Functionarea uniunii economice monetare

Functionarea uniunii economice monetare

Institutiile europene

Crearea si dezvoltarea structurilor europene necesita o serie de institutii care ar asigura buna functionare. Dar, pe linga institutiile existente anterior (Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European, Comisia Europeana, Curtea Europeana de Justitie, Curtea Europeana de Conturi, Banca Europeana de Investitii, Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor Europene), a fost nevoie si de niste institutii suplimentare. Astfel, Institutul Monetar European (IME), instituit in ianuarie 1994, a avut rolul de premergator al Bancii Centrale Europene. Din momentul crearii si pina la dizolvarea sa, IME a studiat posibilitatea functionarii sincronizate a economiilor tarilor membre, astfel incit mai tirziu BCE sa poata aplica viitoarea politica monetara cu mai mare eficacitate, luind in considerare specificul functionarii economiei fiecarei tari [10].

Banca Centrala Europeana (BCE) si Sistemul European de Banci Centrale (SEBC)

Banca Centrala Europeana a fost instituita in 1998, dar in mod oficial a inceput operarea de la 1 ianuarie 1999. De la aceasta data tarile din zona euro au cedat o parte din suveranitatea lor economica si monetara in favoarea BCE. Avind sediul la Frankfurt, BCE are un consiliu de directori care consta dintr-un presedinte, un vicepresedinte si patru membri. Membrii BCE sint numiti de sefii de stat si de guvern. In acelasi timp, BCE este o institutie independenta de orice putere politica.

SEBC, la rindul sau, este compus din BCE si bancile centrale (nationale) ale tarilor zonei euro. Obiectivele SEBC sint: asigurarea stabilitatii preturilor si asistenta la implementarea politicilor economice din UE. Misiunea SEBC este:

de a defini si implementa politica monetara comuna;

de a conduce operatiunile de schimb sub directiva consiliului Ecofin, precum si administrarea rezervelor valutare oficiale ale tarilor membre;

asigurarea bunei functionari a sistemului de plati.

Deciziile cu privire la politica monetara se iau prin vot majoritar simplu al unei asamblei compusa din consiliul director al BCE si guvernatorii bancilor centrale (nationale) din „zona euro”.

Un moment important care tine de crearea SEBC este faptul ca, in realitate, bancile nationale ale statelor membre au pierdut independenta, iar tarile au cedat o parte din suveranitatea lor si chiar o parte din identitatea nationala (reprezentata de moneda tarii respective) in favoarea crearii noii identitati – a celei europene. Desi exista multe nemultumiri in Europa in legatura cu pierderea suveranitatii in mai multe domenii, aceasta centralizare economica si politica are niste rezultate scontate grandioase [11].

Problema coordonarii politicii monetare comune

Lansarea euro a impus coordonarea mai strinsa a politicii economice, deci si a tuturor componentelor sale: politica fiscala, monetara, de crestere economica, valutara etc. Crearea unei noi monede a accentuat necesitatea unei politici monetare bine definite, unice si excelent coordonate. Dar obiectivele acesteia nu pot fi atinse decit prin racordarea generala a politicii economice. Incepind cu 1 ianuarie 1999 Banca Centrala Europeana se ocupa deja, impreuna cu bancile nationale ale statelor „zonei euro”, de politica monetara comuna pentru intreaga UEM. Dar, din primele luni de existenta a monedei unice, au aparut o serie de probleme. In primul rind, nu sint strict delimitate atributiile specifice ale BCE si ale Consiliului de Ministri in domeniul elaborarii politicii economice comune. Conform articolului 109 al tratatului de la Maastricht, Consiliul “poate formula orientarile generale ale politicii ratei de schimb”. In acelasi timp, BCE are un obiectiv major: controlul ratei inflatiei. Astfel, se pare ca BCE este nevoita sa racordeze rata de schimb cu Consiliul de Ministri. Este nevoie de modificarea statutului acestor doua institutii din momentul in care ele au o functie similara fara sa fie clar cine este instanta superioara in cazul unor divergente.

