Gudrun - poveste din corabie

Corabia plutea pe Rin, in jos, spre Marea Nordului. Se auzea muget de valuri.

Cintecul despre Sigfrid se sfirsise.

— Frumoase sint legendele cu intimplari de pe uscat, glasui un negutator cu-o fata mare, rosie. Dar mie, unul — va spun drept — imi plac mai mult acelea-n care se-amintesc fapte din vechime, traite-n largurile marii

— Poate unde calatorim atita cu corabiile! adauga alt negutator.

— Si noi am vrea sa auzim acum povesti din lumea marii, rostira mai multi marinari.

— De se-nvoieste-naltul oaspe, care se afla-aici pe punte, alaturi de suita sa — atitia prea cinstiti vasali — noi am putea sa va cintam despre fermecatoarea Gudrun, au raspuns minesengerii.

Baronul isi misca panasul, in semn ca el se invoieste. Si cavalerii-ncuviintara:

— Puteti cinta! Va ascultam

— Cintati-ne, va ascultam! zisera si negutatorii.

— Ne vor cinta si despre Gudrun, strigara ceilalti calatori, nestapinindu-si bucuria.

Apoi se facu liniste. Si, in acordurile rottei, se-ncepu cintecul stravechi.

Tinerii amintira-ntii ca peste apele din nord vintul se-abate deseori. Marea vuieste din adinc, sub ghearele furtunilor.

Barbatii din aceste locuri sint inalti, aspri si vinjosi. Vorbesc putin. Dar armele le poarta-adesea-n batalii, si nu se ingrozesc de mare, nici cind ea se involbureaza, izbindu-se de stinci, urlind, nici cind pe fata ei se vad corabii pline de dusmani, cu sulitele scinteind, plutind spre porturile lor. Pentru ca ei nu stiu ce-i tea­ma de coasa nemiloasei morti.

Si totusi, pe aceste tarmuri cresteau copile mladioase, cu ochii limpezi azurii, frumoase — cum spuneau poetii — ca Frija cea cu par de aur, soata puternicului Odin, stapinul zeilor ger­mani.

Iar dintre toate-aceste fete, cea mai gingasa a fost Gudrun, fiica lui Hetel cel batrin, regele hegelingilor, care-a domnit in Matelana.

Si, cit era ziua de mare, Gudrun gonea cu calul sau, ca o walkirie, pe tarmuri, sau prin vilcele, sau pe munti. O-nsotea doar o prietena, blinda fecioara Hildeburg, copila unui print danez, care cazuse intr-o lupta. Fiind orfana, isi aflase in Matelana adapost, de cind era inca micuta. Aici crescuse linga Gudrun si linga fra­tele ei Ortwin, pe care-i socotea drept frati. Se zbenguisera-mpreuna toti trei in Marea Nordului. Si se-avintasera in valuri, rizind de furia apelor. Sau calarisera pe caii, repezi ca vintul ai lui Hetel. Si Wate, capitanul oastei, ii invatase sa se lupte cu sabia, arcul sau lancea.

Numai ca, iata, crescusera cu totii mari. Ortwin era flacau in lege. Si dintr-o data se simtise sfielnic linga Hildeburg. Gudrun ridea cind o vedea pe Hildeburg cum se roseste, cind Ortwin o poftea la dant. Dar si ea se simtea mai altfel. Cata spre zari si suspina, si astepta sa se iveasca, din ceata marii, cineva pe care inca nu-l aflase. Alteori ii venea sa plinga. O-mbratisa pe Hil­deburg, prietena draga, si-i spunea:

— O, Hildeburg, simt o durere ca imi strapunge inima. Nu inteleg nici eu de ce O presimtire grea m-apasa Ce-o sa se-ntimple-n viitor?

Era rindul lui Hildeburg sa rida de tristetea ei. Dar grabnic se risipea totul. Incalecau din nou pe cai, si-n goana mare tro­poteau catre castelul-nalt, de piatra, unde in fiecare seara cintau poeti ratacitori — cum ii placea regelui Hetel.

Fetele se infiorau cind auzeau cum razbunase mindra Crimhilda de la Worms moartea iubitului ei sot.

— Cit l-a-ndragit! ii soptea Gudrun prietenei sale Hilde­burg.

Si Hildeburg se-mpurpura, catind spre Ortwin, ce era acum si el intre barbati, purtind o sabie la briu, sorbind din cupa hidromel.

Iar cintaretii, dupa ce stateau citava vreme-n Matelana, ple­cau pe cale, mai departe, purtind pe umar, agatata, rotta, sau fidelul sau harpa.

Se indreptau spre-alte castele. Si-acolo-acestia povesteau ca se gasesc la Matelana doua fecioare minunate. Una e Hildeburg, daneza. Pare c-a indragit-o Ortwin si ca-i va fi nora lui Hetel.

Cealalta se numeste Gudrun si e copila regelui. Cind ride ea, socoti ca suna toti clopoteii de argint ce-i poarta Frija pe ves­minte. Ochii ei sint tulburatori. Sub vinturile aprige cresc florile arareori. Dar iata ca pe stincile si in nisipul Matelanei a rasarit un trandafir, cum nu s-a mai vazut nicicind in tarile de miaza­noapte.

Asa o cintau pe printesa poetii cavaleri, in versuri. Si cintecele lor zburau pe aripile vintului, pina in locurile unde parnintu-si are capatiiul si incepe domnia ghetei.

Curind, nu era loc pe lume sa nu se fi aflat de Gudrun si frumusetea-i fara seaman, de darurile ei alese, ca: bunatatea, graiul dulce, inima-i dreapta si curata. Si-n cintec nu-i mai spuneau Gudrun, copilei de la Matelana, ci Trandafirul Nordului.

Aflindu-se acestea toate, au inceput sa se iveasca pe tarmu­rile Matelanei corabiile cu petitori.

Si primul s-a infatisat vestitul rege din Morlanda, un tinar-nalt si incruntat, cu-o-nfatisare maiestuoasa, invesmintat numai in aur si-nconjurat de cavaleri cu haine scumpe, de ma­tase, peste armurile de fier.

Purta tot numele de Sigfrid, ca si viteazul de la Xanten, dar nu era balai ca el. Ci avea pletele si barba rosii ca purpuriul serii.

Era insa bogat, puternic, si dobindea tot ce-si dorea, cu bra­tul si cu sabia.

In tara sa erau copile frumoase cum sint florile. Dar auzise ca se afla, pe coasta hegelingilor, un trandafir atit de mindru, ca nu era altul la fel.

Si-a hotarit sa-l aiba el, sa-l rasadeasca in Morlanda, ca sa-l desfete-n ceasurile cind se-ntorcea de la razboi.

Cu trei corabii s-a dus Sigfrid si a cerut-o de sotie pe Gu­drun, tatalui sau Hetel, spunind ca-n schimb o sa-l ajute pe rege oricind va voi ca sa se lupte cu dusmanii sau sa-si apere Ma­telana.

Hetel se bucura sa aiba de partea lui un print ca Sigfrid.

Insa regina, doamna Hilda, s-a-mpotrivit, n-a vrut ca Gu­drun sa ia pe umerii ei fragezi, prea timpuriu, o casnicie. Si Hetel a incuviintat aceste ginduri ale Hildei.

— Mai treaca doi, poate trei ani, si vom mai sta atunci de vorba, spusese Hetel, la sfirsit.

Sigfrid, regele din Morlanda, se incruntase auzind un ras­puns care nu-l dorea.

Bine, sa fie precum spuneti. Insa nicicind n-as vrea sa aflu ca vreun alt print s-ar bucura sa aiba trecere mai multa in fata voastra, rege Hetel! graise Sigfrid, mohorit.

— Nu. De-asta sa nu aveti grija, i-a dat raspuns regele Hetel.

Si Sigfrid s-a intors acasa. Insa-nainte de-a pleca s-a ingri­jit ca sa-i ramina un credincios in Matelana.

El trebuia sa instiinteze pe tinarul rege-al Morlandei de tot ce se-ntimpla-n castel.

Dupa corabiile lui Sigfrid au poposit si altele in largul port al Matelanei.

Intr-un amurg s-a aratat un vas cu pinze, dintre ceturi. Vasul s-a indreptat spre port. Strajerii l-au vazut din turla. Os­tenii au sarit la tarm, cu lancile, sa stea de paza.

Insa din vas s-a coborit un cavaler carunt si mindru, intr-o mantie de matase. A spus ca el este trimisul stapinului din Niderlanda.

Regele sau, tinarul Herwig, intreaba pe regele Hetel daca poate veni ca oaspe, in Matelana, in trei zile.

Lui Hetel i-a placut ca Herwig are purtari cavaleresti. Si l-a poftit sa-i viziteze castelul oricind va voi.

Intr-adevar, peste trei zile, corabiile din Niderlanda s-au aratat la orizont.

Pluteau ca niste lebede, mari, albe si putin greoaie, avind sus, pe catarg, emblema regatului din Niderlanda — un mistret negru, cu colti mari.

Pe plaja marii se-adunase curtea lui Hetel sa-i primeasca. Si de pe stinci privea multimea. Iar din castel — la o fereastra — vegheau Gudrun si Hildeburg.

Primul vas care a sosit a fost acela al lui Herwig.

Frumos tinar mai era Herwig! Cu umeri largi, mijloc; sub­tire, sprinten, voinic si mladios.

Sabia ii batea pamintul.

S-au indreptat catre castel, pe drumul pietruit cu lespezi.

Insa, in vreme ce urcau, Hetel a observat ca Herwig si ca­valerii Niderlandei nu poarta mantii pretioase, nu au nici zale de argint, iara minerele, la sabii, nu sint batute-n pietre scumpe, ci le sint simple, de otel.

Stia ca regele-i sarac, dar cit e de sarac vazuse abia in acea zi, avindu-l in vizita la Matelana.

L-a ospetit totusi pe Herwig cu cinste, ca pe orice rege.

Dar tinarul nu avea tihna. Dorea s-o vada pe Gudrun.

Si s-a-ntimplat ca intr-o zi sa se gaseasca pe o banca, intr-una din gradinile castelului din Matelana. Sezind, visind, a auzit o voce calda de fecioara cintind un cintec de demult. S-a ridicat, s-a furisat, si pe-o terasa a vazut-o pe Gudrun linga colivii. Isi hranea pasarelele.

Poate chemata de privirea regelui Herwig, s-a intors.

Si, dintr-o data, ochii lui albastri si strabatatori au intilnit ochii Gudrunei. Din acea clipa, cit se spune, Gudrun l-a indragit pe Herwig, care venea din Niderlanda — precum venise altadata Sigfrid la draga lui Crimhilda.

Herwig atunci si-a facut vint, si-a sarit zidul, pe terasa.

A-ngenunchiat in fata ei, scotindu-si sabia de la briu si atingind cu ea pamintul, semn de supunere deplina.

I-a sarutat mina copilei si apoi i-a rostit asa:

— Gudrun, ma-nchin in fata ta. Esti mai frumoasa si mai alba decit au rostit cintaretii. Nici soarele, cind se revarsa in zorii zilei, peste mare, nu e ca tine de balai. Inima-mi s-ar opri sa bata, de nu ai vrea sa-mi fii sotie, tu, Trandafir al Nordului.

Gudrun, simtindu-i sarutarea pe mina dreapta, a palit. Iar inima-i batea nebuna, intr-un virtej ametitor. Si ii venea parca sa strige: El este cel mult asteptat. O! Herwig, fii bine venit!

