Avangarda /
avangardism
(cf. fr. avant-garde > rom. avangarda + suf. -ism > avangardism
Intr-o cultura / literatura, prin avangarda se intelege "detasamentul" de oameni de stiinta, de
artisti - poeti, prozatori, dramaturgi, sculptori, pictori, muzicieni s. a. -
ce actioneaza violent-novator pe un domeniu, explorand "terenuri" necunoscute,
turbionarile / curentele starnite numindu-se avangardism.
Ca "zona extrema" a unei literaturi raportata, de regula, la "segemntul temporal" de "manifestare
tanara" / "afirmare incisiva" al unei generatii in "trena" careia mai intra
doua-trei ("generatii / valuri creatoare"), avangarda
(in cazul literaturilor europene, cea mai importanta, exercitandu-se "din
ajunul" primului razboi mondial, mai exact, din 1912 / 1913 - Bucuresti-Romania /
1916 - Zürich-Elvetia, si
pana dincoace de cel de-al doilea razboi mondial), avand in sinonimie sintagma
de modernism extrem si in antonimie pe cea de traditionalism
"recent", este menita
"sa defriseze jungla realului", "sa arunce" spre noi tarmuri "fragilele punti"
de luare in stapanire de catre arta cuvantului (ori de catre arte, in general) a unor
"terenuri" / "spatii vitale" inca necunoscute, "periferice". Prin analogie, avangarda
reprezinta "zona de santiere periferice" a unui "burg (al Spiritului)" - in
cazul literaturii, "burg al Cuvantului / Logosului" -, ori - dinspre "cosmica aura" a
conceptului - se poate spune ca are corespondenta intr-o "coroana solara",
intr-o arie de manifestare a protuberantelor / exploziilor solare, de unde si
"fluctuantele straluciri", dar intotdeauna cu "prabusirea" / "revenirea"
acestora in "nucleul aparent-stabil / invariabil" al unui veritabil soare (in
care se situeaza Poezia), al unei adevarate stele (in care se inrazareste o
literatura), indiferent de "marimile" / "densitatile" lor. Avangarda (literara)
da impresia ca neaga centrul, in realitate ratiunea ei de a fi consta in
expansiunea / extinderea (dilatarea) centrului / nucleului (unei literaturi);
dupa "consumarea" oricarei avangarde veritabile
(creandu-se "hiatusul" pentru involburarea altei avangarde), nucleul / centrul (cu straturile recente ale modernismului bine temperat, ori ale
clasicizarii / traditionalizarii) unei literaturi se mareste, isi schimba coordonatele
spatio-temporale. Daca astfel se prezinta avangarda nu tot asa stau lucrurile si cu spiritul avangardist (cu care deseori "se confunda" avangarda), deoarece el
caracterizeaza si avangarda
propriu-zisa, sau modernismul extrem (arie in care are cea mai mare incandescenta), si modernismul bine temperat si traditionalismul
recent ("activ" / "fierbinte") gratie procesului de "clasicizare" etc. In cadrul literaturii
universale / nationale din secolul al XX-lea, avangarda (sinonima, cum s-a mai spus, modernismului
extrem inseamna manifestarea catorva curente: dadaismul, futurismul, suprarealismul, expresionismul etc. Romaneasca
avangarda ca modernism extrem, cu "primul detasament" alcatuit - in
perimetrul poeziei si al "pictopoeziei" - din Ion Vinea, Tristan Tzara, Marcel
Iancu, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Stephan Roll, Sasa Pana, Constantin
Nisipeanu s. a., dispunand de revistele: Simbolul, 1912 (revista de
"recunoastere" / "tatonare" avangardista, redactata in Bucuresti de Ion Vinea,
Tristan Tzara si Marcel Iancu), Chemarea, 1915 (redactata in
Bucuresti de Ion Vinea si Tristan Tzara), Contimporanul, 1923 - 1930 (redactata in Bucuresti de
Ion Vinea, avand colaboratori deja celebri: Tristan Tzara, Ilarie Voronca, B.
