A.e. Van vogt

Invadatorii

(THE CHANGELING)

CAPITOLUL 1

— In cei patru ani de cand te afli aici, firmei i‑a mers foarte bine, spuse Nypers.

Craig rase.

— Iti arde de glume, Nypers. Cum adica in cei patru ani de cand sunt aici? Pai sunt de atata timp, incat simt ca am incaruntit aici.

Nypers inclina aprobator capul sau mic si intelept.

— Stiu cum e, domnule. Totul devine vag si ireal. Ai senzatia ca parca altcineva ti‑a trait in trecut viata. Se intoarse si adauga: Ei bine, voi lasa pe seama dumneavoastra contractul cu Winthrop.

Craig isi muta in cele din urma privirea care ii incremenise asupra usii de stejar inchise, in spatele careia disparuse batranul functionar. Dadu din cap cu indoiala si jena, insa zambi cand se aseza la birou.

Nypers trebuia sa fie bine dispus in dimineata aceasta. Pentru prima data, batranul incercase sa glumeasca.

In cei patru ani de cand — hai sa vedem, de cand era director al firmei Nesbitt? Curier la saisprezece ani, asta era in 1938; functionar marunt la nouasprezece ani, apoi venise razboiul. Se inrolase in aprilie 1942, fusese ranit, spitalizat si apoi trimis acasa la inceputul lui '44. Inapoi la Nesbitt Company, pentru a ajunge succesiv functionar principal in 1949, sef de compartiment in '53 si director general in '60. De atunci zilele de serviciu semanau foarte mult una cu alta. Timpul trecea molcom, ca suflul unui vant constant dinspre nord.

Iata, acum e 1972, hm, treizeci si patru de ani la firma, fara a socoti razboiul; doisprezece ca director general. Astfel ajungea la cincizeci, anul acesta.

Cincizeci?

Cu un strigat, Craig sari in picioare si se repezi in toaleta de langa bi­ro­ul sau. Pe usa spre dus se afla o oglinda in care se putea vedea intreg. Se opri in fata ei, cu rasuflarea taiata. Imaginea de care dadu cu ochii era des­tul de familiara. Era cea a unui barbat inalt, solid, de peste un metru opt­zeci si de vreo treizeci si trei sau treizeci si patru de ani.

Craig isi gasi din nou calmul. Unul din acei tipi etern tineri, isi spuse el, amuzat. Nu arata nici o zi peste patruzeci. Ciudat, totusi, ca nu‑i trecuse niciodata prin cap ca avea cincizeci. Isi permise un fior de placere la gandul ca se tinea atat de bine. De altfel, si Anrella, la fel. Daca lui nu‑i dadeai mai mult de patruzeci, ea nu parea trecuta de treizeci.

Gandurile i se risipira. Se intoarse in birou si se lasa cu toata greuta­tea pe scaun. In cei patru ani de cand esti la noi. Aceste cuvinte i se fixasera in minte. Gestul pe care il facu in cele din urma era semiautomat. Apasa un buton de pe birou.

Usa se deschise si intra o femeie uscativa, cu fata alba, de vreo treizeci si cinci de ani.

— Ati sunat, domnule Craig?

Craig ezita, incepea sa se simta prost si nu era deloc uimit de stanje­nea­la lui.

Domnisoara Pearson, de cat timp lucrati la Nesbitt Company? intre­ba el.

Femeia il privi sever, iar el isi aminti prea tarziu ca, in aceste vremuri de agresiva emancipare, un sef nu pune unei angajate intrebari care pot fi considerate fara legatura cu serviciul.

Dupa o clipa, privirea domnisoarei Pearson isi pierdu sclipirea dura, os­tila, iar Craig respira mai usurat.

Noua ani, raspunse ea scurt.

Cine v‑a angajat? se forta Craig sa continue.

Domnisoara Pearson dadu din umeri, dar gestul trebuie sa fi avut lega­tura cu vreun gand care‑i trecuse prin minte. Vocea ii era normala, atunci cand spuse:

Pai, directorul de atunci, domnul Letstone.

Oh! facu Craig.

Fu cat pe ce sa‑i explice faptul ca fusese director general in ultimii doi­sprezece ani. Nu o facu, in primul rand fiindca gandul din spatele cuvinte­lor se destramase in ceata. Mintea ii lucra in gol, dar era relativ clara. Ideea care‑i veni in cele din urma era logica si limpede. Ii dadu glas pe un ton calm:

Aduceti‑mi registrul de evidenta personalului din 1968, va rog.

Da, domnule Craig.

Fata ii aduse registrul si il lasa pe birou. Dupa ce iesi ea, Craig deschi­se volumul cu state de salarii pe luna octombrie. Si iata‑l acolo: „Lesley Craig, director general, 1250 dolari'.

Pe septembrie era trecut acelasi lucru. Nerabdator, rasfoi pana in ia­nua­rie. Scria: „Angus Letstone, director general, 700 dolari'. Nu exista nici o explicatie pentru salariul mai mic. In februarie, martie, aprilie, era tot An­gus Letstone. Tot cu 700 dolari pe luna. In mai aparea pentru prima oara numele lui, Lesley Craig, cu 1250 dolari.

Patrii ani! In cei patru ani de cand

Contractul cu Winthrop zacea neclintit pe biroul spatios de stejar. Craig se ridica si se duse la fereastra cu arcada de la coltul camerei. Dede­subt se intindea un bulevard larg, marginit de copaci; cat vedeai cu ochii straluceau cladiri placate cu marmura. Banii cursesera garla pe aceasta strada si in aceasta camera. Se gandi cat de des se considerase unul dintre acei norocosi, aflat la limita de jos a clasei cu venituri mari, un om care a­junsese la pozitia de varf in compania lui dupa ani de truda.

Craig dadu cu mahnire din cap. Anii de truda nu existasera. Astfel ca se punea intrebarea: cum ajunsese la aceasta functie excelenta, cu salariu satisfacator, clientela selecta si o organizare care functiona atat de bine? Viata fusese placuta si dulce ca bautul unui pahar cu apa limpede si rece, o idila netulburata, un model de trai fericit.

Si acum, poftim! Cum poate afla un om ce‑a facut in timpul primilor patruzeci si sase de ani ai vietii?

Si, mai ales, cum afla asta, atunci cand nu arata ca are mai mult de patruzeci si sase, ca sa nu mai vorbim de cincizeci? Erau cateva fapte sim­ple pe care le putea verifica inainte de a intreprinde vreo actiune. Cu o ho­ta­rare brusca, se intoarse la birou, apuca dictafonul si incepu:

„Catre Sectia arhiva, Ministerul Apararii, Washington, D.C.

Stimate domn,

Va rog sa‑mi trimiteti cat mai urgent posibil dosarul personal din timpul razboiului mondial. Am facut parte'

Explica in detaliu, capatand incredere pe masura ce continua. Memo­ria ii era clara in privinta faptelor esentiale. Viata reala din armata si lup­te­le — erau vagi si indepartate. Dar asta era de inteles. Apoi era excursia pe care o facuse el cu Anrella anul trecut, in Canada. Era un vis sters a­cum, doar din loc in loc imagini fulger, pentru a verifica daca lucrurile s‑au intamplat cu adevarat.

Toata viata era un proces de uitare a trecutului.

A doua scrisoare o adresa Biroului de Evidenta a Nasterilor din Chi­cago Illinois:

„M‑am nascut pe 1 iunie 1922 in orasul Daren, Illinois. Va rog sa‑mi trimiteti cat mai urgent certificatul de nastere ', dicta el.

O suna pe domnisoara Pearson si ii dadu inregistrarea de la dictafon.

Verificati aceste adrese, o instrui el scurt. Cred ca trebuie platita o mica taxa. Aflati cat, anexati ordine de plata si trimiteti ambele scrisori par avion.

Se simti satisfacut de sine cand fata iesi din birou. N‑avea sens sa se agite pentru povestea asta. In definitiv, avea o slujba sigura, iar mintea lui era solida ca o stanca. Nu avea nici un motiv sa se lase prada grijilor si, cu atat mai putin, sa‑i lase pe altii sa‑i descopere chinul. Raspunsurile la cele doua scrisori ii vor parveni la timpul lor. Apoi va avea destul ragaz sa cer­ce­teze in continuare aceasta problema.

Lua in mana contractul Winthrop si incepu sa‑l citeasca.

Douazeci de minute mai tarziu il izbi gandul ca isi petrecuse majori­tatea timpului incercand sa‑si aminteasca doar ceea ce facuse in luna mai 1968. In acea luna ajunsese prima nava pe luna. Craig rememora titlurile din ziare, asa cum le vazuse atunci. Si nu exista nici o indoiala, le vazuse. Ele ii staruiau in minte, mari si negre. Putea sa considere luna mai, prima sa luna in Nesbitt Company — potrivit statelor de plata — ca parte din e­xistenta lui actuala.

Dar cum era cu aprilie? In aprilie avusese loc galceava care aproape ca dusese la o mare ruptura a puternicei uniuni a cluburilor de femei. Iar titlurile din ziare fusesera — care? Craig se forta sa‑si aminteasca, dar nu‑i veni nimic in minte. Se gandi: dar pe 1 mai? Daca linia despartitoare tre­cea pe la sfarsitul lui aprilie si inceputul lui mai, atunci ziua de 1 mai ar trebui, poate, sa poarte pecetea unei claritati deosebite, care sa o marcheze la fel de precis ca pe primul sarut al unui indragostit. Isi aminti vag ca fu­sese bolnav atunci.

Memoria lui nu putea sa fixeze acea prima zi a lunii mai. Probabil ca‑si luase micul dejun. Probabil ca plecase la serviciu dupa un sarut de la revedere al Anrellei. Gandurile i se oprira brusc, ca un animal impuscat in timp ce fuge. Anrella! gandi el. Ea trebuie sa fi fost aici pe 30 si 29 aprilie si in martie, februarie, ianuarie si mai inainte.

In zilele importantei luni mai, ea se purtase ca si cand ar fi fost casa­to­riti de ani indelungati, iar memoria lui nu pastra nici un indiciu ca n‑ar fi fost asa.

Deci — Anrella stia!

Era o revelatie care avea anumite limitari emotionale. Intelegand din­tr‑o data clar situatia, mintea i‑o lua razna; apoi judecata interveni si gan­durile i se mai linistira. Deci Anrella stia. Ei, bine, asa si trebuie. Evident ca el se aflase prin preajma de multi ani. Orice schimbare ar fi avut loc, se petrecuse in mintea lui, nu in a ei.

Craig privi la ceasul de pe perete: douasprezece fara un sfert. Abia a­vea timp sa se repeada cu masina acasa pentru pranz. De obicei lua masa in oras, dar acum trebuia sa afle neintarziat ceea ce‑l interesa. Un grup de femei frumoase se afla pe coridor in timp ce el se indrepta spre lift. Impre­sia ca ele il priveau cu atentie pe cand trecea era atat de puternica, incat Craig se smulse din furtuna de ganduri. Se intoarse si le privi.

Una din femei spunea ceva cu gura aproape lipita de un dispozitiv mic si stralucitor pe care‑l avea la mana. Craig gandi, intrigat, „un radio‑bra­tara'.

Apoi intra in lift si uita incidentul in timp ce cobora. Si in hol se aflau femei, iar la intrare, de asemenea. Langa bordura asteptau jumatate de du­zina de masini negre, impunatoare, fiecare cu cate o femeie la volan. In cateva minute strada va forfoti de multimea grabita de la orele pranzului. Dar acum, cu exceptia femeilor, era aproape pustie.

Domnul Craig?

Craig se intoarse. Era una din tinerele femei care statuse langa intra­re, o femeie vioaie, cu o fata ciudat de severa.

Craig se uita la ea.

Hm! facu el.

Sunteti domnul Lesley Craig?

Craig se trezi mai bine din visare.

Da, de ce? Eu ce

O.K. fetelor, zise tanara femeie.

Surprinzator, in mainile lor aparura revolvere. Luceau metalic in soa­re. Inainte ca uluitul Craig sa poata privi mai bine la ele, mainile femeilor il apucara si‑l impinsera catre una din limuzine. El ar fi putut sa se opuna. Dar nu o facu. Nu avea nici un sentiment al pericolului. In creierul lui era doar o uriasa si paralizanta uimire. Inainte ca mintea sa‑i functioneze din nou normal, se afla in masina care incepuse sa se deplaseze.

— Ei, ia ascultati! incepu el.

Va rog sa nu puneti intrebari, domnule Craig. Ii vorbea tanara ca­re‑l intrebase de nume; sedea acum in dreapta lui. Nu veti pati nimic, daca va purtati cum trebuie.

Ca pentru a intari amenintarea, cele doua femei asezate pe cele doua strapontine din mijloc, cu fata catre el si cu revolverele in maini, clatinara cu inteles armele lor stralucitoare.

Dupa ce trecu un minut, vazu ca tot nu era vorba de vreun vis. Craig intreba:

— Unde ma duceti?

— Nu puneti intrebari, va rog!

Aceasta il facu sa‑si piarda rabdarea, si‑i dadu senzatia ca este tratat ca un copil. Incruntat si furios, Craig se lasa pe spate si‑si studie rapitorii cu priviri ostile. Erau tipice femei „de moda noua' cu fustele scurte. Cele doua pistolarese pareau trecute bine de patruzeci, totusi erau suple, vioa­ie. Ochii lor aveau privirea aceea foarte stralucitoare a femeilor care faceau tratament cu medicamentul Equalizer — Care Te Face Egala Barbatului. Conducatoarea grupului si fata din stanga lui Craig aveau aceiasi ochi stralucitori.

Aratau toate ca niste fiinte capabile, eficiente.

Pana sa ajunga Craig la vreo concluzie, masina vira la un colt, urcand o panta lunga. Craig avu timp sa o recunoasca, era intrarea in garajul de sub tumul hotelului Mc.Candless; apoi patrunsera in interiorul garajului, indreptandu‑se spre o usa indepartata.

Masina opri. Craig se supuse fara un cuvant armelor care‑i facura semn sa se dea jos. Fu condus de‑a lungul unui coridor pustiu, catre un ascensor de serviciu. Ascensorul se opri la etajul al treilea. Inconjurat de garda sa exclusiv feminina, Craig era manat piezis catre o usa situata pe partea cealalta a coridorului stralucitor.

Camera era mare si placuta, mobilata luxos. La capatul ei opus, pe o sofa verde, cu spatele la o fereastra enorma, sedea un om carunt, cu infati­sare placuta. In dreapta lui, la un birou, statea o tanara.

Craig nici nu o baga in seama. Cu ochii mari, el privi cum tanara con­ducatoare a garzii sale se apropie de barbatul carunt si spune:

Asa cum ati cerut, domnule presedinte Dayles, vi l‑am adus pe domnul Lesley Craig.

Numele a fost cel care, rostit atat de politicos, i‑a confirmat identita­tea celuilalt. Recunoscuse deja chipul ce aparea atat de des in fotografiile ziarelor, dar nu‑i venea sa‑si creada ochilor. Nu mai era loc de indoiala. Se afla in fata lui Jefferson Dayles, Presedintele Statelor Unite.

Furia i se potoli si Craig privi catre marele om. Observa ca femeile ca­re‑l escortasera au iesit din camera. Plecarea lor sublinia insolitul acestei intalniri fortate.

Vazu ca celalalt il studiaza de aproape. In afara ochilor care luceau ca niste perle cenusii, Presedintele Dayles isi arata varsta recunoscuta, de cincizeci si noua. Fotografiile din ziare sugerau o fata tinereasca, neridata. Dar era clar, privindu‑l de la aceasta distanta, ca incordarea celei de‑a do­ua campanii isi arata efectele asupra vitalitatii lui.

Oricum, aspectul presedintelui era inconfundabil: puternic, impuna­tor si placut, cu severitatea sigurantei de sine. Cand vorbea, vocea lui avea puterea si rezonanta care contribuisera atat de mult la marele sau succes. Rosti, cu un usor zambet sardonic:

Ce credeti despre amazoanele mele?

Rasul rasuna homeric in incapere. Evident ca nu asteptase nici un raspuns, caci amuzamentul sau inceta brusc si continua fara pauza:

Un fenomen foarte curios, aceste femei. Si, am impresia, un feno­men tipic american. O data luat, medicamentul nu mai poate fi contraca­rat; si consider o dovada a fundamentalei pofte de aventura a fetelor ame­ri­cane faptul ca sunt cateva mii cele care au urmat acest tratament. Din nefericire, asta le‑a adus intr‑o situatie fara iesire, le‑a lasat fara viitor. Fe­meile „neegalizate' le detesta, iar barbatii le considera niste ciudatenii, ca sa spun asa. Existenta lor a determinat cluburile feminine sa se implice in campania prezidentiala. Dar individual, amazoanele au descoperit ca nici un patron nu le angajeaza si nici un barbat nu se casatoreste cu ele.

Disperate, conducatoarele lor mi s‑au adresat mie; si chiar inainte ca situatia sa atinga o faza tragica, am aranjat o abila campanie preliminara de publicitate si le‑am angajat in corpore pentru ceea ce este in general considerat un scop perfect legitim. Intr‑adevar, aceste femei isi cunosc bi­ne­facatorul si se considera in mod special ca agentii mei personali.

Jefferson Dayles facu o pauza, apoi continua politicos:

Sper, domnule Craig, ca aceasta va explica in oarecare masura me­toda ciudata prin care ati fost adus in fata mea. Domnisoara Kay Whiter­wood — dadu el din cap spre tanara de la birou — este mentorul lor.

Craig nu‑si lasa privirea sa‑i urmeze gestul mainii. Statea in picioare ca o stana de piatra si mintea ii era aproape la fel de incremenita. Ascul­ta­se fascinat scurta istorie a grupului de amazoane, cu un sentiment al irea­lului. Caci povestea nu explica nimic. Nu metodele sau amanuntele modu­lui in care fusese adus aici contau. Ci de ce?

Observa ochii placuti care zambeau catre el amuzati. Jefferson Dayles spuse incet:

— Este posibil sa doriti sa relatati ziaristilor sau autoritatilor ceea ce vi s‑a intamplat. Kay, da‑i domnului Craig articolul pe care l‑am pregatit pentru a preintampina o asemenea eventualitate.

Tanara se ridica de pe scaunul de la birou si se apropie de Craig. Stand in picioare, parea mai in varsta. Avea ochi albastri si o figura foarte dura, frumoasa. Ii inmana lui Craig o foaie dactilografiata. El citi:

Big Town — 9 iulie 1972 — Un incident suparator a survenit pe parcur­sul calatoriei Presedintelui Jefferson Dayles, la venirea dinspre Midle City. O aparenta incercare de a izbi automobilul presedintelui, din partea unui tanar aflat la volanul unui automobil electric, a fost zadarnicita de actiunea prom­pta a garzilor. Tanarul a fost retinut si adus ulterior la hotelul prezidential pentru ancheta. Explicatiile sale au fost considerate satisfacatoare. In conse­cinta, la cererea presedintelui Dayles nu s‑a formulat nici o acuzatie, iar el a fost pus in libertate.

Dupa un moment, Craig si‑a permis un zambet trecator. Aceasta stire trucata era, desigur, fara replica. I‑ar fi fost mai usor, de exemplu, sa cala­reasca pe strada principala, tragand cu pistolul, decat sa se angajeze in­tr‑un duel jurnalistic cu Jefferson Dayles. Isi imagina titlurile senzationale:

UN OBSCUR OM DE AFACERI IL ACUZA PE JEFFERSON DAYLES

Campanie de compromitere a presedintelui.

Craig rase din nou, de data asta sardonic. Nu prea era loc de indoiala. Oricare ar fi fost motivul lui Jefferson Dayles pentru a‑l rapi, acesta isi pu­sese mintea la contributie. Oricare i‑ar fi fost motivul! Ce motiv ar putea a­vea? Dadu din cap nedumerit. Nu se mai putea stapani. Privirea lui se fixa asupra ochilor cenusii, pe jumatate amuzati, ai presedintelui. Toate astea, se minuna el, atata efort cheltuit, o poveste atat de dezonoranta pregatita in mod deliberat, pentru ce?

Privindu‑l pe celalalt i se paru ca discutia era pe cale sa ajunga la subiect.

Barbatul mai varstnic isi drese glasul si spuse:

Domnule Craig, puteti sa‑mi spuneti care sunt inventiile importante puse la punct dupa cel de‑al doilea razboi mondial?

Se opri. Craig il astepta sa continue. Dar tacerea se prelungi si presedintele continua sa se uite la el cu rabdare. Craig fu uimit. Se parea ca fusese o intrebare veritabila, nu una retorica. Ridica din umeri si spuse:

Ei bine, n‑au fost prea multe. Desigur, nu sunt la curent cu aceste lucruri, dar as pune pe lista racheta ajunsa pe luna, niste perfectionari ale lampilor radio si Se intrerupse brusc. Dar ia stai? Si ce‑i cu asta? Ce

Vocea ferma a celuilalt se legase de una din frazele lui.

N‑au fost prea multe, spuneti. Aceasta afirmatie, domnule Craig, este cel mai tragic comentariu care se poate imagina in legatura cu starea lumii noastre. N‑au‑fost‑prea‑multe. Ati mentionat rachetele. Omule, noi nu indraznim sa spunem lumii ca racheta, cu exceptia unor detalii minore, a fost pusa la punct in timpul razboiului si ca ne‑au trebuit treizeci de ani ca sa rezolvam aceste detalii minore.

Se aplecase inainte, in focul discutiei. Acum se lasa din nou pe spate cu un oftat.

Domnule Craig, unii spun ca motivul acestei incredibile stagnari a mintii omenesti este rezultatul direct al societatii aparute dupa al doilea razboi. Consider ca, partial, si societatea este vinovata. O atmosfera mora­la viciata oboseste mintea intr‑un fel curios, constant; greu de descris. Es­te ca si cum creierul s‑ar uza singur, luptand cu mediul intelectual care‑l inconjoara.