A doua zi s-au revazut. S-au revazut si-a treia zi, si alte multe seri in sir. Ba, intr-o seara, tinarul i-a pus in deget un inel. Gudrun a sarutat inelul; l-a ascuns intr-un val subtire. Si valul l-a virit in sin. Si-apoi, intr-una dintre zile, Herwig si-a luat inima-n dinti si i-a cerut regelui Hetel sa-i dea mina copilei sale. Insa acesta i-a raspuns ca Sigfrid, regele Morlandei, a fost cel dintii petitor. I-a facut o fagaduiala. El nu-si poate calca cuvintul. Iar fata-i si prea tinara.

Tuturor le placuse Herwig, numai ca era prea sarac, si ei doreau pentru printesa un regat mare si puternic

De-aceea Hetel l-a-ndemnat sa se intoarca-n Niderlanda, alta sotie sa-si gaseasca, uitind-o pe Gudrun a lui.

Cuprins de prea mare minie, s-a-ntors Herwig in Nider­landa. Nu ii mai trebuia nici hrana, nici somn sau vreo petre­cere. Doar cintece mai asculta, rostite lin de minesengeri. Si sunetele unei rotte ii aduceau lacrimi in ochi, fiindca ii aminteau de ceasul cind daruise dragei sale inelul si o sarutase.

Totusi a incercat s-o uite, si a plecat in batalii, pe tot intinsul marilor. Si pretutindeni cauta moartea; insa moartea il ocolea. Si dorul ii crestea intr-una.

Curtenii chibzuisera sa il insoare cu printese care de care mai frumoase. Dar el pe Gudrun o iubea si o vedea mereu-nainte-i, fie plimbindu-se-n gradina castelului din Matelana, fie in ziua despartirii, cind ea isi flutura naframa de pe turnul cel mai inalt, parind un porumbel de nea, ce se topea incet in soare.

Numai ca-n timp ce el lupta, voind s-o uite pe copila, la Matelana a sosit alt print si mai din miazanoapte.

Era fiul regelui Ludwig din Nordlanda cea friguroasa, si purta numele de Hartmut.

Odinioara, pe cind Hilda era tinara si frumoasa, regele Hagen, tatal ei, l-avea pe Ludwig ca vasal. Nordlanda era socotita ca zestrea tinerei printese.

Insa Ludwig s-a razvratit, nu a mai vrut sa-l recunoasca drept suzeran pe tatal Hildei, si si-a calcat astfel credinta fata de regele Irlandei.

Din zestrea Hildei s-a pierdut aceasta tara de la nord. Insa nici Hilda, si nici Hetel, caruia ea in tinerete ii ferme­case inima si il facuse s-o rapeasca, nu se-mpacau cu acest gind. Il socoteau pe cruntul Ludwig tot un vasal, ca-n alte vremi. Si iata ca acum feciorul lui Ludwig cel necredincios plecase cu corabiile sa ceara in casatorie pe fata Hildei si-a lui Hetel, pe Trandafirul Nordului.

La drept vorbind, regele Ludwig nu l-ar fi indemnat prea mult pe fiul sau Hartmut sa plece. Cugetul lui nu-i prea da pace ca isi calcase juramintul fata de Hagen, tatal Hildei. Dar soata lui, reaua Gerlinda, il atita necontenit:

— Normanzii, spunea ea lui Hartmut, sint astazi regii ma­rilor. Ludwig e rege peste regi. Si daca Gudrun e atita de chi­pesa, precum se spune, ea trebuie sa fie-a ta

Hartmut deci a plecat s-o ceara pe Gudrun tatalui ei, Hetel, regele hegelingilor.

Ajuns insa la Matelana, s-a dat drept doar un print saxon, venit intr-o calatorie cu o suita nu prea mare, de doisprezece cavaleri.

Hartmut era inalt ca bradul. Mergea cu pasul leganat, cum merg pe punte marinarii. Avea o fata maslinie, arsa de vinturile marii. Era chipes la-nfatisare. Rar fata care sa-l zareasca, sa nu suspine dupa el. E drept ca inspira si teama. Pentru ca Hartmut tinea vesnic mina pe garda sabiei, din cingatoarea lui de aur. Se minia din te miri ce, si-ntr-o clipa zbura capul celui cu care se certa.

Obisnuit numai cu lupta, cata banuitor in preajma, ca nu cumva sa il loveasca vreun dusman neasteptat.

In razboi era nemilos, si vai de tara sau castelul unde lovea Hartmut cu oastea. Rareori raminea vreo casa nearsa si neje­fuita, rareori ramineau oamenii vii.

Acesta era petitorul Hartmut din tara Nordului. Si el a cumparat o sluga ca sa-i arate, pe furis, pe Gudrun, cit e de frumoasa.

Si ce-o dorise pin-atuncea pe principesa Matelanei, dar ce-a dorit-o mai tirziu, dupa ce-a izbutit s-o vada!

Atunci s-a-nfatisat lui Hetel si Hildei sale, aducind din pintecul corabiei daruri in aur si argint, stofe si pietre pretioase, marturisind si cine e.

— Eu sint fiul regelui Ludwig, a spus el plin de curtenie. Intre regatul Nordului si cel al hegelingilor e dusmanie de mult timp. N-ati vrea sa se incheie pacea? Iata, eu ma ofer chezas. Dati-mi pe fiica voastra, Gudrun. Noi amindoi vom stapini, cindva, cele doua regate unite bine-ntr-un manunchi

Hilda nu l-a lasat pe Hartmut sa-si termine cuvintele:

— E vreme multa, a spus ea, de cind Ludwig, vasalul nos­tru, a-ntirziat sa ne trimita omagiul sau si darurile. Intoarce-te la tatal tau si spune-i ca noi asteptam tributul inca neplatit mai mult de douazeci de ani

Hartmut era un print puternic, crud, ne-ntrecut in batalie, dar nu lipsit de-ntelepciune. S-a stapinit si a urmat:

— Voi spune tatalui meu totul Dar va intreb inca o data: primiti ca Gudrun?

Insa Hilda se si sculase de pe tron si se pornise spre camari, lasind pe Hartmut in mijlocul neterminatei cuvintari.

Hetel s-a ridicat si el:

— Nu, Hartmut, i-a grait la rindu-i, pe Gudrun n-o vom da ca prada normanzilor, de buna voie

N-a mai avut Hartmut ce face. Si-a strins in graba cavalerii, s-a suit pe corabie, pornind spre Tara Nordului.

Negru de-atita suparare, Hartmut s-a-ntors in tara sa, si s-a jurat ca nu va trece prea multa vreme si, cu oastea, il va smulge din Matelana pe Trandafirul Nordului.

— Cu sila o sa faca nunta, cum voiesc eu, a strigat Hartmut in fata cavalerilor. Gudrun trebuie sa fie-a mea!

Au trecut astfel sase luni. Si regele din Niderlanda, frumo­sul Herwig, dindu-si seama ca n-o poate uita pe Gurdun, a hotarit s-o cucereasca in lupta dreapta, sau sa moara.

Si-a pregatit corabiile cu trei sute de cavaleri si au pornit spre Matelana, avind la prora steaguri negre, in semn ca vin cu armele si sint gata pentru razboi. Din largul marii i-a strigat re­gelui hegelingilor, care era urcat pe ziduri cu luptatorii Mate­lanei:

— De nu mi-o dai de buna voie, pe Gudrun, astazi, de sotie, fii gata sa ne infruntam!

Regele Hetel i-a raspuns:

— Sa hotarasca armele!

Si trimbitele au sunat. Iar cavalerii lui de fier, in frunte cu batrinul Wate, s-au repezit sa-ntimpine pe regele din Niderlanda.

Pe-aceleasi tarmuri, unde Herwig i se plecase dragei sale, acum suna vaierul mortii si sabiile se ciocneau. Dar cavalerii Niderlandei, desi erau mult mai saraci, erau mai incercati in lupte. Oastea lui Hetel da-napoi. Ortwin cazuse prizonier. Sin- gele siroia pe tarm.

Si-atunci atunci s-a aratat in mijlocul ostenilor, alergind fara nici o teama, alba, ca o zeita-a pacii si-a intelegerii-ntre oa­meni, fecioara cea neprihanita, fiica regelui Matelanei.

Lancile se loveau cu scrisnet. Si sabiile se ciocneau, facind un zanganit naprasnic.

Ea alerga printre osteni, virindu-se unde era macelul mai inversunat, fluturind o naframa alba.

— Pace! le striga tuturor. Nu mai loviti. Ginditi-va ca ati fost prieteni altadata, ca ati stat la aceeasi masa si-ati ciocnit cupele de vin. Pentru ce sa va omoriti? Pentru ce va priviti cu ura? Mai bine amintiti-va cite vaduve vor ramine si citi oameni schilozi vor fi. Citi prunci vor plinge dupa tata. Cita durere, cite lacrimi, cite suspine s-or isca in urma raz­boirii voastre.

— Fereste-te! ii striga Hetel. Ce cauti aici, copila mea?

— Pacea o caut, iubite tata! Pacea-ntre voi, asta doresc. Caci lumea nu-i orinduita ca oamenii sa se sfisie si sa isi verse singele, ca fiarele fara de cuget

Pe-ncetul sunetul cel aspru al armelor se potolea.

— De vreti o victima a urii, uite, loviti-ma pe mine. Dar crutati celelalte fiice, si fii, si vaduve, si mame, de jalea care va urma.

— Herwig, striga apoi Gudrun, apropiindu-se de-acela care venise cu razboi. Hai! domoleste-ti supararea si-ntinde-o mina prieteneasca regelui Hetel, tatal meu.

Herwig si Hetel ascultara. Isi intinsera miinile, si amindoi se-mbratisara. Si in acea clipita plaja paru o mare pe furtuna. Astfel de strigate tisnira din piepturile celor care pina atunci se omorau.

— Traiasca preabuna printesa! Traiasca Gudrun! se-auzea.

Femeile plingeau pe ziduri, de bucurie ca vedeau sabiile iar virite-n teaca. Copiii alergau la porti, se aruncau in bratele pa­rintilor scapati de moarte. Si cei care luptasera pina atunci cu-nversunare isi stringeau miinile, zimbind.

Ortwin a fost eliberat. Ranitii-n graba oblojiti. Mortii culesi si dusi la groapa.

Apoi stapinul Matelanei a dat de veste tuturor ca-n timp de doua saptamini Gudrun o sa se logodeasca, si-n doua luni va face nunta cu regele din Niderlanda.

Uralele au izbucnit, si s-au pornit catre castel.

Si iata c-a sosit si ceasul logodnei, cel mult asteptat!

Herwig credea si nu credea ca sta cu draga lui alaturi, mina in mina, gind in gind, si-asa vor sta pe totdeauna.

Hetel tocmai se ridicase sa le ureze fiicei sale si regelui de Niderlanda zile senine, fericite si dragoste neintinata. Tinea o cupa grea, de aur, plina cu vin, in mina dreapta. Si apucase sa rosteasca.

— Fiti fericiti, Gudrun si Herwig cind, dintr-o data, de afara, s-au auzit glasuri de spaima.

Doi cavaleri din Niderlanda venisera la Matelana, ca sa aduca-o veste neagra iubitului lor stapin Herwig.

Sigfrid, regele din Morlanda, cel dintii dintre petitorii la mina alba a Gudrunei — caruia Hetel ii daduse, cindva, si unele spe­rante — se miniase-ngrozitor. Aflase ca viteazul Herwig o va avea el de sotie. Si, insetat de razbunare, stiind ca Herwig nu-i acasa, se napustise-n Niderlanda, arzindu-i tara, jefuind-o.