Fundoianu, Urmuz, T. Arghezi, Ion Barbu, Al. Philippide, Camil Petrescu s. a.),
75 H. P. 1924 (redactata in Bucuresti de V. Brauner, Marcel Iancu si M. H.
Maxy, cu colaborarea lui Ion Vinea, Ilarie Voronca, Stephan Roll, F. Brunea), Punct, 1925 (redactata in Bucuresti, de Stephan Roll si Scarlat
Callimachi), Integral, 1925 - 1928 (redactata in Bucuresti de F. Brunea, Ion Calugaru, M. H. Maxy, Ilarie Voronca, si in Paris, sub redactia lui B. Fundoianu / Fondane, Matis Teutsch s. a.), Urmuz, 1928 (redactata in Campina, sub directia lui George Bogza), Unu, 1929 - 1932 / 1935 (redactata in Dorohoi, in 1928, si in
Bucuresti, din iulie 1929, de Sasa Pana, Stephan Roll si Ilarie Voronca), Alge, 1930 - 1931 (redactata in Bucuresti, sub directia lui
Aureliu Baranga, avand intre colaboratori pe Gherasim Luca, Paul Paun, Mattis
Teutsch, Mihai Hubert s. a.) etc. (cf. HDic, 358 et passim - este mai intai o reactie impotriva rafinamentelor parnasiene si
simboliste din scolile "cele mai inalte", de la Literatorul lui Macedonski si de la Viata Noua ("Vieata Noua") a lui Ovid Densusianu, o "negare" a
formulelor / tiparelor traditionale, printr-o programata desolemnizare a
lirismului in numele "libertatii absolute a cuvantului", devenind apoi, prin /
dupa "circuitul european de Bucuresti - Zürich", o «expresie a unui moment
istoric de criza», aratand «disponibilitate pentru anarhia absoluta», in
majoritatea artelor, pentru «acte de
rebeliune spectaculos-excentrice» (DTL, 44)
Romaneasca avangarda ca modernism
bine temperat apare
drept zona a "inovatiilor / primenirilor reale", "temeinice", ilustrandu-se
indeosebi prin reprezentantii cercului de la Sburatorul lui E. Lovinescu (Ion Barbu, Camil
Baltazar, Ilarie Voronca, G. Calinescu, Vl. Streinu, Pompiliu Constantinescu,
Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gh. Braescu s. a.), in directia
caruia se aflau, ori "se alatura" G. Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, A.
Maniu s. a. Criticul literar Emil Manu, abordand aspectele avangardei din
literatura romana si «poetii generatiei 1940 («Geo Dumitrescu, Ion Caraion si chiar
Constant Tonegaru» - Poezia, I, 199), remarca "o scindare", din vremea celui
de-al doilea razboi mondial, a suprarealismului romanesc. E. Manu considera ca poetii generatiei '40 «au temperat excesele suprarealiste () pana la
anulare» (ibid.) mai semnaleaza «doua
"puseuri" suprarealiste», unul in 1945 si celalalt, "ultimul", «intre 1960 1970», caracteristic, asadar,
generatiei modernist-resurectionale, sau generatiei Labis-Stanescu-Sorescu. In 1945, (avangardistul) "grup"
suprarealist Gherasim Luca D. Trost a lansat "manifestul" Dialectique de la dialectique, «utilizand o terminologie freudista»
si declarand «ca ne nastem fara sa vrem, intr-o familie pe care n-o cerem,
si-ntr-o tara pe care n-o alegem, devenind in viata robii unor conventii»,
tragand concluzia potrivit careia «prin desfiintarea dragostei de mama, de
familie si de patrie devenim liberi in mod absolut» (ibid., 200); tot in 1945, grupul suprarealist Gellu Naum Paul Paun Virgil Teodorescu a lansat manifestul «Critica mizeriei», manifest in care este
abordata «eliberarea expresiei umane prin eliberarea totala a omului» (ibid.). Directia avangardist-suprarealista de
dupa al doilea razboi mondial continua sa fie reprezentata, fireste, prin /
peste "obsedantul deceniu", de Sasa Pana poetul «socurilor intelectuale», al
«rasturnarii raportului dintre concret si abstract», tratand sentimentele ca pe
