Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate baniLucreaza pentru ceea ce vei deveni, nu pentru ceea ce vei aduna - Elbert Hubbard





Afaceri Agricultura Comunicare Constructii Contabilitate Contracte
Economie Finante Management Marketing Transporturi

Administratie


Qdidactic » bani & cariera » management » administratie
Obligatii pentru administratie publica



Obligatii pentru administratie publica


Curs

Domeniul obligațiilor. Spre deosebire de domeniul drepturilor reale, care este limitat la tipurile de drepturi reale enumerate expres de Codul civil, domeniul obligațiilor este foarte larg, granițele lui fiind relevate nu prin enumerarea tipurilor de obligații, ci al caraceterelor obligațiilor; el cuprinzand toate raporturile juridice intre doua sau mai multe persoane, in care debitorul este ținut personal, iar obiectul obligației este pecuniar. Prin obiect al obligației ințelegem prestația la care se indatoreaza cineva. Nu toate obligațiile patrimoniale sunt obligații civile, ci doar cele care au caracter personal, adica acele obligații care leaga personal pe debitor. Deci, cu excepțiile ce vor fi aratate, nu sunt civile obligațiile corelative drepturilor reale, cum ar fi, de exemplu, obligația de a nu aduce atingere bunului obiect al dreptului real.

Terminologie. Obligația are un sens propriu, restrans, de “datorie”, adica indatorirea pe care o are debitorul fața de creditorul sau. In al doilea rand, obligația are și un sens extins, de raport juridic și, privind din perspectiva creditorului ea desemneaza dreptul de creanța, adica dreptul creditorului de a cere executarea datoriei. De asemenea, obligația este privita și in sensul de “instrumentum”, reprezentand acele instrumente, titluri de valori emise de societațile comerciale cu valoare patrimoniala.


Capitolul. I Noțiunea de obligație

1. Definitia obligatiei. Codul civil nu defineste obligatia, prin tacerea lui intelegandu-se ca legiuitorul a considerat acceptata clasica definitie a obligatiei: o legatura de drept (vinculuim juris) in virtutea caruia o persoana, creditorul, poate cere unei alte persoane, debitorul, o prestatie constand in a transfera unui drept (a da), in a efectua un serviciu, (a face) sau intr-o abstentiune (a nu face ). Privita din perspectiva creditorului, legatura de drept este denumita creanța; din perspectiva debitorului, ea este denumita obligație; privita ca unitate a celor doua laturi, legatura de drept aratata este denumita raport de obligație.



2. Caracterele obligatiei.

2.1. Caracterul patrimonial. Obligatiile civile se disting prin caracterul patrimonial. Nu sunt, deci, obligatii civile cele nascute din raporturi civile nepatrimoniale.

Din definitie rezulta ca obligatia (sau dreptul de creanta) are caracter patrimonial[1], ea nascandu-se in raporturile economice, avand ca obiect bunuri sau drepturi, evaluabile in bani.

2.2. Obligatia este o legatura de drept (raport juridic). Legatura dintre debitor si creditor este o legatura de drept, adica este recunoscuta și protejata de dreptul obiectiv, prin recunoașterea forței acesteia și prin concursul dat de autoritatea publica pentru respectarea raportului de obligație, sancțiunea fiind un element specific al raportului de drept in general.

2.3. Caracterul personal. Obligațiile sunt personale, in sensul ca iau nastere intre persoane și ca persoana debitorului este esnțiala pentru existența obligației. Persoanele, creditorul și debitorul, intre care se naștea raportul de obligație, erau atat de caracteristice acestuia incat el a fost denumit drept personal, pentru a-l opune dreptului real care, așa cum știm, se definește ca raport intre titular și bun, obiectul dreptului. Acest caracter a fost atenuat insa. In dreptul vechi roman, nu se putea concepe ca obligația sa poata subzista daca una dintre persoane, creditor sau debitor, dispareau. Ulterior insa, romanii au admis ca obligatiile se transmit succesoral activ sau pasiv, succesorii lui de cujus fiind ținuți de datoriile acestuia din urma. Mult mai tarziu, a fost admis ca obligatia poate fi cedata intre vii cu titlu particular, dar numai sub aspectul laturii sale active. Creditorul poate sa cedeze creanta caci obligatia ramane aceeasi, persoana creditorului fiind indiferenta debitorului. In principiu, nu se admite insa transmiterea obligatiei sub aspect pasiv; cu exceptia unor cazuri particulare debitorul nu poate, fara acceptul creditorului, sa-și substituie un alt debitor caci persoana debitorului este esențiala pentru existența obligatiei, ea nu poate sa fie indiferenta creditorului; eficacitatea dreptului de creanta depinzand de solvabilitatea si de buna credinta a debitorului. Aceste reguli ale transmisiunii limitate a obligației au fost preluate și de dreptul modern prin tehnica delegației și cea a cesiunii contractelor.