Auzind vestea asta Hetel a pus la loc pe masa cupa. Gudrun a inceput sa plinga. Herwig s-a ridicat din jilt. Si-a imbratisat logodnica si i-a rostit inflacarat:

— Gudrun, ma duc sa-mi apar tara napastuita de dusmani. Regele Sigfrid de Morlanda, din gelozie pentru tine, a savirsit aceasta crima.

— Te voi urma si eu curind, a glasuit regele Hetel. Ii esti logodnic fetei mele, imi esti ca fiu Voi porunci sa se armeze intreaga flota-a Matelanei. Wate se va-ngriji de tot. Si vom porni-n citeva zile spre tara ta, s-o aparam.

Ortwin a cerut invoirea de a pleca si el la lupta, alaturea de tatal sau si de logodnicul Gudrunei.

Dupa ce Herwig a plecat, Hetel s-a pregatit de drum. Cora­biile au fost incarcate cu arme, cai de soi, bucate.. Si in trei zile au pornit, conduse de batrinul Wate, spre tarmurile Niderlandei.

Au plutit ei ce-au tot plutit pe marile insingurate, si au ajuns de la o vreme. Tarmul era tot pustiit. Tabara regelui Morlandei se-afla pe-o coasta, linga locul unde se inalta castelul. Vasele lui se leganau, prinse cu lanturi, linga mal.

Mult mai incolo, bine-ascunse dupa o stinca, se gaseau co­rabiile regelui Herwig.

El incercase sa dea lupta cu ostile regelui Sigfrid, dar avind cavaleri putini nu izbutise sa-l infringa si sa-l alunge de pe tarm.

Tara era intreaga arsa. Iara castelul sfarimat. Ferestrele si usile se clatinau, desprinse-n vint.

Venind si Hetel, batalia a re-nceput cu toata furia, pe mare, ca si pe uscat.

— Luptati! striga tinarul Herwig, cetelor lui de cavaleri. Doboriti-i fara crutare pe-aceia care au dat foc caminelor in lipsa noastra.

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

— Luptati! ii indemna si Hetel pe cavalerii Matelanei. Am venit ca sa razbunam pe ginerele nostru, Herwig.

— Luptati! striga la rindu-i Sigfrid. Am fost dezonorat ca rege. Si am pierdut-o pe frumoasa copila de la Matelana. Her­wig si Hetel sa-mi plateasca.

Si s-au luptat ei multa vreme. In batalia cea cumplita cora­biile s-au aprins. Vintul batea din rasarit si intetea rugul imens, ce stralucea pina departe, pe suprafata apelor.

Din toata flota morlandeza, ca si din cea a Matelanei, si-a Niderlandei, s-au ales numai citeva cioturi negre si ravasite prin­tre valuri, si-o mina de cenusa alba, pe care-a spulberat-o vintul si-au inghitit-o apele.

Nici zece ani de-atunci-nainte nu mai puteau fi de ajuns ca toate-aceste trei regate, invrajbite de razboi, sa isi refaca flotele.

— Ce nebunie sint trufia si vrajba oarba dintre regi, zicea poetul minesenger, caci moartea hida, saracia si deznadejdea le-nsotesc!

Cum povesteam, trei regi erau atunci pe tarm, cu ostile, cite scapasera din valuri. Nici Sigfrid nu putea sa plece, sa mai ajunga in Morlanda. Nici Hetel si cu fiul sau, tinarul Ortwin, nu aveau cum sa se-ntoarca-n Matelana. Iar Herwig, regele logod­nic, nu era-n stare sa-i ajute. Nu-i ramasese nici o barca. Nu avusese-o flota mare nici inainte de razboi. Acum n-o mai avea de loc.

Trecusera citeva zile. Rabdau din greu de frig, de foame. Luptele nu mai incetau. Pe cind se framintau cu totii, nestiind ce-ar putea sa faca, pe mare s-a vazut o barca. Barca a acostat la tarm. Din ea s-a coborit un crainic, venit tocmai din Matelana.

Cerul sa fi cazut pe Hetel, si nu l-ar fi lovit mai rau, decit vestea-nspaimintatoare pe care i-a adus-o solul.

De cum plecasera la lupta regele Hetel si cu Ortwin, cineva, nu se stia cine, dar o iscoada-n orice caz — a dat de stire in Nordlanda.

La-ndemnurile soatei sale, Ludwig si-a si strins cetele:

— Asadar, a venit momentul! a glasuit spre cavaleri. In Matelana nu e nimeni, care s-o poata apara. Hetel — cind fiul nostru Hartmut i-a petit-o pe fata lui — ne-a rostit vorbe de ocara. Iar Hilda inca si mai si. A spus ca noi sintem pradalnici Sintem pirati, a vrut sa spuna. Sa-i aratam, dar, ce putem, batrinului preatrufas, Hetel. Iar Hilda mi-a cerut tribut. Hai sa-i platim; dar cum stim noi!

Gerlinda-i atita mai rau pe Ludwig si pe fiul sau:

— Duceti-va! Veniti cu Gudrun! Si ardeti toata Matelana. Sa-i frigeti inima reginei care-a-ndraznit sa ne infrunte.

Si, numai in putine zile, Ludwig si Hartmut, cu normanzii, pe corabii, avind la prora capete mari, verzi, de balauri, au si ajuns in Matelana.

Ca fiarele s-au repezit, arzind pamintul Matelanei. Nu se vedea in toata zarea decit pojarul caselor. Si nu se auzeau decit plinsete, vaiet si suspin. Corabiile normanzilor, pline de-atitea avutii, te miri ca nu se scufundau. Ba mai urcasera-n corabii si cele mai frumoase fete de pe pamintul Matelanei. Si intre ele se afla si Gudrun cea fermecatoare.

— Pe Gudrun? Mi-au luat-o pe Gudrun? striga batrinul rege Hetel.

— Si-au luat-o si pe Hildeburg? a tresarit cu spaima Ortwin.

— Da, da, le-au luat pe amindoua. Au luat si-alte saizeci de fete, ii incredinta crainicul. Nici nu pot povesti durerea ce-a bintuit in Matelana. Mamele hohoteau pe tarm si isi smulgeau cositele vazind pe fiicele lor dragi pierdute pentru totdeauna in ceturile nordului Si insasi buna doamna Hilda s-a tirit la picioarele regelui Ludwig din Nordlanda, rugindu-l sa ia orice vrea din Matelana, dar sa-i lase pe dulcea sa copila, Gudrun. Ludwig, cu inima de gheata, a dat raspuns ca doamna Hilda l-a socotit cindva vasal. Si-o suzerana nu se cade sa se tirasca in tarina, in fata unui biet vasal, ba sa-i mai ceara si favoruri

— Dar Hartmut? Hartmut ce-a facut, cind mi-a rapit logodnica? Cum s-a purtat el cu Gudrun? il cerceta pe vesti­tor si regele din Niderlanda.

— Hartmut? Ar insemna sa mint, daca n-as spune c-a avut fata de ea purtari frumoase. I-a oferit printesei bratul, s-o urce pe corabie. Dar Gudrun n-a vrut sa primeasca sprijinul sau, si-a urcat mindra, urmata-intii de Hildeburg, si-apoi de celelalte fete. In cala pregatisera un lacas captusit cu stofe si cu covoare, pentru fete. Atita am putut sa vad. La despartire i-a strigat reginei Hilda:

— Mama scumpa, spune-i lui Herwig ca-i ramin pe totdea­una credincioasa. Dragostea mea, chiar de departe, va fi o floare neatinsa. Si tu, mama, nu suferi. Eu am puterea sa astept ca sa se-ntoarca iar lumina, dupa intunecimea noptii. Nu stiu de ce se afla oameni ce vor sa-si afle multumirea din suferinta altora Dar nu vreau sa se verse singe, nici chiar pentru salvarea mea.

— Pe-aceste vorbe-ale Gudrunei, cala a fost acoperita. Glasul fetei inabusit.

Regina Hilda a ramas pe tarmul Matelanei noastre, intre darimaturi si fum, privind corabiile normande, care se depar­tau de tarm.

De-atuncea insa e bolnava. Nici astazi nu si-a revenit.

— O, rege Hetel! a strigat frumosul si viteazul Herwig. Dragostea mea pentru Gudrun a cufundat tarile noastre in lacrimi, singe si amar. Incerc azi ultimul asalt contra lui Sigfrid de Morlanda. Am sa-l inving. Si-n noaptea asta o sa pornesc in urmarirea lui Hartmut, printul de la nord, si-mi voi redobindi iubita

Asaltul insa nu l-a dat.

Wate i-a sfatuit pe Hetel si pe Herwig sa-ncheie pace cu Sigfrid, regele Morlandei.

— Acum dusmanul nostru-i Ludwig. Sigfrid nu-l va ierta nici el pe regele normanzilor, c-a navalit in Matelana si ne-a rapit-o pe Gudrun, i-a invatat batrinul Wate, care era si bun razboinic, dar si un sfetnic incercat.

Hetel a socotit ca sfatul e intelept, si l-a primit. Herwig a judecat la fel. Si Ortwin s-a-mpacat cu gindul ca trebuie sa-ncheie pace.

Un sol cu flamura regala s-a dus in tabara lui Sigfrid.

Iar Sigfrid, cind a auzit ca Ludwig a venit cu flota si a rapit-o pe Gudrun, s-a invoit sa faca pace cu cei doi regi: Hetel si Herwig.

Pacea s-a incheiat indata, pe tarmurile Niderlandei. Dar ce folos? Fara corabii erau parca legati de miini.

Toti regii se-adunasera pe acea coasta-a Niderlandei, catind fara nadejdi spre larg.

Wate se framinta zadarnic.

Si, tot zadarnic, le cinta batrinul minesenger Horand un cintec vechi despre stramosii regelui hegelingilor, care-au pierit luptind pe mari.

Pe cind se petreceau acestea, s-a aratat, pe negindite, din departare un catarg.

De Niderlanda se-apropia un vas mare, plutind incet.

— Vin alti dusmani! a strigat Wate.

— La arme! au poruncit Hetel, Herwig si Sigfrid, de indata.

Si cavalerii — in armuri, cu lanci si sabii — s-au grabit sa fie gata de razboi.

Dar cind se apropie mai bine corabia aceea mare, se deslusi c-avea pe punte nu niste cavaleri sub arme, ci doar niste sarmani fugari. Erau pe punte si femei, batrini, bolnavi de toata mina. Veneau dintr-un tinut pe care il pustiisera, de-asemeni, piratii marilor, normanzii, si isi cautau un adapost, pe-un tarm cit mai indepartat. Numai ca fiind marea furioasa, toti suferisera din greu. Aveau nevoie de odihna, de ingrijire si de apa, pentru bol­navi, pentru copii.

Un batrin ce sedea la prora, tinind loc de conducator, a strigat catre cavaleri:

— Ingaduiti, oameni ai luptei, sa poposeasca pentru-o vreme, aici, niste napastuiti?

— Ingaduim, a raspuns Herwig, ca un stapin al locurilor.

Si ancora s-a coborit, cu scirtiit, in apa marii.

Fugarii si-au facut pe tarm o tabara pe timpul noptii.

Nu mai puteau de fericire ca simt, din nou, sub talpi, pamint.

Atunci insa atunci, lui Wate, razboinicul mult incercat, i-a incoltit un gind viclean.

Ce-ar fi sa ia corabia acestor bieti oameni fugari si sa porneasca-n urmarirea jefuitorilor normanzi?

Gindul si l-a soptit lui Hetel. Hetel l-a-mpartasit lui Herwig, si-apoi lui Sigfrid de Morlanda.

S-au inteles doar din priviri.