fiinte si echivaland «obiectele cu starile de spirit», de Stefan Roll autor de piruete urmuziene, de Virgil
Gheorghiu creator de "golfuri onirice" pentru
"imblanzit voluptati intelectuale" (cf. Poezia, I,
206), de Constantin
Nisipeanu "convertitorul" avangardismului
estetic in "avangardism social", indeosebi in «Cartea cu oglinzi» (1962), de
Geo Bogza autor de «cantece de revolta, de
dragoste si moarte», "cantece" constituindu-se, in 1978, la cinci decenii de la
debut, intr-o admirabila constelatie lirica, «Orion», de Virgil Teodorescu cel ce, in «Blanurile oceanelor si
alte poeme» (1945 / 1969), "clasicizeaza" / "traditionalizeaza" suprarealismul,
de Gellu Naum posesorul miraculosului alambic (athanor) al alchimistilor, "evidentiat" si de
titlul volumului publicat in anul 1968, Athanor, unde materia bruta, unde cuvantul
banal se metamorfozeaza in chintesenta, angajand suprarealismul intr-un
«onirism paradoxal lucid» (ibid.,
220). Notabil este faptul
ca Emil Manu observa un "ultim puseu suprarealist" la generatia resurectiei
poetice dintre 1965 - 1970, dovada a "asimilarii" avangardei de catre aceasta
generatie, "puseu" avangardist-suprarealist care este de fapt un alt-modernism, modernismul
resurectional,
intemeiat de generatia Labis-Stanescu-Sorescu: «Ca o compensare de ordin teoretic,
ultimul "puseu" suprarealist dintre 1960 1970, in experienta unor tineri ca Ion
Gheorghe, in primul rand, e o reluare a unor idei mai generale ale
avangardismului interbelic, adaptate sintetic la noua faza a poeziei romanesti» (ibid., 200). Asimilarea avangardei, indeosebi, a
dadaismului, suprarealismului etc., de catre generatia Labis-Stanescu-Sorescu inlesnita si de prezenta "ultimilor corifei" suprarealisti:
Virgil Teodorescu, Gellu Naum s. a. (in viata scriitoriceasca si in librarii,
in revistele literare etc.), are loc intre anii 1960 si 1964, intr-o
irepresibila sete de modernitate si, in acelasi timp, dintr-o arzatoare dorinta
de a riposta stihuitorilor proletcultisti, "riposta" cunoscuta si prin sintagma
"explozia lirica" din 1964 - 1965, "explozie" ce reuseste sa
nelinisteasca / alarmeze chiar si unele spirite deschise receptarii critice a
valorilor modernismului: Eugeniu Sperantia, Vl. Streinu s. a.: «Printr-un
proces greu de analizat, poezia antirationala, fara a mai fi intr-adevar
fructul unei similaritati temperamentale, si-a castigat in ultimul timp
adeziunea unui mare numar de tineri autori, foarte fecunzi si cu o masiva
prezenta in cele mai multe periodice literare. Vorbind despre impresia pe care
o da acest lirism contemporan, unul dintre cei mai autorizati critici romani de
astazi, Vladimir
Streinu, iscaleste, in
revista "Contemporanul" de la 16 decembrie 1966, un foarte judicios articol din
care extragem randurile de mai jos: "Aceasta impresie vine de la cohorta de
poeti care-si robesc laudabila vointa de noutate a tineretii unui ezoterism
nivelant, acelei industrii comune de imagini abstruze, idee neajunsa la
exprimare, vrajitorie fara vraja si incantatie fara cantec. Paradoxul
conformismului in inconformism le submineaza fatal tineretea si poezia. Si
mirarea cea mai legitima este ca mai toate revistele
de literatura, dupa ce au cultivat proza rimata, ritmata sau doar usor
metaforizata, cultiva de cativa ani aceasta poezie, in uniforma, de data asta
europeana". Dupa cateva edificatoare exemple, autorul isi incheie articolul cu
un verdict ce merita sa fie memorat: "Poesis nu este insa Pythia care delira in
fumigatii toxice, dupa cum nu este nici clovnesa moderna, oricat de
nastrusnica" (SpPoe, 165)
