din partea educatiei si psihologie la noi provocari: beneficiile sau riscurile bilingvismului, sanse egale la educatie, invingerea stereotipurilor de rasa si de gen, etc. daca internationalizarea era vazuta mai demult ca un risc, la ora actual bilingvismul a devenit o adevarata “binefacere”: a vorbi foarte devreme 2 limbi inseamna a dezvolta inteligenta, creativitatea, relatiile sociale, singurul semn de intrebare fiind care este varsta potrivita la care un copil sa invete sa vorbeasca o limba straina. Studiile realizate in familiile bilingve au aratat ca este bine ca fiecare parinte sa vorbeasca cu copilul in limba lui materna, pentru a nu produce confuzie in mintea copilului. Acest lucru se datoreaza si faptului ca atunci cand vorbim cu copiii mici avem tendinta, ca adulti, sa ne adresam in limba noastra materna. Iar eforturile de a vorbi in alta limba ar putea duce la nesiguranta din partea copilului. Plecand de la aceste rezultate nu putem vorbi despre o varsta “buna” pentru a introduce o limba straina in educatia copilului, ci mai degraba de a permite copilului sa invete o alta limba, amestecul de cuvinte dintre cele doua vocabulare fiind un licru normal pana la varsta de 3-4 ani.

In ceea ce priveste diferentele intre sexe in comunicare, sunt doar mituri afirmatiile cu privire la faptul ca fetele invata mai repede decat baietii, sau ca cei care invata 2 limbi acasa se dezvolta mai incet decat ceilalti. Dezvoltarea abilitatilor de comunicare depinde de gradul de stimulare al copilului si apoi de nivelul lui cognitiv.

Deoarece sistemele de educatie se bazeaza pe incluziune, in educatia copiilor mici, pentru a introduce sau a familiaza copilul cu diferentele dintre rase sunt folosite urmatoarele strategii:

Folosirea papusilor de culoare sau asiatice

Folosirea unor haine la imbracarea jucariilor care sunt specifice diferitelor culturi

Invatarea cantecelelor ti dansurilor cu linie melodica identica sau foarte apropiata (de ex. Daca vessel se traieste.., O brad frumos, etc)

Folosirea semnelor “universale” (limbajul non-verbal)- de exemplu ducerea mainii la gura cu degetele apropiate pentru a sugera nevoia de mancare, lipirea palmelor si punerea lor pe obraz pentru a sugera nevoia de somn, de odihna, etc

Bibliografie

Acredolo, L. P., & Goodwyn, S.W. (July 2000). The long-term impact of symbolic gesturing     during infancy on IQ at age 8. Paper presented at the meetings of the International Society for Infant Studies, Brighton, UK.

Brie Moore, Linda Acredolo, & Susan Goodwyn (April 2001). Symbolic gesturing and joint    attention: Partners in facilitating verbal development. Paper presented at the Biennial Meetings of the Society for Research in Child Development.  

Daniels, M. (1994). The Effects of Sign Language on Hearing Children's Language Development. Communication Education, October, v43 n4, p291(8).

Daniels, M. (1996). Seeing Language: The Effect Over Time of Sign Language on Vocabulary               Development in Early Childhood Education. Child Study Journal, 26, 193-208.

Daniels, Marilyn, Dancing with Words: Signing for Hearing Children's Literacy. Bergin &               Garvey, October 2000. ISBN: 0897897927.

Miclea.M, Tehnici de modificare cognitive-comportamentala, support de curs

Miclea, M. (1999),  Psihologie cognitiva, Editura Polirom

Radu, I., Drutu, I., Mare, V., Miclea, M., Podar, T., Preda, V. (1991). Introducere in psihologia     contemporana. Cluj-Napoca : Editura Sincron.