Din gura-n gura, cavalerii au purtat ordinul lui Hetel. Degeaba Horand, cintaretul, s-a dus-naintea regilor, spunindu-le ca nu e bine sa savirseasca-o nedreptate.

Hetel l-a-mpins pe cintaret, s-a urcat cel dintii pe punte, si a strigat celorlalti regi ca sa ia pilda de la el.

Pina sa poata vedea bine sarmanii oamenii ce se-ntimpla, cavalerii s-au imbarcat.

Citi au vroit sa le stea-n fata, au fost trintiti pe loc in valuri. S-a dat semnalul de plecare. Si-n blestemele celor care vedeau c-au fost pradati de regi, corabia a si pornit.

In acel ceas, se povesteste ca s-a-ntetit mai rau furtuna. Dar nici unul n-a tinut seama de urletele vintului si de minia apelor, de moartea care ii pindea din haurile vinete. Corabia plutea cu greu. Parea in noapte, o fantoma, care aici urca pe creste, si-aici se prabusea sub valuri.

Si infruntind acea furtuna, au plutit fara de ragaz, spre coas­tele normanzilor.

Aici ar fi de povestit ca si Ludwig cu fiul sau, plecind cu prada din castelul regelui Hetel, au avut parte pe drum doar de furtuni.

Si fiind vasele prea-ncarcate cu-atita prada: avutii, aur, obiecte, stofe scumpe si cele saizeci de copile, abia puteau inainta, caci vintul le batea in fata. De-aceea Ludwig hotari sa s-abata din drumul lor si sa gaseasca o insula unde sa faca un scurt popas.

Dar Hetel, Herwig, Sigfrid, Ortwin si ne-ntrecutul batrin Wate, cu oastea lor de cavaleri, ii urmareau neobositi.

Voiau sa apuce sa se bata cu rapitorii chiar pe mare, pina cind ei nu ajungeau in intaritul lor Nordland. Acolo nu puteau patrunde. Aveau doar o corabie. Si nici gind nu putea sa fie ca sa-si refaca marea flota pierduta linga Niderlanda, inca multi ani de-atunci incolo.

Si plutind ei, cum povesteam, au intilnit niste pescari. Iar acestia vazusera corabiile normanzilor trase pe-un tarm de insula. Era insula Wolpensand.

De-acolo hotarise Ludwig sa-si duca pe-ndelete prada pina in tara lui normanda, cind se va potoli furtuna.

Hetel a poruncit indata sa se indrepte cirmele catre insula Wolpensand. Au plutit dar, nu multa vreme, si Herwig i-a strigat lui Hetel:

— Iata-i! Piratii nordului, intr-adevar, se-afla-aici, au acostat in Wolpensand. Ingaduiti, o, rege Hetel, sa-ncepem lupta chiar acum.

— Sariti pe tarm, a grait Hetel, si nu va-nduiosati de nimeni care va cere indurare Tilharii mi-au rapit copila, pe Hildeburg — prietena ei — iubita inimii lui Ortwin, si-averile din Matelana.

— Logodnicele noastre sint acolo-n tabara lui Ludwig, in bratele normanzilor, si noi vrem sa le razbunam! au strigat tare cavalerii.

Si lupta a-nceput indata cu-o furie nemaiintilnita. Armu­rile si castile lovite de securi si spade, de lanci si pietre, scinteiau. Iar gemetele de durere ale ostenilor cazuti umpleau tot cerul nordului.

Intreaga zi ei s-au luptat. Si cintaretii povestesc ca de atitea izbituri sabiile se-nrosisera, parca erau virite-n foc. Nici dintr-o parte, nici dintr-alta, nu dadea nimeni inapoi. Ba, parca se-ndirjeau mai mult.

In acest timp veni si noaptea.

Jerbele de scintei tisneau din sabiile inrosite pe tarmul marii-n Wolpensand, ca-n fieraria unde Surt, gigantul infrico­sator, isi pregateste armele sa lupte cu zeii germani si sa-i doboare din inalt. Totusi scinteile acestea nu puteau risipi intreaga intunecime ce cadea ca un lintoliu peste zi. Pe cer nu se vedeau nici luna, nici stelele stralucitoare.

Iara in noaptea tot mai neagra, nimeni nu mai era in stare sa desluseasca-n valmasag cine era, sau nu, dusman. Prietenii ii loveau pe prieteni. Si singele curgea-n zadar.

Incit macelul a-ncetat.

Abia se potolise lupta, si cavalerii se gateau pentru odihna, desfacindu-si armele lor zanganitoare, altii legindu-si ranile, cind peste locurile luptei s-a auzit un glas puternic:

— Hei, rege Ludwig, te-am cautat intreaga zi in batalie. Dar te-ai ascuns ca un misel. Te temi sa dai ochii cu mine? Jefuitor, tilhar de rind, care ataci femeile cind nu-s acasa luptatorii! Vino, de-ai cit de cit obraz fata de cavalerii tai Vino sa ne-nfruntam in sabii!

Strigase Hetel spre normanzi.

Un murmur viu s-a inaltat din tabara dusmanilor. Cu astfel de cuvinte grele nu mai fusese infruntat nicicind vreun alt rege normand.

Ludwig a si luat sabia si a raspuns din cortul sau:

— Viu, rege Hetel, nu ai teama. Viu ca sa-ti sap aici mormint

Si, la lumina focurilor din cele doua tabere, s-au aratat Ludwig si Hetel purtindu-si sabiile-n miini.

Hetel avea pe cap un coif, impodobit cu-aripi de-otel. Lui Ludwig ii lucea pe frunte coroana de rege normand.

S-au repezit ca niste lupi.

Furtuna se mai potolise. Marea gemea incetisor, ca fiara dupa ce-i ranita, si lingea tarmul nisipos. Si aerul era ca plumbul. Atirna greu si mohorit peste tarimul nordului.

Nici la un pas n-ar fi zarit Ludwig pe Hetel, hegelingul, de n-ar fi fost aprinse focuri in taberele ostilor.

Si sabiile s-au izbit. Din ele-au izbucnit scintei. Si dupa-o lupta de trei ceasuri, unul pe altul s-au ranit. Hetel a cazut jos, pe pietre. Armura lui era cam grea. S-a ridicat insa gemind si iar s-a repezit spre Ludwig.

Pina la urma insa Ludwig a izbutit sa ii infiga lui Hetel lancea sub barbie.

Batrinul rege-al Matelanei a-ngenunchiat si, horcaind, si-a plecat capul spre pamint. Wate a si sarit atuncea, cercind sa-l sprijine pe rege. Dar Hetel i-a soptit o data cu ultimul suspin al sau:

— Wate, astept sa ma razbuni!

Lui Wate i s-a scurs pe chip o lacrima pina in barba. Nu lacramase niciodata acest puternic luptator.

— Fii sigur, rege, c-am s-o fac. Inchide ochii linistit. Wate isi va pastra cuvintul. Ludwig o sa-si sfirseasca viata sub mina si sabia mea i-a rostit el cu glas adinc.

Apoi l-a ridicat pe Hetel si l-a purtat domol, in brate, spre focul hegelingilor.

Toti cavalerii il urmau, alaturi de Ortwin si Herwig, cintind un cintec vitejesc, ramas din timpurile vechi.

Dincolo-n tabara vrajmasa, Gudrun si cu soatele ei ascultau cintecul acela in care se vorbea de Odin, cel ce-i primeste pe razboinici. Iara walkiriile sale le-ntind cupe cu hidromel.

Stia ca-i cintec pentru morti.

Auzise si batalia, si clinchetele armelor.

Dar nu putea de loc sa creada ca cel rapus e tatal sau.

Sta-n cortul ei si asculta, strinsa-ntre fetele rapite din Matelana, de normanzi. Un fior rece-o scutura.

Iara inima i se strinsese ca sub o volbura de gheata.

Sta-n cortul ei si tremura.

Si regele normanzilor era destul de greu ranit. Singele ii curgea din brat. Dar fiul sau il ajuta sa se intoarca pina-n cort, unde il obloji cu grija.

— Hartmut, ii spuse regele, dupa ce rana se inchise. Pe cit ma pricep eu la lupte, miine in zori vom fi invinsi. In tabara lor este Wate. De el ma tem eu cel mai mult Furtuna s-a cam potolit. Sint de parere sa plecam acum cit ei sint tulburati si nu au timp sa privegheze corabiile de la tarm.

— Va fi asa cum poruncesti, a raspuns Hartmut tatalui.

— Ai grija ca pe nesimtite sa ne urcam si sa pornim. Lasa aicea corturile, sa nu se stie c-am plecat

— Dar Gudrun s-ar putea sa strige, si sa-i vesteasca pe ai sai

— Amenint-o ca de-o sa strige le omorim pe Hildeburg, ca si pe celelalte fete De mila lor ea va tacea

Cum a cerut regele Ludwig, asa a poruncit si Hartmut. Si spre norocul lor batea vintul spre Tara Nordului.

Incet, incet, s-au strecurat, s-au urcat iute pe corabii, au intins toate pinzele, si au plutit catre Nordlanda.

Spre dimineata, hegelingii au ridicat un rug urias. L-au asezat, pe rug, pe Hetel, cintindu-i cintece de jale.

Si Ortwin, cu o facla-n miini si cu durerea strinsa-n  piept, a aprins crengile de pin.

Focul a izbucnit usor, licaritor si cu scintei, invaluind trupul lui Hetel. Cenusa lui au asezat-o intr-o urna scobita-n piatra, cladind deasupra-i o movila, in care au infipt o lance

Apoi, neincetind sa cinte, cavalerii si-au pus din nou castile lor grele, de fier, si s-au intors catre dusman. Dar pas de unde sa-l mai ia.

Mai erau corturile-n zare, insa normanzii nicaieri.

Au cercetat loc dupa loc, prin Wolpensand, si n-au gasit nici ramasita de normand.

Plecasera, neindoielnic.

Herwig era cel mai furios. Fusese-acolo, linga Gudrun, si-acuma iarasi o pierdea.

— S-o luam indata dupa ei si sa-i ajungem, sa-i lovim! isi indemna el cavalerii. Ortwin, tu ne vei insoti?

— Sigur ca da, glasuia Ortwin. Ludwig si Hartmut vor plati crimele ce le-au savirsit Wate, sa ne gatim de drum!

Sigfrid, regele din Morlanda, era gata, de-asemenea, sa-i insoteasca pe regele din Niderlanda si pe Ortwin de Matelana.

Batrinul Wate-si inaltase flamura spre ostenii sai, cind iarasi Horand, cintaretul, s-a dus in fata regilor, spunindu-le in acest fel:

— V-am sfatuit si-n Niderlanda ca sa nu faceti nedreptatea ele a rapi corabia acelor bieti oameni fugari. N-ati ascultat, si iata, Hetel e sub movila de pe tarm. Ginditi-va ca-n vremea asta normanzii s-au departat mult. Si vintul, care-a batut ieri spre miazanoapte, s-a-ntors. Astazi ne este impotriva. Pina s-ajungem in Nordlanda, Ludwig va fi la adapost. Castelul va fi aparat. N-o sa putem sa debarcam. Ostenii ne sint osteniti. Sa ne intoarcem. Si sa-ncepem sa construim o noua flota. Sa pregatim alti cavaleri. Si astfel vom putea-ntr-o zi sa debarcam noi in Nordlanda. Pe Ludwig sa-l urcam in lanci

Cei trei regi au ramas pe ginduri. Cintaretul stia ce spune. Drumul nu le era cu spor. Pierdeau zadarnic alti osteni.