In concluzie, caracterul personal semnifica faptul ca legatura juridica proprie obligatiei civile constrange pe debitor și numai pe el la executarea datoriei. In opoziție cu dreptul real, care are ca obiect un bun, obiectul obligației este persoana debitorului. Cum nu se mai poate admite astazi ca debitorul este obiect al unui drept, legea i-a conferit creditorului, ca garanție a executarii datoriei de catre debitor, o putere asupra patrimoniului debitorului, acesta fiind considerat o emanație a persoanei debitorului. Inițial, dreptul creditorului se rasfrangea chiar asupra persoanei debitorului, insa odata cu evoluția moralei, aceasta prerogativa se rasfrange aspra patrimoniului acestuia.

Deci, creditorul nu mai are drept asupra debitorului, ca in cazul dreptului real asupra unui bun, ci are drept asupra emanației persoanei debitorului. Acest drept al creditorul asupra patrimoniului debitorului se numeste dreptul de gaj general al creditorului chirografar.


3. Elementele structurii raportului de obligație.

Din definiție rezulta ca raportul de obligație are trei elemente: debitorul, creditorul și obiectul obligației.

Definiția pune in lumina un raport intre cele doua persoane cu privire la un obiect. Acest raport se manifesta ca o tensiune intre cele doua persoane, legata de datoria debitorului fața de creditor, tensiune care nu se va stinge decat atunci cand debitorul iși va executa datoria. Pana atunci creditorul și debitorul sunt tensionați deoarece primul trebuie sa efectueze o prestație („-” pentru ca el iși micșoreaza patrimoniul) iar cel de al doilea așteapta executarea prestației („+” pentru ca el primește o valoare). In lipsa unuia din elemente tensiunea nu poate exista; ea constituie o realitate doar daca exista cei doi poli (creditorul și debitorul) și diferența de valoare economica dintre ei, care creeaza tensiunea (prestația datorata, respectiv așteptata). Tensiunea putem s-o privim atat din perspectiva laturii pozitive, și vom spune ca tensiunea este pozitiva, cat și a celei negative, și vom spune ca tensiunea este negativa. La fel și raportul de obligație: putem sa il privim din perspectiva creditorului, și atunci raportul il denumim raport de creanța; fie din perspectiva debitorului, atunci raportul va fi o obligație.

4. Obiectul obligatiei. Obiectul obligației este foarte diferit, de aceea se prefera denumirea generica a acestuia, de prestare: obiectul obligației este prestarea datorata de debitor.


Nu exista obligație cu obiect abstract. Obligațiile existente in realitate au obiecte concrete primele luandu-și denumirea de la obiectul lor.

Este foarte importanta punerea in lumina a obiectul obligației deoarece el ii imprima obligației un regim specific. Din acest motiv, cunoașterea claselor de obiecte ale obligației pune in evidența și clasele de obligații. Exista multe categorii de obiecte și deci de obligații, important este sa fie evidențiate clasele cele mai relevante.

