aFENOMENUL CONDUCERII

Leadershipul sau conducerea – un fenomen indisociabil vietii sociale din toate timpurile – reprezinta o fateta aparte a relatiilor interumane, a activitatilor grupurilor, o functie si un mecanism ce regleaza manifestarile agentilor sociali intr-un context dat, cel mai adesea de ordin organizational si institutional.

Fenomenul ca atare a fost, este si va fi mereu studiat, chiar daca nu intotdeauna este inteles in profunzimea si potrivit determinatiilor sale intrinseci. Psihosociologia conducerii este un domeniu distinct al psihologiei sociale, iar leadershipul abordat intr-o perspectiva psihologica (psiho-individuala, psiho-sociala, psiho-organizatio­nala), evidentiaza resorturi intime s, ale comportamentelor si parghii exterioare ale actiunilor unor indivizi ce se detaseaza de masa membrilor unor micro sau macrogrupuri prin caracteristici distincte, performante, prin modul in care inrauresc actiunile celorlalti, orientandu-le spre atingerea unor scopuri de interes comun.

In ipostaza sa general umana conducerea a imbracat de-a lungul istoriei mai multe forme si acceptiuni recunoscute:

ca practica, distingandu-se prin dimensiunea sa empirica; conducatorul avea misiunea de a gasi raspunsuri concrete la probleme reale, in vederea satisfacerii unor nevoi sau cerinte presante;

ca arta, ulterior vizand conformarea in raport cu anumite reguli definind cele mai bune modalitati de a atinge scopurile fixate; competenta, abilitatile, calitatile diferentiaza liderii de ceilalti indivizi, acestea reprezentand factori determinanti ai succeselor, sau in absenta lor, ai insucceselor in plan social;

ca stiinta, pe masura trecerii dintr-un registru empiric, intr-altul normativ, al coordonarii activitatilor umane directionate spre obiective ce reclama eforturi conjugate ale unor indivizi eterogeni, cu interese adesea divergente; presupune reflectia teoretica, recursul la metode standardizate de cercetare, depistarea de legitati si regularitati, in vederea stabilirii unor modele, stiluri si algoritmi de actiune eficienta.

4)     conducatorul propune variante decizionale, posibil de a fi modificate;

5)     conducatorul prezinta problema, primeste sugestii, ia decizia;

6)     conducatorul stabileste limitele si cere grupului sa ia decizia;

7)     conducatorul permite grupului sa actioneze fara limite (sau in cadrul unei limite impuse de organul ierarhic superior).

Se contureaza astfel 4 stiluri de conducere:

dictatorial (comportamentul 1)

negociator (comportamentul 2)

consultativ (comportamentele 3, 4, 5)

cooperant sau implicativ (comportamentele 6, 7)

Tipologiile bidimensionale – prima tipologie de acest gen a fost avansata de catre Blake si Mouton (1964).

Se pleaca de la premisa ca in conducerea organizatiilor doua dimensiuni sunt esentiale:

orientarea conducatorilor spre sarcina, productie;

orientarea conducatorilor spre personalul subordonat

Orientarea conducatorilor fata de una sau alta dintre dimensiuni variaza in cadrul unei grile, de la valorile cele mai mici 1.1. pana la 9.9. rezultand mai multe combinatii.

1.1.  stilul secatuit (interes slab atat pentru productie, cat si pentru problemele umane);

1.9. stilul centrat pe sarcina (interes mare pentru productie, interes slab pentru problemele umane);

9.1. stilul populist (interes mare pentru problemele umane, interes scazut pentru productie);

9.9. stilul centrat pe grup (interes mare atat pentru problemele umane, cat si pentru productie)

5.5. stilul mediu oscilant (interes moderat atat pentru productie, cat si pentru problemele umane).

Combinatiile sunt posibile si ele reflect

Primele studii consacrate conducerii s-au centrat asupra virtutilor si calitatilor (percepute de o maniera intrucatva „mitica”) invederate de conducatori, de lideri (vezi studiile lui L.M. Terman – 1904). In perioada urmatoare, pana spre sfarsitul deceniului 3 al secolului trecut au fost efectuate cercetari in medii industriale, in grupuri scolare, in administratie, in armata dar caracterul lor fragmentar si disparat nu a condus la progrese spectaculoase in plan teoretic si metodologic. In deceniile urmatoare, in perioada celui de al doilea razboi mondial si dupa 1945, cercetarile in domeniul psihologiei conducerii si managementului conducerii au inregistrat un trend ascendent.

Cercetatorii americani detin suprematia in aceasta privinta.

Studiile lor impun o terminologie specifica – leader, leadership, headship, primul desemnand persoana conducatorului, ceilalti insasi activitatea de conducere.

Initial, atentia s-a focalizat pe caracteristicile personale ale conducatorilor. Apoi, accentul a cazut pe functiile si actiunile specifice desemnate prin termenul de leadership, pentru ca, mai recent, preponderent sa devina interesul pe dinamica conducerii grupurilor.