Sigfrid a rostit cel dintii:

— Horand a spus doar adevarul

Ortwin a intarit si el:

— Cred ca Horand are dreptate

Si Herwig, cel mai indirjit, a trebuit sa se supuna parerii celorlalti doi regi, pentru ca singur n-avea cum sa mai ajunga pina-n nord.

Plini de mihnire, cei trei tineri, cu cavalerii ce-i aveau, s-au dus catre corabie.

Au plecat — Sigfrid in Morlanda, Ortwin spre Matelana lui, si Herwig catre Niderlanda.

Nu au ramas in Wolpensand decit citeva corturi goale si o movila de pamint, avind o lance-nfipta-n ea.

La despartire, cei doi tineri, Ortwin si Herwig si-au jurat ca orice-ar fi sa se intimple, sa se intoarca intr-o zi si sa-si scape iubitele din ghearele dusmanilor.

— Cunoscind dar acestea toate, spusera minesengerii, sa ne intoarcem iar la Gudrun, la Hildeburg si celelalte copile de la Matelana.

Aflasera pe drum ca Hetel fusese doborit de Ludwig. Gudrun plinsese disperata.

Ajunse apoi in Nordlanda, la tarm au fost intimpinate de Gerlind, sotia lui Ludwig, si de Ortrun, copila ei.

— In sfirsit, a rostit regina, fiica lui Hetel cel trufas bine­voieste sa coboare pe tarmul unui print normand Si, izbucnind in ris salbatic, mindra Gerlind a mai urmat: Ce zicea tatal tau, fetito? Ca Ludwig e vasalul sau, si Hartmut, viteazul meu fiu, nu este demn de mina ta? Ei bine, a sosit si vremea ca sa te rogi tu singura de Hartmut sa-ti fie barbat.

Gudrun abia se coborise pe tarmul aspru din Nordlanda. Durerea pentru tatal ei o mistuia pina-n adinc. Nu stia ce-i aduce soarta aici, in Tara Nordului, si totusi s-a intors spre Gerlind si a privit-o drept in ochi:

— Va inselati! i-a spus reginei. Eu sint logodnica lui Herwig! Si am sa fiu sotia lui. Herwig nu este un razboinic din cei ce jefuiesc cetati, cind sint plecati aparatorii. Nu lupta cu femeile, nu lasa pruncii-nfometati, si mamele jelind amar. Si totusi, nu ma asteptam din partea voastra, doamna Gerlind, sa insultati pe o printesa, in loc sa-i urati „bun venit”, cum este datina la noi

Gerlind a pus mina pe spada. Si capul blond al dulcei Gudrun ar fi cazut atunci in mare, de nu ar fi oprit-o Hartmut.

— Mama, a glasuit reginei. Eu am facut, e drept, o crima, doar ca s-o dobindesc pe fata regelui hegelingilor! Si nu doresc s-o pierd acum, prin vorbele necugetate pe care le-ati schimbat voi doua Ortrun! a grait sorei sale, te rog, ai grija tu de ea. Cu vremea se va imblinzi si va primi sa-mi fie soata. Du-te, Gudrun, du-te cu Ortrun. Poti sa o iei pe Hildeburg si poti sa iei si alte fete din cele-aduse in corabii sa te slujeasca, sa te simti, la noi, la fel ca si in Matelana

Asa a-nceput, in Nordlanda, captivitatea-ndelungata, in care Gudrun a zacut vreme de treisprezece ani.

La inceput, Gudrun a fost tratata ca un oaspete. Linga ea sedeau Hildeburg si toate celelalte fete. Ba, dupa cit se poves­teste, se-mprietenise si cu Ortrun, sora cea mica-a printului. Ortrun era gingasa, buna. Se-nduiosa pina la lacrimi de soarta fetelor rapite. Iara Gudrun ii era draga si incerca s-o mingiie. Cinta ca sa-i aline dorul de mama, frate si logodnic.

— O sa va-ntoarceti intr-o zi, spunea Ortrun catre Gudrun. Fratele meu va intelege ca tu nu poti sa-l indragesti. Si am sa-i mai vorbesc si eu. El nu-i atit de rau cum pare. Luptele l-au asprit prea mult. Mai greu va fi cu mama noastra. Regina Gerlind e prea mindra, si s-a simtit greu insultata, cind tatal tau, regele Hetel, l-a izgonit din Matelana pe Hartmut care te petea Dar o sa treaca toate astea. Sint sigura ca o sa treaca Haide acum sa ne plimbam cu toate fetele pe tarm si sa privim minia marii

Ortrun o lua de git pe Gudrun, o-mbratisa cu dragoste si-i dezmierda parul de aur, ce-i luneca-n cosite lungi si matasoase, pin' la glezne.

Uneori insa, venea Hartmut. Ce-i drept, era politicos, insa intunecat la fata, si ochii-i scinteiau sub frunte, ca doua flacari albastrii.

— Gudrun, de ce nu te-nvoiesti sa-mi fii sotie, si, curind — cind se va stinge tatal meu — regina mea peste Nordlanda. Tu stii ca luptatorii nostri stapinesc toate apele. Iar eu voi fi stapinul lor. Vei fi regina peste regi. Uita-l pe Herwig. E departe. Din Niderlanda nu mai vine nimeni aicea sa te scape. Tu, Tran­dafir al Nordului, esti cea mai potrivita soata pentru un luptator ca mine. Fii inteleapta, te supune Si am sa-ti fac o nunta mare, cum nu s-a mai vazut pe lume. Iara la nunta am sa-ti dau un munte-ntreg de nestemate. Il am ascuns in tainite pentru aceea ce va fi sotia si stapina mea. Nici o regina n-o sa aiba vesminte mai costisitoare, din catifele si matasuri, podoabe de argint si aur, sute de cai negri ca noaptea, cu care poti calatori pe nesfirsitele-mi intinderi, sub ceturile nordului. Ba iti voi face si-un castel mai-nalt decit oricare altul, si-l voi podi cu mozaic, ca regii de la miazazi; pe-acoperis voi pune aur si iti voi face o gra­dina chiar in castel, cum am aflat ca ar avea regii mauri. Pri­meste doar sa-mi fii sotie, si nu ma umili prea mult.

Gudrun ii asculta cuvintul. Ochii i se uscau de plins si fata i se impietrea. Isi stringea pletele la sin, se ridica, si, cu mindrie, ii raspundea printului Hartmut:

— Nu eu te umilesc pe tine, desi ai merita s-o fac. Cuvintu-mi ar putea sa fie ca piatra sura, colturoasa, sa te loveasca in obraz, chiar dac-ar fi sa-mi aflu moartea, dupa aceea, de la voi M-ai luat din casa parinteasca, pe care-ai jefuit-o toata. Si, mai ales, m-ai dspartit de Herwig, logodnicul meu, caruia eu ii voi ramine credincioasa pina la moarte. De ce nu vrei sa indrepti raul pe care tu mi l-ai facut? Sa ne lasi sa plecam acasa, si-apoi sa se incheie pace? Tu nu poti intelege, Hartmut, ca raul ne-ndreptat aduce intotdeauna un alt rau? Nadejdea voastra sta-n aceea ca Herwig nu va indrazni sa vina-n intaritul Nordland! Credeti ca el nu va-nfrunta pe aprigii osteni normanzi, fiindca voi stiti ca n-are flota, ca e un rege prea sarac. Dar nu va lega­nati in vise nici tu, nici mama ta, Gerlind. Chiar daca nu sint linga Herwig, chiar daca nici nu voi mai fi, ma simt a lui cu sufletul. Lantul cel dulce-al dragostei ne-a legat strins pe amindoi. S-asa va fi pe vesnicie. Te rog acum insa sa pleci, sa ma lasi iara singura, sa nu ma intristezi mai mult.

Si Hartmut, Hartmut indraznetul, lovit de vorbe-atit de grele — recunoscind ca-i adevar in tot ce-i spusese copila smulsa de el din Matelana — isi apleca pe data fruntea, iesind afara din odaie.

Regina Gerlind il vazu si crunt se minie in sine.

Era nespus de rea regina. Ochii ii erau ca de sarpe, si gura, cu buze subtiri, scotea doar cuvinte de hula.

Toti luptatorii din Nordlanda, cit erau ei de indrazneti, sim­teau o teama-n inima, numai cind o vedeau pe Gerlind. Caci ea se supara prea lesne, si-atunci pe nimeni nu ierta. Pe Ludwig ea-l facuse crud. Ea il silea pe printul Hartmut sa fie neindurator. Ea-i trimisese-n Matelana, sa o rapeasca pe Gudrun. Si-acum, vazind pe fiul ei izgonit iarasi de copila, se miniase si mai rau.

Prin vorbele-i mestesugite, il indemna pe printul Hartmut sa plece la un nou razboi, cu ostile, pe-ntinsul marii.

— Pleaca, si lasa-ma pe mine sa o induplec intre timp, ii glasui regina Gerlind. Cind ai sa te intorci acasa, ea singura se va ruga Da, in genunchi se va ruga, sa te-nvoiesti a-i fi tu mire

Hartmut a plecat la razboi, precum il indemnase Gerlind si cum incuviintase Ludwig. Corabiile-i au umplut marea. Si in corabii, luptatorii, inarmati, dirji si fiorosi, cintau cu glasuri groase astfel:

— O! Halala! Pe lumea asta

Noi sintem regii marilor,

Sabii de aur vrem s-avem,

Si cele mai frumoase fete

Sa ne danteze-n dant vioi,

In timp ce vom sorbi din cupe

Licoarea dulce: hidromel.

O! Halala! Pornim la lupta.

Coastele s-or impurpura,

Curind, de focurile noastre

Si singele care va curge

O! Halala! Pornim la lupta

Noi sintem regii marilor

Dar abia disparura-n zare corabiile, avind la prora capete mari, verzi, de balaur, abia de se topira-n ceturi lucirile de lanci si sabii, si glasurile aspre, groase, se mistuira-n departari, ca Gerlind se si repezi in incaperile Gudrunei.

— Nu ai primit sa fii regina ei, bine, vei fi slujnica! ii striga fetei, cu minie.

— Mama! se ridica Ortrun numaidecit in aparare. Nu este drept Ce vrei sa faci?

— Tu, Ortrun, ii mai rosti Gerlind, ai dovedit o slabiciune ne-ngaduita pentru Gudrun, ce ne jigneste pe noi toti Vei sta de astazi inainte inchisa in odaia ta. Cu Gudrun nu mai poti vorbi. Pieri dinainte-mi chiar acum!

Si apoi Gerlind porunci ca fetele din Matelana sa-si schimbe-ndata toate rochiile cu haine proaste, peticite.

— De-azi-nainte o s-aveti grija de pasari si de porci. Veti locui cu slugile! tipa regina mai departe. Iara Gudrun va spala rufe, si va dormi, nu-n incapere, ci jos, in grajdul vitelor, pe paie umede, murdare!

— Daca ii hotariti Gudrunei aceasta nemiloasa soarta, vreau s-o impartasesc si eu! zise si Hildeburg, daneza. Fratele ei, Ortwin, acela ce stapineste Matelana, imi este drag, iar eu, cu Gudrun, de mici am crescut impreuna, nedespartite niciodata.

— Bine, de tii atit la ea, si nu vreti sa va despartiti, dormi si tu, Hildeburg, in grajd! Dar veti spala-mpreuna rufe. Si nu uita ca in curind vine toamna cu ploile. Apoi si iarna, cind pe-afara va ninge si va ingheta. Ce zici? Acum mai dormi cu Gudrun?