Facu o pauza si se aseza incruntandu‑se, ca si cum cauta o descriere mai completa. Craig avu timp sa se intrebe, uimit, de ce i se dadeau ase­menea explicatii amanuntite.

Seful executivului privi in sus. Parea sa nu‑si dea seama ca se oprise. Continua:

Dar asta este doar o parte din explicatie. Dumneavoastra ati men­tio­nat lampile radio. Repeta pe un ton descurajat: Lampile radio! Zambi o­bosit. Domnule Craig, una din diplomele mele este de inginer si asta m‑a facut sa fiu constient de teribila problema cu care se confrunta tehnologia moderna, problema imposibilitatii ca un singur om sa invete tot ce trebuie stiut intr‑o anumita stiinta.

Dar, ca sa ne intoarcem la lampile radio — nu este cunoscut, in gene­ral, ca de cativa ani, un numar de laboratoare faimoase au receptionat sem­nale radio slabe, care se considera ca provin de pe Marte. Acum sase luni m‑am hotarat sa aflu de ce nu se face nici un progres in sensul ampli­ficarii acestor semnale. Am invitat trei dintre cei mai mari savanti din do­meniul radiofoniei pentru a‑mi explica ce nu‑i in regula.

Unul dintre acesti oameni proiecteaza lampi, altul, circuite si al treilea incearca sa obtina un produs final din componentele primilor doi. Proble­ma este aceasta: lampile sunt un obiect care poate fi studiat o viata intrea­ga. Proiectantul lor are doar o idee vaga in ce priveste circuitele, deoarece si acestea sunt de studiat toata viata. Cel cu circuitele trebuie sa accepte ce lampi are la indemana, deoarece, avand doar cunostinte teoretice des­pre ele, nu poate spune sau macar imagina cum ar trebui sa fie o lampa pentru a indeplini scopul pe care il are el in cap. La acesti trei oameni exis­ta cunostintele necesare pentru a construi radiouri noi si uimitor de puter­nice. Dar ei esueaza mereu si mereu. Ei nu‑si pot conexa cunostintele. Ei

Probabil ca observa expresia de pe chipul lui Craig. Se opri si intreba cu un zambet slab:

— Ma urmariti, domnule Craig?

Craig se inclina in fata rictusului ironic al celuilalt. Lungul monolog ii daduse timp sa‑si adune gandurile. Spuse:

Imaginea pe care o am in fata ochilor este aceasta: un mic om de afaceri a fost ridicat de pe strada si adus in fata presedintelui Statelor Uni­te. Presedintele s‑a lansat imediat intr‑o prelegere despre lampile radio. Domnule, nu inteleg nimic! Ce doriti de la mine?

Raspunsul veni incet:

— In primul rand, voiam sa va vad. In al doilea rand — Jefferson Day­les facu o pauza, apoi continua — care este grupa dumneavoastra sangui­na, domnule Craig?

De ce, eu Craig se opri apoi privi la celalalt. Care este ce?

Doresc o proba din sangele dumneavoastra, zise presedintele. Se intoarse spre fata: Kay, recolteaza proba, te rog. Sunt sigur ca domnul Craig nu se va opune.

Craig nu se opuse. Lasa sa‑i fie luata mana, acul ii perfora degetul mare, provocandu‑i o senzatie slaba de durere. Privi curios sangele rosu care se prelingea.

Asta‑i tot, rosti presedintele. La revedere, domnule Craig. Mi‑a fa­cut placere sa va cunosc. Kay, cheam‑o, te rog, pe Mabel ca sa‑l conduca pe domnul Craig inapoi la birou.

Se pare ca Mabel era numele comandantei garzii presedintelui, caci ea intra in camera, urmata de femeile inarmate. Intr‑un minut Craig a fost scos afara si apoi in lift.

Dupa plecarea lui Craig, marele om se aseza cu un zambet impietrit pe chip. Se uita inca o data la femeie, dar secretara privea in jos la biroul ei. Incet, Jefferson Dayles se intoarse si privi la un paravan care se afla in coltul de langa fereastra din spatele lui.

Spuse incet:

— In regula, domnule Nypers, puteti iesi.

Nypers trebuie sa fi asteptat semnalul. Iesi la iveala inainte ca Dayles sa‑si sfarseasca vorba si merse sprinten catre scaunul pe care i‑l indicase presedintele. Jefferson Dayles astepta pana ce degetele batranului se ase­za­ra calm pe ornamentele metalice ale bratelor fotoliului, apoi spuse bland:

Domnule Nypers, jurati ca ceea ce ne‑ati spus este adevarat?

Fiecare cuvant. Batranul vorbi apasat. Lesley Craig,^: desi nu are cu­nostinta despre aceasta, este din nou pe cale sa intre in faza lui de „toti­potenta'. Am venit la dumneavoastra fiindca aveti grupa lui sanguina, AB sau grupa IV, dupa clasificarea lui Jansky. Asta este grupa dumneavoastra de sange, nu?

Jefferson Dayles nu raspunse. Impulsul lui fu sa‑si inchida ochii, ca orbit de lumina. Dar lumina venea din mintea lui, nu de afara; iar el capa­tase convingerea infioratoare ca ar putea sa‑i arda creierul daca nu era a­tent. In cele din urma, reusi sa se intoarca spre Kay. Usurat, vazu ca ea ri­dicase privirea de pe detectorul de minciuni aflat pe birou. Detectorul era co­nectat la ornamentele metalice de pe bratele fotoliului pe care statea Ny­pers. Cand Presedintele privi spre ea, Kay incuviinta din cap, cat se poate de discret.

Jefferson Dayles ingheta. Stralucirea ajunsese ca un foc alb; si el tre­buia sa lupte, sa sada acolo rigid, incordandu‑si mintea impotriva bucuriei de nedescris care ii ameninta ratiunea. Ii veni dorinta sa se repeada la bi­ro­ul lui Kay, sa priveasca la ecranul detectorului de minciuni si sa‑l puna pe Nypers sa‑si repete cuvintele. Dar alunga si acest gand. Isi dadu seama ca Nypers vorbea din nou.

— Mai aveti vreo intrebare, inainte sa plec?

— Da. Vorbise Kay. As vrea sa stiu de ce faceti aceasta?

Batranul ezita, apoi ofta.

Nu sunt pregatit sa raspund la asta. Motivele unui act de tradare nu suna intotdeauna bine cand sunt rostite in public.

Ochii albastri si duri ai lui Kay sclipira.

Noi nu putem fi socati, va asigur.

Nypers ridica din umeri.

Continuati cu intrebarea urmatoare, va rog.

Nu raspundeti?

Ati primit raspunsul meu.

Urma o tacere. Jefferson Dayles o vazu pe Kay incercand sa‑i prinda privirea. El ignora incercarea ei. Ciudat, dar nu simtea nici un interes fata de acest aspect. Principalul fapt era verificat. Detectorul de minciuni de­monstrase tot ceea ce era nevoie. Se intreba daca acesta era un lucru atat de important pentru el personal, incat isi pierduse toata obiectivitatea in legatura cu restul. Asculta in tacere, pe cand Kay spuse cu venin:

— Am putea sa va fortam sa raspundeti, domnule Nypers.

Batranul se ridica incet in picioare. Dayles vazu ca avea o expresie stranie intiparita pe chip.

Nu crezi, spuse el, ca situatia politica a presedintelui Dayles este destul de precara si fara evolutii dramatice?

Ce vreti sa spuneti?

Kay gresise punand intrebarea aceasta, isi dadu seama Jefferson Day­les. Nypers zambi si spuse cu blandete:

— Exista oameni care sustin ca, acum douazeci si cinci de ani, Statele Unite au suferit un dezastru moral in urma razboiului mondial. Un prese­dinte cu ambitii dictatoriale concurat de o candidata de sex feminin poate fi sau nu o dovada a acestui fapt. Zambetul i se adanci intr‑un ranjet. Ade­varata dovada o vor constitui alegerile viitoare. Cate urne de vot ati decis sa indesati cu buletine false pentru a asigura realegerea presedintelui Day­les? intreba Nypers.

Presedintele pali.

— Stai! vocea batranului se ridica brusc la tipat. Iti cer sa te abtii sa ma ameninti sau sa ma torturezi si sa ai grija de mine conform intelegerii noastre. Cer asta deoarece am pregatit o relatare foarte interesanta a aces­tei chestiuni, care va iesi la iveala daca mi se intampla ceva.

Se inclina si termina pe o voce mai linistita:

— Imi pare rau ca trebuie sa fiu atat de direct, dar este bine sa clarifi­cam situatia. Iar acum, daca nu aveti alte obiectii, ma voi retrage.

De data aceasta, Jefferson Dayles ii ingadui lui Kay sa‑i prinda privi­rea. Incuviinta din cap cu un zambet stramb:

— Lasa‑l sa plece, Kay.

La usa, Kay il intreba pe Nypers:

Cum se comporta Craig, cand e in aceasta stare de totipotenta?

Starea lui variaza, veni replica rece. Dar — si Nypers isi arata dintii stralucitori si albi — nu m‑as afla aici daca el ar fi periculos.

— Ceea ce nu spune nimic, zise Kay furioasa dupa ce usa se inchise in urma lui Nypers. Mosul trece sub tacere informatii vitale. Pun pariu ca grupul care se afla in spatele lui stie ca a venit aici. As merge pana acolo incat as spune ca l‑au trimis. Care‑i jocul lor?

Ochii i se ingustara, in timp ce ramase tacuta, chibzuind. De cateva ori paru pe cale sa vorbeasca, dar de fiecare data isi opri cuvintele printr‑o manevra ciudata, parca‑si comprima buzele.

Jefferson Dayles privi jocul emotiilor pe chipul ei framantat, captivat in treacat de aceasta femeie care traia totul atat de violent. In final, el clati­na din cap; vocea ii era puternica atunci cand rosti:

Kay, nu conteaza! Nu vezi? Jocul lor, asa cum spun, nu inseamna nimic. Nimeni, nici un individ, nici un grup, nu poate sa stea impotriva co­mandantului suprem al Armatei, Marinei si Aviatiei Statelor Unite. Trase adanc si incet aer in piept. Kay, nu vezi ca lumea ne apartine?

CAPITOLUL 2

Craig sedea la masa intr‑un restaurant. Mainile lui, tinand furculita si cutitul sau o bucata de paine sau o cana, se miscau in sus si in jos ca niste extensii bine sincronizate, de robot, ale trupului. Mancarea ii atingea buzele si din cand in cand simtea un fior de placere datorita gustului.

Cele doua evenimente ale diminetii framantau gandurile lui Craig, lup­tandu‑se pe rand sa‑i castige atentia, apoi cedand fiecare in fata celui­lalt. Treptat, episodul cu Jefferson Dayles incepu sa‑si piarda din fascina­tie. Deoarece nu insemna nimic. Era ca un accident care i se intampla cui­va in timp ce traversa o strada, neavand nici o legatura cu inlantuirea nor­mala a vietii lui si uitat repede dupa trecerea socului si durerii.

Restul, ceea ce se intamplase cu patru ani in urma, era altceva. Facea inca parte din mintea si trupul lui. Tinea de el, nu putea fi neglijat sau o­co­lit prin presupunerea ca cineva trebuie sa fi innebunit. Craig privi la ceas. Arata unu fara zece. Dadu desertul la o parte si se ridica.

Avusese intentia sa se indrepte spre casa pentru a obtine o lamurire, cand incidentul cu Jefferson Dayles il intrerupsese. Mai avea inca timp sa mearga si sa o intrebe pe Anrella. Dar, mai intai, inapoi la birou.

Se duse pana la biroul de informatii.

— Spune‑i domnului Nypers, cand vine, ca ma intorc mai tarziu ca de obicei.

Fata raspunse vesela:

Domnul Nypers a spus ca nu se va intoarce inainte de trei, domnu­le Craig.

Foarte bine, atunci spune‑i domnului Carson.

Mintea continua sa‑i ramana pustie in timpul drumului spre casa. A­bia cand trecu cu automobilul electric printre portile masive de otel si vazu casa, isi dadu seama de inca ceva. Casa fusese acolo, de asemenea, cu pa­tru ani in urma.

Era o resedinta uimitor de scumpa, cu un bazin descoperit si gradina decorativa pe care le obtinuse, conform memoriei sale, la un pret de chili­pir, nouazeci de mii de dolari. Nu se gandise sa se mire cum de adunase nouazeci de mii de dolari ca sa‑i dea pe casa. Suma paruse cumva pe ma­sura posibilitatilor lui.

Resedinta se ridica de la nivelul solului. Arhitectul trebuie sa fi fost un discipol infocat al lui Frank Lloyd Wright, caci profilul casei se topea printre copaci si peisaj. Se vedeau hornuri masive, aripi proeminente care se uneau armonios cu structura centrala si o abundenta de ferestre batan­te.

Anrella avusese grija intotdeauna de extrasele din contul lor bancar comun. Acest aranjament il eliberase, putand astfel sa‑si dedice timpul li­ber placerii de a citi, cate unei partide ocazionale de golf, excursiilor la pes­cuit si la vanatoare, aerodromului particular cu avionul sau propulsat e­lec­­tric. Si, desigur, ii lasa timp pentru serviciu. Dar nu reusea sa‑i furnize­ze vreo idee despre situatia lui financiara reala.

Din nou, si de data aceasta mai pregnant, realiza cat de ciudat era ca nu se ingrijorase niciodata si nici nu se mirase in legatura cu acest aranja­ment. Parca masina si intra in casa, gandind: „Sunt un om de afaceri pros­per si perfect normal, care s‑a poticnit de ceva care nu se prea potriveste. Sunt sanatos. Nu am nimic concret de castigat sau de pierdut prin vreo an­cheta. Viata mea se afla inainte, nu in urma'.

Isi spuse singur ca nu ar conta daca ar afla vreodata ceva sau nu. Tre­cutul nu conteaza. Putea sa‑si traiasca restul vietii cu ceva abia putin mai mult decat o tresarire de curiozitate — unde dracu' disparuse Nick­son? Cu palaria in mana, statea in picioare, in marele hol de la intrare, as­teptand ca valetul sa reactioneze prin prezenta la sunetul usii deschise. Dar nu veni nimeni. Tacerea invaluia marea casa. Apasa niste butoane, dar nu raspunse nimeni. Craig isi arunca palaria pe un scaun din hol, pri­vi in salonul pustiu si apoi se indrepta hotarat spre bucatarie.

Sybil, vreau incepu el iritat.

Se opri. Reverberatiile vocii lui se intoarsera din nou la el, reflectate de bucataria goala. Nici in camera nu se vedea vreun semn al prezentei bucataresei si a celor doua fete dragute care o ajutau. Cateva minute mai tarziu, Craig urca pe scara principala, cand ii ajunse la urechi un murmur de voci.

Sunetul venea din salonul de la etaj. Pusese deja mana pe clanta, cand tacerea dinauntru fu intrerupta de vocea clara a Anrellei, care spu­nea:

Efectiv, discutia nu are sens. Timpul pentru schimbare a venit si es­te prea tarziu sa ne modificam planurile. Obiectiile trebuiau sa fi fost fa­cute la intalnirea noastra precedenta deoarece spuneti‑le ce ati facut azi dimineata, domnule Nypers.

Nypers! Socul aproape ca il arse pe Craig, raspandindu‑i‑se de‑a lun­gul nervilor. Vocea batranului se auzi apoi, confirmand:

— Am facut tot ce am fost insarcinat la ultima intalnire sa fac. Sa‑l tulbur pe Craig a fost destul de simplu, dar interviul cu presedintele Day­les a implicat, asa cum am presupus, o exprimare atenta a raspunsurilor pentru a contracara un detector de minciuni. Cred ca am reusit, desi nu ma indoiesc ca ei sunt suspiciosi fata de noi toti.

Imi pare rau ca n‑am stiut ca vor exista obiectii. Dar cred sincer ca o amanare n‑ar fi fost inteleapta. Momentul pentru a‑l informa pe presedinte era cand el se afla aici, la fata locului, cu posibilitatea de a‑l aduce pe domnul Craig in fata lui.

Urma o pauza, apoi cineva spuse:

Daca‑i facut, e facut.

Apoi se auzi o balmajeala de voci, o discutie din care razbateau clar numai cuvinte razlete:

— Marea lui faza sansa finala necesar sa‑l supunem la presiuni covarsitoare sa‑si gaseasca calea de iesire fara limita

Desi cuvintele nu aveau un sens determinat, Craig recunoscu unele dintre voci: Peter Yerd, unul dintre clientii milionari ai firmei Nesbitt, Nes­bitt insusi, un multimilionar pe nume Shore, Jim Gregory mecanicul, Sybil bucatareasa si

Mai tarziu Craig se blestema ca a plecat in acel moment. Dar nu se putea stapani. Il apucase frica, o perdea de intuneric care‑l orbea, frica de a fi descoperit acolo, atunci, inainte de a fi putut cugeta la ce auzise. Se furisa in jos pe scari ca o fantoma, isi inhata palaria. Cand iesi afara, ob­serva pentru prima oara cele cateva masini parcate mai departe, langa ca­sa. Fusese prea preocupat de sine pentru a le observa, cand intrase.

Automobilul electric porni cu un bazait slab — slava Domnului ca sa­lonul de la etaj era in partea opusa — si dupa cateva minute isi conducea masina pe sub portile metalice si de‑a lungul vechiului drum de tara catre autostrada spre oras. Avea convingerea ferma ca urma o dupa‑amiaza cu ganduri agitate.

In realitate, dupa cum se vadi, a fost prea ocupat pentru a se gandi mult. Si in timpul momentelor mai relaxate, mintea continua sa‑i ramana goala.

Pentru prima data in ultimii ani, si‑ar fi dorit un somn de dupa‑amia­za.

In seara aceea, paznicul de la parcarea cladirii i‑a spus:

A venit un mecanic, pe nume Gregory, sa lucreze la masina dum­nea­voastra, domnule Craig. Sper ca n‑am gresit lasandu‑l sa o verifice.

O, da, da, raspunse Craig absent.

Continua sa mearga si se sui in masina. Pe cand pornea, mintea i se elibera de noianul de ganduri care o invadasera si se concentra asupra spuselor paznicului. Dupa cateva momente, tot nu avea inca de ce sa se mire in legatura cu ele. Daca Jim Gregory decisese ca masina trebuia revi­zuita, atunci asa era.

Clic! facu masina cincisprezece minute mai tarziu. Zumzetul gros si continuu al motorului isi schimba tonul; masina incetini si se opri. Craig se incrunta la tabloul de bord. Apoi actiona comutatorul principal. Era cu­plat. Apasa din nou pe acceleratie. Nici un raspuns. Craig dadu din cap. Era pentru prima data cand se intampla asa ceva. Si inca dupa ce Gregory verificase motorul.

Se gandi la asta putin mai atent si, incet, fu cuprins de un fior. Se a­seza apoi, amintindu‑si ca Gregory era unul dintre ei. Faptul ca masina se stricase acolo nu era un accident.

Crispat, Craig se uita in jur. Parasise autostrada de zece minute si se afla acum in valea umbrita de copaci din spatele dealului One‑mile. Perife­ria orasului ramasese la vreo opt mile in urma lui, orasul insusi nemaifiind vizibil. Se afla la aproximativ cinci mile de casa si cam la o mila de cea mai apropiata gospodarie.

Asta trebuia sa fi fost facuta cu un scop. Probabil ca se asteptau ca el sa faca ceva. Se dadu jos, in drum, si apoi astepta indecis. Nu stia nimic despre motoarele electrice si nici despre alt fel de motoare. Se incrunta si ridica sovaitor capota. Apoi studie nedumerit forma lunga, ingusta, aerodi­namica ce se afla dedesubt.

Nu existau cabluri vizibile si nici motor electric, doar tubul din metal cenusiu de vreo patruzeci si cinci de centimetri in diametru. Craig intinse mana nervos si atinse metalul. Instantaneu isi smuci mana inapoi, dar si‑o forta din nou sa se lase in jos, atinse metalul, si mai rapid, de data aceas­ta. Si nu era nici un dubiu. Metalul era rece, rece. Nefiresc, rece ca gheata. Un rece inghetat, de moarte.

Craig lasa capota jos si statu acolo pe drumul linistit, statu foarte tea­pan si foarte incordat. Dar numai dupa o lunga pauza intelese adevarul.

Nypers ii facuse prima aluzie ca ceva nu era in regula. Asta era proba­bil al doilea avertisment.

Desigur, in realitate, el ii auzise deja si ghicise. Dar ei nu stiau asta. Ani de zile crezuse ca masina lui avea un motor electric care o actiona; si acum ei voisera sa‑l faca sa afle ca motorul nu era deloc electric. In locul lui, sub capota, era

Ce?

Gregory il culese de la ferma, cam la cincisprezece minute dupa ce Craig ii telefona. Era un tanar masiv, bine cladit, cu o figura placida. Spu­se degajat:

— Puteam sa jur ca este ceva in neregula la masina asta, dimineata, cand ati plecat, domnule Craig. M‑am repezit in oras special ca sa arunc o privire, dar n‑am putut descoperi nimic. Cred ca trebuie sa desfac rotorul.

Craig mormai ceva in sensul ca lasa totul in seama lui Jim. Pe durata drumului pastra tacerea. Era tacut, socat si nesigur. Era una sa gandeas­ca, asa cum facuse mai devreme, ca Jim era un membru al bandei si altce­va era sa‑l vada conducand masina si sa‑l asculte mintind voios. Sa‑l pri­veasca in fata si sa‑l asculte mintind.