Așa cum rezulta chiar din definiție, suma divizio obiectul obligației poate sa constea in a da, a face sau a nu face ceva. Corelat, obligatiile se clasifica in trei categorii distincte: obligatia de a da, obligatia de a face, si obligatia de a nu face, dupa cum prestatia consta in transferul unui drept real, in efectuarea unui serviciu sau in o abstențiune. Obligația de a da este obligatia ce are ca obiect transferul proprietatii unui drept real. Aceasta obligatie este insa destul de rara caci ea se aplica doar in cazul vanzarii bunurilor de gen. In acest caz vanzatorul se angajeaza sa transfere proprietatea unui lucru care nu poate fi transmisa in momentul incheierii contractului ci doar de la data la care are loc individualizarea (art 971 C. civ. si art. 1300). In rest aceasta obligatie nu are aplicabilitate deoarece transferul dreptului are loc prin insasi incheierea contractului. In acest caz vinzatorului nu-i ramane decat obligatia de livrare sau de predare (punere la dispoziție), aceasta fiind obligații de a face.

Obligatia de a face impune debitorului sarcina de a indeplinii un fapt, de exemplu un antreprenor se obliga sa efectueze o lucrare. Obligatia de a nu face impune debitorului o interdictie

4.1. Aceste obligații se pot regrupa in doua clase:

- obligatii pozitive – obligatia de a da, a face

- obligatii negative – obligatia de a nu face

4.2. Alta clasificare a obligațiilor in funcție de obiectul lor.

Dupa criteriul diligenței debitorului in executarea obiectului obligației distingem:

a. obligatii de diligenta (prudența)

b. obligatii de rezultat

Aceasta clasificare releva diferența dintre activitațile practice sau juridice care pot fi realizate de orice persoana cu o inteligența medie și activitațile a caror realizare, prin natura lor, depinde de multipli factori exteriori facand incerta realizarea lor. In primiul caz, obligația se numește de rezultat pentru ca cel care se obliga nu este impiedicat de nimic sa obțina rezultatul așteptat de creditor, ci de eventuala sa ignoranța sau imprudența; pe cand in al doilea caz, obligația se numește de prudența și diligența pentru ca debitotul se obliga sa raspunda doar de comportamentul sau, adica de a fi diligent și prudent, depunandu-și toata silința sa obțina rezultatul așteptat de creditor, insa nu și de comportamentul factorilor exteriori care in aceste obligații joaca un rol important, de exemplu in cazul obligației pe care și-o ia medicul de a trata pacientul cu prudența și potrivit prescripților și științei medicale, fara a iși lua sarcina de a-l vindeca pe bolnav caci in medicina pot interveni factori multipli, intamplatori pe care medicul nu-i poate controla; șansa de a obține rezultatul așteptat de creditor nu depinde doar de debitor ci și de factori exterini, de intamplare. Importanța acestei distincții este aceea ca se pune in evidența sarcina probelor atunci cand se cerceteaza responsabilitatea executarii contractelor sau cvasicontractelor.

Obligația de rezultat. Este obligația pe care și-o ia debitorul de a obține un rezultat, de exemplu, antreprenorul iși ia obligația de a construi o casa ori imprumutatul iși ia obligația de a restitui bunul primit cu imprumut, etc. La data scadenței, sau dupa punerea in intarziere, debitorul este ținut sa dovedeasca creditorului realizarea bunului sau a serviciului (rezultatul) așteptat de creditor. Daca nu face aceasta dovada, de exemplu construirea imobilului, debitorul este prezumat a fi culpabil pentru neexecutarea contractului. In consecinta, el va putea fi ținut sa raspunda pentru neexecutarea contractului, exonerarea lui de rapundere fiind primita doar daca rastoarna prezumția de culpa aratata mai sus, dovedind ca și-a indeplinit sarcina ori ca nu i se poate aduce nici un reproș deoarece el a fost impiedicat sa-și execute datoria de o forța majore (imprevizibila și invincibila). Sarcina probatorie revine debitorului, el fiind obligat sa dovedeasca realizarea rezultatului așteptat de creditor ori a existenței forței majore.

Obligatia de prudența. Este obligația prin care debitorul se indatoreaza sa se comporte cu prudența și diligența pentru a obține rezultatul așteptat de creditor. In acest caz, debitorul nu iși ia sarcina sa obțina rezultatul așteptat de creditor ci doar sa acționeze cu prudența și diligența, luandu-și toate masurile și folosind toata știința sa pentru a obține rezulltatul așteptat de creditor. De aici rezulta regimul diferit al acestei obligații cu privire la probe.