Evolutia nefavorabila a euro din momentul lansarii a fost subiect a numeroase discutii. Totusi, exista studii care arata ca devalorizarea initiala a euro a fost favorabila cresterii economice, deoarece a stimulat exporturile. Dar aceasta devalorizare a scumpit si importurile facute de UE. Luind insa in considerare faptul ca UE este o zona relativ inchisa din punct de vedere al ponderii importurilor in PIB (raminind in acelasi timp un important exportator mondial), se pare ca stimularea exporturilor a fost o consecinta care a echilibrat scumpirea importurilor, precum si alte consecinte ale devalorizarii.

In acelasi timp, asigurarea unor politici economice unice este problematica in “zona euro”. Franta, de exemplu, pledeaza pentru rolul important al statului in economie, pe cind Germania pledeaza pentru diminuarea impozitelor. Iar BCE se pare ca nu a reusit sa faca fata administrarii politicii monetare unice: cresterea masei monetare este mai mare decit cea preconizata, controlarea inflatiei are ca rezultat stoparea cresterii economice, operarea cu rata dobinzii este problematica. Aceste constatari nu trebuie sa alimenteze ideea de esec al UEM, ci, din contra, ele sint o dovada suplimentara a faptului ca realizarea unei politici monetare unice si eficiente nu poate avea loc in citeva luni si nici chiar in citiva ani. Sa nu uitam ca nu exista nici un precedent real in acest domeniu. Totusi, eforturile in vederea urgentarii acestui proces sint importante, caci o politica economica-monetara clar definita va influenta pozitiv asteptarile economice fata de evolutia UEM.

Evolutia euro dupa lansare: probleme si perspective

Cea de-a treia faza a UEM a inceput la 1 ianuarie 1999. Aceasta este data oficiala a aparitiei euro. La aceasta data monedele nationale ale celor 11 state membre ale UEM au devenit din punct de vedere juridic simple subdiviziuni ale euro. Pe 4 ianuarie 1999 au inceput deja tranzactiile pe piata financiara. Dar moneda unica a penetrat foarte lent in domeniul de utilizare de catre particulari si intreprinderi mici si mijlocii, acestia raminind in asteptarea introducerii euro in numerar incepind cu 1 ianuarie 2002. Exceptie au fost intreprinderile mari si foarte orientate spre piata internationala. Majoritatea patronilor intreprinderilor din tarile membre ale UEM au trecut la euro abia in ianuarie 2002. Din acest motiv se considera prematura interpretarea rezultatelor si a paritatii euro/dolar, precum si evaluarea rolului euro in Sistemul Monetar International. Rezultatele analizelor vor fi mai reprezentative dupa sfirsitul perioadei de coexistenta a euro cu monedele nationale, plus o perioada de redresare, deci cam la inceputul anului 2003.

Totusi, au existat anumite motive atit obiective, cit si subiective, care au determinat evolutia mai putin favorabila a euro chiar de la bun inceput. Evenimentul cel mai insemnat a fost puternica devalorizare a euro: de la 1,17 dolari in momentul lansarii – la 1 dolar pentru 1 euro chiar din prima jumatate de an de existenta. Aceasta modificare a valorii euro in raport cu dolarul i-a surprins pe mai multi experti care se asteptau la o tendinta inversa din, cel putin, doua motive: BCE urma sa promoveze ideia unui euro “puternic” prin intermediul unei politici monetare stricte, iar pe de alta parte, se considera ca tarile asiatice care dispun de importante rezerve valutare vor decide sa diversifice aceste rezerve schimbind o parte din dolari in euro. Dar acest scenariu nu a avut loc. Majoritatea actorilor au preferat sa astepte aparitia adevaratului euro, incepind cu 1 ianuarie 2002. Pe parcursul anului 2000 euro continua sa cada, ajungind chiar si la 0,8 dolari pentru 1 euro. Totusi, in perioada 2000 – inceputul 2002 euro ramine relativ stabil alternind intre 0,8 – 0,9 dolari pentru 1 euro. [12]

Odata observata tendinta de diminuare a valorii euro in raport cu dolarul, apare intrebarea: care sint motivele si consecintele crizei initiale ale sistemului monetar european? Multi experti s-au grabit sa discrediteze ideea viabilitatii UEM si a euro, dar se pare ca era mult prea devreme de facut concluzii.

O problema politica

Caderea euro imediat dupa lansarea sa in 1999 se explica, dealtfel, nu doar prin incoerenta politicii monetare, ci si prin slabiciunea politica a UE. Conform unor opinii, exista un decalaj prea mare intre BCE, unica institutie federala, si realitatea politica a Uniunii Europene. Euro a fost introdus inaintea luarii deciziilor in trei domenii esentiale: politica de securitate comuna, reforma institutiilor europene si ajungerea la un numitor comun in privinta conceptului de largire spre Europa de Est. Razboiul din Kosovo a evidentiat si mai mult unele puncte slabe ale Europei. Credibilitatea monedei unice depinde mai mult de capacitatea Europei de a avea aceeasi opinie decit de manevrarea BCE cu rata dobinzii. Se pare ca oscilatiile mai modeste ale raportului euro-dolar din ultimul an se datoreaza anume unor eforturi suplimentare in domeniul reafirmarii dimensiunii politice a Europei, ceea ce va consolida uniunea economica monetara [13].

Politica monetara unica

Se pare ca coordonarea mai strinsa a politicii economice si, in special, a politicii monetare nu a putut fi realizata atit de repede, mai ales in conditiile in care nu sint delimitate clar toate functiile institutiilor europene. In plus, o coordonare economica mai strinsa poate fi realizata numai dupa infaptuirea unei uniuni politice mai strinse.

Paritatea ecu/dolar si euro/dolar in anii 1980–2002

Chiar din momentul lansarii euro, acesta a inregistrat o diminuare a valorii sale in raport cu dolarul, situatia fiind mai stabila deja in anul 2001. Totusi, aceste fluctuatii sint normale si au o explicatie destul de plauzibila. Daca analizam evolutia paritatii ecu/dolar si euro/dolar in ultimii 20 de ani, atunci fluctuatiile recente nu mai au un caracter catastrofal. De exemplu, in ultimii 20 de ani dolarul a inregistrat fluctuatii negative si pozitive de mai mult de 100% fata de francul francez. Dar se pare ca la acel moment nimeni nu era atit de preocupat de evolutia in timp a acestei paritati. In asemenea conditii devalorizarea euro in 1999 si in 2000 cu aproape 25–30% nu este mare, comparativ cu oscilatiile anterioare [14]. Stabilizarea relativa a euro in anul 2001 si la inceputul anului 2002 este deja un fapt. Se considera ca euro a avut la momentul lansarii o valoare prea mare in raport cu dolarul. In plus, imediat dupa lansarea sa, a inceput concurenta dintre euro si dolar, dar aceasta concurenta nu era corecta, caci se comparau permanent si se considerau ca fiind reprezentative rezultatele compararii unei valute reale de uz international (dolarul) cu una virtuala de cont (euro in perioada 1999–2001). Abia din momentul aparitiei euro in numerar incepind cu ianuarie 2002 are rost de urmarit evolutia paritatii. Dar si aceste rezultate vor deveni reprezentative doar dupa incetarea perioadei de coexistenta a euro cu valutele nationale ale statelor membre, precum si dupa o anumita perioada de acomodare si stabilizare. Este important de accentuat rolul asteptarilor economice ale agentilor economici. Astfel, problemele aparute la inceputul crearii UEM demonstreaza inca o data cit de grandios este acest proiect, precum si faptul ca realizarea sa dureaza in timp, fara ca aceste momente sa afecteze posibilitatea ca euro sa devina in viitorul apropiat o moneda-cheie de finantare internationala.

Evolutia euro vizavi de dolar va fi determinata de raportul cresterii economice a SUA si a UE. Nici aici parerile nu coincid: conform unor opinii, cresterea economica mai pronuntata a SUA fata de UE va determina o pozitie mai puternica a valutei americane. Conform altor opinii, SUA se afla in pragul recesiunii economice, ceea ce va permite euro sa-si fortifice pozitiile. Nu este un secret si faptul ca, dupa evenimentele din septembrie 2001, piata europeana este considerata mai putin supusa unor impreviziuni decit piata americana. Iar rolul investitorilor si al valutei pe care o aleg ei este mare. Votul lor de incredere si asteptarile economice au o influenta foarte mare asupra economiei oricarei tari.