Referat: Simbolismul romanesc ca si curent literar: ReneGhil si Alexandru Macedonski - poezia simbolista romaneasca Referat: Basmul – caracteristici, tema, timpul, naratorul

Amaraciunea i se stinse treptat in fata unui gand pe care‑l ingropase in mod deliberat, in profunzime, dar care acum revenea implacabil la su­prafata. Motorul nu se potrivea in toata povestea. Nu avea mai mult inteles ca actiunea lui Jefferson Dayles de a‑l rapi.

Craig se pomeni ascultand incordat bazaitul motorului. Intotdeauna considerase de la sine inteles ca vibratiile usoare erau ale unui motor elec­tric. Sunetul era similar. Dar acum ii parea dintr‑o data ca zgomotul era mai infundat. Putea fi aer comprimat? Dar atunci de ce il mintisera? El, ca­re nu stia nimic despre nici una din fortele motrice, ar fi acceptat expli­catia unui motor cu aer comprimat cu aceeasi credulitate cu care primise afirmatia ca motorul era electric.

Altceva ar fi fost daca motorul ar fi fost ceva formidabil. Dar nu era. Punea in miscare un avion la o viteza de croaziera de nouazeci si cinci de mile pe ora si un automobil la o viteza maxima de optzeci. Cel putin, asta era, conform vitezometrului. Nu‑i verificase niciodata posibilitatile. Craig gemu in sinea sa. Partea cea mai proasta in toata treaba era: cum trebuia el sa reactioneze? Dintr‑un motiv sau altul, ei nu se asteptasera ca el sa fie atat de agitat incat sa vina acasa la pranz. Prin urmare, el aflase acum mai mult decat isi dadeau ei seama. In asemenea circumstanta era greu sa‑si dea seama cum si ce sa vorbeasca, chiar si cu Anrella.

Sa se poarte indraznet? Prudent? Sa ceara explicatii? Sa fie secretos? Era o problema.

Sarutul Anrellei a fost lung si prelungit. Gura ei era fierbinte, gesturi­le aprinse. Degetele ei ii atingeau obrajii intr‑un gest de mangaiere, pe cand il elibera si se retrase in acelasi timp din imbratisarea lui posesiva. O clipa ii veni greu sa‑si aminteasca faptul ca o auzise spunand pe o voce so­nora, hotarata, ceea ce spusese celor adunati in salon, la amiaza.

Anrella privi la el si spuse:

Arati obosit, draga. Du‑te in salon sa te intinzi. Imi pare rau ca ai avut necazuri cu masina. Trebuie sa discut serios cu Gregory.

El o privi de pe sofa cu ochi admirativi. Si fu socat sa‑si dea seama ca ea arata perfect capabila sa discute serios cu Gregory, sau cu oricine altci­neva, de fapt. Era placuta ochilor, nevasta asta a lui; si nu arata cruda. A­rata doar matura. Teribil de matura pentru cineva atat de tanar din punct de vedere fizic.

Era genul de maturitate la care te‑ai fi asteptat de la o matroana de cincizeci de ani. Tinerele femei erau de obicei foarte atente la modul cum isi exercitau autoritatea. Cameristele, gradinarii, functionarii — barbati sau femei — de obicei lasau slujba daca o femeie de treizeci de ani era prea autoritara.

Cumva, Anrella se descurca. Nimeni din personalul ei nu avusese vreun motiv sa plece. Adica sa plece definitiv. Isi luau pur si simplu lungi vacante si deodata apareau din nou, aratand bronzati si sanatosi, ca si cum ar fi fost la Palm Beach sau Miami sau altundeva.

Craig se opri asupra acestei idei stupide:

Ar fi putut ei sa mearga la Palm Beach?

Se scutura nerabdator, iar ochii aproape inchisi i se deschisera putin. O privi pe Anrella care sedea intr‑un fotoliu din apropiere si se uita la zia­rul de seara adus de el.

Palm Beach era putin probabil, desigur. Dar unde se duceau? Era un lucru care merita cercetat. Si mai erau si alte lucruri. De exemplu, care e­rau salariile pe care le platea Anrella?

In scenariul care includea milionari ca Yerd dar si pe Sybil, bucata­rea­sa, si pe Gregory, era mai bine sa adune cateva date inainte de a pome­ni ceva. Nu stia destul. Nu stia!

Se uita la Anrella cu ochii mijiti. Ce subtire era, ce frumos imbracata. La fel era si mintea ei, bine inzestrata, cu reactii rapide si avand o logica curioasa, severa dar totusi profund umana si omenoasa.

Orice s‑ar fi intamplat, el trebuia sa o stie in siguranta.

Macar daca ar fi avut curajul sa o intrebe. Dar nu! — Cu hotarare, de­si imperceptibil, Craig isi scutura capul. Nu acum. Asteapta! Va fi timp destul dupa ce va avea o baza de informatii mai solide. Ea a ajuns cumva sa fie implicata intr‑o organizatie puternica, iar simpla dorinta de a o ajuta nu va fi niciodata suficienta. Mai ales dorinta unui om care nu are nici cea mai vaga idee corecta despre propriul sau trecut.

Nu avea voie sa uite niciodata ca teribilul gol din mintea lui trebuia pus pe primul loc. Oricat de uimitoare ar fi fost celelalte descoperiri ale sa­le, ele nu erau la fel de importante ca falsul trecut care fusese imprimat in creierul lui. Trebuia sa traiasca dupa mintea lui. Si cat timp aceasta ii era partial goala, viata lui era o cochilie seaca.

Ei stiau desigur, ca el stie ceva. Lasa sa stie. Lasa sa se intrebe cum suporta el asta, ce face si ce gandeste. Daca nu va arata nici un semn, ei vor incepe sa fie nedumeriti, si se vor intreba daca el nu a observat semne­le lor. Atunci vor veni inevitabile alte actiuni din partea lor. Facand pe pros­tul, dar nu prea tare, ar putea ajunge la un moment in care sa stie cum sa actioneze. De exemplu punctul in care ar sti exact ce rol avea Jef­ferson Dayles in acest tablou.

Cumva, toate acestea se legau.

Nu era vorba de frica; Jefferson Dayles stia asta. Insa trebuia, pentru linistea nervilor si a constiintei sale, trebuia sa‑l stie pe Craig in siguranta.

Acest consiliu de razboi nu avea alt scop. Dar, pentru un timp, Jeffer­son Dayles amana orice hotarare. Le sublinie femeilor, asa cum facuse in intalnirea precedenta, ca sansele lui de a fi reales se micsorau de la o zi la alta. Pe cand privea la micul grup de fete dure, stralucitoare, alarmate, simti din nou relatia strans tesuta dintre el si aceste conducatoare ale fe­meilor americane egalizate.

Ele erau ale lui, trup si suflet, aproape ca niste bunuri personale sau prelungiri fizice ale sale — armata lui particulara intr‑o lume in care, de la Hitler incoace, au existat prejudecati puternice contra oricarui om politic care strangea in jurul sau o asemenea forta. Dar nimeni nu banuia cat de complet erau ele sub stapanirea lui. Nici macar oponentii lui politici care, dupa sondaje atente, au declarat cu acreala — chiar prin intermediul doam­nei Janet Wake — ca, desigur, ele nu vor tolera femei egalizate in ser­viciul guvernului, „daca ea va fi aleasa presedinte'.

Discursul lui catre ele era acum un preludiu, o dezvoltare a temei prin­cipale: Craig. El spuse:

— Traim intr‑o epoca ciudata, o epoca in care oamenii sar incolo si in­coace fara sa se gandeasca. Chiar acum, ei se afla in spasmele unei dorin­te extatice de a oferi femeilor egalitate, alegand‑o pe Janet Wake in calitate de prima femeie presedinte. Este o hotarare irationala, deoarece este in con­tradictie fundamentala cu realitatea. Daca femeile ar fi pregatite, in corpore, sa ia medicamentul egalizator, iar barbatii ar putea trece peste re­pulsia lor instinctiva pentru femeile care au luat acest medicament, prob­lema ar putea fi rezolvata.

Dar asa cum voi, femeile egalizate, stiti din experienta personala, fe­me­ile sunt cele mai rele dusmane ale voastre, iar barbatii nu vor sa aiba nimic de‑a face cu voi. Daca femeile normale vor incepe sa guverneze a­ceas­ta tara dupa un succes in alegeri, vor exista haos si tulburari, imense rabufniri ale sentimentelor, ranchiuna fara precedent

Presedintele credea fiecare cuvant din cele spuse. Oricat ar fi fost a­ceasta doar o introducere, esenta convingerilor sale ii razbatea din voce.

Subtil, isi schimba directia argumentarii, constient ca pana si aceste femei ostracizate trebuiau tratate corect, pentru a le face sa uite ca ele in­sele erau femei si ca, in conditii normale, ar fi fost sustinatoare zgomotoase ale unei femei presedinte.

Masa populatiei, cu dragostea ei pentru sloganuri simple, ignora aproape complet faptul ca singurul motiv pentru care democratia este bu­na este pentru ca asigura posibilitatile de a elimina guvernarile proaste sau tiranice. Democratia ingaduie poporului sa inlature din functie pe cel mai nerusinat dintre doua sau mai multe grupuri care lupta pentru pute­re, exercitand astfel un efect de inhibitie asupra poftelor lor.

In realitate, ceea ce creaza democratia, este o dictatura benefica, tem­porara. Administratia, cu puterile ei speciale, este virtual o legislatura in sine, in timpul mandatului ei. Pericolul imensul si mortalul pericol, acolo unde dictatura nu este in mod legal temporara, a fost ca, mai devreme sau mai tarziu, dictatorul cel bun a murit si a fost urmat de un tiran sangeros si imbecil, cu planuri de razboi si maretie personala. Eu voi fi un dictator benefic, nemuritor

Dayles credea, de asemenea, partea referitoare la benefic. De ani si ani fusese, in ciuda tuturor prietenilor si colegilor lui, singur in lume. Fa­cuse in 1944 greseala de a‑i lua pe Alice si pe baieti la Londra; iar o bomba ii stersese din viata lui. Acum, abia isi mai amintea de toate acestea. Ii era greu acum sa se gandeasca ca la o faptura reala la tanara care fusese sotia lui. De aproape treizeci de ani privise formele schimbatoare ale unei lumi profund schilodite, privise stiinta poticnindu‑se orbeste in loc, oprita de moartea bietelor, nenorocitelor fapturi umane care abia invatasera atat de multe si se scufundau apoi in mormant, luand cu sine si cunostintele lor.

Sangele lui Lesley Craig, repartizat cum trebuie, ar fi rezolvat toate a­cestea. Stia ce trebuie facut, ce putea fi facut. Uneori, admitea crispat ca puterea este dulce in sine insasi, iar viata, pretioasa. Dar, de cele mai mul­te ori, se simtea dezinteresat.

Spuse:

Referitor la necesitatea de a truca urnele de vot la o asemenea sca­ra, am ajuns la concluzia ca numai siguranta succesului ar justifica totul. Trebuie sa ne folosim de Craig acum, nu asa cum planificasem initial, du­pa alegeri. Este riscant, va fi un pericol direct pentru noi toti.

Descoperirea ar compromite sansele mele de realegere si ar pune ca­pat sperantelor noastre. Totusi, problema nu poate fi evitata.

Un dictator trebuie sa‑i convinga pe cetatenii tarii pe care o conduce ca el este minunat, unic, supranatural. Ce minune poate fi mai mare decat ca, la sfarsitul celei de‑a doua legislaturi in care am ocupat scaunul de Presedinte, Mana lui Dumnezeu pare sa se intinda si sa stearga treizeci de ani din varsta mea? Asta ar fi perceput ca o binecuvantare cereasca in sine si va trezi o fervoare religioasa care va matura tara, va sari peste ocean si va triumfa in intreaga lume. Daca planuim totul bine, voi fi acceptat in mod automat ca presedinte permanent al Statelor Unite.

Dar trebuie sa avem omul care sa faca totul posibil. Chiar daca mai sunt luni de zile pana la alegeri, trebuie sa‑l avem pe Craig. Vreau sa se faca aranjamentele pentru capturarea lui in termen de o luna.

Apoi, chiar inainte de culcare, vorbi scurt, intre patru ochi, cu Kay:

Le‑ai spus ce te‑am rugat eu?

Ea incuvinta putin cam teapan:

Nu cred ca au prea mari sperante. Ei isi dau seama foarte bine ca Lesley Craig poate, in decursul unei perioade de treizeci de ani, sa intine­reasca vreo trei sute de persoane. Dar nu prea cred ca, indiferent de canti­ta­tea de efort stiintific depusa, vor putea profita si cei care nu au aceeasi grupa sanguina cu el.

Jefferson Dayles ezita, apoi:

Presupunand ca s‑ar putea face, personal ce crezi?

Nu este nimic de crezut, veni replica dura. Eu nu am grupa lui sau a dumneavoastra, indiferent daca i se spune AB, Mossl sau Jansky IV si asta‑i totul. De altfel

Da, zise el incet.

Eu am doar treizeci si patru de ani. Cand voi fi mai in varsta, poate ca voi incepe sa‑mi blestem soarta. Nu ma gandesc prea des la asta.

Urma o tacere, apoi:

Noapte buna, Kay.

Noapte buna.

CAPITOLUL 3

Zilele isi urmau cursul rapid, iar viata mergea inainte.

In fiecare dimineata, in afara de duminica, Craig se suia in vehiculul lui — neelectric — si pornea la lucru. In fiecare zi, in afara de duminica si de sambata (cand pleca la ora unu) se intorcea seara in casa cea mare din spatele gardului metalic.

Trebuia sa faca un adevarat efort pentru a nu‑si modifica orarul sau traseul. In special traseul. Cu cat se gandea la felul cum i se stricase masi­na pe drumul acela singuratic de tara, in desisul aflat la o mila de cea mai apropiata ferma, cu atat i se parea mai ispititoare autostrada care trecea prin Alcina. Dar nu‑i convenea sa‑si schimbe drumul. S‑ar fi observat. Ei ar fi inteles atunci ca vazuse motorul.

Craig astepta incordat reactia lor la lipsa lui de reactie. Dar nu se in­tampla nimic.

In a saptea dimineata, sosi scrisoarea care continea certificatul lui de nastere. Craig il citi cu satisfactie si, recunoscu cinstit fata de el insusi, cu usurare.

Scria chiar, negru pe alb: 'Lesley Somers Craig. Nascut: 1 Iunie 1922, orasul Daren, tinutul Goose Lake. Tatal: John Laidlaw Craig. Mama: Grace Rosemary Somer s'

Se nascuse. Memoria nu‑i jucase feste. Lumea nu era complet cu ca­pul in jos. Exista un gol in memoria lui, dar nu un abis. Pozitia lui fusese ca cea a cuiva care se balanseaza intr‑un picior pe marginea unei prapastii fara fund. Acum era ca a unui om care sta cu picioarele larg desfacute, in­calecand un sant ingust, totusi adanc. Era adevarat ca santul trebuie um­plut dar, chiar daca nu era, el ar fi putut merge mai departe, fara acea sen­zatie oribila de clatinare in intuneric de‑a lungul marginii unei prapas­tii.

O ameteala puternica il cuprinse pe Craig, pe cand sedea acolo, reflec­tand. Se clatina, isi reveni, apoi se lasa greu in fotoliu.

Gandi cu mirare: „Ei, sunt pe cale sa lesin'. Greata ii disparu. Atent, Craig se ridica in picioare si‑si umplu un pahar cu apa. Asezandu‑se din nou, isi ridica paharul la buze si vazu ca mana ii tremura. Ramase uluit. Isi dadu seama cu seriozitate ca lasase intr‑adevar ca situatia sa‑l afecteze. Slava Domnului, partea cea mai rea din punct de vedere personal trecuse; nu trecuse de tot, e adevarat. Dar cel putin isi clarificase originea. Imediat ce va sosi fisa militara, va fi bine edificat pana la varsta de douazeci si pa­tru de ani. Era o baza destul de solida, daca te gandeai. Si cum viata lui constienta reincepuse la varsta de patruzeci si sase, asta lasa exact doua­zeci si doi de ani de clarificat.

Marea incredere i se stinse. Craig se chirci in scaun. Douazeci si doi de ani! Adevarata lui viata. Perioada de crestere nu conta. Aceea era etapa animalica, un lung timp de individualizare, preliminara marelui eveniment.

Douazeci si doi de ani! O, Doamne!

Dosarul lui militar ii sosi in dupa‑amiaza celei de‑a noua zile. Era un formular tipizat, pe care raspunsurile fusesera dactilografiate in spatiile li­bere prevazute.

Scria numele lui, varsta regimentul ocupatia inainte de razboi — „Functionar'. Bine, totul se potrivea. Scria si numele rudei celei mai apro­piate. Rani sau leziuni grave: „Amputarea piciorului drept, necesara dato­rita ranirii in accidentul unui avion de lupta.' Craig ramase cu ochii atin­titi pe hirtie. Totusi avea inca piciorul drept, gandi el, incremenit intr‑o so­lemnitate de bufnita.

Aceasta gravitate se narui ca un baraj sfaramat de bombe; si, din nou, privi la formularul nemiscat. In cele din urma gandi: trebuie sa fie o greseala. Vreun nerod de sus din biroul de evidenta a batut o informatie gresita. Si, in timp ce pe de o parte creierul lui construia acest argument, pe de cealalta parte accepta totul, accepta si stia ca nu este nici o greseala, ca nu este nimic in neregula in fisa lui. Neregula, greseala nu era acolo, in vreun departament guvernamental. Era aici, in el. Ar fi trebuit sa stie chiar din momentul cand incercase sa se convinga ca el, cu trupul lui de treizeci si patru de ani, avea cincizeci. El stiuse. Si asta se afla acolo, in creierul lui, ca ceva anormal luptandu‑se impotriva celei mai mari forte ale eului uman: vointa de a avea o identitate sigura. Nu se mai putea pacali singur. Nu era si nu fusese niciodata Lesley Craig.

In consecinta, venise timpul sa se confrunte cu cei care stiau cine es­te el. Oricare ar fi fost scopul lor pentru a‑i imprima convingerea ca era Lesley Craig, trebuia silit acum sa iasa la iveala.

Ceasul lui arata ora patru, atunci cand intra pe portile de sapte metri inaltime si isi conduse masina de‑a lungul aleii marginita de copaci. Isi ba­ga masina in garaj. Gregory se afla acolo. Spuse:

Ati venit devreme, domnule Craig.

Mda! raspunse Craig.

Iesi prin usa laterala si porni de‑a lungul drumului care dadea spre usile terasei. Era, gandea el, la fel de calm ca de obicei. Nu exista nici un motiv sa fie altfel. Stia exact ce urma sa spuna si ce nu. Nici o chestiune secundara. Doar propria lui problema, descoperirea golului din memorie si faptul ca nu era Lesley Craig. Restul, ciudatul rest, nu conta acum. Putea sa se ocupe de asta mai tarziu. Acum era doar el insusi.

Anrella aranja niste flori in salon. Se intoarse si spuse senina:

— Ei bine, Les, ai venit devreme.

In ciuda calmului lui, trebuie sa i se fi vazut ceva pe chip. Sau poate — mai degraba — cu cunostintele ei, ea stia ce avea sa urmeze.

Les, intreba ea scurt, ce te framanta?

Craig simti o amaraciune scurta, neasteptata, in urma felului ei de a proceda. Apoi rosti:

— Stai jos, Anrella. Am ceva sa‑ti spun.

Incepu cu remarca intamplatoare a lui Nypers. Omise orice aluzie la faptul ca el stia ca remarca nu fusese intamplatoare, ci deliberata. Nu se referi la intoarcerea lui acasa la ora pranzului in acea prima zi si la ceea ce auzise. Concis si clar, isi descrise doar descoperirile facute cu propria sa minte.

Cand termina, Anrella ii spuse:

O, bietul de tine. O, Les, imi pare rau ca ai descoperit asta.

Craig o vazu ca plange. Lacrimile ii straluceau ca niste pietre scumpe, apoi se scurgeau pe obraji, patand si umezind pudra. Ochii ei ramasesera mari, stralucitori si inlacrimati.

— Este foarte simplu, Les. Ai avut o cadere nervoasa, una foarte grea, care a implicat pierderea memoriei. Iar eul tau, cel de acum, este o perso­na­litate construita, construita cu stradanie. Nu trebuie sa incerci sa o sfa­sii. Las‑o asa, Les. Uita ce ai descoperit. Lasa lucrurile asa cum sunt, pen­tru binele meu si al tau.

Dar, uite ca incepu Craig. Lasa propozitia in aer. Caci putea fi asa.

Se aseza teapan, privind la Anrella, fascinat de explicatie. Lamurea lu­crurile, pana la un punct. Mintea lui trebuie sa fi fost imprastiata ca scan­te­ile sarite dintr‑o bucata de metal. Avusese atunci nevoie sa fie remodela­ta intr‑un intreg coerent. Pentru un moment, Craig a avut o imagine a ceea ce trebuie sa fi fost mintea lui; ceva amorf, sovaielnic, o lume cu imagini neclare, un univers vast si fara contur, de jumatati de amintiri, trasaturi de caracter prost imbinate, o monstruozitate incredibila, pestrita si conflic­tu­ala a unui semicreier.

Nu era o imagine placuta de retinut, dar ea puse stapanire pe el. Ne­pla­cerea de a nu cunoaste, gandi el, nesiguranta teribila, tot mai mare, as­ta il enervase pe tot parcursul saptamanii trecute. Acum stia. Totul se re­dusese la o schema simpla. Trebuia sa mai lamureasca cateva lucruri, sa‑si limpezeasca mintea de intrebarile care o tulburasera si apoi sa uite cu totul intreaga problema.

Stia ca va fi in stare sa uite. Facusera bine acei doctori mari care ii reconstruisera spiritul. Simtea inauntrul lui puterea, puterea fara margini a unei minti sanatoase care era constienta de starea ei de sanatate. Da, lucrasera bine.