In cazul in care rezultatul nu a fost obținut și creditorul va pretinde ca debitorul este responsabil pentru aceasta, el va trebui, dupa un principiu tradițional al procedurii civile, sa dovedeasca elementele raspunderi civile, interesand aici doar elementru culpa, adica vina debitorului in neexecutarea prestației. Aceasta sarcina este diferita insa in cele doua tipuri de obligații: in cazul obligației de rezultat, neexecutarea prestației prezuma culpa debitorului deoarece simpla nerealizare constituie o incalcare a obligației de obținere a rezultatului, caci creditorul nu poate sa dovedeasca un fapt negativ: neexecutarea oblitației. In schimb, in cazul obligației de prudența și diligența, debitorul nu s-a angajat sa obțina rezultatul ci sa se straduiasca sa obțina acest rezultat. Din acest motiv, pentru angajarea raspunderii debitorului, creditorul are obligația de a proba faptul ca debitorul a facut o greșeala prin omisiunea de a folosi intreaga sa arta și știinta, și ca s-a comportat imprudent ori a fost ineficient in executarea sarcinii. Toate acestea sunt fapte pozitive ce pot fi dovedite de creditor.

Calificarea obligației. Pentru a stabili ca obligația dintr-un contract este de diligența sau de rezultat, in cazul in care nu exista o clauza expresa care sa-i precizeze natura, aceasta se va stabili dupa criteriul elementul aleatoriu existent in conținutul obligației. Daca executarea datoriei debitorului depinde și de hazard, cum ar fi, sarcina medicului de a salva viața unui bolnav, sau sarcina unui avocat de a caștiga un proces, atunci obligația se prezuma ca este de diligența și prudența. In rest toate obligațiile sunt de rezultat.

In ceea ce priveste delictele, obligațiile sunt, in principiu, de prudența și de diligența (art. 998-999 C. Civ.). Din acest motiv, atunci cand se angajeaza raspunderea civila delictuala a autorului faptei, victima trebuie sa dovedeasca și culpa autorului, adica, faptul ca el nu a fost prudent și diligent și ca din acest motiv (cauza) a fost savarșita fapta prejudiciabila.

Totodata, exista si obligații de rezultat nascute din delicte, cum ar fi obligația stapanului animalului, ori a stapanului lucrului, de a fi atent (de a lua orice masura necesara) pentru ca animalul sau lucrul sau sa nu prejudicieze alte persoane.

4.3. Dupa opozabilitatea obiectului obligației:

- obligații obișnuite

- obligații reale

Obligația obișnuita este obligația in executarea careia debitorul este ținut cu intregul sau patrimoniu.

Obligația reala, este o excepție, debitorul va fi ținut numai cu bunul antrenat in acea obligație. De exemplu, in cazul unei ipoteci, debitorul va fi ținut cu bunul ipotecat.

Mai exista și o alta semnificație a obligației reale, și anume obligația in care sarcinile sunt legate de bunul respectiv. De exemplu, obligația proprietarului de a respecta dreptul locativ al chiriașului, chiar daca proprietarul respectiv nu a inchiriat el bunul, ci fostul proprietar.

5. Alte clase de obligații.

5. 1. Dupa eficiența juridica a obligației

- obligatii naturale

- obligatii civile

Ambele categorii sunt executabile, diferenta dintre ele constand in aceea ca obligatiile civile pot fi exectate silit, pe cand cele naturale nu mai pot fi executate silit, pentru ca acea obligatie si-a pierdut caracterl coercitiv prin prescriptia dreptului la actiune. Daca ea este executata de buna voie, executarea este bine facuta.

5.2. Dupa natura obligațiilor

- obligatii juridice

- obligatii morale

Obligatiile juridice sunt obligatiile ce pot fi executate silit prin apelul la forta de constrangere a statului.

Obligatiile morale sau de conștiința, sunt acele obligații care nu au calitatea de a fi executate silit.

5.3. Dupa izvoarele obligațiilor

Dupa acest critieriu distingem:

- obligații nascute din voința omului (actele juridice unilaterale și actele juridice bilaterale);

- obligații nascute din fapte juridice, respectiv din delicte, din cvasidelicte și din cvasicontracte;

- obligații nascute din lege.