— Adevarata prietenie nu se-nspaiminta nici la greu, i-a dat raspuns trufasei Gerlind, printesa Hildeburg, daneza.

Si, precum a hotarit Gerlind, toate fecioarele rapite au fost indata coborite in incaperea slugilor, iar Gudrun si cu Hilde­burg intr-un grajd vechi, darapanat.

Venise toamna cea vrajmasa. Marea vuia si se izbea, ca un balaur negru-vinat, de stincile Tarii de Nord. Si, printre stinci, in haine rupte, desculte si mai mult flaminde, Gudrun si Hilde­burg spalau, zi dupa zi, rufele-n mare. Miinile le-nghetau in apa. Vintul le biciuia obrajii. Si-adeseori cadeau pe cale, cind se-ntorceau catre castel, impovarate tot mai mult, cu munca, de regina Gerlind.

Noaptea, cind se culcau trudite, n-aveau cu ce se inveli, si tremurau ca doua frunze, pina in ziua urmatoare, cind, nedor­mite, se sculau, luau legaturile cu rufe si se porneau iar catre mare.

— Gudrun, graia citeodata cu deznadejde Hildeburg, pri­veste c-a trecut si toamna. A venit iarna cea geroasa. Pamintul tot e inghetat. Si primavara se apropie. Curind apoi va fi si vara, cind barcile normanzilor or sa se-ntoarca de la prada. Hartmut, satul de asteptare, te va sili atunci la nunta. Si pe noi ne va marita cu luptatorii lui salbatici. Ce-o fi cu Herwig si cu Ortwin? Poate ca nu vor mai sosi!

Si Hildeburg o lua pe Gudrun de git si incepea sa plinga.

— Nu trebuie sa ne lasam prada tristetei, Hildeburg. Her­wig, desigur, va veni! Si cu el va sosi si Ortwin, fratele meu, iubitul tau, ii spunea Gudrun prietenei. Fii tare, draga mea, fii tare! Mai e putin si vom scapa

Si cintaretii povesteau, in vremurile de demult, ca-n acest fel a trecut vara.

Si-au mai trecut si alte veri. Hartmut s-a-ntors cu luptatorii. Au adus iarasi prada multa si fete — care mai de care mai mindre, mai incintatoare. Dar Hartmut nu voia sa stie decit de Gudrun cea frumoasa, de Trandafirul Nordului, cea prefacuta-n slujnica de mama lui, de cruda Gerlind.

Si ea il infrunta mereu.

— Va veni Herwig, ii spunea. Si ma va lua-ntr-o buna zi. Sint sigura ca va veni. Decit sa fiu sotia ta, mai bine mor pe tarmul marii!

— Atunci sa moara, zicea Gerlind, aflind ce-i raspunsese Gudrun fiului sau, printului Hartmut. Si o punea la munci mai grele, s-o nimiceasca mai curind.

Si au trecut si alte toamne. Au venit alte ierni la rind.

Si treisprezece ani s-au scurs, parca s-ar fi tirit pe drum.

Gerlind se facea tot mai aspra si chinuia nespus pe fete.

Cind viscolul sufla turbat si ingheta totul in jur, cind fiarele se ascundeau, de spaima, in birlogul lor, Gerlind le trimitea pe Gudrun si Hildeburg la tarmul marii, cerindu-le ca rufele sa-ntreaca-n albul lor zapada.

Nu le tinea pe-acestea-n viata decit dorul de-a-si revedea iarasi caminul parasit si pe logodnicii iubiti.

Gudrun ii arata atunci prietenei sale Hildeburg inelul scump, micut, de aur, pe care i-l daduse Herwig in seara cind s-au logodit. Si Hildeburg, rosindu-se, scotea si ea din sin inelul pe care il primise-n dar de la indragostitul Ortwin.

Si-asa doar se mai mingiiau, in toiul noptilor de iarna, cind valurile se izbeau de stincile din tarm, urlind, si viscolul se strecura si-n adapostul lor de lemn, intunecos si inghetat.

Acuma trebuie sa spunem ca in castelul Matelanei, la fel ca si in Niderlanda, se facusera pregatiri.

Herwig nu mai avea rabdare. Era sarac, si cu greutate putuse sa adune aur, ca sa isi faca noi corabii.

Noptile, toate noptile, nu se gindea decit la Gudrun. Se zvircolea si facea planuri cum o s-ajunga in Nordlanda si cum o s-o imbratiseze pe credincioasa sa iubita.

Oamenii lui, trimisi anume sa cerceteze ce se-ntimpla in tinutul normanzilor, aflasera ca draga lui indura chinuri peste chinuri, fiindca nu se-nvoia sa fie nora lui Ludwig si Gerlindei.

Ortwin si Wate, de asemeni, pregateau o ostire noua. Putini mai ramasesera dintre batrinii cavaleri care fusesera cu Hetel, regele mort in Wolpensand.

— Oastea pierduta-ntr-un razboi se-nlocuieste anevoie, glasuia cintaretul Horand. La fel este cind tai padurea. Copacii se doboara lesne, dar altii se ridica greu.

Numai ca Wate se-ngrijise sa pregateasca noi razboinici, chiar din clipa cind se-ntorsese din lupta de la Wolpensand. El strinsese pe toti baietii mai mari de sase-sapte ani si-i invatase sa se lupte cu sabia, lancea si arcul. Sa calareasca, sa visleasca, sa inoate in apa rece, sa ia cu asalt zidurile.

Si-acuma, dupa-atitia ani, in Matelana se gasea o oaste mult mai pregatita decit o avusese Hetel.

Primisera si ajutoare: corabii noi si cavaleri de la regele din Morlanda.

Ceasul cel mare se-apropia.

Vestile alergau mai iute, din Niderlanda in Morlanda, si de-acolo la hegelingi. Si prin ravase se vorbea numai de Gudrun, Hildeburg, de celelalte prizoniere, ca si de Hartmut si de Lud­wig, si, mai ales despre Gerlind, „cateaua cu parul carunt si cu coltii inveninati”, cum o numea intr-una Wate.

Ceasul cel mare se-apropia!

Venise iarasi primavara. Era pe la-nceputul ei. Sloiuri, ce-i drept, se mai vedeau in mare aproape peste tot. Insa suvoaiele din munti curgeau cu coame pe spinare. Si pasarile se-ntorceau la cuiburile parasite. Soarele ridicase capul sau lucitor, de dupa nori, catind cu ochii mari spre oameni.

Gudrun cu Hildeburg erau, intr-una din aceste zile, pe tar­mul marii si spalau.

Picioarele le singerau pe sloiurile de la tarm. In acea zi nin­sese iar. Vintul sufla din miazazi. Ele spalau cu harnicie.

Deodata au vazut zburind o lebada deasupra lor.

Lebada, in acele zile, cind soarele si-arata chipul, dar vintul inca suiera, nu mai vazusera nicicind.

Fetele si-au inaltat capul. Cositele le fluturau.

Si lebada le glasui:

— Dragele mele chinuite, Gudrun si Hildeburg, sa stiti ca vremea rea se departeaza, si vor veni zile senine Astfel le spuse lebada, si-ntinzindu-si aripile, se departa din nou spre larg.

Ele tot nu se dumireau si nu puteau sa inteleaga ca lebada care vorbise nu era pasare de rind, ci era zina marilor, care voia sa le vesteasca despre sfirsitul suferintii pe care o-ndurasera.

— Lebada! Lebada! mai stai, strigara dupa ea, in cor, si Hildeburg, si blonda Gudrun.

Dar pasarea nu se intoarse, si disparu cit ai clipi.

Noaptea aceea fetele se framintara necurmat, gindind la ce-avea sa se-ntimple.

Vestira si pe celelalte tovarase de suferinta despre ciudata lebada venita pina in Nordlanda, sa le aduca bucurie, si care — lucru minunat — le cunostea si numele.

A doua zi se incepu alta vifornita pe mare. Soarele-si ascun­sese fata sub niste nori intunecosi. Un vint taios le musca trupul celor doua sarmane fete, plecate cu mormane grele de rufe, sa le spele-n mare.

Din larg, valuri se napusteau pe tarm, cu spuma in torente. Si valurile le-nghetau miinile si picioarele. Iar prin vesmintele subtiri vintul trecea in voia lui.

Pe cind spalau cu-atita truda rufele celor din castel, Gudrun auzi, dintr-o data, un plescait in apa marii.

Ridica fruntea putintel, si intr-o barca ea zari doi tineri ca­valeri vislind.

— Hildeburg! Vin doi cavaleri, apuca Gudrun s-o vesteas­ca. Priveste Vin spre noi cu-o barca

— Hai sa fugim si sa ne-ascundem, raspunse fata rusinata. Caci avem rochii peticite, sintem ca roabele, desculte, si cavale­rii au sa rida sau au sa ne dispretuiasca.

Fetele se si pregatira s-o ia la fuga, dupa stinci. Gudrunei insa ii scapa din mina o camasa scumpa, care era chiar a reginei. Marea o luase si-o ducea. Dar unul dintre cavaleri prinse cu visla rufa alba.

Vintul sufla si-i ravasea Gudrunei parul peste ochi. Fata abia i se vedea. Si cavalerul intreba:

— Va rugam, nu vreti sa ne spuneti al cui este acest castel?

— Al regelui Ludwig, normandul, raspunse Hildeburg, da­neza. Da-ne camasa, sa plecam

— Asadar, e adevarat, se bucurara cavalerii, sarind numaidecit pe tarm. Ne-a indrumat bine pescarul cu care am vorbit in larg

— Dar de-o printesa n-ati aflat — pe nume Gudrun? Nu-i pe-aici? mai spune unul dintre ei.

— Gudrun simti ca-si pierde firea. Cosul pe care il tinea ii luneca, si rufele se risipira toate-n valuri.

— Gudrun? sopti incet copila, Gudrun? Ea a murit de mult

Atunci tinarul nou sosit isi puse miinile pe ochi si incepu sa hohoteasca.

— Gudrun? Gudrun s-a prapadit? Nu pot sa cred! Nu pot sa cred! Noi am intirziat prea mult

— Dar Hildeburg, alta printesa? mai intreba si celalalt tinar. De soarta sa nu stiti nimic?

— Hildeburg? A murit si ea, spuse, la rindul sau, daneza. Ortwin — caci el era acesta — se facu galben ca un mort.

Vazind insa printesa Gudrun ca dragii ei — iubit si frate — se afla-atit de zguduiti, n-a vrut sa-i mai indurereze. Si-a dat cositele de-o parte, tinindu-le cu mina dreapta, si apropiindu-se de Herwig, i-a spus:

— Atita m-am schimbat ca nu ma mai poti recunoaste, tu, rege Herwig si logodnic?

— Nici tu pe mine? a rostit si Hildeburg dragului sau, chi­pesul print al Matelanei.

— Voi sinteti? au strigat cei doi, si ametiti de bucurie, nu stiau cum sa le priveasca, ce sa le-ntrebe mai intii, si ei insisi ce sa le spuna.

Pina la urma, fara vorbe, tuspatru s-au cuprins in brate.

Si amindoi si-au sarutat iubitele cu miini asprite, aproape goale-n vintul rece si sub ninsoarea cenusie, din cerul trist al nordului.

— Haideti, veniti cu noi in barca, glasui Herwig, mai intii, stringind-o pe Gudrun la piept. Nu pot sa te mai las aici

— Nu, Herwig si nu, draga Ortwin, spuneau Gudrun si Hildeburg. Noi nu putem veni cu voi. Mai sint si celelalte fete.

Herwig si Ortwin au zimbit:

— Poate credeati ca le-am uitat? Nu. Anii-acestia n-au trecut, dragele noastre, in zadar. In Niderlanda, Matelana si in Morlanda s-a facut o flota noua, si acum venim sa va scapam pe toate. Si mai dorim sa pedepsim intreaga crima savirsita de Lud­wig, regele normand. In largul marii se gasesc corabiile si cava­lerii, care asteapta doar un semn, ca sa porneasca la atac Acum plecam sa vestim flota.

Si-amindoi au sarit in barca si s-au indepartat de tarm, fluturind miinile spre fete.

Ele-au mai stat inca putin, si Gudrun i-a spus prietenei:

— Haide acuma la castel!

— Dar rufele? s-a-ngrozit fata. Stapina ne va biciui.

— Robia ni s-a terminat, a grait Gudrun. Lasa-le! De miine vom fi libere.

Si Gudrun a-nceput sa rida, intiia oara de cind Hartmut o adusese in Nordlanda.

Apoi au plecat amindoua pe calea-ntoarsa, spre castel.

Regina le-a vazut venind.

— Unde sint rufele, raspundeti, slujnice lenese? Raspun­deti! De nu, pun sa va biciuiasca

Gudrun i-a dat raspuns reginei, ca-ntotdeauna, linistita, si neplecindu-se de fel:

— Ar trebui sa va ginditi, cel putin azi, cum va purtati cu noi, printese-n ospetie. Si as putea sa va vestesc ca miine, poate, eu voi fi stapina in castelul vostru

Gerlind a incremenit.

— Vei fi stapina? a zis ea. Atunci daca-nteleg eu bine te invoiesti a fi lui Hartmut sotie, incepind de miine.

Si nemaiasteptind regina nici un raspuns de la Gudrun, s-a indreptat spre sala unde sta Hartmut — incruntat — pe-un jilt si asculta un cintaret spunind povestea despre Tyr, steaua noro­cului in viata, steaua care-i calauzea pe oamenii din nord, pe mari.

— Feciorul meu, i-a spus lui Hartmut. Cu biciul si cu sufe­rinta am imblinzit-o pe fecoiara regelui omorit de Ludwig. Du-te si o ia in stapinire. Va asculta porunca ta

Hartmut s-a ridicat din jilt.

— Gudrun? Mi se supune mie, acum, dupa atitia ani?

Si, alergind, s-a dus spre locul unde era Gudrun, in zdrente, si-l astepta. Stia ca Hartmut o sa vina.

— Mi-a spus regina ca de miine doresti a fi aici stapina a grait Hartmut ragusit.

— Doresc, si cred ca am sa fiu, i-a dat raspuns fiica lui Hetel.

Regina se grabise-n urma printului Hartmut, fiul sau.

— Aduceti preotul indata ca sa-i cunune-n seara asta pe Hartmut si printesa Gudrun, porunci unor slujitori.

Hildeburg se uita uimita. Nu cunostea planul Gudrunei, si tremura de frig si spaima.

— Ce ai de gind? o intreba.

— Am sa-ti raspund, dar mai tirziu, ii murmura Gudrun zimbind.

Apoi se-ntoarse spre regina: Gerlind, voi m-ati numit prin­tesa. Dar eu ma vad inca in zdrente. Sa mi se dea deci straiele cu care am venit aici, ii spuse ea, poruncitoare. Printesa Hilde­burg, de-asemeni, vreau sa-si primeasca hainele potrivite cu ran­gul sau. Si toate celelalte fete sa fie iar invesmintate, precum erau in acea zi, cind printul Hartmut le-a rapit. Nu azi, ci miine am sa fiu in bratele mirelui meu. Dar pin-atuncea vreau sa am suita ce mi se cuvine.

Voia i-a fost indeplinita. Vesmintele le-au fost aduse tutu­ror fetelor, indata. Si Gudrun a plecat spre sala unde se pregatise cina, urmata de-un maret alai.

In capul mesei sedea Ludwig, si, linga el, de-o parte, Ger­lind, de cealalta, printesa Gudrun.

Pe chipul ei se intorsese lumina de odinioara, si stralucea de bucurie, nu fiindca se gasea la masa cu regele si cu regina, ci pentru ca-n curind urma sa fie linga dragu-i Herwig.

Dupa ceremonia mesei, Gudrun s-a ridicat indata, si-urmata de alaiul sau s-a dus in incaperile unde dormisera-nainte de a fi fost trimisa-n grajduri.

Acolo, ea si Hildeburg au povestit si celorlalte ce s-a-ntimplat de dimineata, cum au venit Herwig si Ortwin, si cum le vor elibera, poate chiar in aceeasi noapte.

S-au strins apoi linga ferestre, privind cerul de plumb nor­mand, desigur, cea din urma oara.

Spre dimineata, s-au vazut intii niste catarge mici, apoi corabiile de lupta. Pe punti se aflau hegelingii, cavalerii din Nider­landa si cei ai regelui Morlandei.

Pinzele erau vinete.

Trompetele au inceput sa sune tare, de pe ziduri.

Ludwig si Hartmut au iesit pe tarm, cu sabiile-n miini, ur­mati de luptatorii lor.

Gerlind s-a inarmat si ea.

Si minesengerii cintau ca lupta care a urmat a fost atit de-ngrozitoare, cum nu se mai vazuse inca, in miazanoapte, pin-atunci.

Wate, cu barba spulberata, si sabia in mina dreapta, cauta in primul rind pe Ludwig. Gasindu-l, l-a-ncoltit pe data. Ludwig s-a tot dat inapoi — pina se-mpiedica de-o stinca, si acolo Wate-i taie capul.

— Hetel! asteapta Vine Ludwig, asa cum ti-am faga­duit! a strigat Wate, cu glas gros, spre zarile innegurate, unde credea ca e Walhala.

In vremea asta, printul Hartmut lupta, la rindul lui, cu Ortwin. Si fiind un luptator destoinic si mai puternic decit Ortwin, era mai gata sa-l rastoarne, cu lancea, si sa il ucida.

Dar chiar atunci fiul lui Ludwig ridica ochii spre castel. Si in dreptul unei ferestre vazu pe mama sa, Gerlind, dindu-i unui ostean o arma, si intelese ca regina trimisese pe-un ucigas ca sa ii ia viata Gudrunei. Isi dete seama totodata ca ceea ce voia Ger­lind intrecea orisice masura, fata de-o fata chinuita vreme de treisprezece ani.

Si netinind seama de sine ca se afla-n primejdie, Hartmut ii porunci de jos normandului care pleca sa o loveasca pe Gu­drun:

— Miselule, n-o asculta pe mama mea, regina Gerlind! Sa nu-i faci nici un rau printesei, altminteri vei avea de-a face cu mine insumi, mai tirziu.

Normandul s-a inspaimintat de-amenintarile lui Hartmut. N-a ascultat-o pe regina. Si Gudrun a ramas in viata.

Aceasta fapta l-a salvat, dupa aceea, si pe el, precum se va vedea indata. Caci Herwig a bagat de seama ca Ortwin e ame­nintat de Hartmut, printul din Nordlanda. Si-a sarit iute-n aju­torul fratelui preaiubitei sale, lovindu-l pe Hartmut cu lancea. Era chiar gata sa-l rapuna. Si poate il si rapunea, dar Ortwin l-a rugat sa-l ierte, spunindu-i ca Hartmut oprise mina ostea­nului normand, trimis la Gudrun, s-o ucida.

Astfel l-au luat doar prizonier.

La portile-nalte, de fier, pe care le-ncuiase Gerlind, Wate, cu hegelingii lui, loveau cu-atita-nversunare, incit parea ca insusi Tor se coborise din Walhala si izbea tare cu ciocanul, dorind sa intre in castel.

Portile au fost sfarimate. Si Gerlind, prea infricosata, aflind ca Ludwig a cazut si ca normanzii sint invinsi, si-a pus haine de slujnica, si a fugit pina la Gudrun. Cazindu-i inainte, ii sa­ruta picioarele si o ruga, plingind, s-o ierte, sa o scape de he- gelingi.

Gudrun, cu inima miloasa, vazind-o in nenorocire, si-a uitat toata supararea si a ascuns-o in incapere, dupa o draperie larga. Tocmai atunci intra si Wate. Necrutator, razboinicul a intrebat-o unde-i Gerlind. Si cum Gudrun n-a vrut sa-i spuna, Wate si-a pus ostenii sai sa scotoceasca peste tot, pina-au aflat-o pe regina. Degeaba Gudrun l-a rugat sa mai amine pedepsirea. Wate nu s-a induplecat. El a tirit-o pe Gerlind, de sub ochii fecioarei Gu­drun, pe scarile de la intrare, si-acolo, dintr-o lovitura i-a des­partit capul de trup.

Voia s-o taie si pe Ortrun, ca fiind din neamul ucigas. Abia a aparat-o Gudrun, povestindu-i despre copila ca, inca de la in­ceput, ii dovedise dragoste si ii fusese ca o sora in vremurile de restriste. Pina in ultimele zile nu incetase sa o roage pe mama ei sa se-mblinzeasca si sa nu le mai chinuie pe Gudrun si pe Hildeburg.

Dintre ostenii nordului prea putini au scapat cu zile. Caste­lul a fost ars si el. Si toate-ntariturile au fost sfarmate, nimicite, si pietrele zvirlite-n valuri.

Wate voia sa-i pedepseasca si mai departe pe normanzi. Si Herwig, Ortwin si ostenii regelui Sigfrid din Morlanda erau chiar gata pregatiti sa intre in afundul tarii, sa jefuiasca si sa arda.

Insa tot Gudrun i-a rugat sa mai amine hotarirea, zicind ca ii este dor de Hilda, de mama ei ce o asteapta de-atitia ani, cu-nfrigurare. Sa nu mai intirzie deci pe coastele normanzilor.

Numai la vorbele acestea, regii si cu batrinul Wate s-au invoit sa mai amine, pentru o vreme, pustiirea paminturilor de la nord.

Incet, incet s-a stins si focul. Si trimbitele-au amutit. Her­wig cu Ortwin si cu Wate, cu fetele eliberate, au pornit catre Matelana.

In drum, au facut un popas pe coastele Wolpsensand, unde-ntre timp se inaltase un monument regelui Hetel, alaturi de o minastire.

S-au plecat toti si-au pus coroane la capul celui ce pierise in lupta cu batrinul Ludwig.

Ca prizonieri, aveau cu ei pe Hartmut si pe sora lui — pe care-o ocrotea Gudrun — si zece cavaleri normanzi.

Pe Hartmut a vrut sa-l injunghie de doua ori batrinul Wate, pe cind calatoreau pe mare. Dar Herwig iar i-a amintit cum el a scapat-o pe Gudrun, cind mama lui, reaua regina daduse ordin s-o ucida. Si l-a rugat sa mai amine si-aceasta pedepsire. A doua oara l-a scapat, de-aceeasi moarte, printul Ortwin, spunind ca vrea sa-l aiba rob.

Va-nchipuiti, de buna seama, cum i-au primit in Matelana pe-aceia care se-ntorceau — mai ales pe printesa Gudrun si pe printesa Hildeburg. Tarmul vuia de aclamatii. Wate o insotea pe Gudrun. Si fata a cazut la pieptul mult incercatei sale mame.

Mama si-a luat cu ea copila intr-un iatac si-au stat de vor­ba. Si-au amintit de fostul rege, de zilele de multe trecute. Au plins si s-au imbratisat.

Apoi s-a dat un ospat mare, la care-a luat parte si Sigfrid, venit anume din Morlanda. Si, la acest ospat de seama, Wate, cu glasul ragusit, fiindca sorbise multe cupe, a inceput sa cinte tare gloria hegelingilor ce pier luptind pe-ntinsul marii si-n insulele nisipoase, caci ei se urca in Walhala si stau alaturea de Odin.

A luat apoi inca o cupa cu hidromel si a golit-o in cinstea celui ingropat in Wolpensand, sub o movila, in care a infipt o lance.

— Hetel! a glasuit batrinul, scotindu-si sabia din teaca, si stind parca in fata umbrei pe care-ar fi dorit s-o vada. In nord am contenit macelul, doar fiindca Gudrun se grabea sa isi im­bratiseze mama. Si socotesc ca am gresit. Caci setea mea de raz­bunare nu este inca potolita. Si cred, Hetel, ca nici a ta. Voi face insa din feciorul, pe care l-ai adus pe lume, cel mai raz­boinic dintre regi. Eu il voi insoti in lupte si il voi sfatui pe Ort­win. Si nu voi avea liniste pina ce ultimul normand nu va plati, cu viata lui, moartea ta de la Wolpensand. Iar Ortwin va avea alaturi pe Herwig, ginerele tau, ca si pe Sigfrid din Morlanda. Ii voi sluji pe citestrei, si-i voi uni pentru razboi!

Spunind cuvintele acestea, Wate si-a ridicat spre slavi sabia lata, de otel, de-atita ori insingerata, si-a mai strigat din ras­puteri:

— In numele stramosilor, care nu cunosteau iertarea, ii voi uni pe tineri pentru razboi!

— Uneste-i, insa pentru pace! a glasuit atunci Gudrun, ridicindu-se de la masa si apropiindu-se de Wate. Singe a curs, si prea destul. Castele-au ars, si au pierit atitia prunci nevinovati. Nu razbunare, ci dreptate, iata ce doresc tinerii!

— I-adevarat ce spune Gudrun, a intarit si Hildeburg.

Si Hilda a rostit la fel.

— Tu, Wate, nu te supara, a mai urmat printesa Gudrun, lipindu-se de pieptul lui, ca-n vremea cind era micuta si cind Ortwin o necajea. Tu ne-ai crescut cind eram mici. Ne-ai fost asemeni unui tata. Dar suferinta a fost destula. Vrem pace, Wate, nu razboi

Si tot atunci, se povesteste ca ar mai fi sosit acolo, pipaind lespedea cu batul, si cintaretul regilor, Horand, cu parul alb ca spuma de pe intinsul marilor.

In urma luptelor purtate, batrinul isi pierduse vazul.

Si el a inceput sa cinte cu glasul lin, tremurator:

— Gudrun a noastra-are dreptate. Ascultati! O sa vina ziua cind oamenii vor azvirli, ca niste lucruri rusinoase, sabiile, lancile, tortele cu care aprind caminurile. Prea mult singe a fost varsat din voia asprilor razboinici

Wate privea descumpanit. Dar nu-si cobora sabia. Cu barba si parul vilvoi, se-asemana cu zeul Odin.

Deodata se-nrosi la chip. O departa putin pe Gudrun, si glasui cu glas de tunet, privindu-l cu dispret pe Horand:

— Vreti pace? Asta-i slabiciune. Cit timp traieste inca Hartmut, fiul lui Ludwig si-al Gerlindei, va nutri-n inima-i de fier ura fata de Matelana si de noi, care l-am invins Vreau razbunare pin-la capat Gudrun, tu nu te-amesteca in treburile regilor Si tu, Horand, mai bine taci. Nu-i nici un drum spre prietenia cu cei din nord. Asa sa stiti!

Gudrun privi intii la Wate, apoi la Herwig si la Sigfrid, si spuse tuturor astfel:

— Intotdeauna e o cale ce duce catre prietenie. Si datoria cea dintii a unui rege ar trebui sa fie tocmai de a afla aceasta cale. Ma ierti ca am vorbit si eu, amestecindu-ma, nu, Wate? — in treburile regilor!

Oaspetii s-au pornit sa rida. Cupele iarasi s-au umplut. Prin­tesele au dantuit. Dar vorbele ce s-au rostit nu le-a putut nimeni uita. Si tot mai mult isi faceau drum, spre inimile tuturor, cuvin­tele printesei Gudrun.

Mai toti doreau sa fie pace, afara doar de-unii razboinici, precum era batrinul Wate!

Dar cum puteau sa fie Hilda, Herwig si Sigfrid foarte siguri ca Hartmut, dac-ar fi fost liber, n-ar fi pornit, un nou razboi? Astfel se intrebau cu totii. Si nimeni nu gasea raspuns.

Cu toate astea se-auzise ca Hartmut era vizitat de-o alta principesa: Hergart.

Hergart era sora lui Herwig. Cit timp fusesera plecate Gu­drun si Hildeburg in nord, doar Hergart de-o mai mingiiase si ii tinuse de urit reginei hegelingilor. Si ei ii era tare mila de acest print ranit normand.

Hartmut fusese greu lovit in batalia lui cu Herwig.

Cind l-au adus in Matelana se afla in primejdie. Caci ranile-i erau deschise si avea mare fierbinteala. Vracii spuneau ca va muri.

Ortrun primise-ncuviintarea sa-si ingrijeasca fratele. Iar Hergart s-a imprietenit cu Ortrun, chiar de la-nceput.

Amindoua l-au ingrijit pe Hartmut, printul de la nord, pina ce s-a facut mai bine. Si azi asa, si miine-asa, lui Hartmut i s-a facut draga copila ce il ingrijea alaturea de sora lui.

Fara de ea nu mai putea sa stea tihnit o zi intreaga. Inima lui, salbaticita de atitarile Gerlindei, se imblinzea incetisor, si-n fie­care zi mai mult. Privirea i se inmuia, ca gheata intr-o zi cu soare.

Sint vinovat, marturisea sorei lui Herwig printul Hartmut. Mai drept era daca muream. As vrea sa-ndrept totul acum, sa schimb firea normanzilor, dar am facut atita rau, incit le simt privirile celor din jur, ca niste lanci.

Ar mai fi vrut ca ea sa stie ca-i singura lui alinare pe care si-o mai poate-afla, dar nu-ndraznea sa glasuiasca. Gemea in sine, si tacea.

Intr-o zi, dupa vindecare, pe cind sedea el in gradina, cu capu-n palme, pe o banca, aude-o vorba cunoscuta.

Stateau de vorba, pe-alta banca, regina Hilda si cu Hergart.

Era o seara minunata. Cerul parea batut in tinte de aur si de pietre scumpe, ca mantia imparateasca. Marea vuia incetisor, ca rotta batrinului Horand.

— Incepem sa uitam mihnirea, spunea regina, doamna Hil­da. In castelul din Matelana vezi numai tineri fericiti Gudrun se va casatori cu Herwig. Ortwin cu Hildeburg, daneza. Sigfrid a cerut-o pe Ortrun Ortrun e o copila buna. Merita si ea fe­ricirea

— Mai sint unii nefericiti! a suspinat printesa Hergart.

— De cine vrei sa spui anume? s-a mirat mult regina Hil­da. Cine mai e nefericit?

— E Hartmut, printul din Nordlanda. Sufera mult, o stiu prea bine. Si se caieste preadestul

— De unde stii, a zis regina, ca sufera atit de mult? Si ce-i dori tu pentru el?

— Eu? as dori sa fie liber. Nu cred ca va mai face rau

— Te-nseli, a grait iarasi Hilda. Asteapta numai razbunarea. Oameni ca el nu uita lesne infringerile suferite. Urasc prea mult pe-nvingatori.

— Totusi, a staruit copila si-a mai rostit inca ceva; dar Hartmut n-a mai auzit cuvintele spuse la urma.

Din acea zi, printul Nordlandei s-a luminat putin la fata, si-o privea cu alti ochi pe Hergart. Si nu mai suferea stiind ca Gudrun va fi a lui Herwig, in vara ce se apropia.

Cind s-a-ntimplat, nu prea se stie. Nu stiu nici vechii minesengeri. Insa regina i-a chemat pe toti sfetnicii Matelanei, pe ca­valeri, si i-a-ntrebat:

— Noi socotim ca printul Hartmut a suferit din plin, pierzindu-si castelul, rudele apropiate si cavalerii cei mai buni. Si ar fi bine sa-l iertam. Ce ziceti? Sinteti de parere?

— Sa nu-l iertam, a strigat Wate. Fiul Gerlindei, al ser­poaicei, nu merita nici o iertare. Mai bine-i retezam eu capul.

A luat atunci cuvintul Horand:

— Pe cit stiu eu, a grait el, printul din nord e un viteaz. Mai bine sa ni-l facem prieten. De-am mai gasi si vreun temei prin care sa-l legam de noi

— Temeiul este si gasit a spus, zimbind, frumoa­sa Gudrun, privind catre printesa Hergart, care s-a-mpurpurat de tot.

A mai trecut putina vreme. Hilda si-a-mpodobit castelul cu flori, covoare, stofe scumpe si-aurarii scoase din lazi.

Si-n fata cavalerilor, l-a chemat mai intii pe Ortwin.

I-a asezat pe cap coroana de rege-al hegelingilor. Si Wate i-a dat sabia ce o purtase tatal sau. Iar Hilda i-a daruit mina printesei Hildeburg, daneza, pe care Ortwin o iubea inca de cind era copil.

Pe Herwig l-a unit cu Gudrun.

Uralele s-au auzit, spun unii, pina in Nordlanda.

Dupa aceea l-a chemat pe regele Sigfrid de Morlanda. Pe el l-a cununat cu Ortrun. Amindoi se-ndragisera. Si cel din urma-a-ngenunchiat, in fata Hildei, insusi Hartmut. A cerut tuturor iertare, si-n primul rind frumoasei Gudrun. Ea l-a iertat si i-a adus de mina pe fecioara Hergart, sora lui Herwig, sotul ei. Si alte saizeci de fecioare, care fusesera cu Gudrun in Nordlanda cea friguroasa, si-au adus mirii-n fata Hildei.

Hilda le-a dat incuviintarea sa faca nunta linga regi, si pe mirese le-a-nzestrat.

Nunta s-a inceput cu zgomot, suvoi de bauturi si riset.

In Matelana se vedeau pe strazi, pe case, numai flori. Tinerii-ndragostiti dantau.

Cit a durat, nunta, nu stim. Desigur, multa, multa vreme, insa ce stim e ca la nunta Gudrun a cerut mirilor sa-si jure unul altuia ca-si vor fi prieteni credinciosi, ca nu se vor certa nicicind si vor pastra intre ei pacea atita cit vor vietui.

Apoi Ortwin si Hildeburg au petrecut perechile care plecau spre tara lor, urindu-le la toti drum bun.

Lacrimi au curs, bine-nteles, mai ales Hildei, fiindca Gu­drun se departa din nou de ea. Dar si-au promis sa se revada cit de curind si cit mai des.

Marea era stralucitoare, parca-nvelita in argint. Si nici un vint, din cele rele, nu bintuia de nicaieri.

Pe mare-au plutit trei corabii, cu trei perechi de-ndragostiti, catre trei tari si trei castele din larga Mare a Nordului.

Si Horand sta pe tarm, catind spre departari necunoscute, pe care nu le pot privi decit acei fara de vaz. Sta si cinta incetinel, mingiind strunele de rotta:

— Eu stiu ca o sa vie-o zi cind strigatele de razboi vor tre­bui sa se preschimbe, pe veci, in cintece de pace!

Si-aceia care-l ascultau, stind, linga cintaret, pe tarm — mai ales oamenii de rind — spuneau ca el are dreptate si ca zareste peste veacuri