Senzatia de usurare ii slabi. Se scutura. Un moment! Ce e cu si cu si Craig se lasa pe spate, razand in sinea lui, fara bucurie, de el in­susi. Aproape ca il imbrobodise. Dar nu chiar.

O privi lung pe Anrella, cu ochi duri, stralucitori, reflectand. Probabil ca nu era prima femeie care‑si mintise sotul fara sa clipeasca.

Constatarea asta nu facea realitatea mai usor de acceptat.

Ea nu se uita la el. Isi scosese batista si‑si stergea ochii. In cele din urma, puse batista la o parte si Craig vazu ca era momentul sa spuna ce­va, ceva care sa nu‑i tradeze neincrederea, ci care sa duca mai departe far­sa.

Daca era atent, putea obtine ceva informatii valoroase.

Totusi, in momentul cand vorbi, isi dadu seama ca firul inversunat al gandurilor lui era greu de ascuns. Vocea ii era dura, aproape ragusita, cand rosti:

— Dar eu nu sunt Lesley Craig. Lesley Craig este un om de cincizeci de ani care si‑a pierdut un picior in 1944.

Ea paru sa nu observe tonul incordat, nefiresc al vocii lui.

O, Les, prostutule, spuse ea. Nu intelegi? Esti un caz medical cele­bru. Ai fost gasit ratacind pe marginea unui drum, fara memorie, fara sa ai habar cine esti. Ai fost luat in primire de doctorii unei fundatii instarite si ti s‑a dat identitatea unui pacient care‑si donase toata averea acelei funda­tii. Motivul pentru care ti‑au dat identitatea unui om mai in varsta a fost ca voiau sa te simti mai in varsta, mai responsabil, sa te simti cineva.

Eu am fost infirmiera ta si m‑am indragostit de tine. Cativa oameni avuti, sprijinitori ai fundatiei, au fost interesati de cazul tau si unul din ei, domnul Nesbitt, a acceptat sa‑ti dea actualul loc de munca. Acum, te rog, nu mai pune intrebari. Deja ti‑am spus prea mult. De fapt, zise ea ridican­du‑se, nu‑ti voi mai spune nimic pana nu voi vorbi cu doctorul Bovard.

Craig o privi curios cum se ducea spre camin. Ea ramase acolo, cu ca­pul aplecat, sprijinindu‑se de unul din ornamentele iesite in relief.

Era tulburator ca o putea judeca cu atata raceala. Dar si mai uimitor era ca nici macar nu se ostenea sa‑i analizeze povestea.

Era o versiune plauzibila. Trebuia sa admita asta. Explica realmente o multime de amanunte pe care ei nu stiau ca el le cunoaste, ca de pilda faptul ca oameni bogati, ca Peter Yerd si John Nesbitt, se aflau in spatele problemei lui.

Nici macar, hotari Craig, nu putea spune ca Anrella juca prost. Plan­sese la momentul potrivit, vocea ei avusese toate inflexiunile corespunza­toare, iar momentul scularii in picioare si mersul descumpanit au fost o treaba frumos sincronizata.

Cu toate acestea, nu o credea. Cinstit, categoric, definitiv, nu credea nici una din vorbele ei. I‑ar fi fost greu sa defineasca exact motivele nein­crederii lui. Poate din cauza ca auzise ca erau amestecati in ceva legat de Jefferson Dayles.

Craig se stramba neajutorat; Jefferson Dayles. Era ca o perspectiva fara sens asupra unei configuratii care tindea catre complexitatea unui o­biect cu patru dimensiuni. Fara indoiala, povestea era departe de a fi intre­aga. Daca ceea ce spusese ea era adevarat, de ce voisera ca el sa afle? E­xact metoda calculata sa‑l faca sa‑si piarda mintile.

Craig simti ca fata lui isi schimba culoarea. Se gandi brusc: Asta era? Pentru un moment, lupta cu aceasta banuiala teribila. Caci Anrella nu ar fi putut Il cuprinse furia, alungand indoielile, inundandu‑l cu o furie cumplita care‑i anula orice prudenta, ca si cum n‑ar fi existat.

— Ei, voi, ticalosi de neinchipuit! urla el.

Anrella se intoarse spre el si‑l privi, alba la fata. Dar furia lui clocotea, prinzand putere. Striga:

— Am auzit ce‑ati vorbit saptamana trecuta, intelegi? Am tras cu ure­chea la sedinta care a avut loc aici acum noua zile.

Avusese de gand sa continue, lovind‑o cu cuvintele. Dar reactia ei il opri.

— Ce ai facut? intreba cu o voce stridenta.

Craig intelesese clar si cu uimire ca pierduse initiativa. Venise randul lui sa priveasca si sa se simta uluit. Vazu cum fata ei se albeste si mai tare sub fard. O fata incordata, contorsionata, ochii dilatati. Veni spre el cu un mers ciudat si lipsit de gratie. Degetele ei ii apucara bratul; si, grele ca de piatra, ii striveau carnea, deasupra incheieturii.

Rosti cu o caricatura a vocii ei normale:

Ce ai auzit? Ce ai auzit?

Brutalitatea ei il sperie, il soca. Spuse stanjenit:

Nu mare lucru. Era prea greu sa disting. Dar am auzit destul ca sa

Dar nu stii! Nu stii adevarul?

Furia il parasise pe Craig. Ramasese doar nerabdarea fata de agitatia ei.

— Ce sa stiu, Anrella! izbucni el. Te asigur ca nu te ameninta nimic din partea mea.

Ea paru sa nu auda. Ii dadu drumul bratului si alerga in acel fel lipsit de gratie la telefon. Craig o privi prostit cum formeaza un numar si asculta ca trasnit pe cand ea tipa:

Doctore Bovard, veniti aici imediat. Craig a surprins o parte din discutia noastra saptamana trecuta. Da, da, a venit aici in casa

Lasa receptorul sa cada, ca si cum ar fi uitat ca exista o furca. Sari in picioare, striga pe un ton strident:

Nickson Nickson Nickson!

— Da, doamna?

Valetul inalt, cu chip prelung se grabi sa vina prin dormitor, din hol.

— Cheama‑l pe Gregory. Spune‑i sa incuie cele doua porti si sa‑i pu­na pe gradinari sa patruleze.

Valetul alerga disperat spre usile de sticla. Craig avu impresia ca Nick­son ii arunca o privire rece, cercetatoare cand trecu pe langa el. Apoi disparu pe usa. Agitatia disparu odata cu el.

Se asternu tacerea. Anrella statea in picioare, cu capul plecat, bratele inerte, in apropierea unui fotoliu. Parea in stadiul cel mai avansat al epu­izarii nervoase. Merse incet spre fotoliu si se prabusi in el. Privi in sus in cele din urma si spuse cu o voce plata:

— Imi pare rau, Les. Imi pare tare, tare rau ca trebuie sa‑ti spun asta. Dar acum nu poti sa parasesti casa pana cand se opri, parand sa‑si adu­ne puterile si continua: pana cand nu vei fi din nou complet vindecat.

Sovai putin, apoi incheie:

Desigur, intelegi ca esti complet nebun.

Deci acesta urma sa fie punctul lor de vedere.

CAPITOLUL 4

Nu avea nici un plan. Era singur. Desisul care crestea langa gardul inalt il facu sa se gandeasca:

„Sa presupunem ca acest prizonierat fantastic ar continua tot asa?

Sa presupunem ca voi vrea cu adevarat intr‑o zi sa scap de aici!'

Craig incepu sa se catare pe gard, sprijininindu‑se de copacei. Partea superioara a copacelului tanar nu l‑ar fi putut sustine. Dar, lasandu‑si greutatea pe barele metalice ale gardului si folosind copacul doar pentru sprijin, ajunse la varf in vreo trei minute. Viteza ascensiunii lui, usurinta si forta pe care inca le avea il surprinsera. Niciodata nu‑i trecuse prin cap sa‑si aprecieze forma fizica altfel decat „satisfacatoare'.

Era mai mult decat atat. De fapt, n‑ar fi avut deloc nevoie de copac. Statu in echilibru pe tepusele gardului si privi in jurul sau. Gardul se in­tindea cam un sfert de mila in ambele directii. In departare, peste o lunca impadurita, putea vedea turlele celor trei biserici din Alcina. Cateva avioa­ne dadeau ocol orasului, ca si cum cautau ceva. Copacii ascundeau casa din spatele lui, iar poarta principala din stanga abia se vedea in spatele unui palc fosnitor de frasini.

Era singur deocamdata, stapan pe sine. Putea pleca acum, dandu‑se incet jos sau sarind pur si simplu de pe gard; indreptandu‑se spre vest si trecand raul care serpuia pe acolo, si apoi strabatand tinutul pe o cale oco­lita spre Alcina. Banca va fi inca deschisa. Avea acolo un mic cont, pe ca­re‑l deschisese dintr‑o toana, intr‑o zi cand se pomenise fara bani. Scrisese pur si simplu un cec pentru banca locala si‑l inregistrase; nu mai trecuse pe acolo de atunci. Ei n‑aveau cum sa fi aflat despre o asemenea actiune.

Putea sa plece, dar unde ar putea sa mearga? Ei, era un tren peste vreo patruzeci si cinci de minute, care l‑ar fi dus la New York. Craig rase incet, dar cu amaraciune. Nu era atat de simplu. Fizic, poate, dar nu sufle­teste. Un om cu impulsurile lui, cu instinctele lui, nu fuge pur si simplu intr‑un loc indepartat pentru a lua viata de la capat.

La naiba cu toate, el era un om asezat. Pana acum o luna fusese un director cu o casnicie fericita, atat de multumit cu felul sau de viata incat nici macar gandul unei schimbari nu‑i trecuse prin minte vreodata.

Mai era ceva de care trebuia sa tina seama. Plecand acum, isi reducea serios sansele de a descoperi cine este si ce e cu toata istoria asta.

Ei asteptau ceva sau pe cineva. Craig se incorda la amintirea nerab­da­rii si sperantei cu care asteptau. Aproape in fiecare zi, cei cu bani — Yerd si Nesbitt si Basil Shore si ceilalti — veneau, sau cu trenul pana la Alcina, sau cu masina; si stateau de vorba cu voce soptita, oprindu‑se doar cand intra el in camera, si atunci deveneau joviali si prietenosi. Dar aerul obscur, aproape excitant al asteptarii ca ceva sa se intample persis­ta, ca o miasma de sperante tenebroase.

Si el trebuia, de asemenea, sa astepte in propriul lui interes. Trebuia sa stie, sa afle pentru el. Si, in plus, era si Anrella!

Agatat de gardul metalic, cu muschii incepand sa‑i oboseasca, Craig se gandi inversunat la Anrella. Cu exceptia acelei izbucniri uimitoare din ziua cand se confruntase cu ea, cu trei saptamani inainte, ea incercase din rasputeri sa readuca relatia lor pe vechiul fagas. Venise intr‑o zi in spatele lui, pe cand citea, si‑l sarutase. Probabil ca el se incruntase la ea. Ea tre­buie sa fi considerat asta ca pe un repros usor. In acea noapte venise in ca­mera lui. Cum a mai plans cand a dat‑o afara! Dimineata a gasit‑o dor­mind pe covorasul din fata camerei lui. Fara indoiala, mai era si Anrella.

Pe Craig il cuprinse convingerea nesigura ca, daca ea ar veni din nou, n‑ar mai alunga‑o.

Dupa un moment, privi crispat de‑a lungul gardului pe care se cata­ra­se. Mai bine sa se dea jos, sa se intoarca spre casa si sa faca una dintre acele bai de soare dupa care corpul lui tanjea cu ardoare tot timpul. Un om care are astfel de ganduri nu pleaca. Nu inca.

Pe cand se rasucea precaut intr‑o pozitie potrivita pentru a cobori, a­vioanele, care fusesera adineaori niste puncte zgomotoase indepartate, tre­cura pe deasupra capului lui si stersera copacii din interiorul imprejmuirii. Craig isi intoarse gatul si privi uimit cum dispareau in directia aerodromu­lui sau personal. Motoarele galagioase scoteau acum sunetul atenuat, de neconfundat, al aparatelor pe cale de a ateriza. Vajaitul elicelor se auzi din ce in ce mai incet, amuti cu totul; apoi un parait de motoare mai mici: jee­puri, le recunoscu Craig cu o tresarire. Jeepuri! Transportate de avioane. Un comando aeropurtat!

Si Anrella era acasa. Cobori pripit, biciuit de acest gand. De cum atin­se pamantul, incepu sa alerge. Iesi din desis intr‑o zona deschisa de pajis­te, vazu jeepul huruind catre el; si se opri instantaneu, se intoarse si o lua la goana spre gard. Prostule! gandi el amar. Trebuia sa fi sarit gardul de la inceput. Cine vrea sa‑si salveze sotia trebuie sa foloseasca o metoda care chiar salveaza, nu sa cedeze primului impuls emotional necontrolat de a se arunca in ajutor. Acum era prea tarziu. Jeepurile il ajunsera cand mai a­vea sapte metri pana la gard. Femeile cu ochi reci care le conduceau in­drep­tara spre el pistoalele cele mai amenintatoare pe care le infruntase vreodata Craig. Cateva minute mai tarziu, in casa, Craig vazu ca se aduna­se toata banda: Amelia, Nesbitt, Yerd, Shore, Cathcott, Gregory, toti servi­torii; in total, patruzeci de insi erau aliniati in fata unui adevarat arsenal de arme automate manuite de vreo suta de femei.

— Les, esti teafar?

Ochii albastri al Anrellei erau nelinistiti, figura ovala era palida si obo­sita.

Liniste! ordona o femeie cu voce profunda.

Dar Craig dadu din cap si zambi linistit catre Anrella.

Chiar el era, raporta conducatoarea jeepului care‑l capturase. Mi s‑a parut ca am vazut pe cineva pe gard, pe cand aterizam. Era un copac acolo, foarte aproape de gard.

Taie‑l, ordona vocea profunda. Si taie si ceilalti copaci care ar pu­tea fi folositi pentru evadare. Pune‑l pe Lesley Craig sub paza zi si noapte. Doar sotia lui poate fi lasata cu el. Toti ceilalti vor fi dusi cu avionul la in­chisoarea Kaggat. La treaba!

O ora mai tarziu, Craig era singur cu Anrella.

Draga, ce inseamna toate astea?

Era stapanit de o nerabdare oarba, pe cand punea intrebarea. In pofi­da a tot ceea ce se intamplase, de departe cea mai importanta realitate era inca misterul din spatele acestor treburi incredibile. Ce insemnau toate as­tea? Acum, in sfarsit, nu‑i mai puteau fi refuzate informatiile.

El o privi incordat, acolo unde sedea langa fereastra din salonul cel mare. Vazu cum privirea ei se plimba peste el, spre paznicii din prag si a­poi revine si se fixeaza pe chipul lui. Apoi dadu din cap. Uimitor: ea ii facea semn ca nu.

Furia reactiei ii exploda in creier. Isi dadu vag seama, pe cand sarea in picioare, ca iuteala maniei lui arata cat de sensibili ii ajunsesera nervii in timpul acestor saptamani. Uitase asta. Din doi pasi ajunse la fotoliu si se apleca asupra ei.

Trebuie sa‑mi spui, urla el. Cum pot macar sa ma gandesc, daca nu stiu mai mult? Nu vezi, Anrella

Se opri, neajutorat, in fata tacerii ei impietrite. Furia nu‑l parasise in­ca atunci cand vorbi din nou, dar memoria si scopurile aflate sub control faceau iarasi parte integranta din sistemul lui alambicat de emotii. Spuse sumbru:

— Presupun ca stii ca nimeni altul decat Jefferson Dayles nu putea trimite aceste femei‑calau. Daca stii asta si stii de ce, spune‑mi, ca sa in­cep sa ma gandesc la o cale de iesire.

Pe chipul Anrellei aparu brusc o expresie incordata. Dar nici macar nu se uita la el. Craig insista:

— Cand te‑am auzit la intalnirea aceea, spuneai ceva despre o schim­bare care trebuie sa apara. Ce inseamna asta? O schimbare in ce? La cine? La mine?

La tine. Nu‑ti pot spune nimic mai mult.

El flutura o mana spre ea, ca si cum ar fi bajbait prin intuneric.

Daca mi‑ai spus atata, de ce nu‑mi spui mai mult?

Nu ti‑am spus nimic.

Cuvintele ei il oprira la marginea unei avalanse de noi intrebari. Dupa un moment, isi dadu seama ca ea spunea adevarul. El nu stia inca nimic important. Agitatia lui era mai mare ca oricand. Trase adanc aer in piept dar, inainte de a o putea asalta din nou, ea spuse:

Schimbarea vine mai repede cand te afli sub stres. Poti vedea si singur cat de important este ca schimbarea sa se petreaca mai repede. Asta este tot ce pot sa‑ti spun, Lesley. Degeaba insisti.

Incruntat, Craig privi la fata ei alba, hotarata. Apoi, cu un ras scurt, tare, se rasuci si parasi camera. Se saturase de ea, gandi el, se saturase pana peste cap de ea.

CAPITOLUL 5

Craig pipai piatra. Se straduia atat de mult sa se poarte firesc, incat mainile ii tremurau. Se alarma, temandu‑se ca s‑ar putea trada. Se lipi mai tare de iarba grasa pe care se intinsese, inconjurat de cele sapte gardi­ene ale sale.

Piatra avea doi toli[1] in diametru, doi toli de piatra inerta. Totusi conti­nea in masa ei atat de multe din sperantele lui, incat simti ca tremura, in­fi­orat de frica. Treptat, se linisti totusi si se puse sa‑i astepte pe baieti. In fiecare sambata, de cand incepuse scoala, cu o luna in urma, auzise vocile lor ascutite in acest moment al diminetii. Sunetul venea din spatele perde­lei groase de copaci care ascundea de privirea lui gardul metalic ce ii in­con­jura complet resedinta transformata acum in inchisoarea lui particula­ra.

Copacii si gardul il separau complet de ei si de restul lumii. Nu‑si in­chipuise ca evadarea ar necesita atata planificare, o schema atat de sofis­ticata si doua luni de asteptare lipsita de alte evenimente. In timpul aces­tor doua luni, incetase sa se mai mire ca nu venise nimeni de la serviciu sa se intereseze de el; fara indoiala, altcineva conducea firma. Renuntase complet la a mai vorbi cu Anrella. Ea il trata ca pe un copil. O actiune de neiertat. Era o situatie proasta. In cateva minute, baietii urmau sa treaca pe acolo cu unditele lor, indreptandu‑se catre ochiurile adanci din susul raului. Si nu putea sa se bizuie decat pe planul lui — dar ce era asta?

Era, isi dadu seama, incordat, un sunet, vibratia unui ras de baiat, deocamdata indepartat.

Dar timpul venise.

Craig statu linistit, examinandu‑si cu grija sansele. Doua dintre femei stateau relaxate pe iarba, la vreo patru metri in dreapta lui. Daca nu‑si schimbau radical pozitia inainte de momentul actiunii, ele ar fi fost cele mai putin capabile sa‑i contracareze intentiile. Alte trei femei, imbracate tot in pantaloni largi, erau intinse la trei metri in stanga lui si, cumva, in spate. Erau prea aproape pentru a le ignora si aveau o infatisare vioaie si atletica. O saritura sincronizata si ele i‑ar sari in spate.

Nu era deloc dispus sa le subestimeze. Nu se indoia ca ii fusesera re­partizate gardiene suficient de puternice pentru a se descurca cu barbati de calibrul lui. Dintre celelalte doua ramase, una statea in picioare, chiar in spatele lui, la o distanta mai mica de trei metri. Cealalta veghea cam la doi metri in fata, exact intre el si copacii inalti care ascundeau gardul prin spatele caruia urmau sa treaca baietii. Ochii cenusii, de culoarea fumului, ai acestei creaturi puternice, pareau stinsi si neatenti, ca si cum mintea ii ratacea departe. Craig stia insa la ce sa se astepte. Femeia era un robot de­votat lui Jefferson Dayles; si era cel mai periculos obstacol aflat la ori­zontul lui.

Amestecul de zgomote care‑i anunta pe baieti se apropia.

Craig simti zvacnetul din tample, pe cand, cu o incetineala fortata, ba­ga mana in buzunar si scoase din el o prisma de cristal. Tinu micul obi­ect cu degetele, lasand razele soarelui de dimineata sa‑i aprinda adancimi­le. Scapara pe cand il arunca in aer. Cand il prinse, stingandu‑i lumina stralucitoare, simti cu o acuitate extraordinara ochii indreptati asupra lui, garda care‑l privea nu cu suspiciune, ci cu atentie. De trei ori zvarli crista­lul la cativa metri in sus. Si apoi, ca si cum ar fi obosit brusc de acest joc, il arunca pe jos, la distanta de un brat. Cristalul ramase acolo, sclipind in soare, cel mai stralucitor obiect din jurul lui.

Se gandise mult la acest cristal. Era evident ca nici una dintre gardie­ne nu putea sa mentina o supraveghere concentrata asupra prizonierului. Din cele sapte, trebuia sa presupuna ca, in orice clipa, cel putin trei pri­veau atent la el. Cand va actiona, in cele din urma, chiar si acestea vor tre­bui sa se uite de doua ori deoarece focurile reflectate de cristal le vor tul­bu­ra privirea si le vor distrage atentia de la ceea ce facea el in realitate.

Aceasta era teoria — iar baietii erau si mai aproape.

Vocile lor se inaltara si scazura, o trancaneala vesela, acum laudaroa­sa, acum cazand de acord cu totii, acum dominand unul dintre ei, acum vorbind toti deodata. Era imposibil macar sa incerce sa ghiceasca cati e­rau. Dar erau acolo, realitati fizice, prezentele de care avea nevoie pentru planul lui de evadare.

Craig trase cartea din buzunarul stang. O deschise incet, nu la pagina insemnata, ci privind din loc in loc, pierzand timpul, pentru a le face pe fe­mei, in aceste secunde necesare, sa li se para foarte normal ca se pregatea sa citeasca. Astepta pana ce nervii se impotrivira scrasnind, pana ce mus­chii vibrara de tensiunea prelungita a mascaradei. Si atunci — puse jos in iarba cartea, apasand cu marginea ei piatra.

Deschise acum hotarat cartea, la semn, care era o foaie de carnet. Pentru gardiene, scrisoarea trebuia sa arate ca una din numeroasele bu­cati de hartie alba pe care le folosise in ultimele doua luni pentru a lua no­tite. Mai mult, de fapt chiar era goala.

In ciuda hotararii lui de a pune capat unui prizonierat intolerabil, nu avea nimic de spus vreunei autoritati locale. Pana ce nu afla ce implicatii avea toata aceasta afacere mizerabila, problema il privea numai pe el. Oda­ta aflat afara, putea sa o trateze cum voia. Se simtea ciudat, teribil de ca­pabil, in stare de orice.

In dreapta lui se produse o miscare. Craig nu ridica privirea, dar ini­ma i se stranse. Cele doua femei de la care se asteptase la o interceptare minima, dadeau semne de viata. Ce ghinion blestemat!

Dar acum nu mai putea exista amanare. Degetele ii atinsera misiva alba; transpirat, o impinse peste marginea cartii drept spre varful pietroiu­lui. Pregatise foaia cu grija, prinzand‑o cu fasii de elastic, astfel incat nu era nevoie decat sa o traga usor peste piatra; reusi foarte repede si firele subtiri de cauciuc se stransera in jurul pietrei.

Nu putea sa estimeze cate ore exersase sincronizarea acestui act in izolarea camerei sale. Cu un strigat — si acesta facea parte din psihologie — zvacni in picioare si, cu toata puterea, arunca piatra impreuna cu foaia alba si falfaitoare.

Nu avu timp sa‑si regaseasca echilibrul sau sa se fereasca. Doua cor­puri il izbira simultan din directii diferite si il aruncara la trei metri. Craig ramase intins acolo unde cazuse, ametit de lovitura, dar constient ca nu fusese ranit. O auzi pe conducatoare, femeia masiva, din fata lui, rostind scurt comenzi:

Carla, Marion, Jane — dati fuga iute, luati jeepurile — izolati‑i pe copiii aia de oras.

Repede! Rhoda, fugi la poarta si deschide‑o. Nancy, tu si cu mine vom sari gardul si‑i vom urmari, vom vana scrisoarea aceea. Olive, tu ramai cu domnul Craig.

Craig auzi zgomotul pasilor pe cand garzile fugeau. Astepta. Da‑le timp. Da‑le posibilitatea lui Nancy si sefei sa sara gardul. Si apoi, urmato­rul pas.

Dupa doua minute incepu sa geama. Se ridica in sezut. Vazu ca feme­ia il privea. Olive era o femeie draguta, desi cam ciolanoasa si cu gura cu buze subtiri. Ea se apropie.

Aveti nevoie de ajutor, domnule Craig?

Domnule Craig. Acesti oameni, cu solicitudinea lor politicoasa, puteau sa innebuneasca pe oricine. Il tineau prizonier, era din nou retinut ilegal. Ambele echipe fusesera la fel de neinduratoare si il tratasera la fel de deli­cat. Totusi, primul grup dovedise o delicatete mai mare. Pana acum trei luni indusesera in amabilitatea lor o slujba de cincisprezece mii pe an, o nevasta iubitoare, o casa si un domeniu in stil mare. Ce‑ar putea fi oare in spatele acestora de acum?

Intentiona sa descopere, dar in felul lui; nu asteptand aici fiindca a­sa‑i spunea cineva. Si, daca era sa evadeze vreodata, acum era momentul. Trucul prin care scapase de garzi nu putea fi repetat. Craig se concentra fizic si psihic. Se facu ca se chinuie sa se ridice intr‑un genunchi. Apoi in­genunchie acolo, clatinand din cap, ca si cand era inca buimacit. Mormai in cele din urma:

Dati‑mi o mana.

Nu contase pe faptul ca femeia il va ajuta, desi chiar si asta era posi­bil, prin prisma atitudinii lor, in general serviabile.

Dar ea o facu. Se apropie si incepu sa se aplece. Chiar in momentul cand Craig pornise in sus. O lovi fara nici o mila. Aceste femei, cu armele si cruzimea lor, isi cautau cu lumanarea necazurile. Un fulgerator un‑doi in maxilar puse capat primei runde.

Olive cazu ca un bustean. Cu o totala lipsa de retinere, ca si cum s‑ar fi luptat cu un barbat, Craig se arunca deasupra ei si o rasuci. Cu o singu­ra miscare sincronizata trase din buzunar un calus pe care si‑l pregatise. Ii lua cam un minut sa i‑l lege peste gura inerta.

Ceva mai degajat acum, dar fara miscari inutile, Craig isi scoase poa­lele camasii din pantaloni si desfasura franghia trainica pentru rufe din ju­rul taliei. Isi incepu actiunea de legare, pe cand femeia se porni sa gema usor.

Avu nevoie de putin mai mult de trei minute. Apoi se ridica, nesigur dar calm. Nu‑si mai pierdu timpul privind la prizoniera lui, ci se indeparta grabit, mergand un timp paralel cu gardul. Apoi o lua printre copaci, scru­ta zona de dupa gard, care era asa cum si‑o amintea: bine impadurita. Sa­tisfacut, Craig se apropie de gard si incepu sa se catare. Asa cum descope­ri­se si la prima incercare, de acum doua luni si ceva, gardul in sine nu era

greu de escaladat. Era ca si cum te‑ai catara pe o franghie.

Ajunse sus si, nerabdator acum, sari peste tepusele gardului. Dupa aceea, realiza ca fusese prea nerabdator.

Aluneca.

Apoi comise o a doua greseala; greseala instinctiva de a incerca orbes­te sa se salveze. Pe cand cazu, una din tepuse ii impunse antebratul stang, chiar langa cot, si i‑l strapunse. Ramase agatat acolo, cu bratul infipt in carlig ca la macelarie. Durerea izbucni si ii urla prin corp, iar ceva cald, sa­rat si vascos il stropi peste gura si ochi, sufocandu‑l si orbindu‑l de groa­za.

Cateva secunde n‑a simtit decat asta.

Se salta singur. Aceasta a fost primul lucru de care Craig fu constient, in afara de chinurile sfasietoare. Se salta cu bratul drept, si simultan, in­cerca sa‑si ridice antebratul stang din tepusa neagra si grosolana in care se infipsese.

Se salta! Si reusise! Reusise! Cazu la vreo sapte metri pe terenul din fata.

Se izbi tare. Muschii ii erau niste corzi intinse dureros, la maximum. Lovitura aterizarii a fost o ciocnire zguduitoare cu berbecele de saizeci si sase de milioane de miliarde de tone care este Pamantul. Creierul ii suna in cap. Cazu in genunchi, apoi se ridica din nou ca un animal caruia ii ra­masese un singur impuls in corpul epuizat. Scapa! Fugi de aici! Ele vor ve­ni sa te caute. Fugi! Porneste!

Craig nu fu constient de nimic altceva pana ce ajunse la rau. Apa era calda, dar era o caldura de sfarsit de octombrie. Ii racori buzele aprinse; ii aduse alinare ochilor infierbantati. Isi spala fata, apoi isi trase in jos mane­ca stanga a hainei si isi scufunda bratul in apa, spalandu‑l. Apa se inrosi. Sangele tasnea dintr‑o rana atat de cascata si ingrozitoare, incat ii veni rau si abia apuca sa se arunce spre spate, pe malul cu iarba.

Cat de mult zacuse acolo nu avea idee; dar se gandi in cele din urma: „Garou, sau mori!' Cu un efort al vointei la fel de mare ca si cel fizic, rupse din umar maneca uda si plina de sange a camasii si o infasura in jurul par­tii de sus a bratului. Il rasuci strans cu o bucatica scurta rupta dintr‑o creanga, atat de strans incat il durura muschii. Bratul incepu sa‑i zvac­neas­ca, dar nu era un zvacnet neplacut. Hemoragia inceta.

Se ridica sovaind in picioare si incepu sa urmeze cursul raului.

Asta fusese intentia lui initiala, iar acum corpul lui isi aminti. Era mai usor sa urmezi un traseu ales in prealabil decat sa te gandesti la unul nou. Timpul trecea. La un moment dat — nu‑si dadea seama cand, ii trecu prin cap ca nu putea merge asa, direct la banca de economii. Avea amin­tirea vaga a intalnirii cu cineva, caruia ii spusese:

M‑am ranit la brat! Unde locuieste cel mai apropiat doctor?

Trebuie sa fi primit un raspuns. Caci, dupa o alta perioada de timp care nu putea fi apreciata, umbla pe o strada cu copaci cu frunzis subtire, de toamna. Din cand in cand isi dadea seama ca se uita dupa o placa pe care scria un nume. Bratul ii atarna, balansandu‑se pe cand mergea, dar era pendularea fara viata a unui obiect neinsufletit.

Se simti mai slab si oboseala il apasa cu o greutate formidabila. Isi tot pipaia garoul pentru a fi sigur ca nu se slabise, permitand sangelui care inca ii ramasese sa se scurga din corp. Apoi urca niste trepte in genunchi.

Doamne, rosti o voce de barbat. Ce‑i asta?

Urma o pauza prin care razbatea la intervale regulate o voce; apoi se afla intr‑un automobil, aceeasi voce urcand si coborand in urechi.

Nerod nemaipomenit, oricine‑ai fi. Ai avut acest garou de cel putin o ora. Nu stiai — garourile trebuie desfacute la fiecare cincisprezece minu­te — ca sa lase sangele sa curga. Bratul are nevoie de mai mult sange ca sa ramana viu. Acum nu mai ramane decat sa‑l amputam!

CAPITOLUL 6

Craig se trezi cu o tresarire si privi fix la ciotul bratului sau. Tot uma­rul ii era ridicat pe un fel de esarfa legata; iar bratul ii era dezgolit si com­plet vizibil. O lampa cu infrarosii revarsa caldura asupra lui si ceea ce ra­masese se simtea bine si confortabil, deloc dureros. Nu sangera; iar din rana rasarea o crescatura, ceva carnos, roz si rasucit, care parea o parte sfasiata a bratului sfartecat si care, din vreun motiv anume, nu fusese ta­iata.

Apoi vazu ca avea o forma. Privi si privi; si in mintea lui aparu aminti­rea unei fise militare pe care scria: „Amputarea piciorului impusa de'

Adormi.

Undeva, departe, o voce de barbat spunea:

Nu mai este nici o indoiala. Este un brat nou care creste in locul celui taiat. Am efectuat o mica interventie — desi, asa cum i‑am spus si lui Pentry, sa ma taiati daca nu sunt convins ca cresterea este in fond atat de sanatoasa incat ar fi putut avea loc si fara ingrijire medicala. Vor trece ca­teva zile pana isi va recapata cunostinta. Socul, stiti.

Vocea se stinse, apoi reveni:

Toti‑potente celule toti‑potente. Se stie dintotdeauna, desigur, ca fiecare celula umana contine in stare latenta forma intregului corp; cand­va, in trecutul indepartat, corpul, se pare, urma calea mai  usoara de a‑si repara pur si simplu tesuturile distruse.

Urma o pauza. Craig avu impresia distincta ca cineva isi freaca maini­le satisfacut. Vocea unui al doilea barbat mormai ceva neclar, apoi prima voce continua rasunator:

Nici un indiciu inca, privind identitatea. Doctorul Philipson, care l‑a adus aici, nu‑l mai vazuse niciodata inainte. Desigur, o multime de oa­meni, atat din Big Town cat si din Middle City trec prin Alcina dar nu, nu vom face nici un fel de publicitate. Vrem mai intai sa urmarim in conti­nuare evolutia bratului. Da, va voi suna.

Vocea a doua, mormaita, zise ceva, apoi se auzi o usa inchizandu‑se.

Va trebui sa le spuna, gandi Craig. Va trebui sa le spuna acestor doc­tori, imediat ce se va simti ceva mai putin ametit, despre prizonieratul sau. Anrella trebuia eliberata. Ei stiau, Anrella si ceilalti. Totusi de ce nu ii spu­sesera — si de ce isi luasera toate acele precautii? Ce spusese Anrella, in acea prima zi cand o surprinsese vorbindu‑le celorlalti, despre faptul ca ve­nise momentul schimbarii?

Aceasta schimbare! Trebuie sa fie o transformare periodica in interio­rul lui.

Trebuie sa se mai fi intamplat si inainte. Dar, de ce nu ii spusesera si lui? De ce?

Il cuprinse somnul, ca o patura linistitoare de uitare.

— Incearca! spunea omul. Incearca sa‑ti amintesti.

O picatura de sudoare se scurse pe fata lui Craig. Prin tot corpul lui suplu, puternic, simti acumulandu‑se incordarea unui efort enorm, apoi urma o durere brusca si ascutita in brat. Era constient, in modul cel mai vag, de silueta alba si scrobita a infirmierei lui si de alta infirmiera care sedea cu un creion indreptat spre un carnet, si de noaptea intunecoasa din fereastra. Isi indeparta durerea din minte si, cu intreaga putere a ace­lei minti, se stradui sa strapunga amestecul de sovaiala si ceata care zacea ca un nor peste memoria lui. Acolo, imaginile luau forme nelamurite, gan­duri fara contur si amintiri obscure ale unor zile de o intunecime de nedes­cris.

Nu erau amintiri, ci amintiri ale unor amintiri. Era izolat pe o mica insula a imaginilor de moment iar formidabila mare a uitarii il cuprindea de jur imprejur, presand din ce in ce mai tare, cu fiecare minut, cu fiecare secunda.

Cu un oftat, lasa ca presiunea si incordarea sa se reduca in sinea lui. Privi neajutorat la doctor.

N‑are rost, zise el simplu. Ma numesc, cred Se opri si se scutura. Nu pot sa‑mi amintesc. Este ceva cu un gard de fier si — ce oras este asta? Poate ma ajuta.

Middle City, raspunse doctorul. Ochii lui cafenii il priveau de a­proa­pe pe Craig.

Insa acesta clatina din cap.

Dar ce zici de Big Town? intreba doctorul. Acesta e un oras la vreo patruzeci de mile de aici. Doctorul Philipson te‑a adus in Middle City din Alcina, fiindca stia spitalele de aici. El repeta rar: Big Town!

Pentru o clipa paru sa simta o familiaritate incetosata. Apoi Craig cla­tina din cap. Se opri din aceasta miscare lenta cand ii veni o idee:

Doctore, cum se face ca pot folosi limbajul, daca in rest totul este atat de intunecat?

Celalalt il privi, fara sa zambeasca, sumbru:

In cateva zile nu vei mai fi capabil sa vorbesti, daca nu‑ti folosesti fiecare minut liber citind si vorbind, doar pentru a‑ti mentine vii aceste re­flexe conditionate.

Vazu ca doctorul se intorsese spre cele doua surori.

Doresc pentru pacient o relatare detaliata, dactilografiata, cu des­cri­erea completa a cazului, atata cat stim despre el. Aduceti un aparat de radio aici si — se intoarse din nou catre pat — dumneata tine‑l deschis. Asculta chiar si reclame, daca nu este altceva. Cand nu asculti si nu dormi, citeste, citeste cu voce tare.

Si daca nu o fac? Buzele ii erau arse, ca cenusa. De ce trebuie sa fac toate astea?

Vocea doctorului deveni grava.

Fiindca daca nu o faci, creierul dumitale va deveni aproape la fel de gol ca al unui nou‑nascut. S‑ar putea sa apara — el ezita — alte reactii, dar nu puteam sti. Ceea ce stim este ca iti uiti trecutul intr‑un ritm alar­mant. Motivul este ca, in mod obisnuit, celulele corpului si creierului sunt intr‑un proces continuu de uzare si reparare. In fiecare ora, in fiecare zi, miliardele de celule ale memoriei dumitale suporta reparatii; si, se pare, in timpul reparatiei, micul impuls de memorie stocat electric nu este distrus — cel putin nu in mod grav. Pe termen lung, fara indoiala, inlocuirea tesu­turilor diminueaza memoria stocata. Poate ca aici se afla explicatia faptu­lui ca memoria slabeste cu anii. Acum, cu dumneata, lucrurile se petrec altfel. In acest moment ai celule totipotente. In loc sa fie reparate, celulele dumitale au fost inlocuite cu celule sanatoase, noi‑noute; iar aceste celule noi nu cunosc nimic despre memoria pe care o stocasera cele vechi, caci memoria nu este ereditara. Ai celule la fel de capabile, potential, sa stoche­ze memoria ca si cele vechi, dar tot ce poti stoca in ele, inainte de a fi si ele inlocuite, vor fi impresiile culese de mintea dumitale intr‑o perioada de, sa spunem, o saptamana, poate putin mai mult.

Doctorul termina abrupt:

Numele dumitale pentru evidenta va fi Peter Smith, incerca sa tii minte asta, da?

El examina in sine numele.

Smith, spuse in cele din urma, tare. Statu, lasand ritmul acestuia sa i se imprime in minte, apoi repeta: Peter Smith.

E‑n regula, spuse doctorul. Acum mai ai intrebari?

Da. De ce nu ma duceti in Alcina? Am o convingere Smith facu o pauza si il cuprinse incordarea ca este foarte important.

Imposibil! Doctorul vorbi aspru. Te asigur ca facem totul ca sa te identificam. Numarul de maine al ziarului Alcina Weekley Herald va cu­prin­de o relatare depre dumneata. Dar nu te pot lasa sa pleci acum. Bratul ti‑a fost amputat abia acum treisprezece zile.

Dar ma simt foarte bine.

Vazu ca discutia era inutila. Se lasa pe spate. Doctorul ii spuse:

Odihneste‑te doar. Si fa ceea ce ti‑am spus.

Se auzi un zgomot la usa. Un intern privi inauntru.

Am crezut ca poate va intereseaza, zise el. Tocmai au spus la radio. Jefferson Dayles a fost reales cu o majoritate de doua milioane.

Slava Domnului! rosti doctorul, rasufland. Eram convins ca Ameri­ca nevrozata o va alege pe femeia aceea. Nu ma indoiesc ca ar fi capabila intelectual si ar fi putut face fata functiei. Dar este prea repede, o toana trecatoare a unui electorat instabil. Reactiile puteau fi la fel de rapide si puteau distruge usor progresele realizate in ultimele doua secole. Femeile trebuie sa‑si asume partea lor de putere politica treptat, nu dintr‑o izbuc­nire emotionala.

— O, voi, barbatii! spuse una dintre surori cu o furie retinuta.

A doua infirmiera spuse scurt:

Nu uitati ca a fost doar o majoritate de doua milioane. Data viitoa-re

Iesira. Se asternu linistea noptii.

De doua ori se auzira pasi de‑a lungul coridorului; zgomotul pasilor crescu, apoi scazu in intensitate. El statea linistit, complet treaz. Gandi: „Trebuie sa ajung la Alcina. Nu pot astepta!'

Se dadu jos din pat. Nu simti nici o durere sau ameteala. Nu‑i dadu prin cap ca nu era imbracat ca sa poata iesi afara.

Fereastra a fost greu de deschis. Dedesubt gasi un grilaj metalic si o scara ingusta. Cobori in lumea stranie a noptii. Sufla un vant inghetat, dar el inca pastra cu sine caldura patului, asa ca amanuntul nu paru impor­tant. Picioarele goale incepura sa‑l doara cand atinse pamantul, de la as-pe­ritatile pe care calca. Dar el o tinu inainte, incruntat, pana ce ajunse la o suprafata tare si neteda.

Ii atrasera atentia doua lumini aflate la distanta, pe strada slab lumi­nata, deoarece se miscau. Si se facea un zgomot puternic. Luminile si su­netul il fascinara. Intrigat, pasi spre ele, iesind din umbra unui copac. Ful­gerator, luminile ajunsera in fata lui. In ultimul moment, vazu ca in spate­le luminilor venea o forma mare, neagra.

Urma o lovitura de neimaginat, un scartait indepartat si apoi voci la oarecare distanta.

Suntem beti cu totii, nimeni nu ne va crede ca ne‑a sarit in fata. As­ta e inchisoare sigura. Repede, bagati‑l in masina, mergem la Ned sa luam ceva benzina si apoi aruncam cadavrul la o suta de mile de aici. La naiba, trebuie s‑o facem. Nu ne putem permite

Timp de o saptamana, ceea ce fusese Lesley Craig, zacu intr‑un sant, foarte linistit, crescand din nou!

CAPITOLUL 7

Jefferson Dayles studiase raportul expertilor in ajunul reinvestirii. Pri­ma parcurgere a sa il lasa complet nedumerit. Gandi ca mai tarziu, dupa ce ii va trece agitatia, il va citi mai atent. Dar il lua cu el la culcare si, in miezul noptii, se scula si citi in graba, si pe sarite, uimitorul document.

In privinta celor doua asa numite automobile electrice si a numitului ae­roplan electric, care ne‑au fost prezentate de catre agentii dumneavoastra

Un termen mai adecvat ar fi cel de propulsie electronica. Forta motrice pare sa provina de la un tub electronic din metal inchis la culoare care, de­mon­tat, s‑a dovedit a fi prea complicat pentru a fi reasamblat, in pofida no­ta­rii atente de catre noi a fiecarei faze a procesului. (S‑a sugerat ca acest „tub' ar capta energie de la o statie de emisie indepartata.)

Cum nereusita de a le remonta s‑a repetat, desi am demontat nu unul, ci doua din motoare, am decis sa nu il desfacem si pe al treilea si ultimul dintre ele, decat dupa un studiu foarte atent si — recomandam pentru cazul ca aceasta investigare va fi incredintata altora — exhaustiv al pieselor celor doua tuburi deja demontate.

Este posibil ca secretul actiunii lor sa rezide intr‑o combinatie subtila a aliajelor din care sunt construite. Chiar si aliajul sudurii trebuie examinat si analizat din punct de vedere al unei posibile influente. Importanta covarsi­toa­re a unei abordari prudente poate fi cel mai bine explicata prin descope­rirea de catre noi a faptului ca aceasta energie are si alte aplicatii potentiale in legatura cu care suntem in curs de a intocmi un raport.

Jefferson Dayles se strecura la loc in pat si statu in intuneric cu ochii inchisi, gandind: „Este vechea poveste: prea complicat pentru mintea mu­ritorilor'.

Pe cand depunea juramantul pentru noul mandat, Jefferson Dayles se gandea: „Trei ani, nu mai mult. Trei ani pentru a‑l gasi.'

Dupa aceea putea fi prea tarziu.

Prea tarziu, prea tarziu — de‑a lungul acelei zile importante aceste cu­vinte i se invartira in minte, intunecandu‑i zambetele, atenuandu‑i bucu­ria, umbrindu‑i toate gandurile. Sa‑l gaseasca pe Craig! Sa‑l gaseasca pe omul al carui sange putea intr‑o saptamana sa inlature varsta inaintata a corpului sau si astfel sa fie imortalizata puterea si civilizatia avansata pe care si‑o imaginase.

Acest gand era ca o boala, ca o sete nestinsa care inca il mai stapanea sase luni mai tarziu, cand i l‑au adus pe fermier. Insul era voinic si mus­cu­los. O intrebare il framanta pe Jefferson Dayles, pe cand statea sa ascul­te relatarea extrem de degajata a individului. Atentia ii era indreptata asu­pra modului in care sa o formuleze cand vocea fermierului suiera:

— Cum ziceam, statuse la mine zece zile si batranul doctor Gillespie a venit de doua ori sa se uite la el, dar n‑avea nevoie de ingrijirile lui, doar de mancare. Va spun, se purta chiar ciudat. N‑a vrut sa‑mi spuna numele si nici altceva. Orisicum, l‑am dus pana la urma la Carness si l‑am predat la comisia fortelor de munca. I‑am spus tipului de la birou ca‑l cheama Bill Smith. El n‑a fost deloc contra si asa l‑au trecut aia in acte. Bill Smith. L‑au trimis la o munca oarecare, nu‑mi amintesc acum care. Mai vreti sa stiti ceva?

Jefferson Dayles ramase nemiscat. Dar aceasta era masca unei agita­tii interioare. Craig era in viata. Fusese descoperit, spunea Kay, dandu‑se curs unei stiri vechi din ziar, conform careia pe 21 noiembrie 1972 cineva sunase la politia din orasul Carness si anuntase ca intr‑un sant de langa drum se afla un cadavru. In realitate, fermierul deja il gasise pe Craig a­tunci cand se primise acel telefon. Astfel ca era evident ca cel care sunase trebuie sa fi fost unul dintre cei vinovati de a‑l fi lasat pe Craig in santul inghetat. Cineva care avusese mustrari de constiinta sau poate ca fusese pur si simplu dornic sa incheie si sa uite afacerea. Motivatia psihologica exacta nu conta.

Omul totipotent era in viata. Ramasese o problema, o verificare: bra­tul lui Craig! Cel care crescuse la loc. Vocea fermierului se facu din nou auzita:

Mai e ceva, domnule Presedinte

Jefferson Dayles astepta, prins cu formularea intrebarii sale. Era o propozitie greu de rostit, caci, desigur, nu puteai intreba daca bratul omu­lui crescuse la loc. Nu puteai, dar ideea in sine era fascinanta si incredi­bila.

— Treaba este asta, continua fermierul, cand l‑am cules puteam sa jur ca unul din bratele lui era mai scurt ca celalalt. Totusi, cand a plecat, ele erau de aceeasi lungime. Acu', sau eu sunt nebun sau

Nu prea are sens, nu‑i asa? spuse Jefferson Dayles. Continua calm: Multumesc pentru ajutor. Secretara mea va avea grija sa fii rasplatit cum se cuvine pentru deranj. Sper ca vei pastra tacerea in legatura cu a­ceasta discutie, este o datorie a dumitale fata de tara.

Puteti conta pe mine, rosti omul cu siguranta calma a patriotismu­lui devotat si dezinteresat. Si puteti uita de bani.

Dar Jefferson Dayles trebuia sa‑si linisteasca propria constiinta. Re­usi sa zambeasca.

— Nu, rosti el, nu trebuie sa uitam de bani. Ei sunt un ajutor pretios pentru un trai bun, asa mi s‑a spus.

Ca functionar, Prowse se cam fudulea. Isi cheltuia o mare parte din bani pe haine si forfotea intruna in sus si‑n jos pe coridoarele lungi ale Ofi­ciului de Asigurari Sociale, pe langa oamenii care nu se prefaceau, ci mun­ceau cu adevarat.

Curat, spilcuit, omuletul isi cultiva cu incapatanare o mustacioara fi­rava si o atitudine de umor vulgar fata de superiori. Acestia trebuie sa fi crezut ca asta indica o minte matura, caci in sapte ani, ceea ce era o nimi­ca toata la scara timpului unei astfel de organizatii imobile, ajunsese seful unei sectii a departamentului de arhiva, un sef de paie, cu limba ascutita si cusurgiu.

Osificarea creierului se instalase la varsta de treizeci si unu de ani, si corpul, tanar ca varsta, incepu sa se ofileasca. La treizeci si cinci de ani, era un pitic cu ochelari, cu ochii suspiciosi, de un albastru rece si o ura fata de lume care il chinuia, desi nu‑si putea inchipui din ce motiv.

In decembrie 1973, la biroul sau au fost aduse doua dosare, pe nume­le Bill Smith si William Smith. Lui Bill, conform declaratiilor din document, i se taiase bratul stang de la cot. Iar William isi pierduse degetele mainii stangi la o data ulterioara. In ambele cazuri se platisera compensatii la va­loarea intreaga, dar asta avea doar o importanta secundara. Ceea ce‑l in­teresa pe Prowse era ca Bill si William Smith locuiau amandoi in aparta­mentul N, pe strada Hunt 111.

Sa unesc cele doua dosare? intreba cu voce stinsa femeia care des­coperise asemanarea.

Lasa‑le pe biroul meu, replica pontiful.

El medita la aceasta problema in urmatoarea jumatate de ora. Daca degetele ar fi fost pierdute inaintea antebratului, identificarea ar fi fost mai simpla. Dar nu fusese asa. Si existau semnaturile doctorilor si toate datele necesare. Era o situatie care necesita toata abilitatea subtila si curiozitatea sefului unui departament de arhiva si, in plus, mai impunea si luarea unor decizii. Incruntandu‑se, Prowse studie nu numai dosarele, dar si fisele cu indici din cutiile sale. Existau unsprezece teancuri cu fise „Smith'; iar prin­tre ele gasi cinci fise, una din ele pe numele Bill. Celelate erau in ordi­ne alfabetica, Frank, George, Milton si Tom. Cei sapte Smith aveau pe lan­ga alte trasaturi comune, faptul ca, potrivit dosarelor lor, toti locuiau in a­partamentul N de pe Hunt Street 111.

Noul Bill isi pierduse mana dreapta. Frank Smith suferise vatamari grave la cap si umar, fata lui George fusese strivita. Milton si Tom isi pier­dusera fiecare bratul stang. In toate cazurile, numele sotiei fusese dat ca Gracia Smith, si pe numele ei fusesera facute toate cecurile pentru despa­gubiri.

Evident, isi termina Prowse povestea istorisita presedintelui Dayles, l‑am arestat.

Dadu din cap, minunandu‑se.

A fost un tip teribil de istet, acest Smith. Femeia a fugit cu banii, iar Smith a facut pe prostul la judecata, nescotand nici un cuvant. Din ca­uza neputintei noastre de a dovedi cum a procedat, judecatorul i‑a dat doar sase luni. A iesit, incheie Prowse, acum patru luni.

Patru luni. S‑a dovedit ca era cu patru luni prea tarziu. Firele se pier­deau la poarta inchisorii. Un gardian si‑a amintit ca pe Craig il asteptase o masina.

A disparut in uitare, in imensa tara care este America.

Femeile castigara doua treimi din locurile disputate in alegerile de la jumatatea mandatului prezidential. Si au fost nebune de bucurie. Pana la sfarsitul lui noiembrie, fiecare oras avea zilnic o parada a femeilor, un sir de barbati morocanosi care le priveau si alti barbati care le ovationau.

Jefferson Dayles permisese ca alegerile sa se desfasoare cinstit, deoa­rece era realmente interesat sa cunoasca situatia exacta.

Femeile, ii spuse el lui Kay, ar trebui sa descopere cat nu este prea tarziu ca politica este o treaba dureroasa pentru cei slabi din punct de ve­dere fizic. Barbatii au ajuns la un echilibru dificil, care a dus la o atmosfe­ra falsa de liniste Si demnitate. Sunt sigur ca barbatii care sunt acum su­porteri atat de inflacarati ai femeilor din Congres, vor deveni cu timpul dus­manii lor cei mai inversunati.

Zambi sardonic:

— Pregatiti spitalele, continua, pentru femei cu capetele sparte si in­chisorile pentru barbatii care le vor sparge testele — si gasiti‑l pe Craig, altfel vom fi inundati de o mare de emotii.

Anul se apropia cu repeziciune de sfarsit si nu fara victime. In ajunul Craciunului, cablurile vuiau, radioul iti intrerupea programele ca sa anun­te: „Los Angeles — O coloana lunga de femei care defileaza cu pancarde — TRAIASCA DREPTURILE FEMEILOR; IN VIITOR BARBATII VOR FACE MUN­CILE FIZICE IAR FEMEILE, LE VOR FACE PE CELE ADMINISTRA­TI­VE; O LUME DREAPTA, ORDONATA, PASNICA, GUVERNATA DE FEMEI.'

Un barbat striga:

Opriti‑le, opriti‑le! Profita de respectul nostru pentru ele si vor sa ne faca sclavi. Haide!

Barbatii iesira incruntati in fata si formara grupuri violente. Cand ve­hiculele blindate eliberara strazile, douazeci si patru de femei zaceau moarte, alte nouazeci si sapte erau grav ranite si peste patru sute avura nevoie de spitalizare.

Natura patologica a atacului a fost pusa in evidenta cand patru din barbatii acuzati de crima au dovedit cu ajutorul detectoarelor de minciuni ca votasera in favoarea femeilor, la alegeri. Ei n‑au fost in stare sa‑si justi­fice schimbarea radicala, cu exceptia unuia care s‑a plans ca si‑a dat din­tr‑o data seama ca „ar fi un adevarat iad daca femeile ar veni la putere cu adevarat'.

Cu trei zile inaintea zilei stabilite pentru executie, toti cei saptespreze­ce barbati condamnati pentru crimele de la defilare au pus la cale o evada­re in masa din inchisoare.

Au urmat tulburari in zeci de orase si delegatii numeroase de femei au cerut pedepsirea gardienilor raspunzatori, precum si capturarea si gazarea imediata a celor evadati.

Era o criza de natura sa‑l faca pe presedinte sa castige sau sa piarda milioane de voturi; iar Jefferson Dayles tinu un discurs catre natiune, pro­mitand ca va lua toate masurile posibile.

A doua zi dupa discurs, sosi o scrisoare cu urmatorul continut:

Celula 676

Inchisoarea Kaggat

27 ianuarie, 1975

Stimate domnule Presedinte,

Am aflat ca sotul meu este unul din cei saptesprezece barbati condam­nati si stiu unde se afla el si ceilalti. Viteza este esentiala daca vreti sa‑i salvati viata.

Va rog sa va grabiti.

Aurelia Craig

Celula nu arata atat de confortabil pe cat daduse el dispozitie initial. Jefferson Dayles isi nota in minte sa faca o observatie severa in aceasta chestiune si apoi isi indrepta atentia catre fiinta alba ca varul care era An­rella Craig.

Era primul lor contact fata in fata. Si, in ciuda aspectului ei palid, se simti impresionat. Era ceva in ochii ei, o demnitate si o forta, o maturitate care‑l descumpaneau. Dupa aceasta prima impresie, vocea ei stearsa il surprinse. Parea mai abatuta decat arata. Anrella Craig rosti:

— Eu vreau sa va spun. Lesley se ascunde in desertul californian. Ferma este situata la vreo patruzeci de mile la nord de satul Mountainside.

Se intrerupse.

Va rog sa nu ma intrebati in ce circumstante a facut ceea ce a fa­cut. Important este sa va asigurati, cand gasiti ascunzatoarea, ca el nu va fi ucis. Femeia zambi slab. Credinta noastra initiala, ca grup, a fost ca prin el vom putea domina mersul lumii. Ma tem ca ne‑am supraestimat posibi­litatile.

In avionul care se indrepta spre nord, Kay spuse:

Nu vad nici un motiv ca doamna Craig sau oricare dintre ei sa fie eliberati. Acum, ca si‑a scos atat de prosteste asul din maneca, identifi­can­du‑l pe Craig ca unul dintre ucigasii de la manifestatie, nu‑i datoram ni­mic.

Urma o intrerupere.

O radiograma, domnule Presedinte, de la inchisoarea Kaggat.

Jefferson Dayles citi mesajul lung cu buzele stranse, apoi i‑l inmana fara o vorba lui Kay.

Evadati! striga ea. Intreaga banda! Ramase foarte calma. Ei, actrita scumpa cu fata perfida, stai acolo si pretinzi ca esti atat de deprimata in­cat nu mai conteaza nimic decat ca el sa fie salvat. Dar de ce ne‑a spus? De ce

Se opri, reciti mesajul si sopti in cele din urma:

Vedeti? Nouazeci de avioane au participat la evadare. Ce organiza­tie trebuie sa aiba! Inseamna ca ar fi putut reusi oricand. Si totusi, au as­teptat pana acum. Domnule, este foarte grav.

Jefferson Dayles se simtea ciudat de distantat fata de panica asisten­tei lui. Dispozitia lui era de usurare si in el se acumula o vointa intensa de a castiga. Situatia era intr‑adevar serioasa; de fapt, era o criza. Vocea lui rosti un sir de ordine:

Kay, vei prelua personal comanda. Foloseste cel putin cinci divizii, din care cel putin doua de blindate, si oricate avioane ai nevoie, nu noua­zeci, ci noua sute. Inconjoara desertul. Controleaza tot ce circula pe sol sau in aer, tot ce misca pe‑acolo. Foloseste detectoare radar noaptea, re­flectoare, trupe de noapte. Iti incredintez puteri nelimitate pentru a utiliza toate fortele disponibile in Statele Unite. Captureaza‑l pe Craig!

Isi dadu seama ca se lupta, literalmente, pentru viata.

CAPITOLUL 8

Craig se trezi. Nu avea nimic la care sa se gandeasca. Ceea ce fusese intunecat se luminase brusc. Zacea intins, foarte calm. Nu era deloc con­stient ca avusese un nume sau ca era ceva neobisnuit in legatura cu situa­tia lui. El se afla acolo — entitatea care era el insusi — statea intins. Pana si pozitia i se parea normala, esenta insasi a vietii, asa cum era ea traita. Statea intins si era constient de sine.

Pentru un timp lung, lung, asta a fost tot. Nu avea alt scop decat sa fie acolo unde se afla, nici o amintire, nici un gand sa se miste. Zacea si privea in sus la tavanul care avea o culoare albastru‑deschis. Nu era zona cea mai luminoasa a universului sau, astfel ca, dupa un timp, ochii ii fura atrasi spre fereastra prin care lumina intra, orbitoare.

Ca un copil absorbit de stralucire, isi ridica bratul si‑l intinse spre fe­reastra. Golul aparut il bloca. Instantaneu asta nu mai conta, deoarece de­veni interesat de bratul care bajbaia. Isi dadea seama ca bratul facea parte din sine. In momentul cand gestul instinctiv inceta, muschii care sustinu­sera bratul in aer incepura sa se relaxeze. Bratul se prabusi pe pat. Si, fi­indca privirea ii urmarise caderea stangace, deveni pentru prima oara con­stient de existenta patului. Inca il mai examina, pe jumatate asezat, pentru a‑l putea privi mai bine, cand zgomotul de pasi ii atrase atentia.

Sunetul se apropia, dar nu asta il preocupa, rasuna acolo, in urechile lui, la fel de normal ca orice altceva. Diferenta era ca el se impartise brusc, din punct de vedere mental, in doua parti. Una ramasese in pat. Cealalta privea lumea prin ochii unui om care se apropia de usa dormitorului din­tr‑o camera alaturata.

Stia ca cealalta entitate era un om si ca usa si actul de a merge erau ceea ce erau, deoarece pentru celalalt compartiment al constiintei lui acele fapte erau realitati firesti ale vietii. Cealalta constiinta realiza si alte lu­cruri; si creierul lui intelegea si isi insusea tot ce stia celalalt atat de rapid, era atat de cuprinzator incat, atunci cand usa se deschise, isi lasa picioa­rele jos din pat si spuse:

Adu‑mi, te rog, hainele, Peters.

Creierul lui Peters receptiona impactul cererii cu o supunere totala. Omul iesi; Craig avu o imagine mentala a lui, cum cotrobaia intr‑o debara de haine.

Reveni si se opri in prag, clipind sub impulsul unui gand. Era un bar­bat scund, in camasa, carand in brate o gramada de haine.

Privi pe deasupra hainelor si rosti posomorat:

Doamne, Bill, nu poti sa te ridici inca. Erai inca inconstient acum jumatate de ora cand am prins‑o aici pe doamna aia. Se intrerupse, servi­abil: Il chem pe doctor si‑ti aduc niste supa fierbinte. Dupa felul cum ne‑ai scos din casa mortii, nu vrem sa riscam sa ti se intample ceva. Culca‑te, da?

Craig ezita, privindu‑l pe celalalt cum aseaza hainele pe un scaun. Ar­gumentul parea rezonabil, dar intr‑un fel nu prea i se putea aplica lui. Du­pa cateva clipe, inca nu identificase nepotrivirea. Ezitarea inceta. Isi trase la loc picioarele sub cuvertura si zise:

— Poate ca ai dreptate. Dar felul cum acea femeie a fost capturata, chiar in aceasta camera, ma face sa ma ingrijorez pentru siguranta ascun­zatorii noastre.

Se opri, incruntandu‑se. Avu o intuitie fulgeratoare ca pana la apari­tia in scena a lui Peters nu fusese ingrijorat si ca de fapt, starea lui initiala fusese care?

Amintirea il electriza. Gandul i se intoarse la momentul in care isi re­capatase cunostinta. Era uimitor de greu sa se inchipuie pe sine asa cum fusese in primul moment, cu creierul spalat, fara memorie. Si apoi, absor­bind instantaneu toata mintea lui Peters, cu toate temerile si imaturitatile emotionale ale acestuia. Ceea ce era formidabil de uimitor era ca memoria lui preluase gandurile si cunostintele lui Peters. Dar nimic altceva. Nimic despre sine. Privi spre celalalt. Privirea profunda, dar rapida, prelua toate amintirile lui Peters, mergand inapoi pana la cariera simpla a acelui baiat indesat care voise sa se faca mecanic.

Nu existase nici un motiv special pentru ca Peters sa se alature ban­dei care atacase femeile care defilau. Craig citea cu usurinta in mintea o­mului. Scena in sine a atacului era stearsa, iar procesul care urmase era un cosmar de ganduri cu forme atat de incalcite, dominate de spaime groaznice, incat nu se cristaliza in nici o imagine clara. Spaima lui se trans­formase intr‑o speranta incordata in timpul evadarii, astfel ca exista o amintire suficient de amanuntita a felului exact cum se desfasurase fuga din inchisoare, cu trei zile inainte de data stabilita pentru spanzurarea in masa.

— Am facut eu cu adevarat asa ceva? se intreba Craig, neincrezator.

Dupa cateva momente, faptele erau inca inscrise in creierul lui Peters, o parte stabila din amintirile lui privind evenimentul. Craig demontase ra­d­ioul din celula lui si, adaugand componente ale radiourilor care ii fusese­ra date din alte celule, obtinuse o lumina foarte palida si alba, care inghiti­se cimentul si otelul de parca ar fi fost imateriale. Un paznic care i‑a in­fruntat a urlat cand revolverul i s‑a evaporat din maini si hainele i s‑au dez­integrat pe corp. Urletul trebuie sa fi fost provocat doar de spaima, caci acea flacara palida, intensa, nu‑l vatamase.

Tocmai natura armei si modul de iesire pe care‑l asigurase aceasta au facut ca fortele aduse in aparare la acel strigat sa nu fie eficace. Politistii nu‑si inchipuisera ca se pot gauri zidurile masive. Masinile asteptau la lo­curile de intalnire stabilite, iar avioanele, fiecare cu pilotul lui, erau camu­flate pe campul de pe care au decolat dupa aceea.

Toate acestea se aflau in memoria lui Peters, ca si faptul ca insul cu­noscut sub numele de Bill Smith fusese lovit de un proiectil de mitraliera, pe cand masinile goneau dinspre inchisoare. Fusese singura victima — si fusese ingrijit atent. Zece zile zacuse inconstient.

Craig reflecta la aceasta pe cand Peters se ducea dupa supa. Decise, in cele din urma, ca el e diferit de ceilalti. Era suficienta cea mai simpla analiza pentru a intelege faptul ca citirea gandurilor, absorbtia efectiva a mintii altuia, nu era cuprinsa in lexiconul vietii lui Peters.

Isi sorbea incet supa cand doctorul McLarg aparu. Vazut in realitate, si nu prin imaginea transferului de memorie de la Peters, doctorul era un om bine cladit, de vreo treizeci si cinci de ani, si avea niste ochi cafenii, is­coditori. Povestea aflata in spatele prezentei fizice era mai complicata decat in cazul lui Peters, dar faptele importante erau simple. Angajat in sistemul de asistenta medicala de stat, McLarg fusese obligat sa‑si dea demisia din cauza neglijentei in serviciu si fusese inlocuit cu o doctorita. De Craciun, aflat intr‑o stare avansata de mizerie si ebrietate, participase bucuros la atacul asupra femeilor care defilau.

Examinarea pe care o efectua il lasa descumpanit.

Ma depaseste, marturisi el in cele din urma. Acum zece zile ti‑am extras un glonte din piept si de trei zile incoace nu mai exista nici rana pe unde a intrat, nici cea prin care l‑am scos. Daca n‑as sti ca este imposibil, as crede ca n‑ai avut nimic.

Parea sa nu mai fie nimic de spus. Ideile lui McLarg se insinuasera a­tat de deliberat in mintea lui Craig, cunostintele doctorului fusesera inte­grate atat de usor si natural cu cele obtinute de la Peters, incat acum ii ve­nea greu sa creada ca informatiile nu fusesera ale lui tot timpul.

Mai tarziu se gandi, incruntandu‑se, la femeie. Fusese acolo, in came­ra, aplecandu‑se deasupra lui. Spusese ca de‑abia intrase. Intrase fara sa fie vazuta, intr‑un ascunzis de proscrisi haituiti si vigilenti.

Parea ridicol. Nehotarati ce sa faca cu ea, oamenii o inchisesera in ce­le din urma intr‑una din camerele libere ale fermei. Era ciudat ca, desi ca­sa vuia de gandurile barbatilor care roiau incordati incoace si‑ncolo, gan­durile ei nu se aflau printre ele.

Nici macar o data el n‑a reusit sa prinda un fir din gandurile care ar fi putut apartine unei femei. Desigur ca gandurile unei femei ar fi inconfun­da­bile.

Somnul il afla pe Craig preocupat inca de aceasta problema.

CAPITOLUL 9

Se trezi tresarind in bezna, constient ca se mai afla cineva in camera.

Taci! ii sopti in ureche vocea de femeie. Am un pistol atintit asupra ta.

Ceea ce‑l paraliza era ca nu putea prinde nici o scaparare din gandu­rile ei. Gandul i se indrepta la speculatiile facute mai devreme asupra a­ces­tui subiect, si apoi, la o concluzie simpla: Nu putea citi gandurile feme­ilor!

Ha! incepu el buimac, ce

Simti in intuneric metalul apasandu‑i capul si gandurile lui se intre­rupsera, inspaimantate. Femeia vorbi din nou:

— Ia‑ti hainele — nu te gandi sa te imbraci — si mergi incet la deba­raua de haine. Inauntru este o tablie deschisa in spatele careia, in jos, se afla niste trepte. Coboara‑le!

Nadusit din cauza tulburarii, bajbai dupa haine. Se gandea: Cum a putut sa scape din camera ei?

— Mi‑ar fi placut, sopti el ragusit, ca ceilalti sa te fi omorat, in loc sa discute doar despre tine, tu

Se opri deoarece arma il apasa in spate prin bluza de pijama, indem­nandu‑l sa inainteze.

— Liniste! veni ordinul soptit. Adevarul este, Lesley, ca trebuie sa ti se spuna cateva lucruri despre tine insuti inainte ca autoritatile sa se apro­pie, ceea ce vor face foarte curand. Acum, te rog, grabeste‑te.

Cum mi‑ai spus?

Misca!

Pasi incet, dar mintea ii era ca un pumn inclestat, strangandu‑se in jurul realitatii teribile care‑l inconjura. Ea il cunostea. Aceasta femeie pe care ei o capturasera, aceasta — cum spusesera ca se numea? — Anrella Craig ii cunostea identitatea reala.

Avusese un plan vag sa se intoarca asupra ei in intuneric, insfacan­du‑i arma. Dar ramasese zguduit de cuvintele ei.

Trebui sa se inghesuie prin deschizatura; atat era de stramta. Scara era rasucita si abrupta. Dupa primul tur complet vazu un sir de beculete. Licarirea lor cetoasa facea ca pasajul sa para mai insufletit, mai real.

Pentru prima data, prezenta lor avu un impact asupra creierului sau. Asta era o ferma veche, unde se refugiasera saptesprezece criminali con­damnati, si care se vadea a fi un fagure cu pasaje secrete. Nu putea fi o intamplare,

Sa o prinda rapid de picior, se hotari el.

Lesley! vocea ei veni ca un oftat, din spate. Jur ca asta nu adauga nici o iota la pericolul in care va aflati. Daca te gandesti ca organizatia noastra a fost cea care a pus acele masini si avioane la dispozitia voastra cand ati evadat de la inchisoare, ai intelege ca

Ce? el se opri, protestand. Asculta, acele masini si avioane ne‑au fost date de un prieten al

Un particular care sa dea patru masini si doua avioane? Nu fi prost.

— Dar

El se intrerupse, covarsit de logica ei, apoi zise:

— Tot imi spui Lesley. Lesley si mai cum?

— Lesley Craig.

— Dar numele tau este Anrella Craig.

Corect. Esti sotul meu. Acum coboara treptele astea.

Esti nevasta mea, zise Craig. O vei dovedi dandu‑mi pistolul si a­vand incredere in mine. Da‑mi‑l!

Arma fu intinsa atat de repede peste umarul lui incat el clipi la ea, a­poi intinse mana iute, asteptandu‑se pe jumatate sa‑i fie retrasa.

Dar nu se intampla astfel. Degetele lui se stransera peste ale ei, care se desprinsera. El statea cu arma in mana, buimacit de victoria usoara, simtindu‑se in afara oricaror posibilitati de violenta.

Te rog, coboara, suna vocea ei.

Dar cine‑i Lesley Craig?

Vei afla in cateva minute. Acum, te rog

El merse. Jos, jos, jos. Trecura de doua ori pe sub placi de otel masiv, ca puntile blindate ale navelor de razboi. Grosimea lor il facu pe Craig sa caste ochii. Douazeci de centimetri. Fiecare!

Asta era o fortareata!

Sfarsitul veni brusc. Un coridor ingust, o usa si apoi niste lumini or­bitoare, o camera mare plina cu masini. Se mai aflau acolo usi spre alte incaperi si imagini chinuitoare ale unor scari care coborau — chinuitoare deoarece sugerau alte etaje, mai jos. De pe creierul lui incepu sa se ridice apasarea convingerii ca el si Peters si ceilalti n‑au nici o sansa de scapare. Aici, in aceasta lume subterana, era in siguranta!

Mintea lui evada din captivitatea disperarii. Incepu sa lucreze mai re­pede. Simti un impuls de viata noua. Era o agitatie brusca si anormala, o stralucire difuzandu‑se in intreaga lui fiinta. Sterse cu privirea camera ma­sinilor, intrebator. Mintea i se concentra pentru a gasi semnele unei pre­zente omenesti. Avu chiar timp sa observe clar ca nici macar gandurile lui Peters si ale celorlalti nu patrund in aceste adancimi metalice, inchise e­tans.

In peretele din dreapta lui se deschise o usa; iesira pe acolo trei bar­bati. Actul fizic al aparitiei lor nici nu conta. Chiar in momentul cand s‑a deschis usa, gandurile lor, mintile lor, se napustira asupra lui.

Era un adevarat potop de ganduri despre sine, trecutul lui, viata lui. Prin acest vartej de impresii, Craig il auzi pe unul din ei soptindu‑i femeii:

Vreun necaz?

Nimic. Toate precautiunile noastre atat de minutioase au fost inu­tile. Perchezitia lor a fost extrem de superficiala. Au zis cu jumatate de gu­ra ca ar trebui sa ma ucida, dar as fi putut sa‑i impiedic in orice moment. Nici unul nu a sugerat sa mi se verifice nasturii de la haine, daca nu con­tin ceva gaze dar, sss, lasati‑l sa va capteze gandurile, fara intreruperi.

Barbatul raspunse:

Oricum le capteaza.

Imaginea mentala care aparu a fost limitata in timp. Pornea cam din vremea cand Nypers i‑a sugerat prima data ca ceva nu e in regula. Il arata cum fusese cules de un batran fermier dintr‑un sant in care fusese arun­cat. Nu era clar cine‑l aruncase acolo, fiindca nu‑l localizasera decat dupa o saptamana. Insa, din acel moment, nu l‑au mai pierdut nici o clipa din ochi, desi pana ce a fost eliberat din inchisoare (fiind condamnat pentru ca violase legea Asigurarilor Sociale), ei nu au mai intervenit niciodata in viata lui. Nici macar nu‑l protejasera fata de femeia aceea lipsita de moralitate care incasase despagubirile pentru ranile lui. Pana la urma il luasera, to­tusi, la unul din sediile lor. Imediat dupa crimele din timpul parazii, s‑au repezit cu el la Los Angeles unde au trucat fotografii prin care l‑au implicat in atac. Si au pus la cale un plan criminal.

Craig rupse tacerea cu un glas incordat, socat.

Trebuie sa inteleg ca Peters, McLarg, eu, Kelger, Rainey si ceilalti trebuie sa fim tinuti acolo sus, la suprafata pana ce armata si aviatia Sta­telor Unite incearca sa ne captureze? Si ca voi veti sta si veti privi cum in­cercam sa ne gasim o cale de scapare, fara sa faceti nimic pentru a ne aju­ta?

Vazu ca sotia lui incuviinteaza rece, din cap.

Ochii ei erau stralucitori si intelegatori.

Esti in lumina reflectoarelor, Lesley. Trebuie sa te descurci chiar mai bine decat atunci cand ai evadat din inchisoare. Trebuie sa te salti a­proape literalmente de guler, si sa devii un supraom. Vezi, esti in ultima faza a schimbarii tale finale. Indiferent la ce nivel vei reusi acum sa te ri­dici, acesta va ramane definitiv. Nu vor mai exista alte schimbari. Sau devii ca noi ceilalti totipotenti, sau

Ochii ei se luminara. Mainile i se intinsera impulsiv si‑l prinsera de brat.

— Lesley, nu vezi? Nu vezi! Iti datoram asta; datoram acestei lumi a­marate, invinse, lipsite de speranta; fata de ea avem datoria sa‑ti dam a­ceasta sansa. Vino aici si stai jos. Trebuie sa‑ti spun cateva cuvinte. Tre­buie sa te conving.

Ea il atinse. Si, dupa un moment de ezitare, Craig se lasa condus la un scaun. Vocea ei avea o forta melodioasa care il invinse.

— Eu voi urca impreuna cu tine. Nici unul din noi nu va supravietui daca tu dai gres. Asta a fost stabilit cu mult timp inainte. Lesley, aici sub pamant este un atelier cu masinarii minunate. In cateva minute, cei mai mari savanti de sex barbatesc din organizatia noastra vor fi adusi, unul ca­te unul, si tu le vei prelua gandurile, cunostintele lor vaste, si le vei face sa‑ti apartina. Imi pare rau ca nu poti citi si gandurile femeilor, caci avem cateva savante minunate. Intreaga noastra organizatie Martiana este cladi­ta in jurul inventiei Marthei Eger

Ce fel de organizatie? ingaima Craig.

Ea paru sa nu auda. Se aseza in fata lui pe podea, privindu‑l cu ochi stralucitori si umezi de lacrimi.

Lesley, lumea asta este o harababura nenorocita. Statele Unite nu si‑au revenit niciodata din razboiul rece care a urmat celui de‑al doilea raz­boi mondial. Moralitatea individuala si cea nationala sunt structuri de­licate, capabile sa suporte presiuni mari, dar care se deformeaza usor. De fiecare data cand fiul unuia bogat sau nobil obtine avantaje speciale dato­rita nasterii lui, indivizii mai putin favorizati de pretutindeni se afunda mai adanc in complexele lor de inferioritate si incearca mai inversunat sa scape din mijlocul realitatilor distrugatoare care‑i inconjoara. Asta, desigur, este pe planul doi. Oamenii sunt prea ocupati in majoritatea timpului, pentru a‑si da seama la ce reactioneaza. Dar, in mod similar si la o scara mai ma­re, natiunile care si‑au jertfit imense cantitati de sange pentru o cauza, ca­re intr‑un fel n‑a reusit sa triumfe, sunt stoarse de puteri. Cinismul inflo­reste prea usor, moralitatea se prabuseste in mod uimitor. Buruienile ies cu usurinta acolo unde cresteau flori doar cu un an inainte.

Stiinta omeneasca, minunat de adaptabila in timpul razboiului, nu si‑a revenit niciodata de pe urma restrictiilor impuse de razboiul rece. In­tregul glob stagneaza azi in inutilitatea negativa a zece mii de scopuri, toa­te menite sa duca la frustrare, deoarece nu exista un fir clar, unificator, o convergenta. Analiza lui Jefferson Dayles asupra situatiei internationale si interne este relativ exacta. Candva, oamenii vor vota pentru a aduce feme­ile la putere. Apoi, dupa cateva luni, vor voi sa le arunce la loc intr‑o stare de semisclavie mult mai rea decat a existat pana acum. Necazul este ca fe­meile vor toata puterea. Intotdeauna extremistii sunt cei care domina, fara prea mare rezistenta din partea celor care ii urmeaza.

Da, admit ca suntem un fel de invadatori; am facut tot felul de lu-cruri. Dar omul trebuie sa‑si croiasca singur destinul. Nimic nu este mai adevarat in toata istoria omeneasca decat ca rasa din care am aparut noi nu poate supravietui daca, de pilda, noi le oferim inventii si vasta noastra cunoastere. Noi, totipotentii, suntem un brat mort al unui fluviu, un acci­dent. Noi, cei treizeci si cinci — asta cu tine inclusiv — putem furniza un litru de sange la cateva luni celor cu aceeasi grupa sanguina, dandu‑le ast­fel tinerete si legandu‑i de noi cu legaturi neomenesc de puternice, deoa­rece la sfarsitul a treizeci de ani ei vor trebui sa primeasca din nou o trans­fuzie, sau, altfel, sa moara in mod firesc. Fiecare din noi poate astfel sa asigure nemurirea temporara a vreo trei sute de oameni. Dar cu asta, totul se termina. Restul rasei umane este exclusa. In total, cele douazeci de fe-mei dintre noi au nascut optsprezece copii. Unul este al meu, cu tine, dar el, ca si ceilalti, nu mosteneste decat o tendinta totipotenta putin mai mare decat a oamenilor obisnuiti. Doua experiente groaznice ne‑au convins ca totipotenta nu este ereditara. Deci, vezi ca noi nu apartinem omenirii. Dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa incercam sa‑i ajutam, mai ales daca tii seama de faptul ca pana si cei treizeci si patru de nereusiti care suntem noi avem capacitatea cerebrala dubla fata de cea obisnuita a omului. Dar aceasta poate fi de douazeci de ori mai mare. Stim ca se poate, fiindca unii dintre noi au ajuns la un nivel foarte apropiat in timpul acelor luni cenusii, sterse din memorie, cand am atins o perioada de totipotenta.

Asculta, asta este povestea mea, dovada mea: M‑am nascut in 1896, am ajuns infirmiera in primul razboi si un obuz exploziv mi‑a smuls bra-tul. Probabil ca noroiul m‑a salvat de o hemoragie mortala. Am stat nein-grijita zile intregi; baga bine de seama: nu se cunoaste nici un caz ca cine-va sa fi devenit totipotent fara sa fi fost supus unei asemenea presiuni in­tense. Un organism caruia i se acorda prompt ingrijire medicala nu devine totipotent. Avem oamenii nostri la toate centrele de informatii medicale si ajungem la un caz de totipotenta imediat ce apare macar o banuiala ca e-xista un astfel de caz. Dar, sa lasam asta. Miracolul meu a fost acesta: in timpul celei de‑a doua faze am inventat doua placute metalice care, fixate sub talpile pantofilor, imi permiteau sa umblu pe apa. Nimeni dintre noi nu mai stie cum functioneaza aceste lucruri. Presupun ca am trecut prin­tr‑un mare pericol de a ma ineca, dar nu imi aduc aminte nici macar asta. Nu putem sa copiem placutele, desi ele par construite din metale obisnuite care pot fi gasite la bordul oricarui vas. Asta este marea arta. Pe acest ma­re glob al nostru, cu puzderia lui de inventii, pare ca este necesara doar o minte mai ascutita pentru a cuprinde faptele care se afla sub ochii nostri printre lucrurile vietii de zi cu zi.

Lesley, stii care‑i sarcina ta. Deasupra, pe pamant, vei gasi o gramada de utilaje, motoare, unelte, instrumente electrice si electronice, cate ceva din toate. Acele magazii par pline de fiare vechi, dar nu sunt asa ceva. Ui­ta‑te le ele. Lasa‑ti mintea sa incerce sa creeze combinatii noi din acele ve­chituri. Si, in momentul cand ai gasit ceva, comunica celor de aici. Ei vor construi orice vrei in cateva ore.

Lesley, ceea ce vrem noi, ceea ce are nevoie lumea, este un conduca­tor. Experienta noastra si scopurile urmarite ne arata ca nu este nimic in-grijorator intr‑o astfel de evolutie. Lesley, sau vei deveni un conducator, sau vei fi papusa lui Jefferson Dayles, iar noi, ceilalti treizeci si patru, vom fi morti, caci ne vom considera lipsiti de orice valoare in continuare. Inte-legi?

Pe cand Craig era condus spre dormitor, ii parea ca scopul lor nu pu­tea fi expus mai clar decat fusese.

Ramase treaz, nadusit de spaima. De doua ori isi spuse, zacand pe ju­matate atipit, ca vizita in fortareata de sub ferma fusese un vis. Dar, de fi­ecare data, intelegerea sumbra a situatiei ii izgonea iluziile din minte.

Cu o zi in urma, cand pericolul parea destul de departe, se mangaiase cu speranta ca vor fi in siguranta in aceasta ascunzatoare din desert. A­cum intelegea mai bine. O armata de tancuri si avioane vor ataca — iar ea si ceilalti erau hotarati sa moara daca el nu reusea sa impiedice acel atac sau daca era capturat.

Craig se ridica brusc in pat.

„Nerodule!' gandi el furios „ei nu vor face asta; si totusi am inghitit nada'.

Furia i se stinse la fel de repede cum aparuse. O placea pe femeie. Era focoasa si avea personalitate. Si, cumva — asta nu avea nimic de‑a face cu dragostea — nu si‑o putea imagina moarta.

In plus, nu era doar ea sau ceilalti totipotenti a caror viata sa fie in joc. Erau si sclavii lor de sange, oamenii de acolo, de jos, care urmau sa construiasca masinile pe care le concepea el, toti avand grupa lui sanguina si depinzand de el pentru a fi nemuritori. Ce frumos era gandit totul si ce logic. Ei vor lucra nebuneste pentru a pune in practica planurile lui.

Si apoi, mai erau si criminalii condamnati. Ciudat ca se simtea ras­punzator de viata lor. In realitate, desigur, ei n‑ar fi trebuit sa fi fost con­dam­nati la moarte. Poate ca lumii ii displacea ideea, dar membrii unei gloate infuriate nu sunt chiar niste criminali.

Gandurile lui isi urmara drumul intortocheat pe tot timpul noptii. La un moment dat, aparu o nedumerire: aceasta capacitate de douazeci de ori mai mare decat creierul omenesc obisnuit nu putea fi masurata prin coefi­cientul de inteligenta (I.Q.).

Numai un creier electronic ar putea avea un coeficient de inteligenta de 2000. Mai existau si alti factori in creier care sa fie afectati. Cum se fa­cea, de exemplu, ca cineva cu un coeficient de 100 are adesea de doua ori mai multa personalitate si calitati de conducator decat vreun superdotat cu 150. Nu, creierul de douazeci de ori mai puternic nu avea nimic de‑a fa­ce cu coeficientul de inteligenta. Probabil e vorba de — nu‑si putea i­ma­gina ce.

Trebuie sa fi adormit cu acest gand in minte. Cand se trezi, era inca intuneric, dar nu luase nici o decizie. Va incerca. Nu simtea nimic deose­bit, nici o putere, dar va incerca.

Cand se crapa de ziua, Jefferson Dayles se scula si privi gavanele o­chi­lor de pe fata sa ca o masca, reflectata in fereastra motelului din Mo­unt­ainside. Urma asteptarea, isi spuse el. Tot ceea ce putuse sa faca, facu­se. Ordinele, planificarea amanuntita, detaliile pentru a se asigura ca nu ramasese deschisa nici o cale de scapare — de toate acestea se ocupase personal. Iar acum altii trebuiau sa faca treaba, in timp ce el se invartea in sus si in jos inchis in camera mica, asteptand.

Usa din spatele lui se deschise, dar el nu se intoarse.

Umbrele se intindeau grele peste desert, dar muntii din dreapta se profilau deja vizibil pe cerul care se lumina. Iar in stanga, printre copacii de dincolo de sat, putea vedea corturile albe ale armatei care se trezea.

Kay ii spuse din spate:

V‑am adus micul dejun.

El uitase deja ca intrase cineva. Tresari la auzul vocii. Apoi zambi mo­rocanos, pentru sine:

— Micul dejun?

Isi bau sucul de portocale si manca in tacere sandvisul cu rinichi. Cand termina, Kay vorbi din nou:

— Sunt aproape sigura ca nimeni nu banuieste prezenta dumnea­voas­tra. Adauga, dupa un moment: Vom incepe cam peste o ora. Va lua cel putin trei ore ca sa parcurgem cele patruzeci de mile prin nisip. Cativa cer­cetasi au patruns pana la cateva sute de metri de casa, fara a fi respinsi. Totusi, au respectat ordinele si n‑au facut nici o incercare de a patrunde in curte.

Incheie:

— Incep sa cred ca precautiile noastre au fost ridicole, dar sunt de pa­rere ca mai bine sa fii prevazator decat sa regreti. Nu mai este nici un du­biu. Trebuie sa punem mana pe acest om inainte de a ne gandi macar la un al treilea mandat.

Nici un raspuns. Patru ore, gandea Jefferson Dayles, patru ore mai erau pana ce avea sa‑si cunoasca soarta.

CAPITOLUL 10

La ferma, inghetul noptii din desert se muiase intr‑un rasarit rece ca­re dezmortea incet intinderea cenusie. Cei de acolo se trezisera devreme. Isi luara micul dejun aproape in tacere, nu ridicara nici o obiectie la decla­ratia lui Craig privind prizoniera si, in cele din urma, se imprastiara. Unii mersera sa‑i schimbe pe cei care statusera de paza in timpul noptii pe du­nele ce se inaltau peste intinderile neregulate de nisip. Doar unul sau doi pareau cu adevarat ocupati.

Atmosfera era incordata, plina de nervozitate. Pe cand inchideau usa celei de‑a treia magazii, Anrella spuse incruntandu‑se:

— Ma asteptasem ca ei sa obiecteze cand le‑ai spus ca te voi insoti oriunde mergi azi. Trebuie sa‑i fi nedumerit cu pretentia asta.

Craig ramase tacut. Rolul de conducator care ii fusese acordat il des­cumpanea. De cateva ori sesizase un inceput de opozitie in gandul oameni­lor, ca apoi sa‑l urmareasca cum se stinge fara a fi exprimat. Se trezi ca Anrella ii vorbea din nou:

— Imi pare rau ca te‑am sfatuit sa mergi sa mai dormi. Noi ne‑am gan­dit sa fii odihnit pentru misiunea ta. Voisem si sa planificam totul ast­fel incat sa ai la dispozitie cel putin o jumatate de zi.

Curios, pur si simplu, cuvintele ei il iritara. Raspunse apasat:

Mijloacele mele de a reusi sunt si ele limitate. Si am convingerea ca abordez intreaga chestiune dintr‑un unghi gresit. Din punct de vedere me­canic nu este corect. As putea vedea cateva posibilitati, de exemplu, cu e­chipamentul electric din ultima magazie. Utilizarea unui vid plus 999 con­jugata cu bobinele electrice ofera mai multe alternative, dar

El o privi intunecat.

Toate au un punct slab. Armele ucid. Ard si distrug. Ca sa fiu cin­stit, mai bine ma spanzura, decat sa omor o gramada de soldati care‑si fac datoria. Si, mai bine sa ti‑o spun de acum, am inceput sa ma satur. Toata aceasta afacere — isi flutura incet bratul — este prea tampita pentru a pu­tea fi descrisa. Incep sa ma intreb daca nu mi‑am pierdut mintile. Se in­crunta la ea. Da‑mi voie sa te intreb ceva: este posibil sa faceti rost de o na­va care sa ne ia in scurt timp de aici si sa salveze vietile tuturor celor de la suprafata?

Privirea Anrellei era linistita. Raspunse calm.

— Se poate chiar mai simplu. Am putea sa te luam dedesubt. Mai e­xista si o nava. Se afla la vreo douazeci de mile deasupra noastra, un mo­del mare a ceea ce credeai tu ca este un avion electric. As putea sa‑l chem jos chiar acum. Dar nu o voi face. Acesta este momentul critic al unui plan pe care l‑am pus la punct inca de cand am dat prima oara de tine.

Craig replica:

Nu cred in amenintarea ca va veti sinucide. Acesta‑i doar inca un truc pentru a mari stresul.

Anrella ii zise cu blandete.

Esti obosit, Lesley, si te afli sub o mare solicitare fizica. Jur pe cu­vantul meu de onoare ca ceea ce ti‑am spus este adevarat.

Ce inseamna onoarea obisnuita pentru o superfemeie?

Ea ramase calma.

Daca te‑ai gandi la implicatiile refuzului tau de‑a ucide pe cei ce vor veni sa ne atace, vei intelege ca ceea ce ne indreptateste faptele sunt intentiile noastre onorabile. Si, Lesley, trebuie sa‑ti spun ceva. Nu avuse­sem intentia, dar acum Unul dintre cei doi copii pe care am facut expe­rienta a fost copilul nostru. Selectia s‑a facut din tot grupul si i‑au taiat un picior si l‑au lasat sa devina totipotent. Dar, in loc de asta, a murit. Si celalalt a murit. Motivul pentru care am incercat a fost ca nepotul Marthei Eger s‑a intors din razboi totipotent. Asta parea sa indice si de fapt a dove­dit o probabilitate mai mare, dar acum stim ca nu este suficient. Sangele nostru poate regenera totipotenta, dar nu o poate initia.

Lesley, anul acesta voi implini optzeci de ani. Desigur, fizic nu ii simt, dar psihic, da. Si ceilalti, la fel. Saptesprezece din ei sunt mai in varsta ca mine, doisprezece cam de aceeasi varsta. Este ciudat ca dupa ultimul raz­boi au aparut atat de putini totipotenti; probabil ca ingrijirea medicala a fost mai buna dar sa lasam asta. Noi toti am vazut multe, ne‑am gandit la multe. Si avem convingerea sincera ca noi am fi doar o piedica pentru rasa omeneasca daca nu o putem influenta cumva sa inainteze pe calea progresului. In acest scop trebuie sa avem o conducere mai puternica, mai capabila decat cea de care am fost noi insine in stare pana acum. Noi

Se auzi un cling slab dinspre radioreceptorul, bijuterie magica, pe care Anrella il purta pe mana. II ridica, astfel incat sa poata asculta si el. Se au­zi o voce slaba, dar clara:

O coloana de vehicule blindate si de tancuri se deplaseaza de‑a lun­gul drumului care duce spre Arroyo Pass, la zece mile spre sud de Mo­untainside.

Un mare numar de avioane au trecut pe deasupra din zori. Daca nu le‑ati vazut, inseamna ca se mentin in afara zonei de vizibilitate a fermei. Asta‑i tot.

Clinchetul slab se repeta. Se asternu tacerea.

Anrella o intrerupse cu o voce incordata.

Lesley, cred ca trebuie sa revenim la realitate.

Socul lua proportii. Nu era vorba numai de copil, isi spuse Craig. Era prea neclar, desi se surprinsese vizualizand imaginea oribila a soartei celor doi copii nenorociti. Imaginea fu convingatoare si dintr‑o data, el crezu. I­nainte de a putea raspunde, Anrella spuse nelinistita:

— Incep sa cred ca este important sa avem o arma preliminara care ar tine in loc trupele terestre si ti‑ar da timp sa pui la punct ceva mai serios. Nu trebuie sa ne ingrijoram de un bombardament aerian, deoarece ultimul lucru pe care il doreste Jefferson Dayles este distrugerea ta. Ea ezita. Ce zici de razele acelea care dezintegreaza numai materia fara viata? Ochii ei ii aruncara o privire rapida, intrebatoare. Putem sa alimentam cablul de la cea mai apropiata priza, asa cum am facut in inchisoare. Sau chiar de la un generator mobil.

Ezita din nou, apoi spuse:

— Le‑ar distruge tancurile, blindatele, si i‑ar lasa goi cum s‑au nas­cut. Rase nervos. Asta ar dezorganiza aproape orice armata din lume.

Craig clatina din cap.

M‑am gandit la asta, chiar inainte de micul dejun. N‑are sens. Nu e o arma destul de puternica. As putea‑o reduce la dimensiunea unei arme de mana, pastrand aceeasi putere. Dar daca o maresc, nu obtin mai multa energie. Totul depinde de tubul care

Dadu din umeri.

Tot ce au de facut este sa verifice ca nu eu o manuiesc, apoi sa‑si tina artileria in afara razei ei de actiune si sa arunce cu explozivi puternici. Este posibil, ranji el, ca unii din oamenii nostri sa prefere sa moara astfel decat intr‑o camera de gazare. Dar vezi ca nu este o solutie. Ce faci acolo, Haines?

Ajunsesera la locul unde un tanar solid si nebarbierit lucra la motorul unei masini. Capota era ridicata si el statea cu una din bujii in mana, peri­indu‑i electrozii. De fapt, intrebarea lui Craig nu‑si avea rostul. Craig inte­lese ca omul avea de gand sa puna motorul in functiune si sa paraseasca ferma.

Dan Haines era un actor figurant, al carui singur motiv de a participa la atacarea manifestatiei fusese, dupa cum declarase de la inceput in fata instantei, ca „n‑ar fi putut suporta o lume condusa de femei si ca fusese tulburat'. Mai declarase ca era gata sa accepte ceea ce il astepta. Nu con­tri­buise la evadare cu altceva in afara de povara prezentei lui nevricoase. Iar acum, intr‑o izbucnire de teama, cedase nervos. Privi in sus, vinovat.

O, zise el, vazand‑o pe Anrella. Apoi urma mai degajat: Reparam doar masina. Vreau sa fim in stare sa putem fugi, daca suntem nevoiti.

Craig trecu de el si privi cu curiozitate la motorul deschis. Cu ochii mintii vizualiza intreaga masina, intai ca pe un intreg, apoi fiecare functie separat, in amanunt. Era o analiza fulgeratoare.

Apoi spuse incet:

— Ce s‑ar intampla, Haines, daca toata puterea bateriei ar fi descar­ca­ta intr‑o sutime de miliardime de secunda?

Hm! facu Haines, absent. Asta nu se poate.

S‑ar putea, zise Craig, daca placa de plumb ar fi predurificata elec­tric si daca ai utiliza un tub de protectie cu cinci grile, de tipul celor folosi­te pentru a regla puterea. Ar

Se opri uluit. Detaliile se aflau, clare si precise, in mintea lui. Facu un calcul mintal apoi, ridicand privirea, vazu ochii stralucitori ai Anrellei atin­titi asupra lui.

Dupa un moment, privirea ei se intuneca. Ea rosti sovaitor:

Cred ca stiu ce urmaresti. Dar n‑ar ajunge la o temperatura prea mare? Valorile pe care le obtii sunt incredibile.

Putem folosi o baterie miniaturala, nu una de marime normala. In fond, este doar capsa percutanta. Motivul pentru care temperatura ar fi a­tat de inalta este ca in interiorul unui soare nu exista tuburi de reglaj, ast­fel ca mediul adecvat apare doar din loc in loc in spatiu, rezultand un soa­re de tip Nova‑O. Cu o baterie de dimensiuni normale temperatura ar fi prea mare. Dar cred ca am putea scapa de ultimele patru zerouri, cele mai periculose, folosind o baterie uscata, mica, de putere redusa, si am ramane astfel in siguranta.

Se intoarse incruntandu‑se si spuse:

Sa nu pleci, Haines. Ramai aici la ferma.

Da, domnule Craig.

Craig pleca ingandurat; apoi se opri din nou. Se gandi: „Ce spusese oare tanarul?'

Cu ochii mari, se rasuci si privi la Haines. Acesta se intorsese cu spa­tele, dar fiecare circumvolutiune a creierului lui era la vedere. Craig rama­se asa, comparand, amintindu‑si si, in cele din urma, se intoarse satisfa­cut spre Anrella si‑i zise linistit:

— Pune‑ti oamenii sa lucreze la asta in ritm rapid. Si sa realizeze si un sistem de racire pentru ferma. Cred ca bateria ar trebui ingropata la vreo trei metri in nisip, la trei sau patru mile spre sud de locul acesta. Nu vad de ce ne‑ar lua mai mult de trei sferturi de ora. Iar pentru noi doi — o privi sardonic — da dispozitii sa coboare nava. Mergem la Mountainside.

Ce facem? Ea se uita la el, albindu‑se brusc la fata. Lesley, stii ca asta nu rezulta in mod logic din aceasta inventie.

El nu raspunse, pur si simplu o privi; iar dupa un moment ea ezita:

— E o mare greseala. N‑ar trebui sa o fac. Eu

Dadu din cap nedumerita. Apoi, fara sa mai obiecteze, ridica radioul bratara.

La ora opt, batranii locului erau adunati la intrarea motelului Moun­tainside. Craig ii putea vedea privind piezis la Anrella si la el insusi, ca si spre duzina batatoare la ochi de femei ale serviciului secret, care stateau in pozitii diferite in jurul usii. Batranii din Mountainside nu erau obisnuiti ca strainii sa le invadeze intimitatea. Dar, recent, se petrecusera o multime de lucruri ciudate. Gandurile lor erau un amestec de agitatie si iritare. Vor­beau intre ei, uluiti.

Era vreo opt si zece cand unul dintre ei isi sterse transpiratia de pe frunte si se apropie de termometrul de langa usa. Se intoarse.

Nouazeci si opt[2], anunta el.

Al dracu' de cald pentru Mountainside in februarie.

Urma o discutie scurta, animata, despre recordurile de temperatura din trecut, pentru aceasta luna. Vocile sparte se stinsera incet intr‑o tacere apasatoare, cand adierea fierbinte dinspre desert sufla mai puternic. Din nou, un batran se duse la termometru. Veni inapoi, dand din cap.

— O suta cinci[3], spuse el. Si este abia opt si douazeci si cinci. Pare sa fie canicula.

Inainte ca Anrella sa poata face altceva decat sa priveasca uimita, Craig iesi in fata.

— Sunt doctor, zise el. Iar schimbarile bruste de temperatura, cum este aceasta, sunt foarte daunatoare pentru oamenii in varsta. Duceti‑va la Mountain Lake. Faceti o escapada, luati‑va o zi de repaos. Duceti‑va, nu mai stati!

Cand reveni langa Anrella, ei deja paraseau veranda. Trecura vajaind, doua minute mai tarziu, in doua automobile hodorogite. Anrella se incrun­ta la Craig.

Din punct de vedere psihologic povestea a fost total gresita, spuse ea. Batranii sobolani ai desertului nu accepta de obicei sfaturile unor ti­neri.

— Ei nu sunt sobolani ai desertului. Sunt vai de capul lor. Pentru ei un doctor este Dumnezeu. Zambi si mai adauga: Hai sa facem cativa pasi pe strada. Am vazut intr‑o casa o batrana care ar trebui sfatuita sa mearga spre dealuri.

Batrana se lasa convinsa usor de doctor sa se duca la iarba verde. Isi incarca niste conserve intr‑o masina veche si astmatica si disparu intr‑un nor de praf. Statia meteorologica se afla intr‑o cladire mica si alba, la vreo douazeci de metri mai incolo; Craig deschise usa si‑l intreba pe barbatul asudat aflat in camera:

Cat este temperatura acum?

Omul rotofei, cu ochelari, se tari la birou.

Sunt 120°[4], gemu el. Ce cosmar Birourile din Denver si Los Ange­les trantesc telefoanele si ma intreaba daca sunt beat. Dar — se stramba el — mai bine si‑ar trasa din nou izobarele si‑ar avertiza populatia. Pana la noapte, vantul si furtuna or sa le dea poalele peste cap.

Iesiti iarasi afara, Anrella il intreba plictisita:

Lesley, spune‑mi, te rog, ce‑i cu asta? Daca se mai incalzeste, mas­tile noastre de carne ni se vor duce pe un rau de transpiratie.

Craig rase fara veselie. Oricum avea sa fie si mai cald. Simti brusc o spaima. Un epicentru al arsitei — si‑l imagina inspre sudul arzator, fulge­rand optsprezece milioane de miliarde de grade Fahrenheit intr‑o milioni­me de secunda. Temperatura aici, in Mountainside, urma sa urce cel putin pana la 135°[5] si, acolo unde se aflau blindatele, 145° 150°* Nu ar fi ucigator. Dar ofiterii vor ordona cu siguranta ca trupele sa se retraga si sa se grabeasca spre dealurile racoroase.

Pe cand se indreptau spre motel, se facuse mai cald.

Mai erau si alte masini care se indreptau spre soseaua care ajungea in munti, un sir lung. Arsita juca deasupra nisipului si a dealurilor cenu­sii. In aer staruia un miros uscat, de ars. Un miros sufocant, chiar dureros pentru plamani. Anrella spuse nefericita:

Lesley, esti sigur ca stii ce faci?

Este foarte simplu, incuviinta Craig, vesel. Consider ca avem aici echivalentul unui incendiu pe cinste, in padure. Daca ai vazut vreodata un incendiu in padure, iar cateva din amintirile mele cuprind date asupra a­cestui subiect, vei stii ca focul starneste orice fel de vanat din ascunzis. In­cepe o goana nebuna catre zone mai reci. Chiar si regele animalelor cata­dicseste sa alerge din fata unei asemenea conflagratii. Parerea mea este ca vom gasi un rege aici, sfarsi el brusc — iata‑l aici, in loc deschis, unde pot sa ma asigur, cu un minimum de risc, ca nu‑mi pierd timpul.

Craig dadu din cap spre usa motelului, prin care iesea spre veranda un barbat bine cladit. Avea chipul unui american foarte obisnuit, de varsta mijlocie, dar vocea, atunci cand vorbi, era vocea sonora si autoritara a lui Jefferson Dayles.

N‑ai reparat inca motoarele alea? intreba el iritat. Pare ciudat, doua masini sa se strice in acelasi moment.

Urma o exclamatie balmajita, de scuze, si o explicatie despre o alta ma­sina care va veni in cateva minute din tabara. Craig zambi si ii sopti Anrellei:

— Vad ca pilotul navei tale spatiale tot revarsa asupra locului astuia razele lui perturbante. O.K. Da‑i drumul si formuleaza invitatia.

Dar nu va veni. Sunt sigura de asta.

— Daca nu vine, inseamna ca m‑am inselat si ne vom duce direct ina­poi la ferma.

— Te‑ai inselat cu ce? Lesley, asta inseamna viata sau moartea pen­tru noi.

Craig se uita la ea.

Si ce‑i cu asta? glumi el. Nu‑ti place stresul? Poate ca‑ti va dubla coeficientul de inteligenta.

Ea urca treptele verandei, fara nici un cuvant.

El o auzi prefacandu‑si vocea si rostind cuvintele necesare. Cand ea termina, Craig striga:

Da, veniti. Masina dumneavoastra ne poate urma.

Presedintele si trei agente o urmara pe Anrella, coborand treptele. An­rella intreba calm:

— Crezi ca putem lua patru?

— Da, sigur, raspunse Craig. Unul se poate inghesui in fata, cu noi.

Un minut mai tarziu, masina urca prima panta in viteza a doua.

Craig rosti tare:

Stii, draga, ma gandeam la femeile acelea egalizate, care formeaza armata particulara a presedintelui Dayles. Medicamentul pe care l‑au luat poate fi neutralizat de o a doua doza, a carei structura chimica difera putin de cea initiala. Compusul initial leaga manganul cristalin prin patru valen­te. Astfel, este instabil. Indepartand doua dintre legaturi — si eu stiu cum se poate face asta — structura poate fi intarita. Asta va

Se intrerupse, vazand cu coada ochiului expresia incordata de pe chi­pul Anrellei. De pe locul din spate, Jefferson Dayles zise sec:

Sunteti chimist, domnule nu v‑am retinut numele.

Craig, raspunse Craig amabil. Lesley Craig. Si continua: Nu, nu sunt chimist. M‑ati putea numi un fel de declansator universal, vedeti, am descoperit ca am o insusire ciudata a mintii.

Se opri. In oglinda retrovizoare vazu armele scoase de cele doua agen­te de pe bancheta din spate. Vocea lui Jefferson Dayles suna calm:

Continuati, domnule Craig.

Hotararea mea, zise Craig, este ca presedintele Dayles sa‑si impli­neasca ambitiile pana ce se va ajunge la atingerea unui nivel de moralitate national si international mult mai inalt decat cel atins vreodata. De aseme­nea, sunt in favoarea acordarii treptate a unui acces mai mare al femeilor la puterea administrativa. Asta va impune un progres educational menit sa

Expresia socata a Anrellei ii provoca pentru prima data mila. Dar nici gand sa‑i poata explica ceva in prezenta celorlalti.

Acceptarea instantanee de catre Haines a ordinelor lui ii daduse cheia faptelor. Restul — amintirea felului cum fiecare dispozitie hotarata pe care si‑o exprimase fusese imediat acceptata — constituia doar dovada supli­mentara. Mai intai, Peters — aducandu‑i hainele si abia pe urma punan­du‑si intrebari. Pe urma, Anrella — dandu‑i arma si chemand nava la sol, batranii si femeile plecand spre munte — dovada ca atat barbatii cat si fe­meile i se supuneau in totalitate.

Nu avea nimic de‑a face cu constientul. Nici o singura data oamenii nu i se supusesera in mod constient. Era mai profund. Totul pornea de la o structura nervoasa fundamentala a creierului. Celor care il asculta tre­bu­ie sa li se para ca era propria lor logica.

Un aspect important, acesta din urma. Mai tarziu, ii va spune Anrel­lei; acum — avea de dat ordine care trebuiau sa sune ca niste sugestii. Trebuia, de pilda, sa se asigure ca armata va fi retrasa din iadul acela. Si sa se pregateasca pentru furtunile care se vor abate dinspre munti, un contrabalans la cataclismul neobisnuit al temperaturii.

Cu fiecare clipa, viitorul i se arata mai stralucitor, mai promitator.

Craig dadu ordinele necesare, pe cand masina se lasa intr‑o vale si apoi urca din nou spre dealurile inalte, racoroase, ademenitoare, care urmau.

Sfarsit