Capitolul II. Izvoarele obligatiilor.

Faptele juridice si actele juridice sunt izvoare de obligatii caci ele nasc obligatii. Codul civil enumera doar partial si tangential aceste izvoare. Astfel, potrivit art 644 C. civ. proprietatea se dobandeste si se transmite prin acte juridice (succesiuni, legate, conventii si prin traditiune). In dezvoltarea ultimei carti, cartea a III-a intitulata „despre diferitele moduri prin care se dobandieste proprietatea” , legiuitorul  reglementeaza insa actele juridice si faptele juridice care sunt izvoare ale obligatilor: contractele ( titlul III al acestei cartii) cvasicontractele ( capitolul IV al titlului III aratat mai sus ), delictele si cvasi-delictele (capitolul V al aceluiasi titlu ). la acestea doctrina mai adauga si legea ca izvor de obligatii.

Se observa ca obligatiile sunt opuse dupa sursa din care ele se naște. Intr-un sens general toate obligatiile se nasc din lege, mai exact din actele normative, chiar si obligatiile care rezulta din vointa partilor, caci vointa nu este sursa de obligatii decat in masura in care normele juridice ii permit acest rol. Legea este insa generala si nu naste obligatii decat in masura in care subiectii se gasesc in situatiile prevazute de ea: fie prin manifestarea vointei lor ( prin acte juridice ) fie prin survenirea unui eveniment prevazut de ea, cel mai adesea o fapta juridica ( de exemplu un prejudiciu adus unei alte persoane ).

Obligatiile nascute prin vointa partilor se caracterizeaza prin exigente specifice actelor juridice, carora partile raportului obligational trebuie sa se subordoneze, exigente care vizeaza libertatea consimtamantului, loialitatea acestora, interpretarea actelor juridice, etc. Aceste elemente nu se regasesc la celelalte obligatii. In concluzie, fiecare tip de obligatie clasificat dupa izvorul lor este subordonat unor conditii necesare pentru nasterea valabila a acestora, necesitand astfel o analiza distincta.



Subcapitolul. I Actul juridic, izvor al obligatiilor.

Propriu obligatiilor care se nasc din vointa partilor este faptul ca debitorul este tinut sa execute obligatia pentru ca el a vrut sa se oblige.

Sectiunea I. Actele juridice unilaterale, izvoare de obligatii.

Daca pentru a se naste o obligatie este suficient sa existe doar vointa debitorului de a se obliga, inseamna ca vointa creditorului nu are nici un rol ? Aceasta este problema actului juridic unilateral ca izvor de obligatii. In principiu este necesar sa existe si vointa creditorului caci aceasta vointa corespunde dreptului sau de creanta. Degeaba o persoana se indatoreaza fata de alta daca cea din urma nu accepta sa fie creditor si in consecinta nu va accepta executarea obligatiei de catre debitor. Este cert deci ca o obligatie fara creditor nu poate fi conceputa. Rezulta insa ca o obligatie se poate naste doar prin vointa debitorului fara a avea la momentul nasterii ei un creditor actual, dar ca pentru executarea ei este absolut necesar sa existe un creditor.

Codul civil nu reglementeaza actul unilateral ca izvor de obligatii. El cunoaste insa cateva aplicatii ale angajamentului unilateral: recunoasterea copilului natural, renuntarea la succesiune.

De asemenea, practica juridica actuala accepta alte cateva cazuri particulare in care vointa unilaterala a debitorului este izvor de obligatii. Este cazul renuntarii la un drept, precum si cel al  promisiunii publice de recompensa.

In toate aceste cazuri, pentru a fi valabil, actul unilateral trebuie sa indeplineasca conditiile generale de validitate a manifestarii de vointa pentru a produce efecte juridice : sa existe o vointa, exprimata constient, de o persoana cu capacitate juridica, sa existe un obiect si o cauza a obligatiei.




Asa cum stim cele mai iportrante elemente ale patrimoniului sunt: drepturile reale si cele de creanta sau obligatiile.



Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright